E Rița, fecioara cu ochii sprințari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe șatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
Și negre poene,
Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.

Cosița ei creață, pe umerii goi,
ÃŽi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,
Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cușma-n pământ
Nomadele cete.

Când naște sub corturi un cânt legănat
Și-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
ÃŽn vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung
La focuri sărace,
Și razele lunii ființa-i străpung
Cu sute de ace.

Ușor se mlădie, rotește pe loc,
Dând chiot sălbatic,
Și pare piciorul ei sprinten în joc,
Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân
Loviți de furtună!
Și geme ca vie sub meștere mâini,
Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcați,
Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilatați
De-o sfântă beție.

Sărulești,
Octombrie 1919