agonia francais v3 |
Agonia.Net | Règles | Mission | Contact | Inscris-toi | ||||
Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial | ||||||
|
||||||
agonia Textes Recommandés
■ L'hiver
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-13 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par Djamal Mahmoud
Abia pornind de la sfârșit se poate înțelege
mecanica nostalgică a întâmplărilor furia straturilor care ne premerg sau ne urmează atunci acel numit „acolo” poartă pe trup scoarța copacului duce cu el balanța arogantă în care dorm membrele lui izolate statuia Câinelui un calcul nebulos care se naște și persistă în spaima ierbii și în tăcerea verde a ținutului și toate mamele se pot trezi în fiecare cu alt geamăt așa pieriră mulți și iată noi ne-am reîntors a fost o despărțire fără despărțiri o neodihnă în magnetul ceții în tenebre și în răspunsul lor am fost doar frunze negre rostogolite în afară și fluturând la adierea vântului am fost ceva ca niște piciorușe de copil uitat și părăsit în somn îndrăgostiți de foșnetul frunzișului de sub pământ mărturisind o întrebare disperată cu pietatea indecența și plenitudinea candorii noastre agresive iar dincolo la milioane de ani-întuneric în orgolioasele găuri negre ale mentalului uman există sâmburi vii și morți furnici și nove justificative arbori sequoia în flăcări somnopiteci omizi și pietre aur granit aramă canguri fluturi cuțite ploi privighetori specia scaun gheata și norii electronica înghițind logica intuițiilor și fiecare dintre acestea își are poeții ei care alcătuiesc limbajul și fac semnele uitate de specia noastră bolnavă iar eu salut cu emoție și respect poetul insectelor culorile lui psihedelice pe care le privesc cu sângele în panică ascultând semnele lui insurgente pe mine mă așteaptă așadar insecta colorată psihedelic a cărei formă amintește bombardierele triunghiulare insecta-poet care mă privește cu un ochi de un verde-albastru intens încremenită pe un fruct de zmeură necopt ea exemplarul ultim al unei faune de multă vreme dispărută insecta-poet proaspăt sosită ca să asiste la dementa pieire prin multiplicare tragică și eu sunt sigur că mă recunoaște încă de pe atunci timpurile s-au încâlcit cu stau pe o piatră albastră și mă uit în fața mea în timpurile încâlcite și vine un timp psihedelic iar restul e numai diafana insectă de aur albastru-verde triunghiulară care încearcă să-mi comunice cuvintele sale dar eu simt călcâiul înaripat al timpurilor încâlcite simt cum alunecă frunza mea peste nesfârșite pustiuri pe o piatră albastră stau la un mal unde m-am așezat demult ca orice pelerin care se pregătește de plecare și am pornit și iată-mă îngrămădit în noaptea din fiecare și este un pod pe sub care curge lavă fierbinte de-a lungul malului măslinii au fructe amare trec păsări acoperite cu blănuri aurii și vulpi îmbrăcate în pene multicolore frumoasele vulpi-vrăjitoare și ne lipim genunchii ni se aburesc ochii după atâtea zile tăcute împreună în cavoul albastru al oamenilor sub pecetea obscură a nopții și facem gesturi moderno-simpatice pe la toate răspântiile sub pașii noștri se sfărâmă cochilii și elitre un minut mai puțin după atâtea timpuri încâlcite priviri salvatoare cocoși luptători pe viață și pe moarte sub un cer de cobalt înțelegerea ignorată și indestructibilă inerția neliniștea sânii de ceață caldă aburul mersului zărit o secundă prin geamul autobuzului saltul feroce și grațios al panterelor negre de ce să mă uit înainte sau înapoi unde câinii vagabonzi mă salută plini de speranțe și vin huruind avalanșe de melci și milioane de furnici valuri-valuri pe când un copac de patru-cinci sute de ani putrezește spintecând cerul dar eu spun cuvinte care cuprind în ele milioane de lucruri citesc lucrurile din ele părul meu arde îl văd arzând în cuvinte părul meu plutește și arde ca într-o oglindă de culoarea lemnului în care mă aflu acolo ascunsă bine se află o singurătate perpetuă un fel de ceață sonoră irezistibilă îmbibată de sunete scrise eu privesc cu urechea aud cu ochii sunetele care sunt ființe și lucruri și foc și gropi pentru var eu cred în vederea acustică a mărețelor pantere negre și le dau forme colorate puternic în afara vederii acesteia totul e negru eu sunt aproape singur în mijlocul bizarelor forme în marea magie a singurătății căreia îi adaug jocul atroce al prăbușirii formelor liniștitoare soarele nopții luna plutind cât mai sus un câine legat de vânt aș zice aproape încătușat de rafale s-a lipit de ferestrele veștede prin care privesc ascultând urletele lui de cenușă scrise cu pulberi lunare marile speranțe ale celor culcați pe stânci sau înecați în oceane locuitori ai recifelor îmbrăcați în armuri de argint exploratori ai cetății scufundate pe care o numesc nu știu de ce EFTIHIA deasupra căreia plutesc balene defuncte bate-mi în geam cu un fluture spun apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie și tac cu limbă de moarte întins pe cearceafuri deasupra văd șoaptele noastre sau orice altceva să vină deci exploratorii arheologii săruturilor scafandrii cei care ascultă țipetele de spaimă ale fiecărui val cei care văd sângele murdar memoria peștilor clarobscurul violaceu al fregatelor obosite pierdute în adâncuri sub cerul sărat și împuțit al stelelor de mare elicea somnambulă pânzele din pene de Pasărea Paradisului rozeta seducătoare a ghirlandelor de nisip mi-au înflorit genunchii pieptenele lampa vasul din care se mănâncă forța mea secretă e ploaia e fierul girafa cu gâtul întins către lună frigul din tine degeaba te acoperi cu patru pleduri degeaba aprinzi focul și mai e sentimentul acela de a nu mai fi mai e pielea zebrei uscată întinsă pe podeaua atelierului si deodată planetele își încetează rotirea leii fiecăruia tresar și se uită atenți la stolurile de flăcări care vin din adâncul de-scris care e sunetul limpezirii și mai e floarea EFTIHIA un fel de garoafă care nu există încă e numai un nume dar va fi înainte ca lumile să se destrame și cenușile noastre să se scurgă în haos după aceea după apariția de pe acum a frumoasei flori arse numită EFTIHIA odată pentru totdeauna eu m-am pietrificat vreau să spun că sângele meu a căpătat cu trecerea timpului o enigmatică formă de piatră adică de piramidă sau de sarcofag sau de sfinx oricum scrisă pe lemn cu majuscule și cu trecerea timpului dușmanul meu de moarte e vântul care îmi roade obrajii și câteodată se întâmplă să zbor sau să tac ceea ce e totuna e o frumoasă levitație o nostalgică îngropare sus printre aștri în vuietul aspru al liniștii în frigul cel veșnic și doarme cineva acolo pe grandiosul catafalc astral dar asta nu mai are nici o importanță cineva ca o piramidă ca un sarcofag sau cel mai adesea ca un sfinx doarme acolo cearcănele lui scriu cu disperare semne convulsive hieroglife obscure și iată că se coboară pe scara de marmură neagră acoperită cu mătase rubinie EFTIHIA și se aude goana cirezilor pe sub fereastra mea apropie-ți sânii de fața mea sunt în agonie îi spun și tac cu limbă de moarte |
index
|
||||||||
La maison de la litérature | |||||||||
La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politique de publication et confidetialité