agonia
francais

v3
 

Agonia.Net | Règles | Mission Contact | Inscris-toi
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Textes du même auteur


Traductions de ce texte
0

 Les commentaires des membres


print e-mail
Visualisations: 4073 .



Crima și pedeapsă (1)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
par [Fiodor_Mihailovici_Dostoievski ]

2010-03-23  | [Ce texte devrait être lu en romana]    |  Inscrit à la bibliotèque par NC






Roman în șase părți cu epilog



PARTEA ÎNTÎI



Capitolul I


Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieși pe înserate din cămăruța în care sta cu chirie la niște locatari din ulicioara S. Și, ajuns în strada, se îndreptă încet și oarecum nehotărât spre podul K.
Pe scară avusese noroc să se strecoare fără a se întâlni cu gazda. Cămăruța lui se afla la mansarda unei cladiri înalte, cu patru etaje, și semăna mai degrabă cu un dulap decât cu o odaie. Iar gazda care-i închiriase această chilie, cu masa și curățenia în preț, locuia cu câteva trepte mai jos, într-un apartament separat. De câte ori ieșea din odaie, tânărul eră nevoit să treacă prin fața bucătăriei, a cărei ușă era mai întotdeauna larg deschisă spre scară, și, de fiecare dată, avea o senzație bolnăvicioasă de teamă, de care îi era rușine și care îl făcea să se încrunte. Era dator vândut gazdei și se temea să dea ochii cu ea.
Nu că ar fi fost laș sau sfios din fire, dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într-o stare de încordare și iritare nervoasă vecină cu ipohondria. Se închisese în el însuși și se izolase într-atâta de toată lumea, încât ajunsese să se teamă nu numai de întâlnirea cu gazda, dar de orice relații cu oamenii. Îl copleșea sărăcia, deși în ultima vreme nici aceasta nu-l mai apăsa. Nu-și mai vedea deloc de ocupațiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia să mai știe de ele. De fapt, nu se temea câtuși de puțin de gazda, orice planuri ar fi clocit împotriva lui. Dar decât să se oprească pe scară, să asculte tot soiul de nerozii despre acele nimicuri ale vieții de toate zilele, de care nu se sinchisea, și să auda cererile insistente de a achita chiria, amenințările, văicărelile ei, iar el să se scuze, să mintă, căutând să scape — nu, mai bine să se strecoare ca o pisică pe scara și s-o șteargă neobservat.
De altminteri, de astă data, după ce ajunse în strada, el singur se mira de teama lui de a-și întâlni creditoarea.
„Când te gândești ce faptă pun eu la cale, și să-mi fie frica de asemenea fleacuri! se gândi el, zâmbind ciudat. Hm... da... Totul, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i scape numai și numai din pricina lașității... asta este o axiomă... Sunt curios să știu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să facă un pas nou, să rostească un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!... Dar văd că am început să trăncănesc... Și de aceea nu fac nimic, pentru că trăncănesc! S-ar putea însă sa fie tocmai pe dos: trăncănesc fiindcă nu fac nimic. Am ajuns un palavragiu în luna asta din urmă, de când tot zac zile întregi în ungherul meu și mă gândesc la... fantasmagorii! Ia să vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu în stare să fac asta? Să fie asta ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al închipuirii, cu care caut să mă amăgesc: o nălucire! Da, s-ar putea să nu fie decât o nălucire!"
Afara era o căldură copleșitoare, zăpușeala, lumea se înghesuia pe trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, și peste tot domnea acea putoare specifică din timpul verii, binecunoscută oricărui locuitor al Petersburgului, căruia nu-i da mâna să-și închirieze o vila la țara; acestea toate impresionară neplacut nervii și așa destul de zdruncinați ai tânărului. Duhoarea nesuferita a crâșmelor, foarte numeroase în acea parte a orașului, și bețivii, pe care-i întâlnea la tot pasul, deși era zi de lucru, întăreau coloritul trist și respingător al priveliștii. O clipa, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust. Era deosebit de frumos: înalt, cu trup subțire și mladios, avea ochi negri, splendizi, și părul blond-închis. El făcu doi, trei pași, apoi căzu într-o adânca visare, sau mai bine zis, într-un fel de toropeala; mergea înainte fără să vada nimic în jurul lui și, de altfel, nici nu voia să vada. Din când în când numai mormăia câte ceva, căci, după cum recunoscuse el singur mai înainte, luase obiceiul să monologheze. Totodată era conștient de faptul că gândurile i se încurcau uneori și că era grozav de slabit: de doua zile nu mâncase aproape nimic.
Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur că s-ar fi rușinat sa iasă în strada, ziuă, cu astfel de zdrențe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi fost greu să se mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieței Sennaia, numeroasele localuri dubioase și populația, alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriași, îngrămădită în străzile și ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveala, împestrițând decorul, figuri atât de stranii încât nu te mai putea mira să întâlnești una cât de ciudată. Iar în sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dispreț, atâta ură, încât, în pofida sensibilității sale exagerate, caracteristică la acea vârstă, nu se rușina câtuși de puțin de zdrențele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea... Cu toate acestea, când un bețiv — care, cine știe din ce pricina și încotro, eră dus în clipa aceea pe strada într-o haraba cu un cal uriaș de povara — îi strigă: „Hei, tu, pălarier neamț!", răcnind cât îl ținea gura și arătându-l cu degetul, tânărul se opri locului și duse mână la pălarie cu un gest febril. Era un țilindru cumpărat de la Þimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri și pete, fără boruri și strâmbat caraghios într-o parte. Și îl cuprinse nu rușinea, ci un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.
„Eram sigur, îngăimă el, zăpăcit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate strica toate socotelile! Da, pălaria asta prea bate la ochi... E ridicola și tocmai de aceea bate la ochi... La zdrențele mele s-ar potrivi o șapca, și chiar una pleoștită și veche, în orice caz nu bazaconia astă. Nimeni nu poartă astfel de pălarii; asta atrage atenția de la o poșta și cine o vede o data n-o mai uita... da, o ține minte, i se întipărește în cap, și asta poate fi un indiciu care să te trădeze. într-o asemenea împrejurare trebuie să fii cât mai șters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănuntele!... Ele te dau întotdeauna de gol și strică totul..."
Nu avea mult de mers; știa câți pași avea de făcut din poarta casei lui până acolo: exact șapte sute treizeci. Într-o zi numărase pașii, pe vremea când visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuși nu credea că ar putea înfăptui acest vis, ci doar se lasa ațâțat de îndrăzneala lui monstruoasă și atrăgătoare totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vada lucrurile altfel; și cu toate monologurile biciuitoare despre șovăiala și neputința lui, se obișnuise totuși, fără voie, să privească visul „monstruos" ca pe ceva cu putință de împlinit, deși tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptuiască. De fapt, se ducea acum să facă o repetiție a acțiunii sale, și emoția creștea în el cu fiecare pas. Tremurând nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dadea spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriași — croitori, tâmplari, bucătărese, niște nemți, domnișoare fără ocupație precisă, mici funcționari etc. Oamenii care intrau și ieșeau mișunau sub cele două bolți și în cele două curți interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat de faptul că nu se întâlnise cu nici unul și izbuti să se strecoare neobservat pe poartă și pe scara din dreapta — o scară îngustă și întunecoasă, „de serviciu"; dar toate acestea le știa mai dinainte, le studiase de mult, și ambianța îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. „Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aș veni într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?"... se întrebă el fără voie, urcând la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de niște hamali, foști soldați, care scoteau mobilele dintr-o locuință. Știa că apartamentul era ocupat de un funcționar neamț, familist. „Așadar, neamțul se mută, și la etajul trei, pe scara și pe palierul acesta nu va mai rămâne cătva timp alt locatar decât bătrâna. E bine de știut... pentru orice întâmplare...", se gândi el din nou și sună la ușa bătrânei. Soneria țârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, și acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parca ceva, îl făcu să-și închipuie clar... și tresări: nervii îi erau foarte slabiți. Peste puțin, ușa se întredeschise și, prin crăpătura îngustă, locatara scruta cu vădită neîncredere pe noul venit; numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multa pe scară, femeia prinse inimă și deschise ușa. Tânărul trecu pragul unui antrețel întunecos, despărțit în doua de un paravan care ascundea o bucătărie minuscula. Tăcută, bătrâna se înfipse în fața lui și-l privea cercetător. Era de vreo șaizeci de ani, mărunțică, uscățiva, cu un nas ascuțit și niște ochișori ageri, plini de răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era uns din belșug cu ulei. Gâtul, lung și subțire, ca o labă de găină, și-l înfășurase într-o cârpă de flanela, iar pe umeri, cu toată zăpușeala, i se bălangănea o scurteică de blană, ponosită și decolorată. Bătrînica tușea și icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudata, căci aceeași neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.
— Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se grăbi el să îngâne, înclinându-se ușor, fiindcă își amintise că trebuie să fie cât mai amabil.
— Știu, maica, știu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-și dezlipească privirea cercetătoare de pe obrazul lui.
— Da... Și am venit pentru o treabă de același fel... urmă Raskolnikov, surprins și tulburat de neîncrederea bătrânei.
„Poate că așa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul trecut", se gândi el cu un sentiment neplacut.
Bătrâna tăcea, stând parca în cumpăna, apoi se dadu mai de o parte și-i arăta ușa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.
— Intră, maică.
Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluțe de muselina, mușcate la ferestre și, în clipa aceea, era luminata din plin de razele soarelui asfințit. „Și, atunci, soarele o sa lumineze tot așa!"... îi trecu involuntar prin minte, în timp ce-și rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze și să memoreze, pe cât era cu putința, așezarea lucrurilor. Camera nu avea însă nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuita dintr-un divan cu spătar uriaș, o masă ovala în fața divanului, o toaleta cu oglinjoara între cele două ferestre, câteva scaune înșirate de-a lungul pereților și două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând niște domnișoare nemțoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colț, în fața unei icoane mici, ardea o candela. Era foarte curat: și mobila și podelele erau lustruite, totul strălucea. „Munca Lizavetei", se gândi tânărul. În toata locuința nu ai fi putut găsi un fir de praf. „Numai la văduvele bătrâne și răutăcioase se vede asemenea curățenie", urmă el în gând și se uită cu coada ochiului, cu curiozitate, la perdeluța de stamba care ascundea ușa spre cea de-a doua odaiță. în aceasta odaiță, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul bătrânei și scrinul. Apartamenul nu avea decât aceste două încăperi.
— Ce dorești? întreba cu asprime bătrâna, intrând în odaie și proptindu-se, ca și mai înainte, în fața lui, ca să-l poată privi drept în ochi.
— Am adus un amanet, iată-l!
Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanțul era de oțel.
— Păi și sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.
— Am să vă platesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai așteptați.
— Dacă vreau — aștept, daca nu — vând chiar azi amanetul, cum mi-o placea!
— Cât îmi dați pe ceas, Aleona Ivanovna?
— Numai fleacuri aduci, maica, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele. Rândul trecut ți-am dat pe inel două bumăști, și cu o rubla și jumătate poți cumpăra unul nou de la giuvaergiu.
— Dați-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amintire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt niște bani.
— O rublă și jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.
— O rublă și jumătate! exclamă tânărul.
— Cum dorești...
Și bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: își aduse aminte că nu avea unde se duce și că nu venise pentru bani.
— Dați-mi banii! făcu el grosolan.
Bătrână vârî mâna în buzunar sa scoată cheile și trecu în odaia de alaturi, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrâna descuind scrinul. „Probabil sertarul de sus, cumpăni el. Cheile, așadar, le poarta totdeauna în buzunarul drept... O singura legătură, pe un inel de oțel... Este una de trei ori mai mare decât celelalte, și e dințată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să mai fie o cutie sau o ladiță... Da, da, asta-i interesant de știut. Toate ladițele au asemenea chei... De altfel, ce ticăloșie..."
Bătrâna se înapoie.
— Þine, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rubla pe lună, pentru o rubla și jumătate, pe o lună înainte, face cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie sa capăt douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci și cinci de copeici, așa că mai ai de primit pentru ceas o rubla și cincisprezece copeici. Na, ține-le!
— Cum? Am ajuns la o rubla și cincisprezece copeici?
— Taman atâta.
Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita țintă la bătrână și nu se grăbea să plece, ca și cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici el nu știa ce anume...
— Zilele acestea s-ar putea să vă măi aduc ceva, Aleona Ivanovna... ceva bun... de argint... o tabachera... trebuie numai s-o iau de la un prieten... și tăcu, încurcat.
— Om mai vorbi când ăi aduce-o, maica.
— Rămâneți cu bine... Dumneavoastră tot singurica sunteți acasă... surioara lipsește? întreba el cât mai nepăsător, ieșind în antrețel.
— Ce treaba ai cu ea?
— Nimic deosebit. Am întrebat și eu așa, într-o doară. Și dumneavoastră, gata... Rămâneți cu bine, Aleona Ivănovnă!
Tânărul părăsi locuința, foarte tulburat. Și această tulburare sporea cu fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca și cum l-ar fi mirat ceva pe neașteptate. În sfârșit, ajuns în strada, exclamă:
„O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o absurditate! adaugă el cu hotărâre. Cum a. putut să-mi treacă prin minte o idee atât de monstruoasa? De ce infamie sunt capabil? Esențial este că e o infamie, o ticăloșie, e mârșav, mîr-șav!... Și eu, o lună întreagă..."
Dar nici cuvintele, nici exclamațiile nu-i puteau exprima emoția. Senzația aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase și-l tulburase încă de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensitate atât de violenta, încât nu mai știa ce să facă sa scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatinându-se ca un om beat, fără să vada trecătorii, lovindu-se de ei, și nu se dezmetici decât în altă strada. Se uita primprejur și văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de hrubă, a cărei scara începea de-a dreptul din strada. În clipă aceea, doi bețivi ieșiră pe ușa și, sprijinindu-se unul pe celalalt și înjurându-se unul pe altul, începură sa urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul și-l mai chinuia și o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât trecea neașteptata lui slabiciune pe seama foamei. Se așeza într-un colț întunecos și murdar, la o masa slinoasă, ceru o sticla cu bere și sorbi cu nesaț primul pahar. Numaidecât își simți inima mai ușoara și mintea mai limpede. „Fleacuri! se gândi el plin de încredere. N-avea nici un rost să mă simt rușinat! E o slabiciune fizica, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de pesmet și mintea se luminează, gândurile se limpezesc, intențiile se precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!"... Dar în pofida acestui scuipat plin de dispreț, se înviorase, eliberat parcă dintr-o data de o povară îngrozitoare, și îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciuma. Și totuși, chiar în clipa aceea, simțea nelamurit ca pornirea aceasta de a interpreta lucrurile în bine era și ea ceva bolnăvicios.
În cârciumă rămăsese lume puțina. În afara de cei doi bețivi cu care se întâlnise pe scara, un grup întreg — vreo cinci bărbați și o femeie, unul dintre ei cu o armonica - părăsi localul. După plecarea lor se făcu liniște, și localul deveni mai spațios. Nu se mai afla în sala decât un cetățean cam afumat, târgoveț, după înfățișare, care ședea în fața unei sticle de bere, și tovarășul lui, un individ gras, de statura uriașa, cu barbă cărunta și cojoc lung. Acesta se întrecuse cu băutura și ațipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, își desfăcea brațele, pocnea din degete, își sălta partea de sus a trupului, fără să se ridice de pe lavița, și tot îngâna un cântecel nerod, cercând — cu tot dinadinsul — sa-și amintească urmarea...
Of, un an, bătut pe muche, Soața mi-am iubit... Of, un an... sau, trezit din buimăceala, îngăima:
M-am tot dus pe o străduță Și-am găsit fosta-mi drăguță...
Nimeni însă nu-i împărtășea veselia; până și tovarășul lui îl asculta tăcut, privind toate aceste explozii de voioșie cu dușmănie și neîncredere. în afara de aceștia doi, mai era un mușteriu, un fost slujbaș, după înfățișare. Ședea la o altă masă, cu sticla în fața, sorbind rar băutura și privind în jur. Omul acesta părea și el frământat de ceva.




Capitolul II


Raskolnikov nu era obișnuit cu lumea și, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simțea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parca, și totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristețe, de încordare și de apăsătoare neliniște îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, și de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu placere în cârciumă.
Cârciumarul nu sta în sala, dar una-două intra în local, coborând dintr-altă încăpere pe o scară interioară, așa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptușeala roșie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă și o jiletca de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravata nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băiețandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea mușteriii. Pe tejghea se zăreau niște castraveți tăiați mărunt, felii mici de pește și pesmeți de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbușitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.
Se întâmpla uneori în viața să întâlnești oameni cu desăvârșire necunoscuți care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupră lui Raskolnikov acel mușteriu care ședea singur la masa și părea un fost slujbaș. Măi târziu, amintindu-și de această primă impresie, o luă drept presimțire. Se uită mereu la el, poate din pricină că și omul îl privea stăruitor și părea dornic să intre în vorbă. Pe toți ceilalți din local, cu cârciumar cu tot, slujbașul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit și cam de sus, ca pe niște oameni inferiori ca situație și cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt și o chelie măre; avea obrazul buhăit și gălbejit, aproape verzui, de bețiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau niște ochișori roșii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfățișarea lui era că în acei ochi inteligenți, cu privirea plina de bun-simț, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit și fără nasturi; unul singur se mai ținea, cu care își încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviință. Jiletca de nanchin lasa sa se vada un plastron mototolit, murdar, pătat de băutura. Ca toți slujbașii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriți de multe zile, așa încât erau năpădiți de țepi deși, cenușii. Până și mișcările lui păstrau ceva din gravitatea funcționărească. Părea însă tulburat; își ciufulea părul și, uneori, parca prada unei nemărginite tristeți, își sprijinea pe masa uda și năclaită coatele rupte și-și lasa capul în palme. În sfârșit, omul se uita ținta la Raskolnikov și-i spuse cu glas tare, răspicat:
— Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaște în persoana dumneavoastră un om cult și neobișnuit cu băutură. Eu am prețuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiți întrebarea: ați fost funcționar?
— Nu, eu studiez... răspunse tunarul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului său și de făptui că îi vorbea așa, de-a dreptul.
Și cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simțise în treacăt dorință de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzație neplacută de enervare și dezgust pe care o simțea de câte ori un străin intră sau numai încerca să intre în vorbă cu el.
— Așadar, sunteți student, sau ați fost student! exclamă funcționarul. Eram sigur! Experiența, stimate domn, vechea mea experiența! Și, mulțumit de sine, își atinse fruntea cu degetul. Ați fost student sau v-ați ocupat în general de chestiuni științifice! Permiteți...
El se scula, clatinându-se pe picioare, își lua sticluța și paharul și se așeză pieziș la măsuța lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi și chiar emfatic, numai din când în când se încurca nițeluș sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o luna întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.
— Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai știu, și asta nu este mai puțin adevărat, că nici beția nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă noblețea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni și niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu bățul, ci măturat cu târnul, ca să fie și mai umilitor. Și pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orișicând să mă insult pe mine însumi. De aici — cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soția mea și soția mea nu-i de teapa mea! Pricepeți? Și apoi, permiteți-mi să vă întreb, așa, din pura curiozitate: ați avut vreodată ocazia să vă petreceți noaptea pe Neva, în șlepurile cu fân?
— Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste șlepuri?
— Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopți acolo dorm... Omul își umplu paharul, îl dadu pe gât și căzu pe gânduri.
De hainele lui și în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase și nu se spălase. îi erau murdare măi ales mâinile, roșii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.
Toată sala ascultă vorbele lui, deși nu cu prea multă atenție. Băieții începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul", și se așeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Măimeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, și felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuții cu diverșii necunoscuți pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii bețivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la bețivii care acasă la ei sunt ținuți din scurt, cu asprime. Și tocmai de aceea, în societatea tovarășilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice și, dacă se poate, să trezească chiar stimă.
— Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu muncești, de ce nu te duci la slujbă, dacă ești funcționar?
— De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca și cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeți oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în țărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soția mea, iar eu zăceam beat — n-am suferit eu oare? Permiteți, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pilda, să cereți un împrumut fără nici o speranță?
— Mi s-ă întâmplat... adică, cum fără nici o speranță?
— Cu desăvârșire fără speranță, știind dinainte că nu vă veți alege cu nimic. De pilda, știți cât se poate de bine că cutare cetățean, loial și folositor societății, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteți-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Știe prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de știința și că se obișnuiește acest lucru în Anglia, unde se aplica economia politică. Și atunci, dați-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Și, uite, cu toate că știi dinainte că n-are să-ți dea nimic, totuși te duci și...
— La ce bun să te măi duci? îl întrerupse Raskolnikov.
— Păi, dacă nu ai la cine, daca nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îți trebuie neapărat o ieșire... Când propria mea fiică s-a dus pentru cea dintîia oară cu condicuța, atunci m-am tot dus și eu... (știți, fie-mea are condicuța...), adaugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniștită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu liniște prefăcută, în timp ce băieții de la tejghea pufneau de râs și însuși cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă rușinez când văd că lumea da din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toți, și tot ce este ascuns se da în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreț, ci smerenie. Fie și așa! „Iată omul!" Permiteți, tinere: ați putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu — ați putea, ci — ați îndrăzni, uitați-vă acum la mine, să afirmați că nu sunt porc?
Tânărul nu răspunse.
— Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putința și așteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soția mea, este o persoana culta și fiica de ofițer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educație. Și cu toate acestea... o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locșor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Și, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă rușinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer și mai demn, auzind aceleași chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice și nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura data am avut ce mi-am dorit și nu o data i-a fost mila de mine, dar... așa sunt eu, sunt o bruta.
— Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masa.
— Așa sunt eu! Știți dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până și ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut și salutul din lână de angora, șăluțul care i-a fost daruit demult, șăluțul care era numai al ei și nu al meu! Locuim într-o maghernița friguroasă, și în iarna asta ea a răcit și a început să scuipe sânge. Avem trei copilași. Katerina Ivanovna muncește din zori până în seara — freacă, spala, curăță copilașii, fiindcă din tinerețe a fost învățata cu curățenia; și are pieptul slab, e predispusa la oftica, și eu simt toate acestea. Credeți poate că nu le simt? Și cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt și să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Și, cuprins parca de deznădejde, omul își pleca fruntea pe masa. Tinere! urma el, ridicându-și din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat și de aceea ți-am vorbit numai-decât. Căci, spunându-ți povestea vieții mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în fața acestor derbedei ce vor să se distreze și care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil și cult. Afla deci că soția mea a fost crescută într-un pension aristocratic și că la terminarea școlii a dansat cu șalul în fața guvernatorului și a altor personalități oficiale, fapt pentru care a fost distinsa cu medalia de aur și o diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!... Cât despre diploma de onoare, o mai are și astăzi și o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se cearta mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda și ea în fața cuiva și sa vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas — amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful și pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde ușor, mândră și neînduplecata. Spala pe jos, mănâncă pâine neagra, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, și când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduva cu trei copii, unul mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofițer de infanterie, și fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărți, a fost dat în judecata și din asta i s-a tras și moartea. Către sfârșitul vieții o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, știu sigur, și chiar am documente; totuși, și azi îl mai pomenește cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui și mi-l da de pilda, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un județ îndepărtat și sălbatic, unde mă aflam și eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagra, că eu, care am văzut multe în viața, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Și apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca și dânsa, și aveam de la prima soție o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferință. Va puteți închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobila, a primit să mă ia de bărbat! Și m-a luat! Plângând, blestemând și frângându-și mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. înțelegeți, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteți înțelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfințenie și nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am și eu simțire. Dar nici așa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul și nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, și atunci am început iar!... E un an și jumătate de când, după multe peregrinări și nenoroace, am ajuns, în sfârșit, în această capitala măreața, împodobită cu nenumărate monumente. Și aici am găsit un post... L-am găsit și l-am pierdut. Înțelegeți? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim și ce platim - nu știu. Acolo, în afara de noi, mai stă și alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut și fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deși Katerina Ivanovna e însăși personificarea mărinimiei, este o ființă irascibila, se aprinde din te miri ce și apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea!
După cum va puteți lesne închipui, Sonia n-a învățat mai nimic. Am încercat — sunt patru ani de atunci - sa-i dau lecții de geografie și istorie universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii și-mi lipseau și manualele potrivite, iar cărțile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărți nu le mai avem astăzi; așa că ș-a isprăvit și cu învățătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, grație domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes — o cunoașteți? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtășit și nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Și acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate să câștige o fata săracă și cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita și nu are cine știe ce talent, nu poate câștiga nici cincisprezece copeici pe zi! Și pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici — poate-l cunoașteți? - nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor șase cămăși de olanda, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, și i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă — zicea dânsul — gulerul n-a fost croit pe măsura și e strâmb. Iar acasă copilașii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-și mâinile, și pe obraz îi apar pete roșii, cum se întâmpla la boala dumneaei, și o ocărăște: „Leneșo, stai aici la căldurică, mănânci și bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în șir nici copilașii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, și am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată și are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuț, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franțevna, o femeie stricata, binecunoscuta de poliție, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei și? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoara, n-am ce zice! Ce s-o păzești atâta?!" Dar n-o învinuiți, n-o învinuiți, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnava, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia și nicidecum ca s-o îndemne la rău... Așa e firea Kațerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele șase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, și-a pus băsmăluța, pelerina și a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna și, fără o vorba, a pus pe masa în fața ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa — nimic; a luat broboada noastră verde, de ștofă subțire (avem noi o broboada de familie), și-a tras-o peste cap, peste ochi, și s-a culcat în pat, cu fața la perete, numai umerașii și trupușorul îi tresăreau ușor... Iar eu, ca și măi înainte, zăceam beat mort... Și am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, și ramînând toata seară în genunchi la picioarele ei, și sărutându-i picioarele, și nevoind cu nici un preț sa se scoale, și le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua... îmbrățișate... da... iar eu... eu zăceam beat mort...
Marmeladov amuți, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi își umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate și plescăi din limbă de placere.
— De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute și din pricina denunțului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit și Daria Franțevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-și scoată condicuță și n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deși tot ea fusese de partea Dariei Franțevna altădată), și nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat și povestea aceea dintre el și Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aținut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiție; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeași casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... și atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna și-i da cele de trebuință pentru trai, pe cât poate... Locuiește la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaița; Kapernaumov e șchiop și gângav, are o familie foarte numeroasa, și toți copiii lui sunt gângavi ca el... Până și nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiți într-o singura încăpere, iar Sonia își are acolo colțul ei, despărțit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiți și gângavi... da... A doua zi dimineața m-am sculat, mi-am pus zdrențele, am întins mâinile către cer și m-am dus la Excelența sa Ivan Afanasievici. Îl cunoașteți pe Excelența sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu știți ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceara, curata ceara în fața Domnului nostru; se topește ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înșelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personala, chiar așa a spus, nu uita asta, și acum - du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, firește, căci în realitate n-ar fi îngăduit așa ceva, el fiind un demnitar cult și cu idei moderne; m-am înapoiat acasă și când am anunțat că din nou am un post și voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...
Marmeladov tăcu foarte tulburat. în clipa aceea, un grup de cheflii, beți turta, intrau în local; în prag răsună o flașneta, tocmită de ei, și un glas de copil de șapte ani îngânând răgușit Sătucul. Cârciuma se umplu de larma. Cârciumarul și băieții se grăbiră să servească mușteriii. Fără să-i pese, Marmeladov își urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap și, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreț. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însuflețea și-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenție.
— Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna și Sonecika - cum au aflat, Doamne! - parcă ne-am văzut în împărăția cerului! Altădată zăceam ca un animal și nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: „Semion Zaharîci a ostenit la slujba, se odihnește, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Și de unde au luat cele unsprezece ruble și cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea — nu știu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal — de-o frumusețe! — uniforma, și astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble și cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă și carne sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, și totuși s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; și nu cine știe ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, își pune un guleraș curat, manșete, și parcă-i alta, întinerește, se face mai frumoasa. Sonecika, porumbița tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vada nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat și - ce credeți? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, și acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat și au tot șușotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu și are leafă, ba s-a prezentat și Excelenței sale, iar Excelența sa a ieșit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aștepte, și pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalți, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata? „Eu, firește, nu ți-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelența sa; cu toate ca te-ai ținut de patima aceea ușuratică, fiindcă îmi promiți să te lași de ea și pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Kăterina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din ușurință sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău așa! Și eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum șase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci și trei de ruble și patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălașul meu"! — așa a zis. Și asta între patru ochi, mă înțelegi? Ce mai drăgălaș a găsit, ce soț sunt eu? Și totuși, m-a ciupit de obraz și mi-a zis „drăgălașul meu"!
Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopți pe șlepurile cu fân, litra de votcă și, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar și cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.
— Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce își măi stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, așa cum le par și altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide și nenorocite ale vieții mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i îmbrac pe copilași și am sa asigur liniștea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din brațele desfrâului și am s-o readuc în sânul familiei... Și multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea și se uita țintă la Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile și cinci nopți), pe înserate, am șterpelit prin vicleșug și înșelaciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), și acum, priviți-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile și cinci nopți de când am fugit de acasă și sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrențele astea... și totul s-a sfârșit!
Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâșni din dinți, strînse pleoapele și se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neașteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de șiretenie forțată, râse și adaugă:
— Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bai de votca, să-mi treacă mahmureala! He-he-he !
— Și ți-a dat? striga unul dintre nou-veniți, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.
— Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casa, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng și-i jelesc pe oamenii păcătoși, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Și când nu ești dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Și doar avea nevoie de ele, nu-i așa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curățică. Și curățenia asta deosebita costa bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-și cumpere și ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-și poată arata piciorușul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curățenie? Ei, și eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Și îi beau! Ba i-am și băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie mila de unul ca mine? Hai? Dumitale ți-e mila de mine? Da sau ba? Spune, îți este mila? He-he-he!
Făcu o mișcare să-și umple paharul, dar nu mai avea cu ce.
Sticla era goala.
— De ce i-ar fi mila de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară râsete și chiar înjurături. Râdeau și înjurau și cei care ascultaseră și cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcționar.
— Să-i fie mila! Pentru ce să-i fie mila? striga deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu brațul întins înainte, cuprins de exaltare, ca și cum abia ar fi așteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie mila de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit mila! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce și nu daruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstignește-l pe păcătos, dar răstignindu-l, da-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi și durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere și lacrimi, și le-am găsit și le-am sorbit cu nesaț! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toți îi daruiește cu mila lui și carele pre toți și pre toate le înțelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă și rea, și pentru niște copilași străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un bețiv fără căpătâi, și a fost milostiva cu el?!" Și va mai spune: „Vino în împărăția mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Și-ți iert și acum păcatele tale multe, pentru ca mult ai iubit..." Și o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, știu bine... Am simțit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Și are să-i judece pre toți si are sa-i ierte pre cei buni și pre cei răi, și pre cei înțelepți și pre cei smeriți... Iar când va fi isprăvit cu toți ceilalți, va grăi către noi: „Veniți și voi, va spune, veniți, voi bețivanilor, veniți, voi cei slabi de înger, veniți, voi păcătoșilor!" Și noi vom ieși și ne vom opri în fața lui fără frică. Și va spune el: „Sunteți niște porci! Aveți chip de animale și apucături aidoma lor, dar veniți și voi în împărăția mea!" Atunci vor grăi cei preaînțelepți, vor grai cei deștepți: „Doamne, pentru ce-i primești și pe aceștia?" Și va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînțe-lepților, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multa, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Și va întinde către noi brațele, și ne vom arunca în brațele lui și vom plânge... și vom înțelege totul! Atunci abia vom înțelege totul!... Și toți vor înțelege... și Katerina Ivanovna... va înțelege și dânsa... Doamne, vie împărăția ta!
Marmeladov se lasă pe banca, istovit, frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase și unde se afla și rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleași râsete și sudalmi de măi înainte:
— Ce mai deștept!
— Bate câmpii!
— Zi-i funcționar și pace! S.a.m.d., ș.a.m.d.
— Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna.
Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult și se gândise si el să-l însoțească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba și el se sprijini greu de brațul tânărului. Nu aveau de făcut măi mult de două-trei sute de pași. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, rușinea și teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul bețivului.
— Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna... îngâna el, neliniștit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Þi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhațe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frica de... ochii ei... da... și de petele roșii care îi ies în obraji mă tem... și de respirația ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Și mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu știu! Nu știu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să știi, domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucura... Nici nu m-aș putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bata, să-și aline durerea... e mai bine așa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuș, un neamț bogat... Du-mă acolo!
Pătrunseră în curte și urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara și cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopțile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna.
Ușa mică și afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de luminare lumina o cămăruță sărăcăcioasă, lungă de zece păși; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrențe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune și un divan jerpelit, îmbrăcat în mușama, iar în fața divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită și neacoperită. Pe marginea mesei — un sfeșnic de metal cu un muc de luminare de seu, gata să se stingă. Așadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Ușa spre celelalte încăperi, sau cuști, în care era împărțit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie și strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărți și beau ceai. Uneori răzbăteau expresii țări.
Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă și mladioasă, dar grozav de slabită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, și obrajii învăpăiați de două pete roșii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strimtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse și răsuflarea scurtă și grea. Ochii îi străluceau că de friguri, dar privirea era aspră și fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de luminare, chipul acesta ftizie și frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani și că nu se potrivește deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla în neștire, fără să vada și fără să auda. Aerul din odaie era înăbușitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar ușa dinspre scara rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin ușa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tușea, dar nu închidea ușa. Cea mai mică dintre fetițe, de vreo șășe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.
Un băiețel, cu un an măi mare, tremura și plângea într-un colț; pesemne abia fusese bătut. O fetiță mai mărișoară, de vreo nouă ani, înăltuță și subțire ca un chibrit, într-o cămășuță zdrențăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuță de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în același colț, lângă frățiorul ei, și-l ținea de după gât cu brațu-i lung, uscat că un băț. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi șoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă și, în același timp, cu ochii ei mari și negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab și speriat, o urmarea cu teama pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag și-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipa distrata în fața lui, trezindu-se parcă și cereînd să înțeleagă: ce căută el acolo? Apoi își închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, și, fără să-i măi pese de prezență lui, se îndreptă spre ușă de la scară ca s-o închida și, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un țipat.
— A! striga ea ca scoasa din minți. Te-ai întors! Ocnașule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ăi în buzunare?! Și hainele sunt schimbate! Unde-ți sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbește!...
Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus și ascultător, își desfăcu brațele ca să ușureze percheziția. Nu mai avea nici o lețcaie.
— Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toți! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...
Și, deodată, cuprinsa de furie, îl apuca de păr și-l trase în odaie. Ca să-i cruțe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.
— Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl și izbi cu capul de podea.
Copilul care dormea pe jos se trezi și începu să plângă. Băiețelul nu se măi putu stăpâni în colțul lui, tresări, țipa și se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetița mai mare tremura ca varga.
— A băut! A băut tot, tot! țipa femeia, deznădajduită. Și hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniți! (Și frângându-și mâinile, arătă spre copii). O, viață blestemată! Și dumitale, nu ți-e rușine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i așa? Ai băut cu el! Afară!
Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, ușa din fund se dadu la perete și în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare și rânjite, cu țigări și lulele în gură, și tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alții atât de sumar îmbrăcați, că aproape sfidau buna-cuviință, câțiva țineau în mână cărțile de joc. Ce-i distra și-i făcea să râda pe toți era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face placere. Câțiva intrară chiar în odaie; în sfârșit, răsună o voce ascuțită și amenințătoare: însăși Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulțime, ca să restabilească ordinea, așa cum știa dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, și le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău și voi să se întoarcă.
„Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am și eu nevoie." Dar după o clipă de gândire înțelese că nu era cu putință să ia bănii înapoi și ca în nici un caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite și porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada și zâmbind cu venin, curățenia asta costă bani... Hm! Și când te gândești că Sonecika s-ar putea să fi rămas și ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... și atunci, fără banii mei, ar bate cu toții din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuși. Și se folosesc de el! Se folosesc! S-au obișnuit. Au plâns la început, și apoi s-au obișnuit! Ticălosul de om se obișnuiește cu toate!"
Căzu pe gânduri. „Dar dacă greșesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos — omul în genere, seminția umană -atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăți, temeri scornite de mintea noastră, și atunci nu mai este nici o stavila, toate sunt așa cum trebuie să fie!"...



Capitolul III


A doua zi se trezi târziu, neodihnit după un somn agitat. Nu se simțea în largul lui, era nervos, înăcrit și-și privi cu ură odaița. Eră un fel de colivie minuscula, lunga de vreo șase pași, căreia tapetul galben, scorojit și plin de praf îi dadea un aspect mizer; și apoi era atât de scunda, încât un om ceva mai înalt nu s-ar fi simțit la îndemână, s-ar fi temut mereu că se lovește cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea: trei scaune vechi și hârbuite, în colț, o masă vopsită, pe care zăceau câteva cărți și caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce vădea limpede că nu se măi atinsese de ele de multă vreme nici o mână. În sfârșit, mai era și o sofa mare, greoaie, care ocupa aproape un perete întreg și jumătate din lațimea camerei; pe vremuri, sofa fusese îmbrăcata în stambă, acum, însă, eră numai zdrențe și servea drept pat. Raskolnikov dormea adeseori îmbrăcat așa cum era, și fără cearceaf, învelit cu paltonul lui vechi și jerpelit de student, iar la cap cu o pernuța mică, sub care punea ce-i mai rămăsese din rufe, curate sau murdare, numai să ridice un pic căpătâiul. În față sofalei se afla o măsuța.
Ar fi fost greu să decada măi mult și să ajungă mai lasător decât era, dar în starea lui sufletească, Raskolnikov se complacea în aceasta incurie. Se retrăsese ca o broască-țestoasă în carapacea ei și până și mutra slujnicei, care trebuia să-l servească și intra uneori în odaie, îl înfuria și-l făcea să se crispeze dureros. Așa se întâmpla cu unii monomani, obsedați de ideea lor fixă. De două săptămâni gazda încetase de a-i mai trimite prânzul și el tot nu se învrednicise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteala, deși rămânea zile întregi nemâncat. Nastasia, bucătăreasa și unica slujnică din casă, era încântată de aceasta stare de spirit a chiriașului: nu mai grijea și nu mai deretica în odaie decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare, punea mâna pe matură. Tot ea îl trezi în dimineața aceea.
— Hai, scoala, ce tot dormi?! îi strigă la ureche. E noua trecute. Þi-am adus ceai, vrei? Cred că ești lihnit de foame!
Chiriașul deschise ochii, tresări și o recunoscu.
— Ceaiul e de la gazda? întrebă el, ridicându-se încet ca un bolnav.
— De la gazda?! Nici pomeneala!
Femeia așeză în fața lui propriul ei ceainic, crăpat, cu un rest spălacit de ceai și două bucățele gălbui de zahăr.
— Nastasia, te rog, ia asta... zise el, căutându-se prin buzunare (dormise îmbrăcat). Și scoțând un pumn de monede de aramă: Du-te de-mi cumpără o franzela și ia de la mezelarie niște salam mai ieftin.
- Acușica îți aduc franzela: dar ia zi, în loc de salam, n-ai mânca mai bine oleacă de ciorbă? Ciorbă bună, rămasă de ieri. Þi-am păstrat de la prânz, dar te-ai întors târziu. E foarte bună ciorba.
După ce-i aduse ciorba și Raskolnikov se așeză să mănânce, Nastasia își făcu loc lângă el pe sofa și începu să-i turuie gura. Eră de la țară și foarte vorbăreață.
— Praskovia Pavlovna vrea să facă jalbă la poliție împotrivă-ți, zise femeia.
Raskolnikov se strâmbă.
— La poliție? De ce?
— Că nu-i platești chiria și nici nu te muți. De ăsta.
— La naiba, asta mai lipsea, bombăni el, scrâșnind din dinți. Nu... nu mă încântă de fel... acum... E o proastă... adaugă el tare. Am să trec chiar azi pe la dânsa să stăm de vorbă.
— Nu-i măi proastă ca mine; da tu, dacă ești așa deștept, de ce zaci colea ca un sac de tărâțe, de nu iese nici o socoteala din ce faci? Altădată ziceai că te duci să dai lecții la copii, da' acu' de ce nu mai faci nimic?
— Fac eu... răspunse Raskolnikov cu asprime și fără nici un chef de vorbă.
— Ce faci?
— Muncesc.
— Ce muncești?
— Gândesc, rosti el serios, după o scurtă tăcere.
Nastasia se porni pe râs. Era dintre acele femei care râd ușor, și, când se pornea, râdea încet, legănându-se și cutremurându-se, până se satură și ea de ătîtă râs.
— Și câștigi mult cu gânditul? izbuti ea, în sfârșit, sa întrebe.
— Nu pot da lecții la copii daca nu am cizme. Și apoi, puțin îmi pasă!
— Ba să-ți pese, că din asta trăiești!
— Lecțiile nu sânt platite. Ce să fac cu câteva copeici? urmă el fără chef, vorbind măi mult cu el însuși.
— Și tu ai vrea să faci avere, așa, dintr-o dată? Raskolnikov îi aruncă o privire stranie, rămase o clipă tăcut, apoi spuse hotărât:
— Da, vreau să fac avere dintr-o dată.
— Ia-o mai domol, că mă sperii, prea ești fioros. Să mă duc după franzela, sau nu?
— Cum vrei.
— Na, că uitasem! Aseară, când nu erai acasă, ți-a venit o scrisoare.
— O scrisoare! Mie! De la cine?
— Nu știu de la cine o fi. I-am dat poștașului trei copeici. Mi le dai înapoi?
— Păi da-mi scrisoarea, da-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!
Scrisoarea îi fu adusă pe dată. Firește, era de la mama lui, din gubernia R. Când o lua în mâna, tânărul păli. Trecuse atâta amar de vreme de când nu mai primise nici o scrisoare: dar acum mai era ceva care făcu deodată să i se strângă inima.
— Nastasia, pentru Dumnezeu, pleacă; ține trei copeici și du-te, du-te mai degrabă, pentru Dumnezeu!
Plicul îi tremura în mână; nu-i venea să-i rupă în fața femeii, voia să rămână singur cu scrisoarea lui. După plecarea Nastasiei, duse plicul la buze și-l săruta; apoi cercetă lung scrisul de pe adresa, scrisul acela cunoscut și drag, mărunt și nițel oblic, al mamei lui, care, cândva, îl învățase să citească și să scrie. Întârzia să rupă plicul; parca se temea de ceva. în sfârșit, desfăcu scrisoarea; era mare, groasa, grea; doua coli mari fuseseră acoperite cu un scris mărunt-mărunt:
Dragul meu Rodea,
scria mama, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai stat de vorbă prin scris, ceea ce m-a făcut să sufăr și chiar să nu dorm în unele nopți, tot gândindu-mă la tine. Dar sunt sigură că n-ai să-mi iei în nume de rău această tăcere nedorită. Tu știi cit te iubesc; noi, eu și cu Dunia, nu te avem decât pe tine, tu ești totul pentru noi, speranță și credința noastră în viitor. Ce a fost pe mine când am aflat că de câteva luni ai fost nevoit să părăsești facultatea fiindcă n-ai măi avut din ce să te întreții, că n-ai măi avut nici meditații, nici alte mijloace de câștig! Cu ce te puteam ajuta din cele o sută douăzeci de ruble pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ți le-am trimis acum patru luni, le-am împrumutat, după cum știi și tu, de la un negustor din orașul nostru, Vașili Ivanovici Văhrușin, garantând tot cu pensia mea. Văhrușin este un om tare bun și a fost prieten cu tatăl tău. Dar devreme ce i-am dat o cesiune asupra pensiei mele trebuia să aștept până la achitarea datoriei, ceea ce s-a întâmplat abia acum, așa încât, în răstimpul acesta, nu ți-am putut trimite nimic. Astăzi, însă, slavă Domnului, cred că voi putea să-ți mai trimit ceva, de altminteri cred că acum ne putem lauda că ne-a surâs și nouă norocul, fapt despre care mă grăbesc să-ți scriu. Mai întâi de toate, dragul meu Rodea, afla că sora ta este de șase săptămâni cu mine și că de acum înainte nu ne vom mai despărți niciodată. Slava Domnului, suferințele ei au luat sfârșit! Dar să ți le spun pe toate pe rând, că să știi și tu cum s-au petrecut lucrurile și tot ce-am căutat să-ți ascundem până astăzi. Acum două luni, când mi-ai scris că ai auzit nu știu de la cine că Dunia are de îndurat multe grosolanii în familia Svidrigailov și mi-ai cerut lamuriri — ce răspuns aș fi putut să-ți dau? Dacă ți-aș fi scris atunci adevărul, tu erai în stare șa lași totul baltă și să vii acasă, chiar de ar fi fost să vii pe jos, fiindcă eu îți cunosc firea și inima și știu că tu n-ai fi putut răbda ca sora ta să fie jignită. Eram disperată, dar ce puteam să fac? Nici eu n-am știut tot adevărul. Iar greutatea cea mai mare era faptul ca Dunia, când a intrat anul trecut la copii în casă aceea, a luat un avans de o sută de ruble, cu condiția să i se scada treptat din leafă în fiecare lună și, prin urmare, nu-și putea părăsi serviciul până la stingerea întregii datorii. Banii aceștia (acum îți pot spune tot, scumpul meu Rodea), Dunecika îi luase în primul rând ca să-ți poată expedia cele șaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie pe vremea aceea și pe care i-ai primit de la noi anul trecut. Atunci te-am mințit scriindu-ți ca banii aceștia i-ar fi economisit măi înainte, dar asta nu era adevărat, pe când acum îți spun cum a fost, fiindcă acum, din mila Domnului, toate ș-au schimbat pe neașteptate în bine, și eu vreau să știi cât de mult te iubește Duniă și ce suflet neprețuit are. Fapt este că, la început, domnul Svidrigailov se purta cu dânsa foarte grosolan, iar la masă eră ironic și chiar necuviincios... Dar nu vreau să-ți măi dau toate aceste amănunte chinuitoare, că să nu te mai necăjești de pomană, acum, când totul a luat sfârșit. Pe scurt, cu toată atitudinea binevoitoare și plină de noblețe a Marfei Petrovnă, soția domnului Svidrigailov, și a tuturor celor din casă, Dunecikai îi venea cât se poate de greu, mai ales atunci când domnul Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influența lui Bachus. Și ce crezi că s-ă aflat mai târziu? închipuieșțe-ți că acest smintit s-a îndrăgostit de Dunia la primă vedere și ă căutat să-și ascunda pasiunea, purtându-se cu dânsa grosolan și cu dispreț. Poate că i-ă fost și lui rușine, poate s-ă îngrozit singur când s-ă văzut, om în etate și cap de familie, nutrind asemenea sentimente ușuratice, și tocmai de aceea să fi fost, fără voia lui, furios pe Dunia.
Se poate, pe de altă parte, că prin comportarea-i grosolană și batjocoritoare, să fi vrut să ascunda adevărul de ceilalți. Până la urmă, nu s-a mai putut stăpâni și a îndrăznit să-i facă Duniei pe față propuneri mârșave; îi promitea mărea cu sarea și chiar spunea că are să-și părăsească familia ca să se ducă să trăiască cu dânsa într-un alt sat, sau, poate, în străinătate. Iți dai seama cât a suferit dânsa! Nu putea să-și părăsească slujba, asta nu numai din pricina datoriei, ci și din mila pentru Marfa Petrovnă, care ar fi putut intră la bănuiala si astfel să se fi iscat discordie în familie. De altfel, și pentru Dunecika ar fi fost o mare rușine; poți fi sigur că lucrurile nu s-ar fi petrecut fără scandal. Au măi fost și alte multe cauze, așa încât Dunia nu spera să scape din acea casă îngrozitoare înainte de șase săptămâni. Tu o cunoști bine pe Dunia, știi cât de deșteaptă este și ce caracter dârz are. Dunecika poate să Îndure multe și să găsească în inima ei — până și în cazurile cele măi critice - destula noblețe ca să nu-și piarda tăria sufletească. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind să mă necăjească, deși ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe neașteptate. Din întâmplare. Marfa Petrovnă l-a surprins pe bărbatul ei implorând-o pe Dunia în grădină și, înțelegând toate de-a-ndoăseleă, a aruncat vină numai asupra surorii tale, crezind-o singura vinovată. Acolo, în grădină, a avut loc o scenă groaznică; Marfa Petrovnă chiar a pălmuit-o pe Dunia, n-a vrut să asculte nimic din ce-i spunea, a țipat o oră întreagă și, până la urmă, a poruncit ca Dunia să plece de îndată la mine, la oraș, cu o căruță țărănească, în care au fost aruncate claie peste grămada toate lucrușoarele ei, rufăria, rochițele, tot, așa cum se găseau neîmpachetate și nelegate. Se pornise o ploaie cu găleată și Dunia, înjosită și ocărită, a trebuit să meargă cu un mujic, cale de șaptesprezece verste, într-o căruță fără coviltir. Gândește-te acum ce ți-aș fi putut scrie ca răspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum două luni și despre ce eră să-ți scriu? Eram la căpătuiul puterilor; nu îndrăzneam să-ți spun adevărul, fiindcă te-ai fi simțit prea nenorocit, te-ai fi necăjit, te-ai fi revoltat și, apoi, ce puteai să faci? Poate doar să te nenorocești și tu, prin cine știe ce faptă necugetată... Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis să-ți scriu ceva. Nu puteam să-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la întâmplare, când aveam atâta durere în suflet. O lună încheiată, tot orașul a bârfit pe seamă noastră și lumea a ajuns atât de departe, încât, din pricina privirilor disprețuitoare și a șușotelilor (unii și-au permis chiar să vorbească cu glas tare în prezență noastră), nu ne mai puteam arăta cu Dunia nici măcar la biserică. Toată lumea ne-a întors spatele, nimeni nu ne mai dadea bună ziua, și am aflat chiar, din sursă sigură, că niște vânzători și niște funcționări se pregăteau să ne aducă o insultă josnică, ungând cu dohot poaria casei, așa că și proprietarul a cerut să ne mutăm.
Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o și a învinuiț-o pe Dunia în toate casele. Dânsa cunoaște pe toată lumea de aici din oraș și, in luna aceea, venea aproape în fiecare zi de la țară; de felul ei e cam limbută și-i place să vorbească despre viața ei de familie și, mai ales, să se plângă de bărbatul ei față de toți acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urât din partea ei; astfel, vestea s-a răspândit în scurt timp nu numai in tot orașul, dar și în tot județul. Eu am căzut la pat, și Dunia, mititica, ș-a dovedit măi tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a îndurat toate, cum mă mângâia și mă încuraja... Este un înger! Dar, din mila Celui-de-Sus, suferințele noastre au luat sfârșit repede; domnul Svidrigailov s-a dezmeticit, s-a căit și, probabil, făcându-i-se mila de Duniă, i-ă dat Marfei Petrovna dovezi de netăgăduit asupra nevinovăției Dunecikăi, precum — scrisoarea pe care Dunia a fost silită să i-o scrie și să i-o trimită, încă înainte de a-i fi surprins Marfa Petrovna în grădină, și în care ea refuza orice explicație directă și întâlnire intr-ascuns, pe care i le cerea dânsul. La plecarea Dunecikăi, această scrisoare a rămas în mâinile lui. În ea, Dunia îl dojenea cu asprime și profunda indignare tocmai pentru lipsa de noblețe a atitudinii sale față de Marfă Petrovna, îi punea în vedere că eră tată de familie și om însurat, îi arătă cât de mârșav era din partea lui să chinuiască și să nenorocească o fată și așa deștul de necăjită și lipsită de apărare. Într-un cuvânt, dragul meu Rodea, scrisoarea aceasta vădește ațâța frumusețe sufletească și este atât de înduioșătoare, încât am plâns ca un copil, citind-o, și nici acum nu o pot reciti fără lacrimi. Apoi, în apărarea Duniei au venit și mărturiile slugilor, care, așa cum se întâmpla de obicei, văzuseră și știuseră măi multe decât crezuse însuși domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a rămas cu desăvârșire înmărmurită și, după cum a mărturisit mai târziu, a fost din nou distrusa. În schimb s-a convins pe deplin de nevinovăția Dunecikăi. A doua zi, fiind duminică, ea a venit de-a dreptul la catedrala și, în genunchi, plângând amarnic, a rugat-o pe Sfânta Născătoare să-i dea putere să îndure această nouă încercare și să-și facă datoria până la capăt. Apoi, de la catedrala, fără să mai dea ochi cu cineva, a venit întins la noi, ne-a povestit totul și, plină de căință, a îmbrățișat-o pe Dunia, vărsând lacrimi amare, și a implorat-o s-o ierte. În aceeași dimineață, fără să zăbovească, a pornit prin oraș și, plângând, a restabilit pretutindeni, pe la toate casele, cu cele mai măgulitoare expresii, nevinovăția Dunecikăi, noblețea sentimentelor și a comportării sale. Mai mult decât atât, a arătat tuturora și a citit ea însăși, cu glas tare,scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov, ba chiar i-a lasat pe unii să copieze această scrisoare (ceea ce mi se pare de prisos). Astfel, dânsa s-a văzut silită să circule câteva zile prin oraș, fiindcă unii, văzând că alții au avut precădere, s-au supărat. A trebuit să-și facă un program și se știa dinainte ziua și casa unde Marfă Petrovna avea să citească scrisoarea, iar la citire se adunau acolo și cei care o mai auziseră de câteva ori la ei acasă și într-alte părți, după cum urmase rândul. După părerea mea multe, multe s-au exagerat, dar așa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel puțin a izbutit să restabilească pe deplin onoarea Dunecikăi și întreaga mârșăvie a acestei întâmplari a căzut ca o pată de neșters pe bărbatul ei, singurul vinovat, așa încât până la urmă mi-a fost și mila de acest smintit, atât de aspru pedepsit. Dunia a fost numaidecât poftită să dea lecții in unele case, dar ea a refuzat. În general, toată lumea a început deodată să-i arate o stimă deosebită.
Și toate acestea au contribuit în chip hotărâtor la acea întâmplare neașteptată care, pot să spun, schimbă acum întreaga noastră soartă. Afla deci, dragă Rodea, că Dunia ă fost cerută în căsătorie, și că ea, a acceptat aceasta cerere, lucru pe care țin sa ți-l aduc la cunoștința cât de repede. A făcut această fără ă-ți cere sfătui, dar îți vei da seama că ne-a fost cu neputință să amânăm și să așteptăm până ce vom primi răspunsul tău. De altfel, tu nu ai fi putut cumpăni situația, nefiind aici. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Piotr Petro viei Lujin este de pe acum consilier de curte și se înrudește de departe cu Marfa Petrovna, care a contribuit mult la această logodnă. La început, el și-a exprimat, printr-însa, dorința de a ne cunoaște, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea, iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care își expunea foarte cuviincios cererea în căsătorie și ne ruga să-i dam răspunsul categoric și prompt. Este un om de afaceri, foarte ocupat, și se grăbește să plece la Petersburg, așa încât fiecare clipa i se pare prețioasă. Bineînțeles, la început, am rămas uimite, pentru că toate acestea s-au petrecut prea repede și ne-au luat prin surprindere. Toată ziuă am stat și am chibzuit împreună. Domnul Lujin este un om serios, cu situație asigurată, ocupa doua posturi și are de pe acum ceva avere. Ce-i drept, e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca înfățișare și poate încă să placă femeilor. În general, e foarte serios și cumpătat, numai puțin cam posac și parcă un pic îngâmfat. Dar s-ar putea să pară astfel doar la prima vedere. Și te previn, dragă Rodea, când ai să-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte curând, să nu judeci pripit și cu patima, după cum ți-e obiceiul, dacă la prima vedere n-o să-ți placă ceva la el. Și-o spun pentru orice întâmplare, deși sunt încredințată că are să-ți facă impresie bună. În afara de aceasta, ca să cunoști un om trebuie să te apropii de el treptat și cu băgare de seama, ca să nu cazi în greșeala și să-ți formezi o idee preconcepută, care numai cu greu poate fi ștearsă și reparată ulterior. Cât despre Piotr Petrovici, el, după toate aparențele, este un om cât se poate de onorabil. De la prima lui vizită ne-a declarat ca e un om serios, dar ca împărtășește in multe privințe ideile „generației noi", după cum s-a exprimat dânsul, și este dușmanul tuturor prejudecăților. A mai spus multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, și placându-i să fie ascultat, ceea ce nu este un mare cusur. Eu, ce-i drept, nu prea am înțeles multe, dar Dunia m-a lamurit că, deși nu este un om prea instruit, este deștept și pare bun. Tu cunoști firea surorii tale, Rodea. Este o fată curajoasă, deșteaptă, răbdatoare și mărinimoasa, deși are o inimă arzătoare, ceea ce știu de mult. Firește, nici din partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, în afară de faptul ca este o fată deșteaptă, este în același timp o ființa de-o noblețe îngereasca, și va socoti de datoria ei să facă fericirea bărbatului său, care, la rândul lui, se va îngriji de fericirea soției, fapt de care, deocamdată, nu avem nici un motiv sa ne îndoim, deși recunosc că lucrurile s-au ticluit cam prea repede. Și apoi, domnul Lujin este un om practic și, desigur, vă înțelege că fericirea căsniciei lui vă fi cu alt măi trainică, cu cât Dunecika va fi mai fericită alaturi de el. Cât despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi, sau chiar unele nepotriviri în păreri (lucru de care nu poți scăpa nici în cele măi fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus singura că ea se încrede în forțele ei, că nu e nici un motiv de îngrijorare și că poate să îndure multe, cu condiția, firește, ca raporturile care se vor stabili între ei să fie cinstite și drepte. De pilda, mie, la început, mi-ă părut cam aspru; dar asta s-ar putea sa fie din pricină că e un om sincer și, desigur, așa și este. Astfel, la cea de-ă doua vizită, după ce a primit răspunsul afirmativ la cererea lui în căsătorie, s-ă exprimat ca și înainte de a o cunoaște pe Dunia își propusese să ia o fată cinstită, fără zestre, și neapărat una care a simțit pe pielea ei ce înseamnă greutățile materiale: fiindcă, a spus el, bărbatul nu trebuie să-i datoreze nimic soției, dar e foarte bine că soția să vada în bărbatul ei un binefăcător. Adaug că nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci a vorbit măi drăguț, dar eu am uitat cum a spus și am reținut numai ideea; de altfel, n-a spus-o cu premeditare ci, probabil, l-ă luat gură pe dinainte în toiul discuției, așa încât, mai pe urmă, a încercat sa-și îndrepte greșeala și să șteargă impresia. Mie însă mi ș-ă părut cam tăios și i-am spus mai târziu Duniei. Dar ea mi-a răspuns chiar cu ciuda că „vorbele nu-s totuna cu faptele", și desigur, are dreptate. Înainte de a lua hotărârea, Dunecika n-a închis ochii deloc și, socotind că eu dorm, s-a sculat din pat și toată noaptea a umblat prin odaie; apoi a căzut în genunchi în fața icoanei și ș-a rugat mult, cu înflacărare, iar a două zi, dimineață, mi-ă spus că s-a hotărât.
Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi importante și vrea șă deschida un birou de avocatură. El se ocupă de multă vreme de diverse reclamații și chestiuni de judecată și acum câteva zile a câștigat un proces important. Acum trebuie să plece la Petersburg fiindcă are o chestiune importantă la senat. Așadar, dragă Rodea, el ar putea să-ți fie de mare folos, în toate privințele, și am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ăi putea să-ți începi carieră și să-ți consideri soarta asigurată. O, dacă acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează. Noi am și îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudență și a spus că, firește, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar și poate preferabil să platească leafă unei rude și nu unui străin, dacă această ruda se va dovedi capabila să-și îndeplinească serviciul (tu, și să nu fii capabil!). Dar pe loc și-ă exprimat îndoiala, zicând că studiile de facultate nu-ți vor da răgaz să-ți vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândește decât la asta. De câteva zile e parcă într-un fel de febră și a și făcut un plan după care ai putea mai târziu să devii tovarășul și chiar asociatul lui Piotr Petrovici în treburile lui avocățești, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de drept. Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeași părere, și-i împărtășesc toate planurile și speranțele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de realizabile. Și cu toate că Piotr Petrovici s-ă cam ferit să dea un răspuns hotărât (e explicabil, fiindcă nu te cunoaște), Dunia e convinsă că va obține toate acestea, folosindu-se de influență binefăcătoare pe care este sigură că o va avea asupra viitorului ei soț. Firește, Iui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un cuvânt despre aceste speranțe de viitor și, mai ales, despre faptul că poate vei ajunge cândva asociatul Iui. Este un om serios și s-ar fi putut să primească cu răceala toate acestea, socotindu-le doar niște visuri. Tot așa nici eu, nici Duniă nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranță, ca ne va ajuta să te sprijinim cu bani, până când îți vei isprăvi studiile; și nu i-am vorbit, în primul rând, pentru că asta se va tace de la sine măi târziu, și el, desigur, o va propune fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikai atâta lucru!), cu atât mai mult cu cât ai putea ajunge mână lui dreaptă la birou și să primești acest ajutor nu că o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Așa vrea să aranjeze lucrurile Dunecika și eu șunt în totul de aceeași părere. În ăl doilea rând, nu i-am spus, fiindcă doream că la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate cu el. Când Dunia i-a vorbit cu admirație despre tine, el i-ă răspuns că înainte de a judeca un om trebuie să-l cunoști cât mai aproape și că-și rezervă dreptul de a-și formă o părere proprie, după ce te va cunoaște. Știi, neprețuitul meu Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se refera la Piotr Petrovici, ci mai curând la unele capricii de ale mele, de femeie bătrână), care mă fac să cred că poate aș face mai bine că după căsătoria lor să nu stau cu dânșii și să locuiesc singură, că până acum. Sunt convinsă că el este destul de nobil și de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, și dacă nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înțelege de la sine; dar eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viață că soacrele nu prea sânt pe placul ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucățică de pâine ce-mi aparține și copii ca tine și ca Dunecika. Daca se va putea, mă voi instala in apropierea voastră, a ta și a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost măi placut, am păstrat la sfârșit: afla deci, dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăși împreună și să ne îmbrățișăm tustrei după o despărțire de aproape trei ani! S-a stabilit categoric că Dunia și cu mine plecăm la Petersburg. Când anume - nu știu, dar, în orice caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de dispozițiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de știre. Din unele considerente, ar vrea să grăbească, pe cât posibil, căsătoria și chiar, dacă va fi cu putință, să facă nuntă înainte de postul care vine, iar dacă nu va fi cu putința, fiindcă a rămas prea puțin timp, atunci îndată după Sfântă Măria... O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoționează nespus, și într-o zi a zis, în glumă, că daca n-ar fi decât pentru atâta lucru, și încă face să se mărite cu Piotr Petrovici. Este un înger! Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea și m-a rugat să-ți scriu ca are atât de multe să-ți spună, încât n-ar izbuti sa le facă șa încapă în câteva rânduri și n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te îmbrățișez tare, tare și să-ți transmit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu toate ca s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ți trimit ceva bani, cât am să pot măi mult. Acum, când lumea a aflat că Dunecika se mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neașteptate și știu sigur că Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar și șaptezeci și cinci de ruble, așa încât poate am să-ți trimit vreo douăzeci și cinci sau chiar treizeci de ruble. Þi-aș trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călatorie; și cu toate că Piotr Petrovici ă fost atât de drăguț, încât a luat asupră lui o parte din cheltuielile de călatorie în capitala, și anume, a propus chiar el să trimită pe socoteala lui bagajele noastre și lada cea mare (nu știu cum, prin niște oameni cunoscuți), totuși, trebuie sa ținem seama că la sosirea în Petersburg nu putem rămâne fără nici un ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunecika și cu mine am făcut socoteala exactă și a ieșit că drumul n-are sa ne coste prea mult; de la noi până la calea ferată nu sânt decât nouăzeci de verste și noi, pentru orice întâmplare, ne-am și învoit cu un surugiu pe care-l cunoaștem; iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasă a treia. Astfel, poate n-am să-ți trimit douăzeci și cinci de ruble, ci, sigur, am să reușesc să-ți trimit treizeci. Dar ajunge, am umplut două coli cu întreaga noastră poveste și nu măi am loc. Dar câte întâmplari s-au stins! Acum, neprețuitul meu Rodea, te îmbrățișez până la revederea apropiată și te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o iubești pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubești cum te iubește și însă, și să știi că te iubește nespus, chiar măi mult decât pe ea însăși. Este un înger, Rodea, iar tu, tu ești totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credință noastră în viitor. Numai sa fii fericit și o sa fim și noi fericite. Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, așa cum făceai altădată, și crezi în bunătatea fără de margini a Creatorului și Mântuitorului nostru? Tare mă tem, în sufletul meu, șa nu fi căzut și tu în mrejele necredinței, atât de răspândită astăzi! Dacă este așa, eu mă rog pentru tine. Adu-ți aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, și cât de fericiți eram cu toții pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere! Te îmbrățișez și te sărut tare, de nenumărate ori.
A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova
Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui Raskolnikov fura scăldați de lacrimi; dar când o sfârși, un zâmbet amar și răutăcios îi schimonosi fața palida și crispată. își puse capul pe perna turtită și murdară și rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere și gândurile i se învălmășeau. În cele din urmă, simți ca se înăbușă în odaița lui strimtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap său cu o lada. Și trupul și sufletul aveau nevoie de spațiu. Își luă pălaria și ieși în strada, de data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără sa vada nimic, mormăind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulți îl crezură beat.



Capitolul IV


Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital, cum s-ar spune, nu șovăise nici o clipă. Chiar în timpul cât citise scrisoarea, luase hotărârea și hotărârea era decisiva: „Cât voi fi eu în viață, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!"
Situația e clară, mormăi el, rânjind răutăcios și sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. Nu, măicuțo, nu, Dunia, nu mă puteți înșela!... Se mai și scuză că nu mi-au cerut sfatul, ca au luat hotărârea fără mine! Firește! Credeți că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate său nu! Auzi dumneata, ce argument invoca - Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goană cailor, că să nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, știu și-mi dau seamă ce sânt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; știu și la ce te-ai gândit o noapte întreaga, umblând prin odaie, și pentru ce te-ai rugat în fața icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se afla în iatacul măicuței. E greu să urci Golgota. Hm... Și așa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriți cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi și împărtășește ideile generației noastre noi (după cum scrie măicuța), un om care pare bun, după cum spune chiar Dunecika. Acest pare sună grozav! Și Dunecika se mărită pe temeiul acestui pare!... Minunat! Minunat!
Aș dori să știu pentru ce mi-a scris măicuța despre nouă noastră generație ? Că să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lamurit încă ceva: cât au fost de sincere una fața de cealaltă în ziua și în noaptea care au precedat hotărârea și în zilele care au urmat? Oare și-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-și seama că au amândouă aceleași gânduri și sentimente, s-au înțeles atât de bine tacit, că orice vorba ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, așa a fost; se vede din scrisoarea măicuței; el i-a părut cam tăios, un pic, și naiva mea măicuță s-ă apucat să-și dezvăluie observațiile Duniei. Iar dânsa, cum era de așteptat, ș-a supărat și i-a răspuns chiar cu ciuda. Firește! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât și de la sine înțeles) dacă ar trebui sa mai răspunda și la asemenea întrebări naive. Și apoi ce-mi tot scrie: S-o iubești pe Dunia, Rodea, si să știi că ea te iubește nespus, chiar mai mult decât pe ea însăși... Nu cumva o mustră în taina conștiința fiindcă s-a învoit să-și jertfească fiică în folosul băiatului? Tu ești credință noastră în viitor, tu ești totul pentru noi! O, măicuțo!"...
Furia din sufletul lui sporea din clipă în clipa, și dacă ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucida!
„Hm, este adevărat, își urma el gânduri le ce-i roiau în minte, este foarte adevărat că pentru a cunoaște un om, trebuie să te apropii de el treptat și cu băgare de seama; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate el este un om serios și pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lazii celei mari și a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de bunătatea lui ? Iar ele amândouă, logodnica și cu mama, vor tocmi un surugiu și vor călatori cu căruța cu coviltir de rogojină (doar așa am călatorit și eu!). Ce are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasa ă treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le este plapuma. Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale... Și apoi, nu se putea să nu știi ca mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i așa? Firește, dumneata și Dunecika veți alcătui o întreprindere comerciala, întemeiată pe avantaje reciproce și contribuție egala, deci cheltuielile se împart pe din doua: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până și aici omul de afaceri a reușit sa le tragă nițeluș pe sfoară: transportul bagajelor costă mai puțin decât călatoria, s-ar putea chiar sa fie gratuit. Dar atunci, nu văd ele ce se petrece său se prefac că nu văd? Căci sunt mulțumite, încântate! Și când te gândești că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le așteaptă în viitor! Ce-i măi grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul. Tonul care prevestește ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie... Și măicuța, care risipește banii în stânga și în dreapta! Cu ce are sa vina la Petersburg? Cu trei carboave în buzunar sau cu doua „bumăști", cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască măi târziu la Petersburg? Doar își da seama de pe acum, din cine știe ce motive, că nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo vorba, pesemne, drăguțul de logodnic, din care s-a luminat măicuța, deși cu nici un preț n-ar mărturisi acest lucru și zice: Am să refuz. Și atunci, ce face, din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluțe de iarna, cosea mânecuțe, stricându-și ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o suta douăzeci, asta o știu bine. Prin urmare, se bizui totuși pe noblețea sentimentelor domnului Lujin!: Are să-mi propună singur, are să mă roage. Așteaptă! Așa se întâmpla întotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădajduiesc că vor avea din partea lui numai bine, și cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu și-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile și cu picioarele de adevăr, până când omul înzorzonat de ele, le da personal cu tifla. Ar fi interesant de știut dacă domnul Lujin are decorații? Sunt gata să pariez că are Ordinul Anna la butonieră și că-l abordează când ia masa la diverși antreprenori și negustori. Poate că și-l va pune și la propria dumnealui nunta! Dar, lua-l-ar naiba!...
Ce să-i faci? Așa e măicuța... Dumnezeu s-o ție... Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară și ți-am înțeles firea. Măicuța scrie că Dunecika poate să îndure multe. Asta o știam. Asta am știut-o încă acum doi ani și jumătate și în acești doi ani și jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, și acum, dumneaei și măicuța și-au închipuit că și domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-și expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soțiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, și și-o expune aproape la primă întâlnire. Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deși e om chibzuit (așa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să se fi grăbit să-și afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia? Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin și știe că va trebui să trăiască cu acest om. Dar și eu știu că ea s-ar învoi mai curând sa se hrănească numai cu pâine neagră și apă decât să-și vânda sufletul, că nu și-ar da libertatea sufletului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din câte o știam eu și cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce sa vorbim! E greu să-i suporți pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile și să muncești o viață întreagă pentru doua sute de ruble pe an, și totuși, știu ca sora mea ar prefera sa duca viața unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamț din Ostsee, decât sa-și pângărească sufletul și să-și încarce conștiința, legându-și viața de un om pe care nu-l respecta și cu care nu are nimic comun. Sa-și lege viața pentru totdeauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemată de neprețuit și tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie! De ce primește totuși? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o ființă dragă, adorată, s-ar vinde! iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vânda. Pentru ei ar vinde orișice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-și calce și pe conștiința! Libertate, liniște, chiar și conștiință, tot ar pune la bătaie! Calcă-se în picioare viața mea, numai ființele dragi să fie fericite! Măi mult decât atât, își va născoci o cazuistica proprie, luând pilda de la iezuiți, și pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniștească, să se convingă că așa trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreț. Asta ești tu, Dunia, și totul e limpede ca lumina zilei. Rodion Romanovici Raskolnikov și numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l țină la universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga existență! Și poate ca, odată și odată, va ajunge un om bogat, cu vază, respectat, și poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorbă de Rodea, de neprețuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui prim născut pe fața ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase și nedrepte! Ce mai: dacă-i vorba de Rodea, ați fi în stare sa acceptați până și soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soarta va dainui cât lumea și pământul! Dar voi, ați cântărit voi oare jertfa, ați cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Și merita oare?
Are rost? Știi tu, Dunecika mea, ca traiul tău alaturi de domnul Lujin te pune pe aceeași treapta cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie măicuța. Dar daca în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stima, ci dimpotrivă, exista de pe acum un sentiment de sila, de dispreț, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curățenie deosebită. Nu-i așa? Va dați voi seama, pricepeți, înțelegeți voi ce înseamnă aceasta curățenie? V-ați gândit ca aceasta curățenie ceruta de Lujin nu se deosebește cu nimic de curățenia ce se cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznica, mai hidoasa, mai mârșavă, căci tu, Dunecika, totuși, îți faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus, pe când dincolo e vorba de salvarea vieții. Scump, scump se platește aceasta curățenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, daca vei ajunge să te căiești? Câtă durere, câtă suferință, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu nu ești Marfa Petrovna! Și mama? Ce va fi cu mama? Și acum e neliniștita, se frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Și eu?... Cum de-ați putut gândi așa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, măicuțo! Și cât trăiesc eu, căsătoria ăsta nu se va face! Mă opun!"
Raskolnikov se trezi din gândurile lui și se opri.
„Nu se va face? Dar ce ai să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i interzici? Cu ce drept? Ce le poți promite, la rândul tău, ca să ai acest drept? Sa le închini toata viața, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea și-ți vei găsi un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pricepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îți procura bani, punându-și la poprire pensia de o suta de ruble pe an și leafa domnilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahrușin cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? în zece ani mama va orbi tot împletind basmale și poate și din pricina lacrimilor; va cădea zdrobită de lipsurile ei fără de sfârșit; și sora? Gândește-te, ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?"
Își sfâșia cu un fel de amara voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi și dureroase, căci și le pusese de multe ori. De multa vreme îl frămîntau și îi rupeau inima. Cândva, cine știe când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, și durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese și se concentrase, luând forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima și mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitura de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, sa sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia sa facă ceva, și asta chiar îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...
„Să renunț la viața! striga el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc soarta așa cum este; să înăbuș o dată pentru totdeauna orice năzuința; să renunț cu desăvârșire la orice drept de a înfăptui, de a trai și de a iubi!"
„Înțelegeți oare, vă dați seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce? își aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte Marmelado. Căci orice om trebuie să aibă măcar un locșor unde să se poată duce..."
Deodată tresari: același gând ca și în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Știuse mai dinainte, presimțise că se va întoarce negreșit în mintea lui, și-l aștepta. Căci gândul acesta nu era de ieri. Cu o singură diferență: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător și cu totul necunoscut... și el deveni conștient de acest lucru... Simți ca o izbitură de ciocan în creier și i se întunecă în fața ochilor.
Își roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se așeze și căută o bancă; traversa parcul K. în fața lui, la vreo suta de pași, se zarea o banca. Porni cât mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare mărunta, care îi atrase câteva clipe întreaga atenție.
Uitându-se spre bancă, văzu în fața sa, cam la douăzeci de pași, o femeie care mergea; la început, n-o luă în seama, cum nu lua în seama nici unul din lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla de pilda, de nenumărate ori, să ajungă acasă fără să-și poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla fără sa vada nimic. Dar femeia din fața lui avea ceva atât de ciudat, ca sărea în ochi la prima vedere și, puțin câte puțin, atenția lui se opri asupra ei, mai întâi fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înțeleagă ce anume era ciudat în femeia aceea? în primul rând, părea să fie foarte tânără, și mergea pe arșița aceea cu capul gol, fără umbreluță și fără mănuși, bălabănindu-și comic brațele. Purta o rochița de mătase ușoară („mătăsică"), pusa de asemenea foarte ciudat, abia încheiata, iar la spate, în dreptul taliei, acolo de unde începea fusta, rupta de-a binelea, o fâșie întreaga se desprinsese și atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluță, legata strâmb. Și pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clatină. Aceasta întâlnire trezi până la urma întreaga lui atenție. O ajunse în dreptul băncii, unde ea se prăbuși cu capul pe spetează și închise ochii, părând sfârșită de oboseala. Cercetând-o, Raskolnikov își dadu pe loc seama ca era beata. Părea un lucru atât de ciudat și de monstruos, încât se întrebă chiar daca nu-l înșela vederea. Avea în fața lui aproape un copil, o fetișcană de cel mult șaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuța, bălaie, drăgălașa, dar aprinsa la față și chiar un pic buhăită. Părea ca fata nu-și mai dadea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu tocmai cuviincioasă, și se vedea că aproape nu știa ce-i cu ea.
Raskolnikov nu se așeza, dar nici nu-i venea sa plece; rămase nedumerit în fața fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la orele doua după-amiază, pe arșiță, era aproape pustiu. Totuși, la vreo cincisprezece pași, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se apropia de tânăra fata într-un anumit scop. O văzuse pesemne și dânsul de departe și o urmărise, dar prezența lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tânărului nostru și aștepta, nerăbdator, plecarea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat și rotofei, cu obrajii roșii, buze rumene și mustăcioara. Pe Raskolnikov îl apuca furia; simți o dorință nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra fata și se apropie de el.
— Hei, Svidrigailov! Ce cauți aici? striga el, strângând pumnii, cu gura strâmbata de rânjet și spumegând de furie.
— Ce înseamnă asta? întreba răstit domnul, încruntat și mirat în îngâmfarea lui.
— Cară-te, asta e!
— Cum îndrăznești, canalie?!...
Și domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui, fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în aceeași clipa, cineva îl apucă cu putere de brațe, pe la spate, și între ei se așeza un sergent de strada.
— Sfârșiți, domnilor, nu vă luați la bătaie în gradina publică. Ce vrei dumneata? Cine ești? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam zdrențăros.
Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăți și favoriți cărunți avea o mutră cumsecade de soldat și o privire inteligenta.
— Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el, apucându-l de braț. Sânt Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o știi și dumneata... îi arunca el filfizonului, iar dumneata vino aici să-ți arat ceva... Și îl trase de mână până în dreptul băncii. Privește, e beata moarta, adineauri mergea pe alee; cine știe cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva și și-o fi bătut joc de ea... pentru prima oara... pricepi? Apoi a azvârlit-o în strada. Privește la rochia ei ruptă, privește cum e îmbrăcată: nu ș-a îmbrăcat singura, ci a fost îmbrăcată și încă de niște mâini nepricepute, de bărbat. E limpede. Și acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l cunosc, îl vad acum întâia oara. Dar și el a văzut fata în drum, a văzut-o beata, în neștire, și acum are poftă șa se apropie și să pună mâna pe ea, profitând de starea ei, ca s-o duca cine știe unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înșel. L-am văzut cum se uita la ea și cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, și acum abia așteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit și se face că-și răsucește o țigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem acasă, gândește-te!
Sergentul pricepu situația numaidecât. Domnul cel gras, firește, nu era greu de înțeles, dar rămânea fata. Sergentul se apleca s-o vada mai bine și o compătimire sinceră i se citi pe față.
— Ce păcat! zise el, dând din cap. E un copil... Și-au bătut joc de ea, așa e. Ascultă, domnișoară, încerca s-o trezească pe fata, unde stai?
Fata deschise ochii obosiți, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără sa înțeleagă ce o întrebau și le făcu semn cu mâna ș-o lase în pace.
— Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare și scoase douăzeci de copeici pe care le găsi că prin minune), ia banii, cheamă un birjar și spune-i s-o duca acasă. Numai de-am putea afla unde stă!
— Domnișoara, ascultă, domnișoară, încercă sergentul după ce lua banii, am să strig un birjar și am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde stai?
— Lasă-mă!... Ce vă legați de mine?... îngăimă copila, cu același gest de nerăbdare.
— Vai, vai, ce urât! Vai, ce rușine! Ce rușine, domnișoara! Sergentul da din cap cu dojana, cu mila și cu revoltă. Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare. Pesemne îi păru ciudat: un zdrențăros care arunca banii!
— Unde ați găsit-o, departe? întrebă.
— Nu ți-am spus - mergea în față mea, clatinându-se, aici, prin parc. Cum a ajuns în dreptul băncii a căzut.
— Vai, ce rușine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de tinerică și beată! Și-au bătut joc de ea, asta așa e! Uite și rochița e ruptă... Ce desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de familie bună, dar scăpătată... Sunt multe în ziua de azi. Pare gingașă, ca o domnișoara de neam bun... și bătrânul se apleca din nou asupra fetei.
Poate ca și el avea fete „gingașe", care puteau fi luate drept niște „domnișoare de neam bun", cu aerele lor de fete de familie, binecrescute și cu toate fasoanele la moda.
— Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lasăm să cada în mâna ticălosului acela! Altfel, are să-și bata joc și el de dânsa! Se vede cale de trei poște ce vrea! Ia te uita, ticălosul, nu măi pleacă!
Raskolnikov vorbea tare și-l arata cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cit pe-aici să se înfurie iarăși, dar se răzgândi și se mărgini să-i arunce o privire diprețuitoare. Apoi mai făcu agale zece pași și se opri.
— Nu-l lasăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor. Numai de-ar vrea ea să ne spună unde ș-o ducem, altfel... Domnișoară, asculta, domnișoara!
Și omul se aplecă din nou spre ea.
Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, păru că înțelege situația, se scula de pe bancă și porni înapoi, în direcția din care venise.
— Uf, nerușinaților, ce vă tot legați de mine? mormăi dânsa, făcând din nou același gest ca să fie lasată în pace.
Porni repede, clatinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmarea fără s-o piarda din ochi, dar de pe o altă alee.
— Fiți liniștit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul și plecă după cei doi. Ce desfrâu e acum pe lume! repeta el, oftând.
În clipa aceea, Raskolnikov, ca înțepat de o viespe, își schimbă total gândul.
— Ascultă! strigă el în urmă mustăciosului. Sergentul se întoarse.
— Lasă! Ce-ți pasă? Lasă! Să-și facă de cap! și-l arătă pe filfizon. Ce-ți pasă dumitale?
Fără să înțeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni pe râs.
— O-oh! oftă sergentul și, întorcându-i spatele, se luă după filfizon și fata, socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate și mai rău.
„Mi-a luat douăzeci de copeici, își zise Raskolnikov, furios, după ce rămase singur. Are să-i ia și celuilalt s-o lase pe fata să se ducă cu dânsul, și cu asta basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva? Am eu dreptul sa ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Și apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale mele?"
Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, își simțea inima grea. Se așeză pe banca părăsită. I se destrămau gândurile... în clipa aceea îi venea greu să mai judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească și să înceapă o viață nouă...
„Biata copila! zise el, uitîndu-se la colțul băncii unde șezuse fata cu o clipa mai înainte. Are sa se dezmeticească și are să plîngă, apoi are să afle maică-sa... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de rușine, poate chiar are s-o alunge din casă... Și chiar daca n-are s-o alunge, o Daria Franțevna oarecare are să adulmece prada numaidecât și fetița mea are să înceapă să treacă din mînă în mînă... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmpla mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite și-și fac de cap pe ascuns), mai tîrziu - iarăși spitalul... vinul... cîrciumile... și iarăși spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epava, așa încât toata viața ei nu va număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parca n-am mai văzut fete ca dînsa? Și ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot așa... Ptiu! Ei, și? Se zice că așa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat... diavolului, pesemne, ca sa asigure sănătatea și liniștea celorlalți. Atât la suta! Ce cuvinte curățele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular științific, foarte liniștitor. Au zis: atâta la sută, și gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să fi fost alt cuvînt, da, firește, atunci... atunci poate ca ar fi mai neliniștitor... Poate Dunecika va fi cuprinsa și ea în acest atât la suta!... Dacă nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?
Dar eu încotro am pornit? se întreba el deodată. Ciudat. Doar mă duceam undeva. Am citit scrisoarea și am plecat... Aha, stai, mă duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar pentru ce? Și cum de mi-a venit în cap să ma duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!"
Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foștii lui colegi de facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-și făcuse prieteni printre colegi, îi ocolea pe toți, nu se ducea nicăieri și numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studențești, nici la discuții, nici la petrecerile lor.
Învăța sîrguincios, fără să-și precupețească forțele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mîndru, aproape până la trufie și puțin comunicativ; parca ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre colegi li se părea că-i privește de sus, ca pe niște copilandri, și că-i socotește inferiori ca intelect, cultura, interese și idei.
De Razumihin se apropiase totuși, fără sa știe de ce, adică nu ca ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv și bun până la naivitate. De altminteri, sub aceasta naivitate se ascundeau profunzimea sufletului și demnitatea. Cei mai buni dintre colegii lui își dadeau seama de acest lucru și toți îl iubeau. Nu era prost defel, deși uneori părea, întradevăr, cam naiv. Înfățișarea lui nu trecea neobservată: era lung, deșirat, cu părul negru și mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu și avea renume de om foarte puternic. într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii, dintr-o singură lovitură îl doborîse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de aproape doi metri. Putea sa bea fără sfârșit, dar putea sa nu pună picătură în gură; uneori își făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască și într-o sobrietate desăvîrșită. Ce mai era deosebit la el e că nici un fel de insuccese nu-l descurajau, și condițiile mizerabile ale vieții nu izbuteau să-l deprime. Putea să locuiască chiar și pe casă, să rabde foamea și gerurile cele mai cumplite. Era foarte sărac și se întreținea absolut singur, prin munca lui. Cunoștea o mulțime de mijloace prin care putea totdeauna să-și procure bani, bineînțeles, muncind. Într-o iarna nu făcuse de fel foc în casă, susținînd că era chiar foarte placut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme trebuise și el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-și îndrepte situația financiara ca, în scurt timp, să poată urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunoștea adresa. Cu vreo doua luni în urma, se întîlniseră pe strada, dar Raskolnikov întorsese capul și trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie văzut. Iar Razumihin, deși îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-și stingherească prietenul.



Capitolul V


„Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de lucru, să-mi găsească niște meditații sau poate altceva... își aminti Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de meditații, să zicem că ar împărți cu mine ultima copeică, presupunînd că el are aceasta copeică, așa încât să-mi iau cizme și să-mi repar hainele ca să ma pot duce la meditații... hm... Și mai departe? Ce să fac cu niște pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin..."
Întrebarea - pentru ce o pornise la Razumihin - îl neliniștea mai mult decât și-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în aparența atât de normal.
,,Oare să fi sperat sa mă salveze Razumihin din situația în care sunt? Să-mi fi pus toata nădejdea în el?" se întreba nedumerit.
Se gîndea, își freca fruntea și (ciudat), pe neașteptate, după îndelungata cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.
„Hm... la Razumihin, rosti el deodată liniștit, ca și cum ar fi luat o hotăîre nestrămutată, am să mă duc la Razumihin, asta fără doar și poate... dar nu acum... Am sa mă duc la el... a doua zi după aceea, când se va sfîrși cu aceea și când totul are să pornească pe un făgaș nou..."
Se dezmetici brusc.
„După aceea! exclamă el, sărind de pe banca. Dar oare asta se va întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?"
Părăsi banca și porni înainte, mai mult alergînd; ar fi vrut să se întoarcă înapoi acasă, dar simți deodată că-i este sila să se întoarcă acolo; fiindcă în ungherul acela, în „dulapul" acela îngrozitor, mai bine de o luna, clocise asta; așa încât porni încotro văzu cu ochii.
Treptat, tremurul nervos se preschimba în fiori puternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile; cu toata arșița, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-și dea seama, îmboldit de o nevoie launtrica, se străduia să cerceteze obiectele pe care le întîlnea în cale, ca și cum ar fi căutat să-și abată atenția de la gândurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea și cădea mereu în prada lor. Iar atunci când, tresărind, își ridica fruntea și se uita împrejur, uita imediat la ce se gîndise cu o clipa mai înainte și chiar pe unde trecuse. Astfel străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul și coti spre Ostroave. Mai întâi verdeața și aerul proaspăt îi mîngîiară privirea ostenita, obișnuita numai cu praful orașului, cu varul și casele uriașe care te apasă și te înăbușă. Aici nu era nici arșiță, nici duhoare, nici cîrciumi. Dar nu trecu mult și aceste senzații noi, placute lasară locul altora, bolnăvicioase și enervante. Uneori se oprea în fața câte unei vile îmbrăcate în verdeața, privea în ograda, vedea de departe, pe balcoane și terase, femei grăbite și copii zbenguindu-se prin grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întîlnea calești luxoase, călareți și amazoane; îi petrecea cu priviri curioase și-i uita înainte sa-i piarda din văz. La un moment dat se opri să-și numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. „Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lasat ieri patruzeci și șapte sau chiar cincizeci de copeici, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar uita numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Își reaminti numai când ajunsese în fața unui local, un fel de birt, și simți că îi era foame. Intra în birt, bău un păhărel de votca și înghiți câteva îmbucături de placinta umplută nici el nu știa cu ce. Isprăvi de mîncat pe drum. Nu mai băuse votca de multă vreme și, deși nu luase decât un păhărel, acesta își făcu numaidecât efectul asupra lui. Picioarele i se îngreuiara și simți că-l trage la somn. Porni spre casa, dar, ajungînd la Petrovski Ostrov se opri, frînt de oboseala, parași drumul, se strecura în tufișuri, căzu pe iarba și adormi pe loc.
Creierul bolnav făurește adesea visuri extraordinar de precise și de vii, care par grozav de reale. Uneori, imaginile ce se înfiripa sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările și întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de subtile și neașteptate, care corespund și întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreagă plasmuire, încât, treaz fiind, același om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Pușkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conștiința și impresionează puternic organismul șubrezit și surescitat.
Raskolnikov avu un coșmar înfiorător. Se făcea că era copil și se afla în orașul natal. Avea șapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, și se plimba cu tatăl său afara din oraș. Ziua era cenușie, aerul greu, înăbușitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai șterse decât în vis. Orășelul, deschis din toate părțile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pamîntului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La cîțiva păși de ultima grădina se afla o circiuma mare, care îl impresiona totdeauna neplacut, ba îi inspiră chiar teama când trecea prin fața ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, rîdeă tare, înjura ori cânta atât de urît și de răgușit; se iscau și bătăi; prin împrejurimi mișunau mutre fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui și tremura ca varga. De la cîrciumă se deschidea un drum de țară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul șerpuia mai departe și la vreo trei sute de pași cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului orașului. În mijlocul cimitirului era o biserica de zid cu o turla verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatăl și mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moarta de multa vreme și pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un șervet; coliva era dulce, cu orez și cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica și icoanele ei vechi, cele măi multe fără rame, și bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alaturi de lespedea care acoperea mormîntul bunicii se afla un mormînt mai mic, al frățiorului său mort la șase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse și n-avea cum să-l țină minte, dar i se spusese că a avut un frățior și de fiecare data când venea la cimitir își făcea cruce cu evlavie și respect, se închina și săruta crucea de pe mormînt. Acum se făcea ca merge cu tatăl său pe drumul cimitirului și trece prin fața cîrciumii; el se agață de mână tatii și se uita speriat la cîrciumă. O scena ciudata îi atrage atenția: păre să fie o petrecere, fiindcă în fața cîrciumii se înghesuie tîrgovețe gătite, femei cu bărbații lor și tot soiul de haimanale. Toți sunt beți, toți cânta tare, iar în fața porții sta o căruța, dar o căruța ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracțiune și se transporta mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi placea grozav să privească acești cai uriași de tracțiune, cu coame lungi și cu picioare groase, care pășeau măsurat și liniștit și cărau adevărați munți de marfă, fără nici o sforțare, ca și cum le-ar fi fost mai ușor să tragă cărui în urmă lor, decât să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruța aceea mare era înhămată o mîrțoagă țărăneasca, roșcata, mica și prăpădita, dintre acelea care își dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales daca roțile se împotmolesc în noroi sau în făgașuri, și sunt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot și peste ochi; de câte ori n-a văzut el acest lucru și i se făcea mila, atât de mila că era gata să izbucnească în lacrimi și atunci măicuța îl lua de la fereastra. Deodată, se iscă zarva măre: din cîrciumă ies, chiuind și cântînd, cu balalaicile în mînă, niște mujici zdraveni, beți morți, cu cămăși roșii și albastre și sumane aruncate pe umeri.
— Urcați, urcați cu toții! striga unul încă tânăr, cu grumazul gros si fața cărnoasă, roșie ca sfecla. Urcați cu toții, pe toți va iau!
Din toate părțile se pornesc de îndată rîsete și strigate.
— O mîrțoagă ca asta să ne duca!
— Ai căpiat, Mikolkă, de-ăi înhămat iepușoara asta la așa namila de car?
— Roaiba ăre pe puțin douăzeci de ani, fraților!
— Urcați, vă duc pe toți! strigă din nou Mikolka, sare în căruță, apuca hățurile și rămîne în picioare, în partea din față a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruță, iăr iapa asta, fraților, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mîncarea de pomană pe ea! N-auziți? Urcați-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
Și mujicul iă biciul în mînă, fericit să plesnească iapa.
— Urcați-vă, ce mai stați! rîde mulțimea. N-auziți: ăre să meargă la galop!
— N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
— Are să meargă!
— Nu vă fie mila, fraților! Luați bice, pregătiți-vă!
— Așa e! Dați în ea!
Rîzînd și glumind, lumea se suie în căruța lui Mikolka. S-au suit vreo șase, dar ar mai putea să încapă și alții. Chefliii urcă alaturi de ei o muiere zdravănă și rumena. E îmbrăcată în stambă roșie ca focul, are o kicika* pe cap, cusuta cu mărgele, și papuci în picioare: ronțăie alune și chicotește; mulțimea râde și ea, că are și de ce: cum să ducă mîrțoăgă aceea prăpădită atâta greutate și încă la galop? Doi flacăi din căruță apucă număidecât câte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mîrțoaga se opintește, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opintește în loc, icnește, își îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindină. Rîsul celor din căruță și al celor de pe laturi se întețește; Mikolka e furios; plin de mînie, lovește în neștire în iepușoară, ca și cum ar fi crezut cu adevărat că eă poate sa meargă la galop.
— Luați-mă și pe mine, fraților! strigă un flacău din mulțime, doritor să iă parte și el la petrecere.
— Urcă! Urcați cu toții! zbiară Mikolka. Are să ne duca pe toți! O omor în bătaie!
Și lovește, și lovește, și, în furia lui, nu mai știe cu ce să dea în cal.
— Tăticule, tăticule, țipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluț!
— Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, niște bețivi, își fac de cap, proștii! Hai să mergem, nu te mai uita!
El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, și, ieșindu-și din fire, se repede la cal. Bietului căluț i-a venit ceasul de pe urmă. Răsufla greu, se oprește, se opintește iar, e gata să căda.
— Omorîți-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorbă pe așa, îl bat până îl omor!
— Dar tu nu ești creștin, vîrcolacule?! striga un bătrîn din mulțime.
— Un' s-a mai văzut ca o mîrțoăgă ca astă să ducă atâta greutate? adaugă altul.
— Ai s-o dai gata! strigă ăl treilea.
— Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcați în căruță! Urcați cu toții! Vreau să meargă la galop!...
Deodată izbucnește o explozie de rîsete care acoperă totul: iepușoăra n-a mai putut răbda atâtea lovituri și, cu toată neputința ei, s-ă apucat să ăzvîrle din picioare. Până și bătrînul nu-și măi poate stăpîni zîmbetul: auzi dumneata, o mîrțoăgă prăpădită și zvîrle din picioare!
Doi flacăi din mulțime înhață câte un bici și se apropie în fugă să lovească calul din părți, fiecare de partea lui.
— Plesnește-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
— Cântați, fraților! urla cineva din căruța, și toata lumea i se alatură.
Răsună un cântec de chef, o dairea și fluierăturile acompaniază refrenul. Muierușcă din căruță sparge alune în dinți și rîde.
Copilul aleargă pe lîngă căluț, se repede în fața lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg șiroaie. Unul dintre bătăuși îl atinge din greșeala peste față; dar el nu simte nimic, își frînge mâinile, țipa, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba alba, care da din căp și condamnă cele ce se petrec. O femeie îl iă de mînă și încearcă șă-l duca de acolo; dar el șe smulge și se repede din nou la căluț.
Mîrțoaga e gata sa cada, dar mai încearcă o dată cu disperare sa zvîrle din picioare.
— Lua-te-ar naiba! urla, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă și scoate din fundul căruței o oiște lungă și groasă, o apucă de un capăt cu amîndouă mâinile și o ridică deasupra iepei.
* Podoaba pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtată de femeile măritate.

— O da gata! strigă lumea.
— E calul meu! zbiară Mikolka și lasă cu toată greutatea oiștea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
— Da-i, da-i! De ce te-ai oprit? striga câteva glasuri din mulțime.
— O omoară!
Mikola își face vînt pentru a doua oară și o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mîrțoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opintește, trage din răsputeri, se smucește când într-o parte, când într-alta, ca să urnească greutatea; dar șase bice o lovesc năprasnic din toate părțile, oiștea se ridică și se lasă din nou, încă o dată și încă o dată, cadențat, greu. Mikolka e în culmea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
— Are viață în ea! strigă lumea.
— Acușica are să cada, fraților, acușica se ispăvește! strigă altul.
— Da-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
— He-ei, mînca-te-ar puricii să te mănînce! Feriți! răcnește Mikolka. Azvîrle oiștea, se apleacă din nou în căruță și scoate de acolo o ranga de fier. Feriți! urla el și cu toată puterea izbește în sărmanul căluț.
Lovitura spinteca aerul; căluțul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, și el se prăbușește, ca și când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
— Doboară-l! strigă Mikolka și sare în neștire din căruță. Cîțiva flacăi, roșii și beți ca și el, apucă ce se nimerește — bice, bețe, oiștea — și se reped la căluțul ce-și da sufletul. Mikolka se oprește alaturi și lovește în neștire cu ranga în spinarea bietului animal. Căluțul întinde botul, sufla greu și moare.
— L-a doborît! strigă mulțimea.
— Da' de ce n-a vrut să meargă la galop?
— E al meu! răcnește Mikolka cu ranga în mînă, și ochii îi sunt injectați de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
— Omule, n-ai suflet de creștin! strigă mai multe glasuri. Bietul copil nu mai știe ce face. Þipînd, își croiește drum prin mulțime, se repede la căluț, îmbrățișează botul mort, însîngerat și-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare și, nebun de mînie, se năpustește să-l lovească cu pumnișorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prinda, pune în sfârșit, mână pe el și-l scoate din mulțime.
— Hai, hai să plecam! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
— Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorît... bietul căluț? plînge el, dar răsuflarea i se taie și cuvintele izbucnesc din piept în frînturi de țipăt.
— Bețivii își fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
Băiatul îl prinde cu brațele de gît, simțind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige și... se trezește.
Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gîfîind, și se ridică îngrozit în capul
oaselor.
„Slavă Domnului, n-a fost decât un vis! zise el, așezîndu-se sub copac și răsuflînd din adîncul pieptului. Dar ce-i asta? Nu cumva am febră? Ce vis oribil!"
Își simțea trupul zdrobit, iar sufletul întunecat și neliniștit. își sprijini coatele pe genunchi și-și lasă capul în palme.
„Doamne! exclama el. Se poate oare, se poate să iau toporul, să lovesc, să-i sparg țeasta... să alunec, călcând în sîngele cald, lipicios, să rup lacătul, să fur, să mă ascund, tremurând, plin de sînge... cu toporul?... Doamne, se poate oare? Tremura ca varga. Dar ce-i cu mine?! urma el, copleșit, cuprins iarăși de nespusă uimire. Știu doar că n-am să fiu în stare, atunci de ce mă canonesc atât? Ieri încă, aseară, când m-am dus să fac... repetiția aceea, am înțeles clar că este peste puterile mele... De ce atunci mă chinui din nou acum? De ce m-am îndoit pâna acum? Doar încă aseară, în timp ce coboram scara, mi-am spus că este o ticăloșie, o mîrșăvie, ca este josnic, josnic... Numai închipuindu-mi cum avea să fie în realitate, m-a cuprins scîrba și groaza...
Nu, n-am să pot, n-am să fiu în stare, e peste puterile mele! Chiar daca toate argumentele mele ar înlatura orice îndoiala, chiar daca concluziile la care am ajuns în timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte! Doamne, chiar așa fiind, tot n-am să ma pot hotărî! Nu pot s-o fac, este peste puterile mele! Atunci de ce, de ce până... acum încă?"...
Se scula în picioare, privi mirat în juru-i, ca și cum ar fi fost surprins că se găsește acolo, și porni spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau ca în friguri, își simțea trupul frînt, și totuși parca răsufla mai ușor. Își dadea seama că azvîrlise de pe umeri povara înfiorătoare care-l ăpăsase atâta amar de vreme și-și simțea inima ușurată și împăcata. „Doamne! se ruga el... Arata-mi calea și am să renunț la... visul acesta blestemat!"
În timp ce trecea podul, privi tăcut și liniștit Neva și asfințitul soarelui învăpăiat și strălucitor. Cu toată slabiciunea, nu se simțea obosit, ca și cum buba care copsese în tot cursul lunii, în inima lui, s-ar fi spart. Era din nou liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scăpase de ideea halucinantă!
Mai tîrziu, când își aducea aminte de seara aceasta și de tot ce i se întîmplase în zilele acelea, clipa cu clipa, punct cu punct, trăsătura cu trăsătură, îl uimea până la superstiție o împrejurare care n-avea nimic prea deosebit în sine, dar la care se gîndise adesea mai tîrziu, și îi părea că avusese o înrîurire fatala asupra soartei lui. Și anume: nu izbutea să înțeleagă și sa-și explice de ce, obosit și frînt cum era, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic să facă, o luase prin piața Sennaia, unde nu avea nici o treaba și nu-l atrăgea nimic. Nu era un ocol mare, dar era un ocol, și absolut inutil. Firește, de zeci de ori se înapoiase acasă fără să-și amintească străzile pe care mersese dar de ce, se întreba el întruna, de ce întîlnirea aceea atât de importanta, hotărîtoare pentru soarta lui și în același timp cu totul întîmplatoare, pe care a avut-o în piața Sennaia (unde nu avusese nici un motiv să meargă), se nimerise să fie tocmai atunci, în acel ceas, în acea clipă ă vieții, când - date fiind starea de spirit și împrejurările în care se găsea - avea putința sa înrîureasca atât de hotărîtor și irevocabil întreaga lui soarta? Ca și cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora nouă seară când trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, băcănii și prăvălioare trăgeau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber strîngeau marfa de pe mese și, laolaltă cu cumpărătorii, se împrăștiau pe la casele lor. În jurul birturilor de la parterele caselor, precum și în curțile murdare și rău mirositoare, care dadeau în piăță, și mai cu seama prin fața cîrciumilor, mișunau tot soiul de meseriași și de telali. Lui Raskolnikov, când ieșea în strada fără un țel anume, îi placea să treacă prin aceste locuri și prin ulicioarele învecinate. Acolo nimeni nu se uită cu dispreț la zdrențele lui; puteai fi îmbrăcat oricum, nimeni nu se scandaliza. În apropiere de ulicioara K., în colț, un tîrgoveț și nevastă-sa vindeau, pe două mese, diverse mărunțișuri: ață, șireturi, basmale de stamba etc. Se pregăteau și ei să plece acasă, dar mai întîrziaseră, stând de vorbă cu o cunoștință de-a lor, o femeie. Această era Lizavetă Ivanovna, sau - așa cum îi zicea toata lumea - Lizavetă, sora mai mica a acelei bătrîne Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar și cămătăreasă, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai înainte ca să-și amaneteze ceasul și sa facă repetiția... De multa vreme aflase despre Lizavetă tot ce era de aflat, și dînsa, de asemenea, îl cunoștea într-o oarecare măsură. Era o femeie slabă, stîngace, sfioasa și supusa, de vreo treizeci și cinci de ani, aproape tîmpită, robită cu desăvârșire de soră-sa, și care muncea zi și noapte pentru dînsa, tremura de frică ei și se lasa chiar bătută de ea. Lizavetă sta gînditoare în fața tîrgovețului și a nevestei lui, ținînd în mână o legătură de boarfe, și asculta cu atenție. Aceștia îi vorbeau cu însuflețire. Când Raskolnikov o zări pe Lizavetă, o senzație ciudata, asemănătoare cu o profunda mirare, puse stăpînire pe el, deși aceasta întîlnire nu avea nimic neobișnuit.
— Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea să hotărăști după cum ți—i voia, spunea cu glas tare tîrgovețul. Vino mâine, pe la ceasurile șapte. Au sa vina și dumnealor.
— Mâine? repeta Lizaveta, tărăgănat și visător, că și cum tot ar mai fi șovăit.
— Ia te uită cum te-ă băgat în sperieți Aleona Ivanovna! îi tot da înainte nevasta tîrgovețului, o muierușcă iute foc. Mă uit la dumneata: parca ai fi o copiliță. Ia te uita cum a pus stăpînire pe dumneata, și nici nu-ți este sora bună, ci numai vitregă!
— Să nu-i spui de asta data nimic Aleonei Ivanovna, o întrerupse bărbatul. Eu așa te sfătuiesc! Sa vii la noi fără să-i spui. E o afacere foarte bună asta. Mai tîrziu are să-și dea seama și surioara.
— Să viu?
— Vino mâine pe la șapte seara; are sa vina și din partea dumnealor și o să vă învoiți singuri cum îi măi bine.
— O să punem și samovarul, adaugă nevastă-sa.
— Bine, am să viu, spuse Lizaveta, încă șovăind, și se depărta încet.
Raskolnikov trecuse înainte și nu auzise mai mult. Trecuse încet, neobservat, căutând sa nu-i scape o vorba. Uimirea, care-l cuprinsese la început, cedase treptat locul groazei, un fior îi trecu prin spate și-l cutremură. Aflase, aflase pe neașteptate, pe negîndite, că a doua zi, la ora șapte seara, Lizaveta, sora bătrînei și unica ei tovarășă de locuință, va lipsi de acasă și că, deci, bătrîna, exact la ora șapte, va ramîne singură în casă.
Până la locuința lui nu mai erau decât cîțiva pași. Intra în casa ca un condamnat la moarte. Nu se gîndea la nimic și nici nu era în stare să gîndească; dar simți deodată, cu întreaga-i ființă, ca nu mai avea voință, nici putere de a judeca, că totul era definitiv hotărît.
Firește, chiar daca ar fi așteptat ani de zile, cu planul gata făcut, o ocazie prielnică, tot n-ar fi putut, desigur, să dea peste o împrejurare mai favorabila reușitei acestui plan, decât aceea ce i se prezenta acum. În orice caz, ar fi fost foarte greu să afle din ajun, atât de sigur, de exact și fără de risc, fără sa pună întrebări primejdioase, fără să facă cercetări că, ă două zi, la cutare oră, bătrîna cutare, împotriva căreia planuia atentatul, va rămîne acasă singura de tot.



Capitolul VI


Mai tîrziu, Raskolnikov afla, din întâmplare, pentru ce anume tîrgovețul și nevasta-sa o invitaseră pe Lizaveta în ziua aceea. Nu era nimic neobișnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O familie venită din provincie scăpătăse și-și vindea unele lucruri, haine etc, numai îmbrăcăminte de femeie. Și fiindcă nu era avantajos să le vînda în piața, familia respectiva căuta o precupeață, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative și avea clientela mare, fiindcă era foarte cinstita și spunea ultimul preț, nu se tocmea. Vorbea puțin, după cum am mai spus, și era o femeie supusă și sperioăsă...
În ultima vreme, însă, Raskolnikov devenise superstițios, și aceasta tendința stărui în el multa vreme. Iar mai apoi, era totdeauna înclinat să creada că se întîmplase datorita unor influențe și coincidențe ciudate și misterioase. Încă în iarnă, Pokorev, un student pe care-l cunoștea, plecând la Harkov, îi daduse adresa bătrînei Aleona Ivanovna, în cazul că ar vrea să amaneteze ceva. Multa vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicata fiindcă mai avea meditații și izbutea să facă fața cumva cheltuielilor. Numai cu o luna și jumătate în urmă își adusese aminte de bătrîna; avea doua obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatălui său și un ineluș de aur, cu trei pietricele roșii, pe care i-l daduse ca amintire sora lui. Se gândi să duca inelușul; găsi bătrîna și, de la prima vedere, fără să știe încă nimic despre ea, simți ca se naște în el o Puternica aversiune; luă de la dînsa doua „bumăști" și, la înapoiere, "intra într-un local de mână a treia. Ceru un ceai, se așeză la masa și căzu pe gînduri. O idee ciudata își făcea loc în mintea lui și-l frămînta în întregime.
Alaturi de el, la o măsuță vecina, ședea un student, pe care nu-și amintea să-l fi cunoscut, și un tânăr ofițer. Cei doi făcuseră o partida de biliard și acum se așezaseră să bea ceai. Deodată, Raskolnikov îl auzi pe student vorbind ofițerului despre o cămătăreasă, Aleonă Ivănovna, văduva de arhivar și îi dadu adresa ei. Până și acest fapt îi păru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea și deodată auzea vorbindu-se despre dînsa. O simpla coincidență, firește, totuși, se întâmpla că el este obsedat de o impresie foarte stranie și iată cineva, parcă anume, ar vrea să-i bătă în strună: studentul începe să vorbească despre această Aleona Ivănovna și să-i dea prietenului său fel de fel de amănunte asupra ei.
— E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poți oricând să-ți faci rost de bani de la ea; e putred de bogată, ar putea sa dea și cinci mii dintr-o data, cu toate astea primește și amanete de o rubla. Mulți studenți se duc la dînsa. Dar e și scorpie...
Îîncepu să povestească cât e de rea și cu toane, că e de ajuns să întîrzii o zi și obiectul amanetat e pierdut. Da numai un sfert din prețul obiectului și ia cinci, sau chiar șapte la suta pe lună... etc... Studentului nu-i măi tăcea gura: povesti, între altele, că bătrîna are o soră, Lizaveta, pe care ea, așa pirpirie și pricăjita cum este, o ține ca pe o sclava, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, deși Lizaveta e înalta de un stînjen.
— Și Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, rîzînd tare.
Și convorbirea urmă numai despre Lizaveta. Studentul vorbea cu vădita placere și rîdea întruna, iar ofițerul îl asculta cu mult interes și-l ruga s-o trimită la el să-i cîrpească rufăriă. Raskolnikov nu scăpă nici un cuvânt din ce vorbeau cei doi tineri și afla multe lucruri: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (de la alta mama) a bătrînei; trecuse de treizeci și cinci de ani. Muncea zi și noapte pentru sora ei, îi ținea loc și de bucătăreasa și de spălatoreasă și, în afară de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea să spele pe jos, și tot ce cîștiga îi dadea soră-sii. Nu îndrăznea să ia o comanda sau sa primească ceva de lucru fără învoiala bătrînei. Iar bătrînă își făcuse testamentul, fapt pe care Lizaveta îl știa, și prin acest testament nu-i lasa nici o para chioara, ci numai mobila, scăunele etc; toți banii îi lasa unei mînăstiri din gubernia N., pentru veșnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevasta de arhivar, ca soră-sa. înalta ca o prăjină, prost alcătuita, cu picioare enorme, lungi și parcă răsucite, purta niște ghete scîlciate, de piele de capra, nu se găsise nimeni s-o ia de nevastă și rămăsese o simpla tîrgoveață, dar întotdeauna foarte curățică. Ceea ce îl miră și stîrnea mai ales ilaritatea studentului era că Lizaveta rămînea mereu însărcinata...
— Păi zici că e urîtă! spuse ofițerul.
— E negricioasă, ca un soldat costumat în femeie, dar știi, nu-i de fel urîtă. Are o fața și niște ochi plini de bunătate, și o privire blînda. Dovada - place multora. E liniștita, blînda, sfioasă, supusa, poți să faci cu ea tot ce vrei. Și are un zîmbet frumos chiar.
— Mi se pare că-ți place și ție? rîse ofițerul.
— Da, de ciudata ce e. Cât despre blestemata aceea de bătrînă, aș ucide-o și aș jefui-o și te încredințez că nu m-ar mustra conștiință nici ătîtica, adaugă studentul cu înflacărare.
Ofițerul se porni pe rîs, iar Raskolnikov tresari. Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gîndurile lui!
— Stai, da-mi voie să-ți pun o întrebare serioasa, spuse studentul, tot mai întărîtăt. Firește, am glumit adineauri, dar gîndește-te; pe de o parte avem o babă tîmpită, inutila, o ființa de nimic, răutăcioasa și bolnava, de care nimeni nu are nevoie și care, dimpotrivă, mai face și rău tuturora, care nu știe nici ea pentru ce trăiește și care azi, mâine o să moară de moarte naturala. înțelegi?... Ai înțeles?
— Înțeleg, raspunse ofițerul, privindu-și ținta tovarășul tot mai înflacărat.
— Ascultă acum: pe de alta parte, avem forțe tinere, pline de vlagă, care se prăpădesc de pomană, fără sprijin, și asta cu miile, peste tot locul! Câte fapte bune nu s-ar putea face, câte lucruri nu s-ar putea înfăptui sau îndrepta cu banii pe care bătrînă i-a hărăzit mînăstirii! Sute, poate chiar mii de existențe îndreptate pe calea cea buna; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrîu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice — și toate acestea cu banii batrînei. S-o omori, să-i iei banii, ca mai tîrziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii și cauzei comune; nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă, o singură crimă neînsemnată? Mii de vieți salvate de mizerie și descompunere cu prețul unei singure vieți. O singură moarte și, în schimb, sute de vieți salvate — nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică! Și, la urma urmelor, cât trage pe cântarul vieții existența acestei babe ofticoase, proaste și răutăcioase? Nici cât viața unui păduche, a unui gîndac, nici ațîta măcar, căci bătrîna este daunătoare pentru semenii ei. Strică viața altora: deunăzi, de pilda, a mușcat-o de deget pe Lizaveta, cîț pe ce s-o lase fără el.
— Firește, ea nu merita să trăiască, răspunse ofițerul, dar ce vrei, natura...
— Eh, frate, natura o poți corecta și îndrepta, altfel ne-am îneca în prejudecăți. Altfel n-ar fi existat nici un om mare. Zicem: „datorie, conștiința" — n-am nimic împotrivă! Dar ce înțeles le dam? Stai, să-ți mai pun o întrebare. Ascultă!
— Nu, acum ascultă tu, vreau și eu să-ți pun o întrebare. Ascultă!
— Ei?
— Tu vorbești, faci pe oratorul, dar ia spune: tu însuți ai putea s-o ucizi pe bătrînă sau nu?
— Bineînțeles că nu! Am vorbit din punct de vedere al dreptății... Nu despre mine e vorba...
— După părerea mea, dacă tu însuți nu te poți hotărî la una ca asta, atunci toată vorbăria despre dreptate e de prisos! Hai să mai facem o partida.
Raskolnikov era grozav de tulburat. Firește, nu erau decât aceleași discuții și idei tinerești pe care le auzise adesea, sub altă formă și pe altă temă. Dar de ce, de ce tocmai acum se întîmpla să auda exprimate aceste idei, tocmai în clipa când și în mintea lui se nășteau... exact aceleași gînduri? De ce tocmai acum, când abia ieșise din odaia batrînei cu germenul acestui gînd se nimerise să auda vorbindu-se despre ea? întotdeauna i s-a părut stranie coinci-
dența! Și, într-adevăr, parca era scris ca discuția aceasta banala, auzită în local, să aibă o înrîurie covîrșitoare asupra desfășurării ulterioare a lucrurilor și a întregii lui sorți...
Întorcându-se acasă din piața Sennaia, Raskolnikov se trînti pe divan și rămase nemișcat o ora întreagă. Între timp, afară se întunecase; nu avea luminare și chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprinda. Mai tîrziu îi fu cu neputința să-și reamintească dacă în timpul acesta se gîndise la ceva sau nu. În sfîrșit, simțind din nou că-l apucă frisoanele, își dadu seama cu mulțumire că putea să se întinda pe divan. Peste puțin îl copleși un somn greu, apăsător, ca de plumb.
Dormi neobișnuit de mult și nu visa nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineața în odaia lui, abia reuși să-l trezească. Îi aduse ceai și pîine. Un ceai spălacit, ce mai rămăsese în ceainicul ei.
— Ia te uita cum mai doarme! strigă dînsa, revoltată. Doarme și iar doarme!
Raskolnikov se săltă cu greu. îl durea capul; se scula în picioare, încerca să se miște prin odaie, dar căzu din nou pe divan.
— Iar te culci? strigă Nastasia. Nu cumva ești bolnav? Raskolnikov nu-i răspunse.
— Vrei ceai?
— Mai tîrziu, șopti el cu greu, închizînd ochii și răsucindu-se cu fața la perete. Nastasia rămase în picioare alaturi.
— Te pomenești că-i bolnav, zise femeia, dar îl lasă și pleca.
Pe la ceasurile doua se întoarse în odaie și îi aduse supa. Raskolnikov zăcea pe divan în aceeași poziție. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se înfurie și începu să-l scuture cu răutate.
— Ce tot dormi? striga dînsa, privindu-l în sila. Raskolnikov se ridica, se așeza în capul oaselor, dar nu-i răspunse nimic și rămase cu ochii pironiți în podea.
— Ești bolnav? întrebă Nastasia, dar nici de data aceasta nu Primi nici un răspuns.
— Barem mai du-te oleacă și te plimbă, zise eă după o scurtă tăcere, să mai iei aer. Ai să mănînci, au ba?
— Mai tîrziu... rosti el abia auzit. Du-te! și-i făcu semn să plece. Femeia mai stătu câteva clipe, privindu-l cu mila, apoi ieși din odaie.
Peste câteva minute Raskolnikov ridica ochii și privi lung ceaiul și supa. Apoi luă pîinea, o lingura și începu șă mănînce.
Mîncă puțin, ăbiă două-trei linguri, înghițite fără pofta, aproape mecanic. Capul nu-l mai durea atât de rău. După ce mîncă, se culcă din nou pe divan cu fața în jos, dar nu mai putu să adoarmă, ci zăcu nemișcat, cu obrazul înfundat în pernă. Visă întruna niște vise foarte stranii: se făcea că e în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihnește, cămilele stau culcate, liniștite; de jur împrejur se înalță palmierii roată, toată lumea prînzește. Iar el bea apa de-a dreptul din izvorul care curge și șopotește alaturi. Ce apă rece, minunată, albastră, proaspătă și răcoritoare curge pe pietricelele multicolore și pe nisipul curat, cu scânteieri de aur!... Deodată, auzi limpede bătaia unui ceas. Tresări, se dezmetici, înălța capul, se uita pe fereastra, cautînd să-și dea seama cit e ceasul și, trezit de-a binelea, sări în sus, că și când cineva i-ar fi dat brînci. Se apropie în vîrful picioarelor de ușă, o întredeschise ușurel și trase cu urechea. Inima îi bătea cu putere. Pe scară eră liniște, că și cum toată căsă ar fi adormit... îi păru ciudat, absurd, cum de putuse să doarmă, cufundat într-un fel de amorțeala, din ajun și pînă în clipa aceea, când mai erau atâtea de făcut și nimic nu fusese pregătit... Poate că bătuse ora șase? O agitație extraordinară, febrila puse stăpînire pe el, luînd locul amorțirii și toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregătiri de făcut. Caută din răsputeri să-și adune gîndurile, să nu uite nimic; dar inima îi zvîcnea atât de tare, încât răsufla cu greu. În primul rând, trebuia să făcă un laț și să-l coasă de pardesiu: asta n-avea să-i ia decât un minut. Vîrî mână sub perna, căută prin rufăria îndesată acolo și găsi o cămășă veche, ruptă, nespălată. Rupse din ea o fîșie lată de vreo cinci centimetri și lungă de vreo treizeci. O îndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun încă, făcut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) și începu să coasă cele două capete ale fîșiei pe dinăuntru, sub brațul stîng. Mîinile îi tremurau, dar se stăpîni și-și duse treaba la bun sfîrșit, așa încât atunci când își puse pardesiul nu se vedea de loc cusătura. Acul și ața fuseseră pregătite măi demult și se aflau în sertarul mesei, într-o hîrtiuță. Cât despre laț, era o idee a lui, foarte iscusită: lațul acesta era făcut pentru topor. Doar nu putea să meargă pe strada cu toporul în mînă, iar dacă l-ăr fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l țină cu mînă și așa ar fi bătut la ochi. Cu ajutorul lațului însă, era de ajuns să introducă înăuntru tăișul și toporul va atîrna liniștit sub braț, tot drumul. Daca bagă mână în buzunar poate să țină toporișca să nu se clatine; și cum pardesiul era foarte larg, un adevărat sac, nu s-ar observa că ține ceva prin buzunar. Acest laț îl născocise cu două săptămîni înainte.
După ce isprăvi pregătirile, vîrî degetele în crăpătură dintre divanul lui „turcesc" și podea, bîjbîi în colțul stîng și scoase amanetul demult pregătit și ascuns acolo. De altfel, nu era vorba de un amanet adevărat, ci de o bucățică de lemn, bine geluită, de mărimea și grosimea unei tabachere de argint. O găsise întîmplator într-una din plimbările lui, într-o curte unde, într-o aripă ă casei, se afla un atelier de tîmplarie. Mai tîrziu îi adaugase o bucățica subțire și neteda de tabla - o bucățica ruptă de la cine știe ce și pe care o găsise în aceeași zi pe strada. Prinsese cele două placuțe una peste cealaltă, cruciș, cu un fir de ața, cea de fier fiind mai mica decât cea de lemn; apoi le învelise elegant într-o bucată albă de hîrtie și legase pachetul cu un nod complicat. Asta ca sa ocupe câteva momente atenția bătrînei și sa poată prinde clipă prielnică, în timp ce va încerca să dezlege pachetul. Adaugase placuța de metal pentru ca pachetul să cântărească mai greu și bătrîna să nu-și dea seama de la început că „obiectul" era de lemn. Toate acestea le păstrase sub divan pentru momentul oportun. în clipa în care scoase amanetul, cineva striga în curte:
— Ehe, e trecut de mult de șase!
— De mult! Doamne!
Raskolnikov se repezi la ușă, trase cu urechea, își luă pălaria și începu să coboare, atent și ușor ca o pisică, cele treisprezece trepte ce-l despărțeau de gazda lui. Avea de făcut lucrul cel mai important: sa fure toporul din bucătărie. Ca trebuia s-o facă cu toporul, hotărîse demult. Mai avea și un cuțit de grădinărie; dar nu se putea bizui pe cuțit și mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea își fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie sa vorbim în treacăt despre o particularitate ciudată pe care o aveau toate hotărîrile definitive pe care le lua: cu cât erau mai definitive, cu atât păreau mai absurde și mai monstruoase. Cu toată lupta launtrică, chinuitoare, în tot răstimpul acesta n-a putut niciodată, nici o clipa, să creada că proiectele lui ar putea fi aduse la îndeplinire, cu adevărat.
Și chiar daca s-ar fi întîmplat ca totul sa fie ticluit și hotărît pînă la ultimul punct și n-ar mai fi existat nici un dubiu, probabil ca totuși ar fi renunțat, parându-i ceva absurd, monstruos și imposibil. Dar mai rămăseseră o sumedenie de puncte nerezolvate, iar îndoielile persistau. In ceea ce privește însă toporul și procurarea lui, nu se neliniștea câtuși de puțin, fiindcă era din cale-afară de ușor de rezolvat. Nastasia lipsea întruna de acasă, mai ales seara; dadea fuga ba la o vecina, ba la băcănie, iar ușa o lasa deschisă. Gazda o certa mereu pentru asta. Așadar, atunci când va sosi clipa hotărîtoare, nu avea decât să intre pe furiș în bucătărie și să ia toporul, iar mai tîrziu, peste un ceas (când totul va fi sfîrșit), sa intre din nou și să-l pună la loc. Firește, se poate ca totul sa nu meargă pe roate; de pilda, s-ar putea ca, venind peste o oră să pună toporul la locul lui, să dea peste Nastasia care putea să se întoarcă între timp. Atunci trebuia să urce în odaia lui să aștepte pînă va pleca din nou. Dar daca între timp ea are nevoie de topor, observa că lipsește și începe să facă gălagie? Ar putea să-l bănuiască, sau, cel puțin, ar avea motiv să-l bănuiască.
Dar toate acestea erau amănunte la care nu voia încă și nici nu avea timp să se gîndească. Se gîndea la ceea ce era mai important, lasînd amănuntele pentru clipă când se va hotărî definitiv. Dar asta părea absolut irealizabil. Cel puțin așa credea. De pilda, nu-și putea închipui că într-o buna zi va înceta de a gîndi, se va scula și se va duce acolo... Pînă și repetiția din zilele trecute (adică vizita pe care o făcuse cu gîndul de a repera definitiv locul acțiunii) nu fusese o repetiție serioasa, ci doar așa: „Hai să mă duc, să văd, ce să tot visez!", și nici nu avusese puterea s-o duca la capăt; se lasase păgubaș și fugise, indignat de el însuși. Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema soluționată: cazuistica lui se ascuțise ca o lama de brici și nu mai găsea în mintea lui obiecțiuni raționale; dar, n-avea încredere nici în rațiunea lui și căuta cu încăpățînare, ca un rob neputincios, obiecții din afară, bîjbîind ca și cum cineva l-ar fi obligat și împins s-o facă. Ziua din ajun, plină de evenimente neprevăzute și hotărîtoare, rezolvase dintr-o dată toata problema și lucra asupra lui aproape mecanic: parca l-ar fi împins de la spate o putere oarba și neînduplecata, de neînvins. Ca și cum din nebăgare de seama i s-ar fi prins poalele hainei într-o curea de transmisie și acum îl trăgea și pe el sub roata mașinii.
La început — de altfel, era mult de atunci — îl preocupase o întrebare: de ce aproape toate crimele ies la iveala și se descoperă atât de ușor, de ce urmele lasate de mai toți criminalii sînț atîț de evidențe? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante și — după părerea lui - cauza principala nu consta atât în posibilitatea de a tăinui crima, cât în însăși persoana criminalului; acesta, adică mai toți criminalii, în momentul crimei suferă de un fel de paralizie a voinței și rațiunii, și de aceea se poartă cu o neglijență și ușurință fenomenala, copilarească, și asta tocmai în clipele când agerimea minții și prudența sunt indispensabile. După părerea lui, aceasta eclipsa a rațiunii și paralizie parțiala a voinței se datorau unei stări bolnăvicioase, morbide, care se dezvolta treptat și ajunge la paroxism cu puțin înainte de săvîrșirea crimei, persista cu aceeași intensitate în momentul crimei și câtva timp încă, mai lung sau mai scurt, depinde - de la individ la individ — după crima: mai tîrziu, aceasta stare morbida trece, ca orice boala. În ceea ce privește întrebarea dacă boala este aceea care generează crimă, său crima în sine, prin natura ei speciala, este întotdeauna însoțita de fenomene morbide - nu se simțea în stare s-o rezolve.
Ajuns la aceste concluzii, hotărîse că el personal, în aceasta Privința, nu se va lasa prada acestor fenomene bolnăvicioase, că va rămîne stăpîn pe rațiunea și pe voința lui în tot timpul acțiunii, și asta pentru simpul motiv că acțiunea lui „nu era o crima"... Vom lasa deoparte procesul datorită căruia ajunsese la aceasta concluzie; și așa am făcut destule digresiuni... să adaugam numai că greutățile efective, pur materiale, în genere, jucau în mintea lui un rol secundar. „Este de ajuns sa-ți păstrezi prezența de spirit și întreaga putere de voința, și obstacolele vor fi învinse la timpul lor, pe măsură ce le voi studia mai în amănunt..." Dar acțiunea nu începea. El nu înceta de a se îndoi de hotărîrile lui definitive și, când a bătut ceasul, totul s-a petrecut altfel decât a crezut, întîmplator, aproape pe neașteptate.
Un fapt mărunt, cu totul neînsemnat, îl încurca grozav încă înainte de a fi coborît scara. Ajuns în dreptul bucătăriei, a cărei ușa era ca de obicei data de perete, trase cu ochiul cu grija, ca să studieze în prealabil situația: în primul rând, să se convingă că, în lipsa Nastasiei, gazda nu intrase în bucătărie, iar daca intrase, atunci să vada daca ușa ce da în odaia ei era bine închisă și dînsa nu putea să-l vada când va intra să ia toporul. Cât de mare îi fu însă mirarea când constată că de data aceasta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar făcea și treabă: scotea rufele dintr-un coș și le întindea pe frînghie! Zărindu-l, femeia își întrerupse munca, se întoarse spre el și-l urmări cu privirea când trecu prin fața ușii. Raskolnikov se făcu că nu o vede și trecu că și cum n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: nu avea topor! Și acest fapt îl descumpăni.
„De ce-oi fi crezut eu, se gîndeă el, ajungînd în gang, că tocmai în clipa necesara ea va lipsi de acasă? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta în cap?"... Era profund contrariat, se simțea chiar umilit într-un fel. De ciuda, îi venea să se batjocorească singur. O mînie sălbatică se aprinse în sufletul lui.
În gang se opri, îngîndurat. îi era sila să iasă în strada numai de ochii lumii, să se plimbe; și-i era și mai sila sa se înapoieze în odaia lui. „Ce ocazie unica am pierdut!", mormăi el, stînd fără nici un rost în gang în dreptul cămăruței întunecate a portarului, a cărei ușă era larg deschisa. Deodată, tresari. Sub lavița din dreapta din odaița portarului, care se afla la doi pași de el, strălucea ceva... Se uita împrejur - nu se zarea nimeni.
Pe vîrfuri, se apropie de odaie, coborî două trepte și-l strigă încetișor pe portar. „Așa și este — nu-i acasă. De altfel, trebuie să fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru că a lasat ușa deschisa." Se repezi la topor (ceea ce strălucise eră într-ădevăr un topor), îl trase de sub lavița unde zăcea între doua bucăți de lemne, îl prinse pe loc în laț, vîrî amîndouă mîinile în buzunare și ieși din odaie; nimeni nu-l văzuse! „Aici nu rațiunea, ci dracul a fost la mijloc!" se gîndi el, zîmbind ciudat. întîmplarea îi dadu un curaj nemăsurat.
Porni la drum, mergînd încet, stăpînit, fără nici o graba, ca să nu trezească vreo bănuiala. Nu se prea uita la trecători, căută chiar să nu-și oprească ochii pe nici o fața și să treacă neobservat. Deodată, își aduse aminte de pălaria lui. „Doamne-Dumnezeule! Acum două zile am avut bani și nu mi-am luat o șapca!" Un blestem îi scăpa printre dinți.
Se uita întîmplator, cu coada ochiului, într-o prăvălioară și văzu că pendula arăta șapte și zece minute. Trebuia să se grăbească și, cu toate acestea, trebuia să facă un ocol: să se apropie de casă din partea cealaltă...
Altădată, când i se întîmpla să-și închipuie cum aveau să fie toate acestea, se gîndea uneori că-i va fi grozav de frica. Acum însă nu se prea temea, ba chiar nu se temea de fel. În clipa aceasta îi veneau gînduri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce făcea; gînduri care nu stăruiau multa vreme. Astfel, trecând prin fața grădinii Iusupov, îi veni ideea construirii unor fîntîni arteziene și-și închipui cât de bine ar răcori ele aerul din toate piețele. Treptat, ajunse la convingerea că Gradina de Vară ar trebui extinsa peste Cîmpul lui Marte și chiar unita cu Gradină Mihailovski, a palatului; ar fi frumos și extraordinar de folositor orașului. Apoi îl preocupa deodată întrebarea de ce tocmai în orașele mari, omul, nu din simpla necesitate, ci parcă anume, tinde să se așeze în acele cartiere unde nu sunt nici grădini, nici fîntîni arteziene, și unde domnesc murdaria, putoarea și toate porcăriile din lume. Apoi își aminti deodată de plimbările pe care el însuși avea obiceiul sa le facă prin Piața Sennaia și se dezmetici pentru o clipa. „Ce aiureala! gîndi el. Nu, e mai bine să nu mă gîndesc la nimic!"
„Și condamnații la moarte, când sunt duși la locul de osînda, poate că se agață cu gîndul de toate obiectele pe care le întîlnesc în cale", îi trecu deodată prin minte, ca un fulger; alungă numaidecât acest gînd... Acum se apropia: iată casa, iată poarta. Undeva, cine știe unde, ceasul bătu o singura data. „Ce-i asta? Să fie șapte și jumătate? Nu se poate, a luat-o înainte ceasul."
Spre norocul lui, în gang totul merse din nou de minune. Mai mult încă, parca anume, cu o clipa înainte, un car uriaș cu fîn intrase pe poarta, ascunzîndu-l pe Raskolnikov în timp ce străbătea gangul și, de îndată ce carul intra în curte, el se strecură pe scara din dreapta. De partea cealaltă a carului, câteva glasuri țipau și se ciorovăiau, dar nu-l observă nimeni și nu întîlni pe nimeni în calea lui. Multe ferestre care dadeau în curtea aceea uriașa, pătrata, erau deschise, dar el nu-și ridică ochii spre ele; nu se simțea în stare s-o facă. Scara care ducea spre apartamentul bătrînei era aproape, în dreapta gangului. Apuca pe scara...
Răsufla ădînc, își apăsă cu mână inima care zvîcnea cu putere, pipăi toporul, îl îndreptă și începu să urce încet, trăgînd cu urechea la toate zgomotele. Dar și scara era absolut pustie; toate ușile erau încuiate; nu întîlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, ușa unui apartament era dată de perete; acolo lucrau niște zugravi, dar aceștia nu-i dadură nici o atenție. Raskolnikov stătu locului, șe gîndi și sui mai departe. „Firește, ar fi fost mai bine daca nu erau aici, dar... mai sunt doua etaje."
Iata și etajul trei, iată ușa, iată apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuința de sub apartamentul bătrînei părea de asemeni neocupata; cartea de vizita bătută în cuișoăre era scoasa, locatarul se mutase!... Raskolnikov se sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte o idee: „N-ar fi mai bine să plec?" Dar nu-i dadu importanță și începu să asculte ce se petrecea în apartamentul bătrînei: acolo domnea o tăcere mormîntala. Trase cu urechea spre scara, asculta mult, atent... Se mai uita o data de jur împrejur, își luă inima în dinți, se îndrepta de spate, controla dacă toporul se ținea bine în laț. „N-oi fi prea... palid? se întreba el. N-oi fi prea emoționat? E bănuitoare... Să mai aștept... să se ăstîmpere inima!"
Dar inima nu se astîmpăra, dimpotrivă, parca dinadins bătea tot mai tare, tot mai tare... Nu se mai putu stăpîni, întinse încet brațul spre clopoțel și sună. Pește câteva clipe mai suna o data, ceva mai tare.
Nici un răspuns. N-avea rost să mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit. Bătrîna, desigur, era acasă, dar era bănuitoare și era singura, îi cunoștea întrucâtva obiceiul... și-și lipi din nou urechea de ușă. Oare simțurile să i se fi ascuțit într-atât (ceea ce era greu de admis) sau se auzea în adevăr... dar desluși deodată, de partea cealaltă a ușii, un foșnet ușor, ca și cum cineva ar fi pus cu precauție mână pe clanța și o rochie s-ar fi atins de ușă. Cineva stătea cu mână pe zăvor, căutînd șă rămînă neobservat și asculta, pîndindu-l dinăuntru, ca și dînsul, de afara și poate cu urechea lipită de ușă...
Dinadins, făcu o mișcare mai zgomotoasa, mormăi ceva ca să nu dea impresia că se ascunde; apoi mai sună o dată, fără grabă, fără nerăbdare, ca un om așezat. Mai tîrziu, când își aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede și de viu întipărită în minte; niciodată nu și-a putut explica mai tîrziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoției, mintea i se întuneca din când în când și aproape nu-și mai simțea trupul... O clipă mai tîrziu auzi trăgîndu-se zăvorul.
Capitolul VII


Ca și rândul trecut, ușa se întredeschise puțin de tot și doi ochișori ageri și bănuitori îl fixară din întuneric. Atunci Raskolnikov se zăpăci și făcu o mare greșeala.
De teama șă nu se sperie bătrîna, văzînd că sunt singuri și gândind că aspectul lui n-ăre să inspire încredere, puse mână pe clanță Si trase ușa spre el, ca nu cumva baba să i-o închida în nas. Văzînd aceasta, batrîna nu smuci ușa spre ea, dar nici nu luă mina de pe clanță, așa încât Raskolnikov fu cât pe aci s-o tragă afară, pe scară, cu ușă cu tot. Iar când văzu că ea rămîne în prag, închizîndu-i trecerea, și nu-l lasă să intre, porni înainte fără să țină seama de ea. Femeia, speriata, sări într-o parte, voi să spună ceva, dar nu izbuti și doar îl privea cu ochii mari.
— Buna ziua, Aleona Ivanovna (începu el cu tonul cel mai firesc cu putința, dar glasul nu i se supunea, se frînse și începu să-i tremure), v-am adus... un obiect... dar, haideți mai bine... la lumina...
Și, lasînd-o pe bătrînă acolo unde se afla, intră în odaie, fără să mai aștepte să-l poftească. Bătrîna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlegă.
— Doamne! Ce vrei?... Cine ești? Ce dorești?
— Vai de mine, Aleona Ivanovna... doar mă cunoașteți... sunt Raskolnikov... uitați-vă, v-am adus amanetul despre care v-am vorbit acum câteva zile.
Și îi întinse amanetul.
Bătrîna se uită la pachet, dar numaidecât ridica iar ochii și-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire pătrunzătoare, ciudoasă și bănuitoare. Un minut șe scurse; lui Raskolnikov i se păru chiar că citește în ochii ei un fel de ironie, ca și cum femeia i-ar fi ghicit intențiile. Simți că-și pierde cumpătul, că aproape se teme, și chiar atât de tare, încât ar fi în stare - dacă-l mai privește așa, fără să sufle o vorba, încă vreo câteva secunde - s-o ia la goana.
— Ce vă uitați la mine de parcă nu m-ați cunoaște?! se răsti el furios. Dacă vreți — luați amanetul, dacă nu — mă duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!
Nici nu se gîndise să spună aceste vorbe, izbucniseră din gură de la sine, pe neașteptate.
Batrîna se dezmetici, iar tonul hotărît al musafirului pesemne îi dadu curaj.
— Păi și dumneata, maică, ce te... ce-i asta? întreba ea, privind amanetul.
— O tabachera de argint; doar v-am spus rândul trecut.
Femeia întinse mână.
— De ce ești așa alb la fața? Și-ți tremura mîinile! Ai fost cumva
la baie?
— Friguri, răspunse Raskolnikov tăios. Pălești, vrei-nu vrei... dacă nu ai ce mînca, adaugă el, abia rostind cuvintele.
Puterile îl părăseau iarăși. Dar răspunsul părea verosimil; batrîna lua amanetul.
— Ce-i asta? repeta dînsa, cercetîndu-l din nou cu atenție și cântărind pachețelul în mînă.
— Un obiect... O tabacheră... de argint... uitați-vă la ea.
— Nu prea pare să fie de argint... Ia te uită ce-a mai înfășurat-o! Tot trudindu-se să dezlege sforicică, se îndreptă spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, deși era zăpușeala) și, întorcându-i spatele, câteva clipe nu se mai ocupa deloc de el. Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laț, dar nu-l scoase de tot, îl ținea cu mână dreapta sub haina. Mîinile îi erau grozav de slabe; simțea cu fiecare clipa cum se înțepenesc și șe răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învîrtească.
— Ce-ai înfășurat aici? exclama, înciudata, batrîna, făcând o mișcare spre el.
Nu mai era nici o clipa de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amîndouă mîinile, abia dîndu-și seama ce face, și, aproape fără nici o sforțare, aproape mecanic, îl lasă să cada cu muchia pe creștetul bătrînei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni și puterea.
Bătrîna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, ușor încărunțit și rar, uns din belșug cu ulei, era strîns împletit într-o coada subțire, ca o coada de șoricel, prinșă la ceafa cu o bucățică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un țipat slab, foarte slab, și deodată se lasă în jos; totuși mai avu timp să ducă mîinile la cap. Într-una din ele mai ținea încă „amanetul". Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o data, de două ori, tot cu muchia toporului, și tot în creștetul capului. Sîngele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat și trupul se prăbuși pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lasă să cada și se apleca numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucați, ca și cum ar fi vrut să-i sară din căp, obrazul și fruntea — încrețite și schimonosite spasmodic.
Raskolnikov puse toporul jos, alaturi de moartă, și vîrî numaidecât mână în buzunarul ei, căutînd sa nu se murdarească de sîngele care curgea încă; scotocea în buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rândul trecut. Era perfect lucid, nu mai simțea nici o amețeala, capul nu i se mai învîrtea, numai mîinile îi mai tremurau încă. Mai tîrziu, își amintea ca fusese cât se poate de atent și de prudent, dîndu-și osteneala să nu se murdarească de sînge... Scoase cheile numaidecât: ca și data cealaltă erau prinse toate la un loc pe un ineluș de oțel. Alergă în dormitor. Eră o odaie mica, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Lîngă peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vătuita din peticele de mătase. în fața celuilalt perete se afla scrinul. Ciudat: de îndată ce încercă să potrivească cheile la scrin, de îndată ce le auzi clinchetul, simți un fior în spate. Fu din nou cuprins de dorința de a lasă totul balta și de a pleca. Dar ăsta nu ținu decât o clipă; eră prea tîrziu ca să mai dea înapoi. Zîmbi chiar, fiindca-i trecuse așa ceva prin cap, apoi îl fulgera un gînd neliniștitor. I șe năzări deodată că bătrîna poate tot mai trăia încă și putea să-și vină în fire. Lasă cheile și scrinul și alerga înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, apuca toporul, îl ridică, dar nu-l lasă să cada. Nu era nici o îndoiala că bătrîna murise. Se aplecă și, cercetînd-o de aproape, văzu limpede că craniul fusese sfărîmăt și osul din creștet ușor strîmbăt într-o parte. Voi să-l pipăie cu degetul, dar își trase mână înapoi; și așa se vedea clar. Între timp, în jurul capului bătrînei se făcuse o băltoaca de sînge. Raskolnikov observă deodată un șnuruleț care atîrna de gîtul bătrînei; trase de el, dar șnurulețul era tare și nu voia să se rupă; era ud de sînge. Raskolnikov încercă sa scoată din sîn obiectul prins de șnur, fără să-l mai rupă, dar ceva îl împiedică să iasă. Nerăbdator, ridică din nou toporul gata sa taie șnurul pe loc, pe trup, dar nu îndrăzni și cu greu, după doua minute, murdarindu-și mîinile și toporul izbuti sa taie șnurul fără să se atingă de trupul neînsuflețit; nu greșise — era o pungă. De șnur erau prinse doua cruciulițe, una de chiparos și una de aramă, și o iconiță smălțuita; alaturi se afla un fel de pungă-port-moneu de antilopa, soioasă și în partea de sus cu o margine și un inel din metal. Punga era bine umflata; Raskolnikov o vîrî în buzunar fară s-o cerceteze, zvîrli cruciulițele pe pieptul bătrînei și, luînd de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou în iatac.
Era grozav de grăbit, apucă cheile și încerca din nou să deschida scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau în broasca. Nu că i-ar fi tremurat mîinile, dar greșea întruna: de pilda, vedea bine că cheia nu se potrivește și totuși o baga în broască. Deodată își aduse aminte și înțelese că cheia cea mare, cu limba zimțată, care se tot legăna printre cele mici, nici nu era de la scrin (așa se gîndise și rândul trecut), ci negreșit de la vreo ladiță și că tocmai în ladița aceea poate că erau ascunse lucrurile de preț. Lasă scrinul și șe vîrî șub pat, știind că bătrînele ău obiceiul să țină astfel de ladițe sub pat. Într-ădevăr, găsi acolo o ladiță destul de mare, ceva mai lunga de șaptezeci de centimetri, cu capacul bombat, îmbrăcata în safian roșu și împodobita cu țintișoare de oțel. Cheia zimțată șe potrivea la broasca și o deschise numaidecât. Deasupra, învelita într-un cearșaf alb, se afla o haina de postav roșu, îmblanită cu iepure; dedesubt - o rochie de mătase; apoi un șal, iar mai jos, pînă la fund, nu părea să fie decât tot soiul de boarfe. Mai întîi, Raskolnikov încercă să-și șteargă mîinile de sînge pe postavul roșu al hainei. „Tot e roșu, și pe roșu sîngele nu se cunoaște, se gîndi el, apoi își veni în fire. Doamne, nu cumva îmi pierd mințile?" își zise îngrozit.
Răscoli un pic boarfele din lada; de sub haina îmblanita aluneca un ceas de aur. Atunci se repezi să scotocească lucrurile. Întradevăr, printre ele erau amestecate obiecte de aur — brățări, lanțișoare, cercei, ace de cravată etc. Unele erau în cutioarele lor, altele numai învelite în ziar, dar înfășurate cu grijă, în foi puse în două și legate cu sforicele. Fără să întîrzie, își umplu buzunarele pantalonilor și ale pardesiului, fără să mai aleagă, fără să desfacă pachețelele și cutioarele; dar nu avu timp sa adune multe...
Niște pași ușori răsunară în odaia în care zăcea bătrîna. Se opri și rămase împietrit ca un mort. Dar pesemne i se năzărise numai că aude pași, căci liniștea era perfectă. Apoi, foarte discret, se auzi un țipăt ușor, ca și când cineva ar fi gemut încet, întretăiat, și ar fi amuțit. Din nou se așternu o tăcere de mormînt; se scurse un minut, poate două. Raskolnikov ședea pe vine lingă ladița deschisă și aștepta cu răsuflarea tăiată; deodată sări în sus, apuca toporul și dadu buzna afară din iătăc. În mijlocul odaii se afla Lizaveta, cu o legătură măre în brațe — era ălbă că varul; n-avea putere nici sa strige și-o privea încremenită pe soră ei ucisa. Când îl văzu năvălind în odaie se înfiora, o cuprinse tremurul și fața i se schimonosi de groază; ridică încet brațul în sus, deschise gura fară să scoată un sunet și, încet de tot, se retrase de-a-ndaratelea într-un colț al odaii, unde se ghemui fără să-și ia ochii de la el, fără să poată striga, ca și cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strîmbară jalnic, ca ale unui copil mic când se sperie la vederea unui lucru care-l îngrozește și se pregătește să țipe. Nenorocita de Lizaveta era într-atât de naiva, bătuta de soartă și fusese întotdeauna atât de terorizată, incit nu-și ridică brațul să-și apere fața, cum ar fi fost natural, căci toporul era acum în dreptul obrazului ei. Își ridică numai ușor mina stingă, dar nu pînă în dreptul feței, și o întinse încet înainte, ca și cum ar fi vrut să-l depărteze. Lovitura o nimeri drept în țeastă și tăișul despică fruntea aproape pînă în creștet. Femeia se prăbuși. Raskolnikov, pierzîndu-și capul, apuca legătura pe care o ținuse ea în mînă, apoi o zvîrli cit colo și fugi în antreu.
Groaza îl cuprindea din ce în ce mai mult, mai ales după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât măi repede. Și dacă în clipa aceea ar fi fost în stare să-și dea seama, să judece limpede și să cumpănească toată greutatea situației în care se afla, să vada cât eră de disperata, de hidoasă și de absurda, să înțeleagă totodată prin ce greutăți mai avea de trecut și câte fărădelegi va trebui poate să mai comită ca să scape de acolo și să ăjunga acasă, se prea poate că ăr fi lasat totul baltă și s-ar fi dus imediat să se denunțe singur. Și aceasta nu din teama pentru el însuși, ci de groaza și dezgust fața de ceea ce făptuise. Mai ales senzația aceasta de dezgust se ridica și creștea în sufletul lui cu fiecare clipa ce trecea. Pentru nimic în lume nu s-ar fi apropiat de ladiță și nici nu ar fi intrat în odaie.
Treptat însă îl cuprinse un fel de toropeala, o stare de visare puse stăpînire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important și se gîndea la fleacuri. De altfel, când își vîrî capul în bucătărie și văzu pe banca o găleata pe jumătate plină cu apă, înțelese că trebuia să se spele pe mîini și să spele toporul. Mîinile îi erau lipicioase și pline de sînge. Vîrî tăișul în apă, apucă o bucățica de săpun, care se afla pe prichiciul ferestrei, într-un ciob de farfurioara, și începu să se spele chiar în găleata. După ce se curăță bine, trase afară toporul, spăla fierul și frecă îndelung - timp de vreo trei minute - coada toporului, pe care se închegase sîngele; încerca chiar să-l curețe cu săpun. Apoi șterse totul cu rufele, care se uscau pe frînghia întinsă de-ă curmezișul bucătăriei, și cercetă atent toporul la fereastra. Nu rămăsese nici o urmă, doar lemnul era încă ud. Prinse cu grija toporul la locul lui, în lațul de sub braț, apoi, pe cât se putea vedea în lumina slabă din bucătărie, își cerceta pardesiul, pantalonii și cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai câteva pete pe cizme. Muie o cîrpă în găleată și-și șterse cizmele. Își dadeă seama că nu se vedea bine și că s-ar putea să mai fi rămas pete care să băta la ochi și pe care să nu le fi observat el. Rămase, nehotărît, în mijlocul încăperii. O idee chinuitoare, întunecata, ideea că poate înnebunește și că în clipa aceea nu mai este în stare să ia o hotărîre, să se apere, ca poate trebuia să facă cu totul altceva decât ceea ce făcea acum, se ridica încet din străfundul sufletului său... „Doamne! Trebuie să fug, să fug!" șopti el și se repezi în antreu. Dar aici îl pândea ceva atât de înfiorător, o groaza atât de cumplita, cum nu simțise niciodată în viață.
Rămase stană de piătră fără să-și creada ochilor: ușa, ușa de la intrare, ușa care dadea din antreu pe scara, acea ușă la care sunase puțin mai înainte și prin care pătrunsese în locuință, era acum descuiata, ba chiar crăpata de-o palmă. Nici lacăt, nici zăvor - tot timpul, în tot acest răstimp! Bătrîna poate nu încuiase din prudență. Dar, Doamne Dumnezeule! O văzuse doar ceva mai tîrziu pe Lizaveta! Și cum de a putut, cum de a putut să nu-și deă seama că intrase pe ușă! Că doar nu trecuse prin zid!
Se repezi la usă și puse zăvorul.
— Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie să plec, să plec...
Ridică zăvorul, deschise ușă și trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scără.
Ascultă un timp. Undeva departe, jos, în gang, probabil, două glasuri răcneau, certîndu-se și înjurându-se între ele... „Ce vor'?"... Așteptă cu răbdare. Apoi larmă se potoli, ca și cum cineva ar fi înăbușit-o dintr-o dată; Oamenii se depărtaseră. Voi să iăsă, dar, în aceeași clipă, o ușă care da spre scară la etajul doi se dadu de perete cu zgomot și cineva începu să coboare, fredonînd un cântec. „Câtă gălagie făc cu toții!" șe gîndi el. închise ușă și mai așteptă puțin. în sfîrșit, totul se potoli, nici o mișcare, nu măi eră nimeni. Puse piciorul pe scară, dar din nou auzi pași.
Zgomotul venea de departe, de la capătul de jos al scării. Mai tîrziu, își aducea aminte cum bănuise, dintru început, fără să știe de ce, că acești păși, se îndreptau neapărat acolo, spre etajul trei, la bătrînă. De unde îi venise această presimțire? Să fi fost atât de deosebit și de semnificativ sunetul acestor pași? Erau pași grei, egali, omul nu se grăbea defel. Iată-l că a trecut de etajul întîi, iată-l mai sus, pașii răsună tot mai tare și mai tare! Se aude și respirația grea ă celui care urcă. Iată-l la etajul doi... A început să urce la trei... Vine aici! Raskolnikov simți că înlemnește, ca în unele coșmaruri, când ai impresia că ești urmărit de aproape de cineva care vrea să te omoare, că acuși te ajunge, și totuși rămîi țintuit locului și nu-ți poți mișcă nici măcar un deget.
În șfîrșit, când omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresări și izbuti șă se strecoare la iuțeala înapoi în locuință și șă tragă ușa. Puse mână pe zăvor și-l împinse binișor, fără zgomot. Îl ajută instinctul. Apoi se pitula lîngă ușă, ținîndu-și răsuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la ușă. Amîndoi stăteau acum față în față, așa cum stătuse el adineauri cu bătrîna, când îi despărțea numai ușa și el trăgea cu urechea.
Musafirul răsufla greu de câteva ori. „Trebuie sa fie gras și mare", se gîndi Raskolnikov, strîngînd toporul în mînă. Avea impresia că doarme și visează. Musafirul trase de clopoțel și sună tare.
De îndată ce clopoțelul de tinichea țîrîi răgușit, i se păru că mișcă cineva în odaie. Câteva clipe ascultă foarte încordat. Necunoscutul trase din nou de clopoțel, așteptă puțin și, nerăbdator, începu sa zgîlțîie din răsputeri clanța. Raskolnikov privea, îngrozit, cum saltă zăvorul și, înfricoșat de moarte, așteptă șă-l vada sărind. Și, într-ădevăr, asta s-ar fi putut întîmpla, ătît de tare se zgîlțîiă ușa. Se gîndi să țină zăvorul cu mână, dar celalalt ar fi putut să-și deă șeăma. Capul parcă începuse din nou să i se învîrteăscă. „Am să cad!" îi fulgeră prin minte, dar necunoscutul începu să vorbească și Raskolnikov se dezmetici.
— Ce faceți acolo, dormiți, ori v-a sugrumat cineva? Afurisitelor! răcni el înfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovnă, vrăjitoare bătrîna! Lizaveta Ivanovnă, frumoasa mea zînă! Deschideți! Uf, afurisitelor, ce dracu, ați adormit?
Furios, omul trase de vreo zece ori la rând de clopoțel cu toată puterea. Pesemne că era un om autoritar, care se simțea acolo ca la el acasă. În aceeași clipă, alți păși mărunți și grăbiți răsunară pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzi la început.
— Să nu fie nimeni acăsă? strigă noul sosit cu un glas sonor și vesel, intrând în vorbă cu primul vizitator care tot mai trăgea de clopoțel. Bună ziua, Koh!
„Judecind după glas, trebuie să fie un om foarte tânăr", se gîndi deodată Raskolnikov.
— Dracu să știe ce-i cu ele, cât pe aci să sparg ușa, răspunse Koh. dumneata de unde mă cunoști?
— Asta-i bună! Acum două zile la „Gambrinus" ți-am cîștigat la rând trei partide de biliard.
— Aaa!...
— Va să zică ele nu sunt acasă? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce babornița? Am treabă cu ea.
— Pai și eu am treabă cu ea, frățioare!
— Ce-i de făcut atunci? Să plecăm. Păcat! Am crezut că o să fac rost de ceva bani! exclamă tânărul.
— Firește că trebuie să plecăm, dar atunci de ce mi-a spus să vin? Chiar eă, vrăjitoarea, mi-a fixat oră. Am făcut un ocol. Și apoi nu înțeleg, pe unde dracu' hoinărește! Tot anul șade acasă vrăjitoarea, clocește, zice că o dor picioarele, și acu — poftim! A apucat-o dorul de ducă!
— Să întrebăm la portar?
— Ce să întrebăm?
— Unde s-a dus și când se întoarce.
— Hm... drace... să întrebăm... Da ea nu se duce niciodată nicăieri... Omul mai trase o dată de clanță. Drace, nimic de făcut, să mergem!
— Stai! strigă deodată tânărul. Ia te uită! Vezi cum se crapă ușa dacă tragi de clanță?
— Ei, și!
— Prin urmare, ușa nu este încuiată. Este închisă cu zăvorul, sau e pus cârligul! N-auzi cum sună zăvorul?
— Ei și?
— Păi cum de nu pricepi? Astă înseamnă că ună dintre ele este acasă. Dacă ăr fi plecat amîndouă, ar fi încuiat ușa pe dinafară cu cheia și n-ar fi putut pune zăvorul pe dinăuntru. Pe când acum, n-ăuzi ! cum sună? Ca să pui zăvorul pe dinăuntru trebuie să fii acasă, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasă și nu vor să deschida!
— Bre, omule, să știi că ăi dreptate, strigă Koh, plin de uimire. Păi atunci ce tot fac ele acolo?!
Și începu să zgîlțîie furios ușa.
— Stai! strigă din nou tânărul. Nu mai trage! Aici e ceva... Doar ai sunat, ai tras de ușă și ele n-au deschis; prin urmare — ori au leșinat, ori...
— Ce?
— Uite ce: hai să-l chemăm pe portar; să le trezească el.
— Bun!
Și amîndoi o luară din loc.
— Stai! Rămîi aici, iar eu am să dau fuga jos după portar.
— De ce să rămîn?
— Cine știe...
— Mda... poate...
— Eu mă pregătesc să fiu judecător de instrucție! Este clar, absolut clar, că aici s-a întîmplat ceva! strigă cu înflacărare tânărul și porni în fugă jos pe scară. Koh rămase locului, mai atinse iar, încetișor, clopoțelul, care sună o singură dată; apoi liniștit ca și cum ar fi cântărit ceva și ar fi încercat să cerceteze nu știu ce, mișcă clanța, ba trăgînd-o spre el, bă dîndu-i drumul că să se încredințeze că ușă nu eră închisă decât cu zăvorul. Gîfîind, se aplecă și încercă să se uite pe gaura cheii: dar cheia era în broască, pe dinăuntru, și prin urmare nu se vedea nimic.
Raskolnikov sta țintuit și strîngea toporul în mînă. I se părea că delirează. Ar fi fost gata să se ia la bătaie cu cei care vor intra. În timpul cât cei doi băteau la ușă și se înțelegeau între ei, îi venise de câteva ori ideea să isprăvească totul dintr-o data și sa le strige de după ușă. Uneori îi venea să-i înjure și să-și bătă joc de ei pînă vor deschide ușa. „Numai de-ar veni mai repede", îi fulgeră prin minte.
— Ei, drăcie! Astă... începu Koh și se întrerupse.
Timpul trecea, se scurse un minut, încă unul și nu venea nimeni. Koh începu să se agite.
— Ei, drăcia dracului! urla el deodată plin de nerăbdare și, Părăsindu-și postul de pază, porni în jos grăbit, bocănind cu cizmele pe scără. Zgomotul pașilor se stinse.
,,Doamne, ce-i de făcut?!"
Raskolnikov trase zăvorul, deschise ușa; nu se auzea nimic; apoi, fără să mai stea pe gînduri, ieși, închise ușa cit mai bine și porni în jos.
Coborî trei trepte când, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde sa se mai ascunda'?... Nu avea unde. Se întoarse în goana mare și dadu din nou buzna în locuința bătrînei.
— Hei, diavole, drace! Pune mână pe el!
Jos, cineva țîșni dintr-un apartament și nu alergă, ci parca se dadu de-ă dura pe scară, urlînd cât îl ținea gura:
— Mitka! Mitkă! Mitka! Mitka! Mitka! Arză-te-ar focul! Strigătul se sfîrși într-o notă pițigăiată; ultimele sunete se auziră din curte; apoi se făcu liniște. Dar în acea clipa cîțiva oameni, care vorbeau tare și repede, începură să urce cu zgomot scara. Erau trei său patru. Raskolnikov auzea deslușit glasul sonor al tânărului. „Ei sunt!"
Disperat, văzînd că nu mai e scăpare, porni în întîmpinarea lor: fie ce-o fi! Dacă-l vor opri, s-a dus pe copcă, dacă-l vor lasa să treacă, tot e pierdut; își vor aduce aminte că l-ău întîlnit pe scară. Erau aproape; îi mai despărțea numai un etaj și deodată — se văzu salvat! Câteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul întîi unde lucrau niște zugravi, care tocmai plecaseră, parcă anume. Probabil că ei fugiseră adineauri, făcând atâta gălagie. Podelele fuseseră abia vopsite. în mijlocul camerei se afla un butoiaș, un ciob cu vopsea și pensule. Cât ai clipi, Raskolnikov se strecură prin ușa deschisă și se lipi de perete. Eră și timpul: ceilalți se aflau pe palier. Apoi cotiră în sus, trecură prin fața lui, urcând la etajul trei, tot discutînd cu glas tare. Raskolnikov aștepta puțin, ieși pe vîrfuri și alerga jos.
Nici un om pe scară! Nici un om în gang. Trecu în graba prin gang și coti la stînga, pe strada.
Știa perfect de bine că, în clipa aceea, ceilalți se aflau în locuință și se mirau că ău găsit ușa deschisă, deși numai cu puțin înainte fusese încuiată: că se uitau la cele două cadavre și că nu va trece mai mult de un minut și-și vor da seama și vor înțelege perfect că numai cu câteva clipe în urma fusese acolo un ucigaș, care izbutise să se ascunda, sa se strecoare pe lîngă ei, să fuga, vor înțelege că ucigașul se pitise în apartamentul gol, în vreme ce ei urcau scara. Și cu toate acestea, cu nici un preț nu trebuia să grăbească pasul, deși pînă la primă cotitură mai rămîneău o suta de pași. „Poate că ăr fi măi bine să mă furișez în vreun gang, să aștept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Să arunc toporul? Sa iau un birjar? Bucluc, bucluc!"
Iată, în sfîrșit, și ulicioara; dadu colțul mai mult mort decât viu: era pe jumătate salvat și înțelegea acest lucru: acolo mișuna lume multă, el se pierdea în mulțime că un fir de nisip și deci era greu să fie bănuit. Dar emoțiile îl istoviseră, abia de se măi ținea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gîtul îi era ud leoarcă.
— E beat turtă! strigă cineva când ajunse în dreptul canalului.
Acum nu-și putea da seamă ce se petrece cu el; și cu cât trecea timpul, cu atât se simțea măi prost. Știa numai că atunci când ajunsese la canal se speriase că acolo era lume mai puțină și că ăr putea fi observat mai ușor, ca fusese gata să se înapoieze în ulicioară. Cu toate că abia îl mai țineau picioarele, făcu un ocol și ajunse acasă, venind din cu totul altă direcție.
Nici când pătrunse în gangul casei lui nu-și revenise; cel puțin, abia după ce ajunse pe scară își aduse aminte de topor. Era o problemă importantă de rezolvat: trebuia să-l pună la loc și astă fără să-l vada nimeni. Firește, el nu mai eră în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine să nu pună toporul la locul lui, ci să-l arunce, fie chiar mai tîrziu, în vreo curte străină.
Dar avu noroc. Ușa de la odaița portarului era închisa, dar nu încuiata, deci era probabil că portarul se întorsese acasă. Raskolnikov își pierduse însă pînă într-atâtă capacitatea de a raționa, că se duse de-a dreptul la ușă și o deschise larg. Daca portarul l-ar fi întrebat: „Ce dorești?", poate că i-ar fi întins pur și simplu toporul. Dar portarul lipsea și de data aceasta și Raskolnikov avu timp să pună toporul la locul lui sub banca; ba chiar așeză o bucătă de lemn deă-supra, așa cum fusese când l-a luat. În drum spre odaia lui nu întîlni pe nimeni; ușa gazdei era încuiată. Ajuns sus în odaia lui, se aruncă pe divan, îmbrăcat cum era. Nu adormi, dar căzu aproape în nesimțire. Dacă cineva ar fi intrat atunci, ar fi sărit în picioare și ar fi țipat. Frînturi de gînduri i se îmbulzeau în minte, dar nu putea să prinda, nu putea urmări nici unul, oricât se străduia...




























PARTEA A DOUA


Capitolul I


Așa zăcu multă vreme. Uneori se trezea și atunci își dadea seama că noaptea se lasase de mult, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. La un moment dat, observă că se luminează de ziuă. Zăcea pe divan culcat pe spate, năuc, fără să se poată descleșta din toropeala ce-l copleșise. Niște urlete înfiorătoare, deznădajduite, venite din strada, îi ajunseră la ureche; de altfel le auzea în fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele îl treziră și de data aceasta. „Bețivii ies din cîrciumi, se gîndi el, e aproape trei... Și sări în sus, ca și cum cineva l-ar fi smuls de pe divan. Cum! E aproape trei?" Se așeză în capul oaselor și, deodată, își aduse aminte de toate!
Mai întîi crezu că înnebunește. Simți că îngheață; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă din somn, de data aceasta îl scuturau niște fiori de-i clanțăneau dinții și se zgîlțîiau toate în el. Deschise ușa și ascultă: toată casa dormea. Se uită, uimit, la el însuși, cercetă odaia fără să înțeleagă: cum de a putut aseară să lase ușa descuiată, fără să pună cîrligul, cum de a putut să se arunce pe divan nu numai îmbrăcat, dar chiar cu pălaria pe cap; pălaria căzuse pe jos și zăcea alaturi de pernă. „Dacă intra cineva, ce-ar fi crezut? Că sunt beat, dar..." Se repezi la fereastră. Era destula lumină și el începu în grabă să-și inspecteze, din cap pînă în picioare, îmbrăcămintea, ca să vada dacă nu cumva rămăsese vreo urmă. Dar nu, așa era bine: clanțănind din dinți se dezbrăcă și cercetă totul. Întoarse tot, pînă la ultimul fir de ață, pînă la ultima zdreanță și, neîncrezător, repetă inspecția de trei ori. Nu era nimic, părea să nu fi rămas nici o urmă; numai jos, acolo unde manșeta pantalonului se rosese și se destramase, firele care atîrnau purtau urme groase de sînge închegat. Raskolnikov apuca un briceag mare și reteză franjurile. Asta părea să fie tot. Deodată, își aminti că punga și obiectele pe care le scosese din lada bătrînei se mai aflau în buzunarele lui! Nici măcar nu se gîndise să le scoată și să le ascunda! Nu-și adusese aminte de ele nici în timpul când își cercetase hainele! Cum era cu putința? Se grăbi numaidecât sa le scoată și le arunca pe masă. După ce-și goli buzunarele, le întoarse pe dos, ca să se încredințeze că nu mai rămăsese nimic, apoi căra toată grămada într-un ungher. Acolo, jos, în colț, tapetul era rupt și desprins de perete; el înghesui toate obiectele în gaură de sub hîrtie. „Au intrat, ău dispărut din văz cu punga cu tot!" se gîndi el ușurat, ridicându-se și privind prostește colțul cu gaura care se căscase și măi mult. Deodată însă tresari îngrozit. „Doamne! șopti el, deznădajduit. Ce fac eu? Asta înseamnă să ascunzi? Așa se ascunde un lucru?"
Ce-i drept, nu se gîndise la obiecte; crezuse că nu va găsi decât bani și de aceea pregătise dinainte o ascunzătoare. „Dar acum, de ce mă bucur acum? se gîndi el. Așa se ascund lucrurile? Se vede ca-mi pierd mințile!" Istovit, se așeza pe divan și îndată îl zgîlțîi același frison. Automat, trase paltonul lui străvechi de student, călduros, dar aproape numai zdrențe, care se găsea alaturi, pe un scaun, și se acoperi. Apoi, pierzîndu-și cu desăvîrșire cunoștință, se scufunda într-un somn cu delir.
Dar nu trecură nici cinci minute și se trezi iar, disperat, și apuca din nou hainele. „Cum de am putut să adorm când nimic nu-i făcut?! Firește, poftim: pînă acum nici n-am scos lațul de sub braț! Am uitat, am uitat un lucru atât de important! O dovada atât de serioasă." Smulse lațul și începu sa sfîșie pînza în fîșii mici, pe care le vîra sub perna, printre rufe. „Fîșii de pînză ruptă în nici un caz nu pot trezi vreo bănuiala; așa cred, da, așa cred!" repetă el, stînd în mijlocul camerei și cercetînd din nou, cu o dureroasa sforțare de atenție, totul în jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca sa vada dacă n-a mai uitat ceva. Convingerea ca toate simțurile, pînă și memoria, pînă și simpla putința de a judeca îl trădează, îl chinuia nespus.
Oare a și început, oare a și început pedeapsa, de pe acum? Firește, firește, așa e!" într-adevăr, firele destrămate, pe care le tăiase de la pantaloni, zăceau pe podea în mijlocul odaii și putea să le văda primul venit! „Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?" exclamă el din nou, pierdut.
Apoi îi veni în minte ideea ciudată ca s-ar putea ca și hainele lui să fie pătate de sînge, ca s-ar putea să fie pete multe și el să nu le vada, fiindcă facultățile lui mintale sunt slabite, fărîmițăte... fiindcă i se întunecă mintea... și deodată își aminti că văzuse sînge pe punga. „Vai de mine! Asta înseamnă că și buzunarul trebuie să fie murdar de sînge pentru că am vîrît înăuntru punga încă uda!" întoarse îndată buzunarul pe dos: așa și era! Căptușeala era pătata de sînge! „Așadar mintea nu m-a părăsit cu totul, așadar mai funcționează și rațiunea și memoria, daca eu singur mi-am dat seama de toate astea!" se gîndi el, victorios, fericit, răsuflînd adînc, din străfundul plamînilor. „Nu-i decât o slabiciune de-o clipă, pricinuita de friguri, de delir" își zise el și smulse toata căptușeala buzunarului stâng... în aceeași clipă, o rază de soare îi lumină cizma stîngă: ciorapul care ieșea din căputa găurită părea pătat. Se descălță: „Așa și este, urme de sînge! Tot vîrful ciorapului e năclait de sânge; oi fi călcat din greșeala în băltoacă... Dar acum ce să fac cu ciorapul? Unde să pun acest ciorap, franjurile tăiate de la pantaloni, buzunarul?"
Le strînse în pumn și rămase în mijlocul camerei. „în soba? Dar ei în primul rând acolo vor căuta. Să le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine să mă duc să le arunc undeva. Da! Mai bine să le arunc! repeta el, așezîndu-se pe divan. Să le arunc imediat, chiar în clipa asta, fără zăbavă!"... Dar, în loc să făcă așa, capul îi căzu pe pernă; frisonul chinurilor îi îngheță din nou trupul; trase iarăși mantaua și se înveli. Mult timp, câtevă ore în șir, îl chinui în răstimpuri același gînd: „Acum, chiar acum, fără zgomot, trebuie să mă duc și să le arunc undeva pe toate, să nu le mai vad în fața ochilor, cât mai repede, cât mai repede!" încerca sa se ridice de pe divan, să se scoale în picioare, dar nu avea putere. O bătaie puternica în ușă îl trezi de-ă binelea.
— Deschide odată, ce, ai murit? Doarme și doarme! țipa Nastasia, bătînd cu pumnul în ușa. Zile întregi doarme ca un cîine! Adevărat cîine! Deschide odată. E trecut de zece.
— Poate ca nici nu este acasă, rosti un glas de bărbat. „Vai de mine! E vocea portarului... Ce-o fi vrând?" Raskolnikov sari în sus și se așeza în capul oaselor. Inima îi bătea atât de tare, ca-l durea.
— Atunci cine a pus cîrligul? răspunse Nastasia. Ia te uita la el, se încuie! S-o fi temînd să nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezește-te!
„Ce-or fi vrând? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Sa opun rezistență sau să deschid? Ei, fie ce-o fi"...
Se ridică, se apleca înainte și săltă cîrligul.
Odaia era atât de mica, încât putea să salte cîrligul fără să se miște din pat.
Nu greșise: în prag era portarul cu Nastasia.
Aceasta îi arunca o privire ciudata. Iar el se uită sfidator și deznădajduit la portarul care îi întindea în tăcere o foaie de hîrtie cenușie, îndoita și sigilata cu ceară.
— O citație de la secție, spuse el, dîndu-i hîrtia.
— Care secție?
— Ești chemat la poliție, la secție, cum s-ar zice. Se știe ce fel de secție.
— La poliție?... Pentru ce?...
— De un' să știu? Ești chemat - du-te.
Și portarul îl privi cercetător, apoi își roti privirile prin odaie și dadu să plece.
— Nu cumva te-ai îmbolnăvit de-a binelea? întreba Nastasia, care nu-și mai lua ochii de la el. Portarul întoarse și el capul o clipa. De ieri are fierbințeli, adaugă dînsa.
Raskolnikov nu răspunse: ținea hîrtia în mînă, fără s-o deschida.
— Nu te mai scula din pat, urma Nastasia, înduioșată, văzînd că-și lasă picioarele jos din pat. Daca ești bolnav, poți să nu te duci, că n-o fi foc. Ce tot ții acolo în mînă?
Raskolnikov se uită și el: în mână dreapta ținea franjurile tăiate de la pantalon, ciorapul și căptușeala ruptă a buzunarului. Dormise cu ele. Mai tîrziu, gîndindu-se la toate acestea, își aduse aminte că, în cursul accesului de friguri, când se trezea din delir, le strîngea tare în mînă și adormea din nou.
— Ia te uita la el: a strîns niște zdrențe și doarme cu ele, de parca ar fi cine știe ce comoara...
Și Nastasia rîse așa cum îi era obiceiul, isteric, bolnăvicios. Raskolnikov vîrî în graba zdrențele sub manta și-și aținti privirile iscoditoare asupra ei. Deși în clipa aceea nu-i era mintea limpede, simțea că nu așa se poarta lumea cu unul care trebuie să fie arestat. „Totuși... poliția?"
— Ar trebui să bei un ceai. Vrei? îți aduc, că mi-ă rămas...
— Nu... mă duc, mă duc chiar acum, mormăi el sculîndu-se în picioare.
— Dar poți să cobori scara?
— Mă duc...
— Cum vrei.
Femeia ieși după portar. Raskolnikov se repezi numaidecât la lumina să cerceteze ciorapul și firele tăiate de la pantalon. „Pete exista, dar nu se observa; totul e murdar, șters, decolorat. Cine nu știe dinainte, nu poate să vada mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut să observe de la distanța, slavă Domnului!"
Apoi, cu mîinile tremurânde, desfăcu citația și începu să citească: o citi de câteva ori și, în sfîrșit, pricepu. Era o citație obișnuita, emisă de circumscripția de poliție, prin care era invitat să se prezinte în ziua aceea, la orele noua și jumătate, în biroul comisarului.
„Când s-a mai întîmplat una ca asta? N-am nici un fel de treburi cu poliția! Și de ce tocmai azi? se gîndea el, chinuit de nedumerire. Doamne, de s-ar isprăvi măi repede! Căzu în genunchi ca sa se roage, și-i veni să rîda - nu de rugăciune, ci de el însuși. Dacă-mi este scris să merg la pierzanie, fie, îmi e totuna! Să-mi pun ciorapul! se gîndi el deodată. Are să se murdarească de praf și ău să dispară urmele. Își puse ciorapul, dar pe loc îl smulse din picior, dezgustat și îngrozit. Apoi își zise că tot nu are altul, îl puse din nou și rîse. Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decât simple aparențe, nimic mai mult, își spuse el, cercând să se agate de un gînd, dar tremurând din tot trupul. Uite ca l-am încălțat! Am sfîrșit prin a mă încălța cu el!" De altfel, deznădejdea îi curmă rîsul numaidecât. „Nu, nu mă simt în stare"... se gîndi el. Picioarele îi tremurau. ,,De frică, șopti el. Capul i se învîrtea și-l durea din pricina febrei. Asta este un vicleșug! Vor să mă atragă printr-un vicleșug și apoi sa mă prinda în plasă, urmă el, ieșind pe scară. Cel mai rău este că aproape aiurez... sunt în stare să îndrug acolo cine știe ce prostii..." Pe scară își aminti că lasase obiectele în gaura tapetului. „Și tocmai acum, în lipsa mea, ar putea să facă o percheziție" își zise, și se opri. Dar atât de mare îi era deznădejdea, atât de cinic, dacă se poate spune astfel, ajunsese să admită că se duce la prăbușire sigură, încât renunță să se mai gîndească și porni la drum.
„De s-ar isprăvi mai repede!"
Afară domnea o arșiță de nesuferit: nici un strop de ploaie nu căzuse în ultimele zile. Iarăși praf, cărămizi și var, din nou putoarea cîrciumilor și a băcăniilor, aceiași bețivi, aceiași zarzavagii ambulanți și birjari moțăind în birjele lor. Lumina soarelui îl izbi dureros în ochi, capul începu să i se învîrteasca, așa cum se întîmpla bolnavilor de friguri, când ies în strada pe o zi însorită.
Ajuns la colțul străzii din ajun, se uită cu o neliniște chinuitoare spre casa aceea... și pe loc întoarse ochii.
„Dacă mă întreabă, poate că am să mărturisesc", se gîndi el, apropiindu-se de poliție.
Secția era la un sfert de verstă. Abia se mutase acolo, într-o căsă nouă, la etajul trei. în localul vechi fusese o singură dată, măi demult. Intrând în gang, văzu în dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mînă. „Un portar: așadar, secția e aici..." Și începu să urce la întîmplare. N-avea chef să întrebe de drum.
„Am să intru, am să cad în genunchi și am să spun tot..." se gîndi, ăjungînd la etajul trei.
Scara era îngustă, foarte abruptă și murdară. Bucătăriile celor trei etaje dadeau pe aceasta scară și stăteau cu ușile deschise aproape toată ziua. De aceea pe scara domnea o căldură înăbușitoare. Urcau și coborau portarii cu registrele sub braț, curieri și diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Ușa secției era de asemenea larg deschisă. Raskolnikov pătrunse în sala, unde așteptau în picioare cîțiva bărbați, și se opri. Și aici era o căldură înăbușitoare, la care se adaugă mirosul grețos de vopsea proaspătă, încă neuscătă, duhnind a ulei rînced, din odaile abia zugrăvite. Raskolnikov așteptă puțin, apoi se hotărî să înainteze și trecu în odaia vecină. Erau un șir de odaițe mici, cu tavanul jos. O nerăbdare febrila îl împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua odaiță ședeau contopiștii căre-și vedeau de scripte; nu erau îmbrăcați nici ei mult mai bine decât el și aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.
— Ce vrei?
Arătă citația trimisă de poliție.
— Sunteți student? întrebă conțopistul, uitîndu-se la citație.
— Da, fost student.
Conțopistul îl cercetă din ochi, de altfel, fără pic de curiozitate. Era un omuleț cu părul ciufulit, care părea preocupat numai de-ale lui.
„De la asta nu poți afla mare lucru, fiindcă lui totul îi este indiferent", se gîndi Raskolnikov.
— Duceți-vă dincolo, la secretar, zise conțopistul, arătînd cu degetul spre cea din urmă odaie.
Raskolnikov intra în această cameră (a patra la rând) strimtă și plină de lume, o lume ceva mai bine îmbrăcată decât în celelalte odai. Printre solicitatori se aflau două femei. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, ședea la masă în fața secretarului și scria ceea ce îi dicta acesta. Cealaltă, foarte grasă, cu pete stocojii pe obraz, arătoasă și cam luxos îmbrăcată, cu o broșa cât o farfurioară de ceai prinsă în piept, stă deoparte, în aștepare. Raskolnikov întinse secretarului citația. Acesta o privi în treacăt și zise: „Așteptați". Apoi se ocupă măi departe de femeia în doliu.
Raskolnikov răsufla ușurat. „Trebuie sa fie altceva la mijloc!" Puțin câte puțin, începu să prinda curaj: încerca pe cât cu putința să se îmbărbăteze și să se dezmeticească.
„Orice prostie, o imprudența cât de mica și pot sa mă dau de gol! Hm... Păcat ca aici nu-i aer, adaugă el în gînd. Ce zăpușeala!... Mi se învîrtește și mai rău capul... și mintea de asemenea."
Își simțea întreaga ființă răscolită și se temea să nu-și piarda stăpînirea de sine. Caută să-și fixeze gândurile asupra unui obiect oarecare, sa se gîndească la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, îl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut să ghicească, după fizionomia lui, ce gânduri ascunde. Era un om foarte tânăr, de vreo douăzeci și doi de ani, cu o față oacheșa și mobila, cam trecuta pentru vîrsta lui. Îmbrăcat după ultima moda, ferchezuit și pomădat, părul pieptănat cu cărare dusă pînă la ceafă, purta o mulțime de inele pe degetele albe, foarte îngrijite, și lanțișoare de aur la jiletcă. Schimbase chiar vreo doua vorbe pe franțuzește cu un străin ce se afla în odaie și le pronunțase destul de corect.
- Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el în treacăt cucoanei stocojii, gătită foc, care tot mai stătea în picioare, ca și cum n-ar fi îndrăznit să se așeze fără să fie poftită, deși scaunul era alaturi.
— Ich danke, răspunse dînsa și, în foșnet de mătăsuri, se lasă încet pe scaun.
Rochia ei azurie, garnisita cu dantela albă, învălui scaunul ca un val de spume, ocupînd mai bine de jumătate din camera. în aer se răspîndi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zîmbea cu teamă și îndrăzneala totodată, și era vădit îngrijorata, părea că se sfiește de faptul că ocupa atâta loc și că miroase atât de tare a parfum.
Doamna în doliu isprăvi de scris și se ridică. Deodată, intra în odaie un ofițer: părea că sfidează pe toata lumea cu mersul și felul lui de a-și răsuci umerii la fiecare pas. Își arunca pe masă chipiul cu cocarda și se așeza în fotoliu. Vazîndu-l, doamna gătită sări în sus și îi făcu o reverență cu un deosebit respect; ofițerul, însă, nu-i dadu nici o atenție, iar dînsa nu mai îndrăzni sa se așeze în prezența lui. Era ajutorul comisarului; avea mustăți lungi, roșcate, care stăteau țepene, orizontal, sub nas, și niște trasaturi foarte mărunte, banale, care nu exprimau nimic, decât poate o oarecare impertinență, fiindcă, cu toata modestia atitudinii, expresia feței nu cadra cu îmbrăcămintea lui ponosita: fără să-și dea seama, Raskolnikov îl privise prea lung și prea fix, așa încât ofițerul se simți jignit.
— Ce vrei? striga el, pesemne mirat că un coate-goale ca Raskolnikov îndrăznește să nu intre în pămînt în fața privirii sale scăpărătoare.
— Am fost chemat... cu o citație... îngînă Raskolnikov.
— Este în legătură cu reclamația pentru neplata banilor de către domnul student, se grăbi să spună secretarul, smulgîndu-se dintre hîrtiile sale. Poftim (și-i arunca un caiet, arătîndu-i un anumit pasaj), citește!
„Banii? Ce fel de bani? se gîndea Raskolnikov. Dar... atunci nu este vorba de... nu, cu siguranța!" Tresari de bucurie. își simți inima ușoara, nespus de ușoara. Parca i se luase toată greutatea de pe piept.
— La ce oră erai citat să te prezinți, stimate domn? striga locotenentul, simțindu-se fără nici un motiv, din ce în ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora noua și jumătate și acum e trecut de unsprezece !
— Citația mi-a fost predata abia acum un sfert de oră, răspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umăr, înfuriindu-se și el deodată, spre mirarea lui, și chiar lasîndu-se cu placere în voia acestei furii. Nu-i destul că am venit bolnav, în toiul unui acces de friguri!!
— Te rog să nu țipi!
— Nici nu mă gîndesc să țip, vorbesc foarte liniștit, dumneata ești acela care-ți permiți să țipi la mine. Sunt student și nu permit nimănui să se răstească la mine.
Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atât de tare, că în prima clipa nu putu scoate un cuvînt, doar stropi de saliva îi țîșneau din gura. Sări ars.
— Te poftesc sa taci! Te afli într-o instituție publică. Să nu te obrăznicești, domnule!
— Și dumneata te afli într-o instituție publica! exclama Raskolnikov. Și în afară de faptul că țipi, mai și fumezi, și prin urmare arăți că ne desconsideri pe toți.
Spunînd această, Raskolnikov simți o nespusa satisfacție. Secretarul îl privea, zîmbind. Ofițerul cel iute din fire rămase cu gura căscată.
— Asta nu te privește pe dumneata! răspunse el, în sfîrșit, nefiresc de tare. Poftim de răspunde la întrebarea ce ți se pune. Arată-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plînge lumea de dumneata! Nu vrei să platești! Ia te uită ce grozav e dumnealui!
Dar Raskolnikov nici nu-l măi ascultă și, apucând iute hîrtia, căuta să afle cât măi repede despre ce este vorbă. Citi o data, de doua ori, și nu înțelese nimic.
— Ce-i asta? îl întrebă el pe secretar.
— Sunteți pus sub urmărire pentru neplata unei datorii pentru care ați dat o polița. Trebuie ori să achitați datoria, toate cheltuielile, penalizările etc, ori să răspundeți în scris, specificând când veți putea achita datoria și totodată să vă luăți obligația de a nu părăsi capitala pînă la achitarea ei, de a nu înstrăina și de a nu tăinui averea ce o posedați. Creditorul este liber să vă scoată averea la mezat și sa procedeze conform legilor în vigoare.
— Dar eu... eu nu sunt dator nimănui!
— Asta nu ne privește. Noi am primit pentru urmărire o poliță a cărei scadență a trecut de mult și care a fost protestată conform legilor: polița este în valoare de o suta cincisprezece ruble și a fost dată văduvei asesorului de colegiu Zărnițînă acum nouă luni; de la văduva Zarnițîna acest înscris a trecut spre încasare la consilierul de curte Cebărov și noi vă invităm să răspundeți la această sesizare.
— Dar Zarnițîna este gazda mea.
— Și ce-i daca va este gazda?
Secretarul privea de sus, cu un zîmbet plin de compătimire și, totodată, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oară în cleștele procedurii juridice. Părea ca zice: „Ei, cum te mai simți acum?" Dar ce-i păsa, ce-i pasă acum lui Raskolnikov de polița și de urmărire pentru neplata! Făcea oare să te neliniștești pentru ătîtă lucru, făcea oare să-i dai cea mai mica atenție?! Sta, citea, asculta, răspundea, întreba chiar, dar toate acestea le făcea în chip mecanic. Triumful instictului de conservare, senzația de a fi scăpat de un pericol iminent - iată ce-i umplea în clipa de fața întreaga ființa: și aceasta, fără presimțiri, fără analiză, fără încercări de a ghici ce se va întîmpla mai departe, fără îndoieli și fără întrebări. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu în odaie ceva asemănător cu o furtuna cu fulgere și tunete. Ofițerul, încă zguduit de lipsa de respect ce i se arătase, fierbînd probabil de indignare și voind pesemne sa-și satisfacă amorul propriu atins, se năpusti cu tunete și fulgere la nefericita „doamna îmbrăcata luxos", care-l privea din clipa intrării cu zîmbetul cel măi nătîng pe buze.
— Ia asculta, dezmățato! zbiera el deodată cât îl ținea gura (doamna îndoliata părăsise biroul). Ce s-a întîmplat la tine noaptea trecută? Hăi? Dezmăț, scandal, de a răsunat toata strada. Iar bătaie și beție? Vrei să ajungi la răcoare? Þi-am spus, te-am prevenit de zeci de ori că daca se mai întîmpla o data, nu te mai iert! Și tot nu te astîmperi, destrăbălato!
Hîrtia scăpă din mîinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii căscați pe doamnă ceă luxoasa, luata în primire atât de brutal: curând însă se dumiri despre ce eră vorbă și toată povestea începu să-l distreze. Asculta cu placere, ba chiar îi venea să rîda, sa rîda cu hohote... Toți nervii îi vibrau.
— Ilia Petrovici! începu grijuliu secretarul, dar se opri sa aștepte clipa prielnică, fiindcă știa din experiență că ofițerul, odată înfuriat, nu măi putea fi potolit decât doar cu forța.
Cât privește pe doamna cea luxoasa, la început aceste fulgere și trăsnete o făcură să tremure; dar ciudat: cu cât injuriile se întețeau, cu atât ea se făcea mai mieroasa, și zîmbetul cu care îi zîmbea neîncetat fiorosului ofițer era mai fermecător. Se învîrteă pe loc, făcea nesfîrșite reverențe, așteptînd cu nerăbdare să i se îngăduie, în sfîrșit, sa spună și ea un cuvînt; pînă la urma prinse momentul:
— La mine n-a fost nici un fel de gălagie și bătăi, domnule capiten, începu să turuie deodată, cu iuțeala boabelor de mazăre ce se răstoarnă din sac; vorbea curgător rusește, dar cu un puternic accent german. Nici un scandal, nici unul, dumnealui a venit beat și eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat... eu am casă onorabila, domnule capiten, cu purtări onorabil, eu nu vrei niciodată, niciodată la mine șcăndal. Dumnealui a venit beat de tot și a cerut trei butilca, apoi a ridicat picior și a început cânta pian cu picior si asta nu-i frumos într-o casa onorabil și el a spart ganz piano și asta înseamnă lipsă de manieren și eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca și a bătut pe toți la spate cu butilcă. Atunci eu am chemat repede portar și când Karl a venit dumnealui a învinețit ochi la Karl, și la Henriet a învinețit ochi, și a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat într-o casă onorabil, domnule capiten, și eu am țipat: „ajutor!" Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal și a început guițat ca un purcel: rușine. Cum se poate guițat la fereastră în strada ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac și a tras la el, ăsta adevărat, domnule capiten, Kărl a rupt la dînsul seinen Rocki Aivmci dumnealui a țipat că man muss ihm cincisprezece carboave amenda platim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un mușteriu neonorabil, domnule Capiten, și dumnealui tot felul de scandal a făcut! Dumnealui a zis că ăre să publice eine grosse Satire despre mine pentru că dumnealui putut scrie în toate gazetele.
— Un scriitor, prin urmare?
— Da, domnule capiten, și ce mușteriu neonorabil, domnule capiten, dacă într-o casă onorabil...
— Haide, haide! Ajunge! Þi-ăm spus, ți-a spus...
— Ilia Petrovici!! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofițerul îi aruncă o privire iute; secretarul își înclina ușor capul.
— ...Asculta, stimată Laviza Ivanovna, ți-o spun pentru cea din urma oară, auzi dumneata? urmă ofițerul. Dacă în casa ta onorabila va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la țuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scriitor ia cinci ruble pentru pulpană ruptă într-o... „Căsă onorabila"! Auzi ce sunt în stare acești scriitori? și ofițerul îi aruncă lui Răskolnikov o privire disprețuitoare. Acum două zile, la tractir, s-a întîmplat aceeași poveste: un individ a mîncat, a băut și n-a vrut să platească. Cică „am sa fac o satiră". Săptămână trecută un altul pe vapor ă insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soția și pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brînci dintr-o cofetărie. Iătă ce fel de oameni sunt acești studenți, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te ferești! Auzi?
Cu o amabilitate febrila, făcând reverențe în toate părțile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndaratelea spre ușa: dar în prag dadu cu spatele peste un ofițer prezentabil, cu fața proaspăta, deschisa, și cu niște superbi favoriți blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripție în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverență pînă la pămînt și, cu pași mărunți și săltăreți, o zbughi afară.
— Iar gălagie, iar tunete și trăsnete, vijelie, urăgan! vorbi amabil și prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit încă de pe scara.
— Ce să măi vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de superioară plictiseala (nici măcar nu rosti „ce să mai vorbim", ci părea un fel de ,,e-e-es-măi-orbim") și se muta cu hîrtiile în mînă la o altă măsă. Străbătînd odaiă, își tot mișcă teatral umerii: un paș, o mișcare, încă un păș, încă o mișcare. Iătă acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-și platește chiria, da polițe peste polițe, nu vrea să se mute, primim întruna plîngeri împotriva dumnealui și acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins țigara în prezență dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci incorectitudini și iă priviți-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!
— Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaștem, ești ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simțit jignit de ceva și nu te-ăi mai putut ștăpîni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Răskolnikov. Să știi înșă că n-ăi avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dinamită! Se aprinde, sare în sus, arde — și gata! A trecut. Rămîne o inima de aur și atâta tot! La regiment l-au poreclit: „locotenentul dinamită"...
- Și ce regiment, ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulțumit că fusese ătît de placut măgulit, dar tot măi făcând pe supăratul.
Raskolnikov simți deodată dorința de a le spune ceva cât se poate de placut.
— Vai de mine, domnule căpitan, începu el deodată să-i vorbească lui Nikodim Fomici, cu exagerată familiaritate, gîndiți-vă puțin la situația mea... Sunt gata să-i cer scuze domnului locotenent dacă cumva nu i-am arătat destul respect... Sunt un biet student, sărman și bolnav, deprimat (chiar așa a spus „deprimat") de sărăcie. Fost student, fiindcă nu mă măi pot întreține, dar am să primesc bani... Am mamă și soră în gubernia X... Au să-mi trimită și... am să achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă mi-am pierdut meditațiile și de trei luni nu-i platesc, s-a supărat pe mine, așa că nici prînzul nu mi-l mai trimite... Nu înțeleg ce-i cu polița asta! Mi se cere să achit această poliță? Pot eu să platesc? Judecați și dumneavoastră!...
— Asta nu ne privește... încercă din nou să intervină secretarul.
— Dați-mi voie, dați-mi voie, sunt absolut de acord cu dumneavoastră, dar permiteți-mi să va explic (reîncepu Raskolnikov nu către secretar, ci tot către Nikodim Fomici, străduindu-se din răsputeri să intre în vorbă și cu Ilia Petrovici, cu toate ca acesta scotocea cu încăpățînare printre hîrtii și, disprețuitor, nu-i dadea nici o atenție), permiteți-mi la rândul meu să vă explic că locuiesc la dînsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie și că altădată... altădată... dar, în sfîrșit, de ce n-aș recunoaște deschis la rândul meu că, la început, îi promisesem să ma însor cu fiică dumneaei; o promisiune verbala, absolut liberă... Era o fată... de altfel, îmi placea chiar... deși nu eram îndrăgostit de dânsa... într-un cuvînt: tinerețe, adică vreau să spun că gazda mea, pe vremea aceea, îmi acorda un credit nelimitat și că, într-o oarecare măsură, am dus o viață... am fost cam ușuratic...
— Nimeni nu va cere să ne relatați astfel de intimități, stimate domn, și nici nu avem vreme de pierdut, îl întrerupse grosolan și triumfător Ilia Petrovici, dar Raskolnikov îl opri, înflacărat, cu toate că simți deodată că-i vine foarte greu să măi vorbească.
— Dați-mi voie, dați-mi voie să vă explic la rândul meu cât de cât... cum s-au petrecut lucrurile... cu toate că sunt de acord cu dumneavoastră că este de prisos să spun toate acestea: dar, acum un an, aceasta domnișoară a murit de tifos exantematic, iar eu am rămas chiriaș, așa cum am fost. Și când gazda mea s-a mutat în apartamentul pe care-l ocupa acum, dînsa mi-a spus... și mi-a spus prietenește... că ăre încredere absoluta în mine și toate celelalte... dar ca daca n-am nimic împotriva să-i dau această poliță, în valoare de o suta cincisprezece ruble, cât aprecia dînsa datoria mea. Permiteți: dînsa mi-a spus tocmai că daca îi dau aceasta hîrtie are să mă crediteze din nou cât poftesc și niciodată, niciodată — sunt propriile ei cuvinte - nu se va folosi de acest act pînă ce nu voi plati de bunăvoie... și acum, când mi-am pierdut meditațiile și nu mai am ce mînca, cere să fiu pus sub urmărire pentru neplata?... Ce pot spune?
— Toate aceste amănunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteză brutal Ilia Petrovici. Dumneata trebuie să ne dai o declarație și să semnezi obligația, cât despre făptui că ai fost îndrăgostit și toate celelalte peripeții tragice, ele nu ne interesează câtuși de puțin.
— Haide, haide, ești prea... crud, murmura Nikodim Fomici, luînd loc la masă și începînd și el să semneze hîrtii.
Părea rușinat.
— Scrieți, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.
— Ce să scriu? întrebă tăios.
— Am să vă dictez.
Raskolnikov avu impresia că, după spovedania lui, secretarul parca începuse să-i vorbească măi de sus și mai disprețuitor, dar, ciudat, simți deodată că nu-i mai pasa de părerea nimănui și că aceasta schimbare se petrecuse într-o clipa. Daca ar fi vrut să se gîndească câtuși de puțin, atunci, firește, s-ar fi mirat singur de faptul ca putuse chiar să le impună să-i înțeleagă sentimentele. De unde se iviseră aceste sentimente? Acum, chiar daca odaia ar fi fost plina nu de ofițeri de poliție, ci de cei măi intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvânt omenos, atât de secată îi eră inimă. Senzația apăsătoare a unei izolari și a unei înstrăinări chinuitoare, nesfîrșite, puse stăpînire pe sufletul lui, și era pe deplin conștient de acest lucru. Nici josnicia confidențelor lui sentimentale în fața lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stîrniseră în el această schimbare. O, ce-i păsa de propria lui ticăloșie, de toate aceste ambiții, de toți acești locotenenți, nemțoaice, urmăriri pentru neplata, polițe etc, etc? În acea clipă, dacă l-ar fi condamnat să fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crîcnit măcar, ba chiar poate că nici nu ăr fi ascultat cu atenție sentință pînă la capăt. Se petrecea în el ceva cu totul nou, straniu, neașteptat, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Înțelegea sau, mai bine zis, avea senzația limpede, simțea cu toată ființa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sentimentala ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite, și nu numai cu acești funcționari de poliție, dar nici chiar cu cei apropiați lui, soră și mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată pînă atunci nu încercase o senzație atât de stranie și de cumplita. Și ceea ce era și măi chinuitor, e că era mai curând o senzație decât un gînd conștient, deslușit: o senzație vie, cea mai chinuitoare din câte avusese pînă atunci.
Secretarul îi dictă o declarație obișnuita în astfel de cazuri: „nu pot achita, promit să achit pe data de... (cândva), nu voi părăsi orașul, nu voi vinde și nu voi înstrăina averea mea" ș.a.m.d.
— Văd că ăbiă poți să scrii, îți cade tocul din mînă, spuse secretarul, cercetîndu-l cu atenție. Ești bolnav?
— Da... mi se învîrtește capul... spuneți mai departe!
— Asta-i tot: semnează.
Secretarul îi luă hîrtia și trecu la alți solicitatori.
Raskolnikov îi dadu tocul, dar în loc sa se scoale și să plece, își puse coatele pe masă și-și strînse capul în mîini. Parcă îi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodată, îi veni o idee ciudată: să se ridice, să se apropie de Nikodim Fomici și să-i spună tot ce s-a petrecut ieri, să-i spună tot, tot, cu toate amănuntele, și apoi să meargă împreună la locuință lui și să-i arate obiectele ascunse în colț în gaura de sub tapet. „N-ar fi mai bine să mă mai socotesc o clipă? îi trecu prin minte. Nu, măi bine să nu mă gîndesc, să isprăvesc o dată pentru totdeauna." Deodată însă se opri înmărmurit — Nikodim Fomici vorbea cu însuflețire cu Ilia Petrovici, și următoarele cuvinte ajunseră la urechile lui:
— Nu se poate, au să-i elibereze pe amîndoi. în primul rând, totul e neverosimil. Judeca și dumneata: dacă ei ăr fi făcut treabă ăstă, de ce au chemat portarul? Să se denunțe singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Și apoi, studentul Pestreakov a fost văzut, în clipa când intra în gang, de doi portari și o tîrgoveață: era însoțit de trei prieteni, s-a despărțit de ei la intrare și, de față cu prietenii lui, l-a întrebat pe portar unde locuiește bătrîna. Ar fi întrebat el unde locuiește bătrînă dacă ar fi venit cu intenția de a o ucide? Cât despre Koh, el, înainte de a urca la bătrînă, a stat o jumătate de oră jos la argintar și a plecat de la el exact la ora opt fără un sfert. Acum judeca și dumneata...
— Dar, dați-mi voie, cum explicați atunci contradicția: ei spun că atunci când au bătut la ușă, ea fusese încuiată, iar peste trei minute, când au venit cu portarul, ușa era deschisa?
— Aici e aici! Ucigașul era înăuntru și pusese zăvorul: și ei ar fi pus mână pe el daca Koh n-ar fi făcut prostia să se ducă și el după portar. În vremea asta ucigașul a izbutit să coboare și să se furișeze pe lîngă ei. Koh își face cruce cu amîndouă mîinile: „Dacă ăș fi rămăs acolo, zice, ar fi sărit la mine și m-ar fi ucis cu toporul". Vrea să deă un acatist, după obiceiul rusesc, he-he!
— Și ucigașul n-a fost văzut de nimeni?
— Cum să-l vada? Casa este o adevărată arcă a lui Noe, se amestecă în vorba secretarul, care asculta discuția de la locul lui.
— E clar, este absolut clar! repetă aprins Nikodim Fomici.
— Nu, nu este deloc clar, obiecta Ilia Petrovici. Raskolnikov își luă pălariă și porni spre ușă, dar nu ajunse pînă la eă...
Când își reveni, văzu că șăde pe un scaun, că este susținut la dreapta de un om, că în stîngă lui se afla altul, cu un pahar galben plin de apă gălbuie, și Nikodim Fomici stă în fața lui și-l privește țintă: Raskolnikov se scula.
— Ce ai, ești bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.
— Pe când semna declarația, abia ținea tocul în mână, observă secretarul, așezîndu-se la locul lui și reluîndu-și hîrtiile.
— De mult ești bolnav? îi striga Ilia Petrovici de la masa lui, răsfoind de asemenea niște acte.
Se apropiase și el, bineînțeles, de bolnav, în timpul leșinului, dar se depărtaseră de îndată ce acesta își revenise.
— De aseară... bîigui Raskolnikov drept răspuns.
— Ieri ai ieșit din căsă?
— Am ieșit.
— Bolnav?
— Da.
— Pe la ce oră?
— Pe la opt seara.
— Și unde te-ai dus, dacă îmi dai voie să te întreb?
— M-am plimbat.
— Scurt și cuprinzător!
Răskolnikov, ălb că vărul, răspundea răspicat, scurt și nu-și cobora ochii negri, aprinși de febră, sub privirea lui Ilia Petrovici.
— Omul abia se ține pe picioare, și tu... începu Nikodim Fomici.
— Nu-i nimic! făcu Ilia Petrovici cu o intonație deosebită. Nikodim Fomici voi să măi adauge ceva, dar se uită la secretar, care de asemenea îl fixa atent, și tăcu. Toți tăcură deodată în odaie, ceea ce eră destul de ciudat.
— Bine, încheie Ilia Petrovici, nu vă măi reținem. Răskolnikov ieși. Auzi în urmă lui discuția însuflețită ce se încinsese între ei; cel mai clar răsuna glasul întrebător ăl lui Nikodim Fomici... Abia în strada se dezmetici de-a bineleă.
„Percheziție, percheziție, ău să facă percheziție chiar acum! repeta el, grăbind spre casă. Tîlharii! Mă bănuiesc." Groaza de adineauri îl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap până în picioare.



Capitolul II


„Dar daca au și făcut percheziția? Daca dau peste ei acasă?" Iată și odaia. Nimic și nimeni; nimeni nu intrase în odaie în lipsa lui, nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri să lase toate lucrurile în gaura aceea?
Se repezi în colțul odaii, vîrî mînă sub tapet, scoase lucrurile și începu să-și încarce cu ele buzunarele. Erau opt bucăți: doua cutiuțe mici cu cercei, sau altceva de felul asta, nu prea văzu bine; apoi patru cutiuțe de marochin, ceva mai mari, un lanț înfășurat numai într-un ziar. încă ceva, tot învelit în ziar, o decorație parcă...
Își umplu buzunarele pardesiului și buzunarul drept al pantalonului, rămas întreg, căutînd să le așeze așa ca șă se observe cât mai puțin. Luă și punga. Apoi ieși din odaie, de data asta lasînd ușa deschisa de-a binelea.
Porni repede, cu pas hotărît și, deși se simțea frînt, era perfect lucid. Se temea că va fi pus sub observație, se temea că pînă într-o jumătate de ora, pînă într-un sfert de oră chiar, se va da ordin să fie urmărit și deci trebuia neapărat — cât mai era timp — să șteargă urmele. Trebuia să facă tot ce avea de făcut, atât timp cât mai avea putere și era în stare, cât de cât, să judece... Dar unde să meargă?
Hotărîse dinainte: „Am sa arunc totul în canal și așa am să șterg orice urma, gata!" Hotărîse acest lucru noaptea trecută, în delir, în clipele când i se limpezea memoria, încercase mereu sa se scoale și șă plece. „Mai repede, mai repede, să arunc totul." Dar nu era așa de ușor să arunci totul.
Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumătate de ceas și se tot uita la treptele care duceau jos, la apă, peste tot unde dadea de ele. Dar nici gînd să-și poată duce intenția la bun sfîrșit: la capătul scărilor erau șapte plute, pe care spălatoresele spălau rufe, sau barei; pretutindeni foiau oameni, și apoi, de pretutindeni, din toate părțile cheiului putea fi văzut, observat. Oare nu ar fi părut suspect omul care ar fi coborît treptele anume ca să se oprească să arunce ceva în apă? Și daca cutiile, în loc să căda la fund, vor pluti pe apă? Ceea ce se va întîmpla fără îndoiala. Astfel, oricine ar putea să le vada! Și fără de asta toată lumea se uita la el, îl cercetează, de parcă n-ar avea alta treaba de făcut. „De ce oare? Sau poate mi se pare mie?" se întrebă el.
În sfîrșit, se gîndi că poate e măi bine să se duca la Nevă. Acolo e lume puțină, va trece mai neobservat. în orice caz, e mai simplu pentru el și — ceea ce-i mai important — e mai departe de cartierul lui. Deodată, se întrebă mirat cum de a putut să rătăcească o jumătate de ceas, covîrșit de durere și de neliniște, prin locurile acestea primejdioase, și nu s-a gîndit mai înainte să se ducă la Nevă! Pierduse în chip absurd mai bine de jumătate de ceas numai pentru că așa i se năzărise în somn, în delir. Era din ce în ce mai distrat și mai uituc, și-și dadea seama de acest lucru. Hotărît, trebuie să se grăbească!
Porni spre Neva, pe bulevardul V.; pe drum însă, îi veni altă idee: „De ce să mă duc la Neva? Pentru ce sa arunc lucrurile în apă? N-ar fi mai bine să mă duc undeva, foarte departe, fie și la Ostroave, și acolo, într-un loc pustiu, în pădure, sub vreun tufiș, să le îngrop pe toate și să însemn copacul?" Și cu toate că simțea că nu este în stare sa judece limpede în clipa aceea, ideea îi păru foarte buna.
Dar era sortit să nu ajungă nici la Ostroave, căci ceva îi schimba planul. Părăsind bulevardul ca să ajungă în piața, zări deodată, pe stînga, intrarea unei curți înconjurată de ziduri înalte, oarbe. La dreapta intrării în curte și pînă în fundul ei, se întindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stînga, paralel cu acest perete, și începînd de asemenea de la intrare, se înălța un gard de uluci, care după douăzeci de pași cotea brusc la stînga. Era un loc părăsit, îngrădit din toate părțile, unde zăceau grămada fel de fel de materiale, în fundul curții, de după gardul de uluci, se zărea colțul unei magazii de piatră, afumată și scunda, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de trăsuri său de lacătușerie, său altceva de felul asta; pretutindeni, începînd de la intrare, pămîntul era înnegrit de praful de cărbune. „Aici ăr fi bine să arunc lucrurile și să plec!" se gîndi el deodată. Nevăzînd pe nimeni în curte, străbătu gangul și zări chiar la intrare, lîngă gard, un jgheab (așa cum se fac adesea în casele unde stau mulți muncitori din fabrici, meseriași, birjari etc); deasupra jgheabului, pe același gard de uluci, se putea citi obișnuita comică inscripție, făcuta cu cretă: Murdaria oprita! Așadar, faptul că intrase în curte și se apropiase de acel loc nu putea trezi nici o bănuiala. „Să arunc aici totul grămada și să plec!" Rotindu-și privirea în jur, vîrî mână în buzunar, când, deodată, lîngă peretele exterior, între poarta și jgheab, unde distanța nu trecea de un arșin, observa o piatra mare, necioplită, cam de un pud și jumătate, lipita de peretele de afara. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau pașii trecătorilor care mișunau totdeauna pe acolo în număr măre; ascuns de poartă, nimeni nu l-ăr fi putut vedea, decât dacă ar fi intrat în curte din strada, ceea ce se putea întîmpla ușor și deci trebuia să se grăbească.
Se apleca peste piatră, o apucă de vîrf cu ămîndouă mîinile, își adună toate puterile și o răsturnă. Dedesubt se vedea o adîncitura mică, în care aruncă pe dată tot ce avea prin buzunare. Puse și punga deasupra și totuși adîncitura nu se umplu. Apoi apucă din nou piatră și dintr-o smucitură o așeză la loc; piatra reveni exact la locul ei, doar că, poate, părea ceva mai înaltă. Raskolnikov adună pămînt în jurul ei și-l bătători cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.
Ieși, se îndrepta spre piața și, ca și adineauri, la poliție, aceeași bucurie puternică, nestăvilită puse stăpinire o clipa pe sufletul lui. „Am șters toate urmele! Cui, cui să-i treacă prin minte să vină aici sa caute sub acest pietroi? Poate ca zace acolo de când s-a ridicat casa și are să măi zacă încă pe atâta. Și chiar daca le-ar găsi: cine să mă bănuiască pe mine? S-a isprăvit! Nici o urma!" Se porni pe rîs. Da, mai tîrziu își aminti că rîsese nervos, chicotind lung, aproape neauzit, tot timpul cât străbătuse piața. Dar ajuns în bulevardul K., unde acum doua zile o întîlnise pe fată aceea, rîsul i se curmă deodată. Alte gînduri i se îmbulzeau în minte. Îi era nesuferită ideea să treacă prin fața acelei bănci pe care șezuse și se gîndise atunci, după plecarea fetei, și îl înfiora gîndul că ăr putea să dea ochii cu mustăciosul căruia îi daduse atunci douăzeci de copeici. „Luă-l-ăr năibă!"
Mergea, aruncând priviri furioase și distrate. Toate gîndurile i se învîrteau în jurul unui punct principal, a cărui importanță și-o mărturisea el însuși: simțea ca abia acum, pentru prima oară, în aceste doua luni din urmă, rămînea fața în față cu aceasta chestiune.
„La dracu' cu toate! gîndi el, cuprins deodată de un acces de mînie oarbă. Începutul e făcut. N-am încotro! La dracu' și cu viața asta noua! Cât de absurde sunt toate, Doamne!... Cât am mințit, cât de ticălos m-am purtat astăzi! Cât de dezgustător, cât de slugarnic i-arn vorbit adineauri scîrbosului acela de Ilia Petrovici, cât m-am gudurat pe lîngă el! De altfel, toate acestea sunt fleacuri! Nu-mi pasă de nimeni, nu-mi pasă că m-am gudurat, că i-am vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba..."
Se opri deodată; o întrebare nouă, cu totul neașteptată și extraordinar de simpla, îl zăpăci, îl urmări, îl amărî:
„Dacă într-adevăr am făcut totul conștient și nu prostește, dacă am avut într-adevăr un țel determinat, precis, cum șe face că pînă în clipa asta nici nu m-am uitat în pungă, ca să știu ce am dobîndit, pentru ce m-am chinuit, pentru ce am făcut o treabă ătît de ticăloasă, ătît de mîrșăvă, atât de josnică? Adineauri am vrut să arunc în apă punga cu toate celelalte obiecte, pe care nici nu le-am văzut măcar... Cum vine asta?
Da, așa era. De altfel, știuse toate acestea de mai înainte și întrebarea nu era nicidecum nouă; chiar în noaptea trecută, când hotărîse să arunce totul în apă, hotărîreă fusese luată fără șovăire și fără obiecții, ca și cum așa trebuia să fie, ca și cum altfel nici nu se putea... Da, știa și-și amintea de toate acestea; aproape că luase această hotărîre încă de ieri, pe când sta aplecat deasupra lăzii și scotea afară cutiuțele... Și totuși așa era!...
„Asta e pentru că sunt foarte bolnav, conchise el în cele din urma, mohorât, m-am chinuit și m-am frămîntat fără răgaz și acum nu știu nici eu ce făc... Și aseară, și acum două zile, și în tot răstimpul acesta din urma m-am chinuit... Am să mă fac bine și... n-am șă mă măi chinuiesc... Dar dacă n-am să mă fac bine? Doamne, cât m-am saturat de toate astea!"... Mergea înainte fără să se oprească. Ar fi vrut să găsească o distracție, dar nu știa ce să facă, încotro s-o apuce. O senzație nouă, de neînvins, îl stăpînea tot mai tare: era un fel de dezgust fără margini, aproape fizic, față de tot ce vedea, față de tot ce-l înconjură, o senzație stăruitoare, violentă, plina de ură. Îl dezgustau toți acei pe care îi întîlnea în cale, îl dezgustau chipurile lor, mișcările lor. Dacă cineva ar fi încercat să-i spună o vorba, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi mușcat...
Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri în apropiere de pod. „Stă aici, în casa asta, se gîndi el. Doamne, nu cumva am ajuns la Razumihin? Aceeași poveste ca și data trecută... Si totuși, e curios: am venit pentru că am vrut să vin sau am mers și am tot mers și am ajuns aici din întîmplare? Ce-mi pasă? Doar am spus... acum două zile... că după aceea, a doua zi, am să mă duc la el, iacătă, mă duc! Ce, n-am voie să mă duc la el?"...
Urca la etajul patru, unde locuia Razumihin.
Razumihin era acasă, în cămăruța lui, și în clipa aceea învață sau scria ceva; îi deschise chiar el. Nu se văzuseră de vreo patru luni. Razumihin, într-un halat ponosit, aproape numai zdrențe, cu picioarele goale în papuci, era ciufulit, nebărbierit și nespălat. Pe chipul lui se citea mirarea.
— Ce-i cu tine? strigă el, cercetîndu-și prietenul din cap pînă în picioare; apoi tăcu și fluieră ușor. Așă de rău îți merge? Măi frățioare, ne-ai întrecut pe toți, adauga el, privindu-i zdrențele. Șezi, oi fi obosit! Și când Raskolnikov se lasă pe divanul turcesc îmbrăcat cu mușama, care era și mai prost decât cel pe care dormea el, Razumihin își dadu deodată seama că musafirul lui era bolnav. Ești grav bolnav, știi asta?
Îi pipăi pulsul; Raskolnikov își șmulșe mână.
— Lasă... zise el. Am venit... uite despre ce e vorba: n-am nici o meditație... am vrut... dar nu... n-am nevoie de meditații...
— Asculta, măi, tu aiurezi! observă Razumihin, care-l cerceta atent.
— Nu, nu aiurez... Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gîndise că va trebui sa se întîlnească cu el față în fața. Acum însă, într-o singura clipă, ghici din experiența că nu era câtuși de puțin dispus să se întîlneăscă fața în față cu nimeni, în toata lumea asta. De mânie, văzu negru înaintea ochilor. De îndată ce trecuse pragul, furia împotriva lui însuși aproape că îl sufocă...
— Rămîi cu bine! zise el pe neașteptate și porni spre ușă.
— Stai, stai, om sucit ce ești!
— Lasă! repetă Raskolnikov, smulgîndu-și din nou mână.
— Dar atunci la ce dracu' ai mai venit aici? Ai căpiat? E... aproape jignitor pentru mine. N-am să te las sa pleci.
— Ascultă atunci: am venit la tine pentru că în afara de tine nu cunosc pe nimeni care m-ar putea ajuta... să încep... pentru că tu ești mai bun decât toți, adică mai deștept și poți sa judeci... Acum însă vad că n-am nevoie de nimic, auzi, n-am nevoie de nimic, de nimic... de nici un fel de servicii și ajutorări... Eu... singur pot... Hai, ajunge! Lasați-mă în pace!
— Stai o clipa, omule, ce tot îndrugi? Curat nebun! După mine -fă cum știi. Vezi tu: nici eu n-am meditații, dar nici nu-mi pasă! Și apoi, la Tolkucii este un librar, unul Heruvimov, care îmi ține loc de orice lecție particulara. Nu l-aș da nici pe cinci meditații în casele negustorilor. Heruvimov scoate niște ediții, niște broșurele științifice ieftine, care se vînd ca pîinea calda! Și ce titluri le mai găsește! Tu spuneai întotdeauna că eu sunt un prost, dar zău ca pe lume sunt și oameni mai proști decât mine! Acum s-a vîrît în probleme sociale, curente; nu pricepe o iotă, ei, și eu, bineînțeles, îl încurajez. Uite aici: două coli și mai bine de text german — după părerea mea este cel mai grosolan șarlatanism: într-un cuvînt, autorul analizează întrebarea daca femeia este sau nu o ființă omeneasca... Și, bineînțeles, dovedește solemn că femeia este o ființă omenească. Heruvimov pregătește această broșură în vederea dezbaterii problemei feminine; eu o traduc; el are să lungească aceste doua coli și jumătate pînă la șase coli, o să născocim un titlu pompos, care să ocupe măi bine de jumătate de pagina, și-i dam drumul cu cincizeci de copeici bucata; are să se vînda pînă la una, te asigur. Pentru traducere sunt platit cu șase carboave de coala, prin urmare, pentru întreaga lucrare am sa iau vreo cincisprezece ruble; și am luat șase ruble avans. După ce isprăvim cu asta, o să traducem ceva despre balene, apoi din partea a doua din Confesiuni unde am notat niște intrigi plicticoase; o să le traducem și pe ele; nu știu cine i-a spus lui Heruvimov ca Rousseau este un fel de Radișcev. Eu, bineînțeles, nu-l contrazic, la naiba! Vrei să traduci a doua coala din Femeia este o ființă omenească, sau nu? Dacă vrei, ia textul, penițe, hârtie - astea-s pe spezele lui - ia trei ruble, de vreme ce eu pentru toata traducerea am luat șase ruble avans, adică pentru coala întîi și a doua, deci partea ta revine exact trei ruble. Când isprăvești, mai capeți trei ruble. Și, încă ceva, să nu-ți închipui cumva că-ți făc un serviciu. Dimpotrivă, cum ai intrat, mi-am și făcut socoteala ca ai să-mi fii de folos. În primul rând, stau prost cu ortografia și, în al doilea rând, la germana sunt cam chinez, așa încât uneori mai mult născocesc decât traduc și mă mîngîi și eu cu gîndul că poate chiar astfel înfrumusețez lucrarea. Deși, cine știe, poate că mă înșel și iese mai prost... Ei zi, primești?
Raskolnikov luă în tăcere articolul german, luă cele trei ruble și ieși fără să spună un cuvînt. Razumihin se uita mirat în urma lui. Dar ajuns în prima strada din Vasilievski Ostrov, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă din nou la Razumihin și, după ce puse textul german și cele trei ruble pe masa, ieși iarăși fără sa spună o vorba.
— Ce dracu', ai înnebunit?! urla Razumihin, furios. Ce-mi faci figuri din astea? Mă scoți din fire! Pentru ce dracu' ai mai venit aici?
— N-am nevoie... de traduceri... mormăi Raskolnikov, coborând scara.
— Atunci de ce naiba ai nevoie? striga de sus Razumihin. Raskolnikov cobora înainte în tăcere.
— Hei, tu? Spune cel puțin unde stai? Nu primi nici un răspuns.
— Ei, du-te la dracu'!
Dar Raskolnikov ajunsese în strada. Pe podul Nikolaevski se dezmetici deodată brusc din pricina unei întîmplari cât se poate de neplacute pentru dînsul. Vizitiul unei călești îl plesni tare cu biciul peste spate, pentru că era cât pe ce să-l calce, cu toate ca vizitiul îi strigase de trei sau de patru ori să se ferească. Lovitura îl înfurie atât de rău, că sari înspre parapet (cine știe de ce mergea pe mijlocul podului, unde trec trasurile și nu oamenii) și scrîșni mînios, de-i clanțăniră dinții în gură. Bineînțeles, în jurul lui răsunară rîsete.
— Așa-i trebuie!
— Vreun neisprăvit.
— Așa e: se prefac că-s beți și se vîră dinadins sub roți, iar omul trebuie sa răspunda pentru ei.
— Din asta trăiesc, stimabile, din asta...
Dar pe când sta rezemat de parapet, uitîndu-se furios și pierdut pe urmele caleștii care se depărta și frecându-și spinarea, simți deodată ca cineva îi vîră bani în mînă. Se uita: era o negustoreasa, o femeie în vîrstă cu boneta cum poarta negustoresele și cu ghete de piele de capra, iar alaturi de ea o fată cu pălarioara în cap și umbreluța verde, probabil fie-sa. „Ia, maică, în numele lui Christos." Raskolnikov luă, și femeile trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. După aspect și după haine îl putuse foarte bine lua drept un cerșetor, drept un adevărat cerșetor de strada, iăr făptui ca i se daduseră douăzeci de copeici se datora pesemne loviturii de bici, care le înduioșase pe cele două femei.
Raskolnikov strânse moneda în pumn, făcu zece pași și se întoarse cu fața spre Neva, în direcția palatului. Cerul era senin, nu se zărea nici urma de nor, iar apa părea albastră, lucru care se întîmpla atât de rar Nevei. Cupola catedralei, care de nicăieri nu se vede mai bine decât din locul acela, de pe pod, la douăzeci de păși de paraclis, strălucea puternic, și prin văzduhul străveziu puteai să deslușești limpede fiecare ornament. Durerea pricinuita de bici trecuse, și Raskolnikov o uitase de mult; un singur gînd nelamurit și neliniștitor îl preocupa acum. Se opri și multa vreme privi cu luare-aminte în depărtare. Locul îi era deosebit de cunoscut. Pe vremea când mergea la facultate — mai ales la înapoierea acasă — i se întîmplase adesea, poate de o sută de ori, sa se oprească tocmai în acest punct și să privească intens imensa panorama cu adevărat superbă; și aproape de fiecare dată încercase cu mirare aceeași impresie nelamurita: din priveliștea aceasta splendida nu se răsfrîngea pentru el decât o inexplicabila răceala; somptuosul tablou îi părea neînsuflețit și pustiu... Aceasta impresie sumbra și enigmatica îl mirase de fiecare dată, dar, din lipsa de încredere în sine, amânăse mereu să-i caute dezlegarea. Acum își aminti deodată de problemele și de nedumeririle lui de altădată și i se păru că nu întîmplator își adusese aminte de ele. Pînă și faptul ca se oprise exact în același loc, ca și altădată, îi părea ciudat și absurd, ca și cum și-ar fi putut închipui că ar fi capabil șa mai gândească și sa judece ca pe vremuri, să se intereseze de aceleași teme și tablouri care îl interesaseră... nu demult. Aproape că-i venea sa râda și, în același timp, simțea că inima i se strînge dureros. I se părea că vede ca-n ceața acest trecut, gîndurile și problemele, temele și impresiile de altădată, întreaga panorama ce se desfășura în fața ochilor lui, pe el însuși și tot, tot... undeva departe, la picioarele lui, într-un abis fară fund. Ai fi zis că-și luase zborul în tarii și ca toate se ștergeau din văzul lui... Făcu o mișcare involuntară cu mînă și simți deodată moneda pe care o strîngea în pumn. Desfăcu pumnul, privi atent bănuțul, ridica brațul și-l azvîrli în apă; apoi se întoarse și porni spre casa. I se păru că în clipa aceea tăiase trecutul cu foarfecă, desparțind propria lui existența de toți și de toate. Ajunse acasă pe înserate; umblase deci vreo șase ceasuri, dar pe unde fusese și pe ce drum se înapoiase - nu știa. Se dezbracă și, tremurând ca un cal istovit de fugă, se culcă pe divan, trase mantaua și adormi pe loc... Se întunecase de-a binelea când îl treziră niște țipete înfiorătoare. Doamne, ce țipete! Strigate atât de grozave, asemenea urlete, răcnete, scrîșniri, plînsete, lovituri și înjuraturi nu auzise și nu văzuse niciodată în viața lui. Nici nu și-ar fi putut închipui atâta brutalitate și sălbăticie. Cuprins de groaza, se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, chinuit. Loviturile, strigatele și înjuraturile se întețeau mereu. Apoi, spre nespusa lui mirare, recunoscu glasul gazdei. Femeia urla, plîngea, se tînguia, vorbea foarte iute, cuvinte învălmășite îi țîșneau din gură, așa încât nu le puteai desluși, implora — pesemne să nu măi fie bătută, căci tocmai dînsa era crunt bătuta de cineva pe scara. Cel ce o bătea răcnea și el fioros, cu atâta mînie și răutate, că nu se înțelegea ce spunea, gîtuit de furie. Deodată, Raskolnikov începu să tremure ca varga — recunoscu glasul: era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici venise acolo si o bătea pe gazda lui! O izbea cu picioarele, o pocnea cu capul de trepte! Auzea clar, își dadea seama după lovituri, după țipetele femeii! Dar ce-i asta, nu cumva s-a întors lumea pe dos? La toate etajele, pe întreaga scară se strînsese lume multa, se auzeau glasuri, exclamații, unii urcau, alții coborau, alergau, trînteau ușile. „Dar pentru ce, pentru ce și cum se poate?! repeta el, temîndu-se cu adevărat că-și pierde mințile. Dar nu, prea se aude deslușit!... Și dacă-i așa, atunci vor ajunge îndată și la el, vor ajunge pentru că... e pentru aceeași pricină... pentru cele ce s-au întîmplat ieri... Doamne!" Ar fi vrut să pună cîrligul la ușă, dar n-avea putere să miște brațul... și apoi, era inutil! Groaza îi strîngea inima într-o încleștare de gheața, îl înțepenea, îl chinuia... Dar iată că gălagia, care ținuse cel puțin zece minute, începu să se potolească. Gazda gemea și suspina. Ilia Petrovici tot mai amenința și înjura... în sfîrșit, iată că s-ă potolit și el; nu i se mai aude glasul. „Să fi plecat? O, Doamne!" Iătă că se duce și gazda, pleacă, suspinînd și plîngînd... ușa de la apartamentul ei se trîntește cu zgomot... Lumea de pe scara se împrăștie, oamenii discută, oftează, se strigă; glasurile lor când se ridică pînă la țipăt, când coboară pînă la șoaptă. Trebuie să fi fost mulți: se adunaseră aproape toți chiriașii. „Da, Doamne, să fie cu putință? Și apoi, pentru ce, pentru ce a venit aici?"
Istovit, Raskolnikov căzu pe divan, dar nu măi putu închide ochii; zăcu, astfel, ca o jumătate de ceas, prada unei suferințe și unei spaime fără margini și atât de cumplite cum nu simțise încă niciodată. Deodată, o lumină puternică îi umplu odaiă: Nastasia intră ăducând o luminare aprinsă și o farfurie cu supă. îl privi cu atenție și, văzînd că nu doarme, puse sfeșnicul pe masă și începu să așeze alaturi cele aduse: pîine, sare, o farfurie, o lingură.
— N-ai fi mîncat de ieri. Ai hoinărit toată ziuă și doar te scutură frigurile.
— Nastasia... pentru ce au bătut-o pe gazda? Femeia îl privi lung.
— Cine a bătut-o?
— Adineauri... acum o jumătate de oră. Ilia Petrovici, ajutorul de comisar, pe scară... Pentru ce a bătut-o atât de rău? Și... pentru ce a. venit aici?
Nastasia îl privi, tăcuta și încruntată, multa vreme. Privirea ei îl tulbura, bă chiar îl sperie.
— De ce taci, Nastasia? întrebă el, în sfîrșit, cu glas stins.
— Asta-i din pricină sângelui, rosti încet femeia, că și cum și-ar fi vorbit sieși.
— Sângele?... Ce sânge?... mormăi el, pălind și lipindu-se de perete.
Nastasia îl privea mai departe în tăcere.
— Nimeni n-a bătut-o pe stăpână, spuse ea în cele din urmă cu glas sever și hotărît.
El o privea abia răsuflînd.
— Dar am auzit eu... nu dormeam... eram așezat pe pat, zise el cu și mai multă sfiala. Am ascultat mult timp... A fost aici ajutorul de comisar... Toata lumea s-a adunat pe scară, toți chiriașii, din toate apartamentele...
— Nimeni n-a fost pe aici. Astă-i sângele care striga în tine. Sângele când nu-și găsește ieșire și începe să se închege, atunci ți se năzare fel de fel... Vrei sa mănînci sau ba?
Raskolnikov nu răspunse. Nastasia stătea, uitîndu-se fix la el și nu pleca.
— Da-mi să beau... Nastasiușka.
Femeia coborî în bucătărie și pește vreo două minute se înapoie, aducând apă într-o cană albă de faianță; de aici încolo el nu mai știu nimic... își amintea numai că sorbise o singura înghițitură de ăpă rece și că restul i se vărsase pe piept, apoi își pierduse cunoștința.



Capitolul III


Cu toate acestea, nu se poate spune că a fost inconștient tot timpul cât a ținut boala: erau un fel de friguri cu stări de delir și stări de semiconștiență. De multe lucruri își amintea mai tîrziu. Ba i se părea că în jurul lui se adună lume multă, că vor să-l scoată din odaie și să-l ducă nu știu unde, că se ceartă și se ocărăsc în privința lui. Apoi i se năzărea că e singur în odaie, că toată lumea a plecat, că oamenii se tem de el și numai din când în când crapă ușa să-l privească de departe, că-l amenința, se sfătuiesc între ei, râd și-l întărîtă. își aducea aminte că o văzuse de multe ori pe Nastasia stând la căpătîiul lui; și încă pe un om, care îi părea foarte cunoscut, dar nu-și putea da seama cu nici un preț cine era, și acest lucru îl chinuia pînă la lacrimi. Uneori, i se părea că zace de o lună încheiata; alteori, că nu trecuse nici măcar o zi. Dar despre lucrul acela uitase cu desăvîrșire; e drept că își amintea mereu că uitase ceva ce n-ar fi trebuit să uite, și se chinuia, se frămînta, se căznea să-și amintească, gemea, îl apuca furia sau era covîrșit de o groază cumplita, de neîndurat. Atunci se ridica brusc în pat și voia să fugă, dar era totdeauna cineva care-l oprea cu forța, și atunci îl cuprindea o slabiciune și își pierdea iarăși cunoștința. În sfîrșit, își veni în fire. Asta s-a întîmplat într-o dimineața, pe la orele zece. La aceasta oră, în zilele senine, soarele arunca un mănunchi larg de raze pe peretele din dreapta și lumina colțul de lîngă ușă. La patul lui se afla Nastasia și încă cineva, un om care-l cerceta cu curiozitate și pe care el nu-l cunoștea. Era un flacău cu caftan și bărbuță, care aducea cu un muncitor de artei. Gazda își vîrîse capul prin ușa întredeschisă. Raskolnikov se ridica într-un cot.
— Cine e, Nastasia? întreba el, arătînd spre flacău.
— Ia te uite, s-a trezit! zise dînsa.
— S-a trezit, spuse și flacăul.
Dându-și seama că și-a venit în fire, gazda închise ușa și dispăru. Fusese întotdeauna sfioasa și nu-i placeau discuțiile și explicațiile; avea vreo patruzeci de ani, era grasă, aproape obeză, cu sprîncenele și ochii negri, destul de placută la înfățișare și foarte blajina, așa cum sunt de obicei oamenii grași și leneși; și pe deasupra era rușinoasa din cale-afară.
— Cine ești... dumneata? îl întrebă Raskolnikov, de asta data de-a dreptul pe flacău.
Dar în aceeași clipa ușa se dadu de perete și, aplecându-se puțin din pricina înălțimii, intra Razumihin.
— Ce cabina de vapor! strigă el, intrând. Mă lovesc întotdeauna cu capul de pragul de sus. Și asta se cheamă locuința! Te-ai trezit, frățioare? Chiar acum mi-a spus Pașenka.
— S-a trezit, zise Nastasia.
— Chiar acum, întări flacăul, zîmbind dulceag.
— Dar dumneata cine ești? întreba deodată Razumihin. Eu, cu voia matale, sunt Vrazumihin; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin*, student, nobil, iar dumnealui, prietenul meu. Acum spune, cine ești dumneata?
— Eu sunt de la canțelaria negustorului Șelopaev, și am fost trimis anume aici.
— Poftim de ia loc pe scaun. Razumihin se așeza pe alt scaun, de partea cealaltă a măsuței. Bine ai făcut, frățioare, că te-ai trezit, urmă el către Raskolnikov. De trei zile n-ai pus nimic în gura. Numai nițel ceai, pe care ți l-am daț cu lungurița. De doua ori l-am adus pe Zosimov. îți mai amintești de Zosimov? Te-a consultat cu atenție și a spus că nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O febra nervoasă, un fleac, zice, alimentația a fost proasta, ți s-a dat prea puțină bere și hrean, de aceea te-ai îmbolnăvit, dar că nu-i nimic, are să-ți treacă. Halal băiat Zosimov! A prins grozav meseria. Și așa, ca să nu-ți pierzi timpul, spuse el, întorcându-se către flacău, binevoiește de spune ce treaba ai? Să știi, Rodea, că e al doilea trimis care vine din canțelaria lor. Numai ca rândul trecut a venit altul; cu acela ne-am lamurit. Cine a fost cel care a venit înaintea dumitale?
— Trebuie să fi fost acum două zile, așa e. Alexei Semionovici o fi fost, tot de la noi, de la canțelarie.
— Dumnealui părea un om mai cu scaun la cap decât dumneata, ce zici?
— Așa e, dumnealui e mai serios.
— Laudabil; hai, da-i drumul. Ce treaba ai?
— Iata: Afanasi Ivanovici Vahrușin, despre care cred ca ați auzit vorbindu-se de multe ori, în urma rugăminții măicuței dumneavoastră, a trimis la canțelaria noastră niște bani pe care trebuie să vi-i înmînăm, începu flacăul, vorbind de-a dreptul lui Raskolnikov. Dacă v-ați revenit în fire, trebuie sa va înmînăm treizeci și cinci de ruble, deoarece Semion Semionovici a fost înștiințat despre aceasta de Afanasi Ivanovici, la rugămintea măicuței dumneavoastră, după cum s-a mai făcut și altă data. Știați?...
— Da... îmi amintesc... Vahrușin... zise Raskolnikov visător.
— Ai auzit? Il cunoști pe Vahrușin! striga Razumihin. Cum să nu-și fi venit în fire? De altfel, acum bag de seama ca și dumneata ești un om cu scaun la cap. Da. E placut sa auzi vorbe înțelepte.
— Chiar despre dumnealui e vorba, despre Vahrușin, Afanasi Ivanovici, care, la rugămintea măicuței dumneavoastră, v-a trimis și altă data, în același fel, banii, așa ca dumnealui n-a refuzat-o nici de data aceasta și l-a încunoștințat zilele trecute pe Semion Semionovici cum ca sa va dea treizeci și cinci de ruble, în așteptarea vremurilor mai bune.
— Așa, „în așteptarea vremurilor mai bune", ai potrivit-o foarte bine; n-a fost rău nici ceea ce ai spus despre „măicuța dumneavoastră". Și acum, ce zici: și-a revenit sau nu?
— După mine așa o fi. Numai chitanță să-mi dea.
— Are să-ți dea. Ce ai acolo, registrul?
— Da.
— Ada-l încoace. Haide, Rodea, scoala! Am să te ajut; ia tocul și iscălește, căci banii, frățioare, ne sunt acum mai dulci ca mierea.
— Nu trebuie, zise Raskolnikov, dînd deoparte tocul.
— Ce nu trebuie?

* Joc de cuvinte:Vrazumihin - numele deriva de la verbul vrazumit= a convinge, a povățui; iar Razumihin - de la substantivul razum = rațiune.



— N-am să semnez.
— Ptiu, drace! Dar cum vrei să iei banii? Fără chitanța?
— N-am nevoie... de bani.
— N-ai nevoie de bani! Ba să avem iertare, frățioare, eu sunt martor! Nu te neliniști, e numai așa, iar aiurează. De altfel, așa ceva i se întîmpla și când nu este bolnav...
Ești om cu judecata, o să-l ajutăm, adică, mai bine zis, o să-i ducem mâna și are să semneze. Hai, ia tocul...
— Aș putea sa vin alta data...
— Nu, nu; ce să te mai obosești! Doar ești om cu judecată... Haide, Rodea, de ce-l ții pe musafirul nostru?... Nu vezi, te așteaptă!
Și Razumihin voi cu dinadinsul să ducă mână lui Raskolnikov, silindu-l să semneze.
— Lasă... am să semnez singur, rosti acesta, luînd tocul și semnînd în registru.
Flacăul puse banii pe masa și pleca.
— Bravo! Și acum, frățioare, ți-e foame?
— Da, răspunse Raskolnikov.
— Nasțasia, ai supa?
— A rămas de ieri, zise Nasțasia, care stătuse tot timpul alaturi.
— Cu cartofi și cu orez?
— Cu cartofi și cu orez.
— Eram sigur de asta! Hai, adu supa și adu și un ceai.
— Bine, acușica.
Raskolnikov privea toate acestea cu nespusa mirare, înfricoșat și năucit. Hotărîse sa tacă și să aștepte, sa vada ce are să se mai întîmple. „Mi se pare că nu aiurez, se gîndea el, totul pare să fie real..."
Nastasia se înapoie peste două minute cu supa și anunță că acuși sosește și ceaiul. La supă aduse doua linguri, doua farfurii și tot tacâmul: solniță, piper, muștar pentru carne etc. Atâta ordine nu mai văzuse de multa vreme. Fața de masă era curata.
— Nastasiușka, n-ar fi rău ca Praskovia Pavlovna sa ne trimită vreo două sticluțe de bere. Le-om dovedi noi.
— Ian te uita la el, ce-i trebuie! bodogăni Nastasia și ieși să-i împlinească porunca.
Încordat și rătăcit, Raskolnikov se uita la tot ce se petrecea în jurul lui. în timpul asta, Razumihin se muta pe divan și, cuprinzîndu-l stîngaci, ca un urs, cu mână stîngă pe după gît, deși Raskolnikov ar fi putut sa se ridice și singur, apropie cu dreapta o lingura de supa de gura lui, după ce sufla de vreo doua ori în ea ca să nu frigă. Dar supa era abia călduță. Raskolnikov înghiți lacom o lingura, apoi încă una și încă una. Dar după ce-i dadu câteva linguri, Razumihin se opri deodată și declară că mai mult nu-i poate da pînă nu-l întreabă pe doctor.
Tocmai atunci sosi Nastasia, aducând doua sticle de bere.
— Vrei ceai?
— Vreau.
— Ada ceai, Nastasia, repede, fiindcă, în ce privește ceaiul, cred că nu-i nevoie de aprobarea facultății. Iată și berea!
Razumihin se muta pe scaun, trase supa și carnea în fața lui și începu să înfulece cu o poftă de parcă n-ar fi mîncat de trei zile.
— Eu, frate Rodea, mănînc la voi în fiecare zi, bolborosi cât îi îngăduia gura plină de carne, și toate acestea datorită Pașenkăi, gazdei tale, dânsa trebăluiește și mă cinstește din toată inima. Eu, firește, nu zic nimic, dar nici nu protestez. Iată și Nastasia cu ceaiul. Ia te uită ce femeie vrednică! Nastenka, vrei bere?
— Du-te încolo!
— Dar ceai? -Fie.
— Toarnă. Stai să-ți torn eu; șezi la masă.
Și, făcând pe gazda, umplu o cană cu ceai, apoi încă una; își lasă prînzul și se mută din nou pe divan. Ca și mai înainte îl cuprinse pe bolnav cu brațul pe după gît, îl săltă pe perne și începu să-i dea ceai cu lingurița, suflînd de zor în el, ca și cum ăr fi fost lucrul cel mai important, salvator chiar pentru întremarea acestuia. Raskolnikov se lasă dadacit fără să scoată o vorbă, cu toate că se simțea în stare să se ridice și să se așeze în pat, fără ajutor străin, și destul de stăpîn pe mâinile lui ca să țină lingurița sau ceașca, și poate chiar în stare să meargă. Dar un instinct ciudat, viclean, aproape animalic, îl sfătuia să-și tăinuiască deocamdată puterile, sa rămînă la pînda, să se prefacă chiar, la nevoie, că n-are capul încă limpede și, între timp, sa tragă cu urechea și să afle ce se petrece. De altfel, nu-și putu stăpîni multă vreme dezgustul; după ce înghiți vreo zece lingurițe de ceai, întoarse capul, respinse capricios lingurița și recăzu pe pernă. Sub capul lui erau perne adevărate, de puf, cu fețe de perna curate; băgase de seamă cu mirare acest lucru.
— Pașenka trebuie sa ne trimită chiar astăzi dulceață de zmeură, să-i putem pregăti o băutura bolnavului, zise Razumihin, așezîndu-se la locul lui și începînd iar să mănînce supa și să beă bere.
— De unde să ia zmeură? întrebă Nastasia, ținînd în cele cinci degete rășchirate farfurioara cu ceai și sorbindu-l „prin zahăr".
— Zmeura, draga mea, o va lua de la băcănie. Vezi tu, Rodea, cât timp ai fost bolnav, aici s-au întîmplat multe. După ce ai șters-o de la mine ca un hoț, fără să-mi spui unde stai, m-am înfuriat atât de rău, încât m-am hotărît să te găsesc și să te pedepsesc cum se cuvine. M-am pus sa te caut chiar în aceeași zi. Am umblat, am umblat și am tot întrebat. Uitasem unde stai acum; de altfel, nici n-am știut vreodată, dar mi-am adus aminte de locuința de altădată, știam că e lîngă Cinci Colțuri, în casa lui Harlamov. Ce-am măi căutat casa aceea a lui Harlamov! Pînă la urmă am aflat că nici nu era a lui Harlamov, ci a lui Buh. Auzi dumneata ce încurcătură în mintea mea! Eram tare furios. Așa de furios, că a doua zi m-am dus -fie ce-o fi - la biroul de adrese și închipuiește-ți: în mai puțin de două minute mi te-au găsit acolo. Ești înscris în registru.
— Înscris în registru?
— Firește; pe generalul Kobelev însă nu l-au putut găsi cât am fost acolo. Ei, dar asta e o poveste lungă. Și așa, cum am dat buzna aici, ți-am aflat toate treburile; știu tot, tot, frățioare; să-ți spună și dînsa; l-am cunoscut și pe Nikodim Fomici și pe Ilia Petrovici mi l-au arătat, l-am cunoscut și pe portar și pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la circumscripție și, în sfîrșit, ce-i mai strașnic... am cunoscut-o pe Pașenka însăși; întreab-o pe Nastasia...
— Ai îmblînzit-o, spuse Nastasia, zîmbind cu subînțeles.
— De ce nu-ți pui zahăr în ceai, Nastasia Nikiforovnă?
— Tii, drace! strigă Nastasia, pufnind în râs. Și nici măcar nu-s Nikiforovnă, ci Petrovna, adaugă dînsa după ce-și curmă râsul.
— O să ținem minte dată viitoare. Și așa, frățioare, ca să nu lungim vorba, am vrut mai întîi să-i scutur nițel că să distrug toate prejudecățile din partea locului; dar Pașenka a învins. Eu, frățioare, nici nu mă așteptam să fie atât de... avenantă, ce zici? Ce crezi?
Raskolnikov tăcuse și nu-și luase nici o clipă privirea neliniștită de la el, tăcea și acum, și-l privea mai departe țintă.
— Chiar foarte drăguță, urma Razumihin; tăcerea lui Raskolnikov părea că nu-l tulbura defel, dimpotrivă, ai fi zis că întărea spusele lui. E foarte bine în toate privințele.
— Ce lighioană! exclamă din nou Nastasia, căreia, pesemne, îi făcea o neasemuită placere să-l asculte.
— Ce e prost, frate, e că n-ai știut de la început cum s-o iei. Cu dânsa trebuia să procedezi altfel. Se poate spune ca are un caracter ciudat! Dar despre caracter o să vorbim alta dată... însă cum ai izbutit, de pilda, să împingi lucrurile pînă acolo, încât să îndrăznească să nu-ți trimită de mîncăre? Sau, cum a fost cu polița aceea? Ai înnebunit de te-ai apucat să dai polițe? Sau, acel plan de căsătorie de pe vremea când trăia fie-sa, Nătalia Egorovna... Știu tot! De altfel, acesta este un punct delicat și eu sunt un măgar că m-ating de el; iartă-mă, te rog. Dar, a propos de prostie, nu găsești, frățioare, că Praskovia Pavlovna e mai puțin proastă decât s-ar putea crede la prima vedere? Ce zici?
— M-da, strecura printre dinți Raskolnikov, privind într-o parte, înțelegînd că era mai bine să întrețină conversația.
— Nu-i așa? strigă Razumihin, fericit că i s-a răspuns. Dar nici prea deșteaptă nu este, hai? Un caracter cu totul, cu totul neobișnuit! Eu, să-ți spun drept, frate, nu înțeleg... zău așa... Are cel puțin patruzeci de ani. Susține însă că ar avea treizeci și șase și are tot dreptul s-o facă. De altfel, îți jur că o judec mai ales cerebral, metafizic, cum s-ar zice, trebuie să-ți spun că s-au legat aici între noi niște relații teribil de încurcate! Nu pricep nimic! Dar toate acestea sunt fleacuri, cât despre dânsa, văzînd că nu mai ești student, că ți-ai pierdut hainele și meditațiile, și că o dată ce a murit fiica ei nu mai avea nici un rost să te țină ca pe o ruda, s-a speriat; și cum tu, pe de alta parte, trăiai în colțul tău, fără să cauți să păstrezi relațiile de mai înainte, i-a venit ideea să te dea afară din casa. Intenția o avusese de mult, dar nu voia să piărda polița aceea. Și apoi, chiar tu ai asigurat-o că ăre s-o achite maică-ta...
— Asta a fost o ticăloșie din partea mea... Mama numai ca nu cerșește... am mințit numai pentru ca să mă țină în casă... și șă-mi dea de mîncare, zise tare și răspicat Raskolnikov.
— Da, bine ai făcut. Dar vezi tu, tocmai atunci apare domnul Cebarov, consilier de curte și om de afaceri. Fără dânsul, Pașenka n-ar fi făcut nimic împotriva ta, prea-i sfioasa din fire; dar omul de afaceri nu-i de fel sfios și în primul rând, firește, a pus întrebarea: exista vreo speranța ca polița sa fie platită? Răspuns: exista, fiindcă exista o oarecare mămică, o mamă, care, din cele o suta douăzeci și cinci de ruble pensie, mai bine ar muri ea de foame decât să-l lase în încurcătura pe Rodenka al ei, și mai exista și o surioară, care pentru frățiorul ei este gata să se vânda ca roabă. Pe asta s-a bizuit omul nostru... Ce te frămînți? Eu, frățioare, am aflat acum tot adevărul despre tine, nu degeaba ți-ai deschis sufletul în fața Pașenkăi pe vremea când vă socoteați rude, și acum ți-o spun frățește... Așa-i viața: omul cinstit și cu sufletul sensibil vorbește deschis, iar omul de afaceri ascultă și la timpul prielnic te înhață. Și dînsa i-a cedat polița aceea, chipurile, contră plată, iăr Cebarov a cerut formal achitarea ei, fără să se sfiască de fel. Când am prins de veste, am vrut mai întîi, pentru liniștea sufletului meu, să-l scutur nițel și pe dînsul, dar tocmai atunci s-a stabilit armonia între mine și Pașenka, și am pus-o să înăbușe acțiunea în fașă, garantîndu-i că ai să-i platești tot. Am garantat pentru tine, auzi, frățioare? L-am chemat pe Cebarov, i-am vîrît zece carboave sub nas, i-am luat hîrtia și acum am cinstea să ți-o prezint. Acum ești dator numai pe cuvînt! Poftim, ia-o; am și anulat-o, așa cum scrie la carte.
Razumihin puse pe masa polița. Raskolnikov o privi și se întoarse la perete, fără a scoate un cuvînt. Razumihin păru nemulțumit.
— Văd, frate, zise el peste o clipa, că iar am nimerit prost. Am vrut să te distrez, să te înveselesc cu palavrele mele și mi se pare că n-am reușit decât să te amărăsc.
— Tu erai cel pe care nu-l puteam recunoaște în timp ce deliram? întrebă Raskolnikov, după un minut de tăcere, fără să întoarcă spre el capul.
— Eu, ba chiar te-au apucat furiile din pricina asta, mai ales atunci când l-am adus pe Zametov.
- Pe Zametov?... Pe secretar?... Pentru ce?
Raskolnikov se întoarse brusc și-și pironi ochii asupra lui Razumihin.
— Ce ai?... De ce te sperii? Omul voia să te cunoască; chiar el și-a exprimat dorința, pentru ca i-am vorbit mult despre tine... Altfel, de la cine aș fi aflat atâtea despre tine? Bun băiat, măi frate, un om minunat... în felul lui, firește. Azi suntem prieteni, ne vedem mai în fiecare zi. Căci m-am mutat în cartierul asta. Nu ți-am spus? M-am mutat de curând. Am fost de doua ori împreună cu el la Laviza. îți aduci aminte de ea, de Laviza Ivanovna?
— Am bătut câmpii în timp ce deliram?
— S-ar fi putut altfel? Nici nu mai știai pe ce lume ești!
— Și ce-am spus?
— Asta-i acum! Ce-ai vorbit? Se știe câte bazaconii spun oamenii în delir... Și acum, frate, ca să nu pierdem vremea de pomană, hai să ne vedem de treaba.
Razumihin se scula și puse mână pe șapca.
— Ce-am vorbit când deliram?
— Ia te uită, o ține una și bună: ce-am vorbit, ce-am vorbit. Nu cumva ți-e frică să nu fi trădat vreun secret? Nu te teme, n-ai scăpat nici un cuvînt despre contesă. În schimb, ai tot vorbit despre un buldog, despre niște cercei și lanțișoare, despre ostrovul Krestovski, despre nu știu care portar, despre Nikodim Fomici, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar. Apoi te-a preocupat grozav propriul tău ciorap, grozav te mai interesai de el! Cereai întruna: dați-mi ciorapul! Zametov, el însuși, a răscolit prin toate ungherele în căutarea ciorapului tău, ba chiar ți-a dat porcăria aceea cu propriile lui mînuțe, împodobite cu inele și spălate cu parfum. Abia atunci te-ai potolit și o noapte ai ținut porcăria asta în mână: nu mai puteam să ți-o smulgem. Și acum cred că măi zace undeva pe sub plapuma. Apoi ai cerut să-ți dam franjurile tăiate de la pantaloni, și ce te-ai mai rugat, cu lacrimi în ochi! Am încercat să te descoasem: ce-i cu franjurile acelea? Dar n-am putut pricepe nimic... Și acum, la treaba. Uite aici treizeci și cinci de ruble: iau din ei zece și peste vreo doua ore am să-ți prezint socoteala. Între timp, am să-l înștiințez pe Zosimov, cu toate că și așa trebuie sa vină, că-i trecut de unsprezece. Dumneata, Nastenka, în lipsa mea, să vii cât mai des să vezi ce face, daca vrea să bea sau poate are nevoie de altceva... Pașenkăi am să-i spun chiar eu îndată tot ce e de trebuința. La revedere!
— Auzi dumneata: îi zice Pașenka! Al naibii ștrengar! mormăi Nastasia în urma lui; apoi deschise ușa, trase cu urechea, dar nu se mai putu stăpîni și fugi jos.
Era prea curioasa să afle ce-i spune stăpînă-sii; se vedea limpede că Razumihin o fermecase de-a binelea și pe ea.
De îndată ce ușa se trînti după Nastasia, bolnavul aruncă plapuma și sări ca un nebun din pat. Așteptase cu o nerăbdare febrila să-i vada plecând pentru ca, în lipsa lor, să se apuce de treabă. Dar ce treaba? Tocmai acum, ca un făcut, uitase despre ce era vorba. „Doamne, spune-mi un singur lucru: ei știu sau încă nu știu? Dacă știu și doar se prefac că nu știu, mă păsuiesc cât sunt în pat și apoi, când m-oi întrema, vor intra la mine și vor spune că știu de mult tot și că doar s-au prefăcut că nu știu... Ce voiam să fac? Am uitat, am uitat, parca e un făcut; am uitat, cu toate că abia acum câteva clipe știam ce trebuie să fac... "
Sta în mijlocul încăperii și, cuprins de o chinuitoare nedumerire, își rotea privirile înjur; se apropie de ușă, o deschise, trase cu urechea; nu, altceva trebuia sa facă. Apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, se repezi în colțul unde tapetul era rupt, îl cerceta, vîrî mână înăuntru, bîjbîi, dar nu, nu era asta! Se apropie de soba, o deschise, răscoli cenușa; firele tăiate de la pantaloni și zdrențele buzunarului rupt zăceau înăuntru așă cum le azvîrlise în ziua aceea, prin urmare nu le văzuse nimeni. Apoi își aminti de ciorapul despre care tocmai îi vorbise Razumihin. Iată-l pe divan, sub plapumă, dar îl frecase și îl murdarise într-atât, încât, firește, Zametov nu putuse să observe nimic.
„Zametov?... Secția!... Pentru ce mă cheamă la secție? Unde este citația? Stai... am încurcat: nu mă cheamă acum, m-au chemat atunci! Și atunci mi-am cercetat ciorapul, iar acum... acum am fost bolnav. Dar pentru ce a venit Zametov? Pentru ce l-a adus aici Razumihin? mormăi el, neputincios, așezîndu-se pe divan. Ce-i asta? Tot mai stăruie delirul sau totul e aievea? Pare să fie aievea... Stai, mi-am adus aminte: trebuie să fug! Să fug cât mai repede, să fug neapărat! Da... dar încotro? Unde-mi sunt hainele? N-am cizme! Le-au luat! Le-au ascuns! înțeleg! Paltonul însă l-au uitat aici! Iata și banii pe masa, slavă Domnului! Iată și polița... Am să iau banii și am să plec, am să închiriez o ăltă camera și așa au să-mi piarda urma!... Dar biroul de adrese? Au să mă descopere. Razumihin are să mă găsească. Mai bine să fug de tot... departe... în America, și să nu-mi mai pese de ei! Să iau polița... are să-mi prinda bine acolo. Ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Ei nu știu că pot să merg, he-he-he!... Am ghicit după ochii lor că știu tot! Numai să cobor scara! Dar dacă acolo au pus polițiști de pază? Ce-i asta, ceai? Uite că a mai rămas și bere, aproape o jumătate de sticla și e rece!"
Apucă sticla în care mai rămăsese un pahar de bere și o bău cu nesaț, dintr-o singura sorbitura, ca și cum ar fi vrut să-și stingă jarul din piept. Dar nu trecu nici un minut și berea i se urcă la cap, apoi un fior plăcut îi străbătu spatele. Se culcă și trase plapuma. Gîndurile bolnave și dezlînate i se învălmășiră și mai tare, apoi îl cuprinse o toropeala ușoara, placută. își îngropa cu desfătare capul în pernă, se înveli strîns cu plapuma moale de vată, care luase locul mantalei studențești rupte, de altădată, oftă și căzu într-un somn adînc, greu, binefăcător. Se trezi auzind ca cineva intrase în odaie. Deschise ochii și-l văzu pe Razumihin, care daduse ușa de perete și ramăsese nedumerit în prag, neștiind dacă să intre sau să plece. Raskolnikov se ridică repede pe divan și-l privi fix, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte ceva.
— A, nu dormi, uite că am sosit și eu! Nastasia, adu legătura! striga Razumihin în jos, pe scara. Acuși am să-ți dau socoteala...
— Cât e ceasul? întreba Raskolnikov, uitîndu-se neliniștit în jurul sau.
— Ai dormit pe cinste, frate; s-a înserat, o fi șase. Ai dormit vreo șase ceasuri...
— Doamne! Ce-i cu mine?...
— Și ce-i dacă ăi dormit? Să-ți fie de bine! Unde te grăbești? Să nu întîrzii la întîlnire? Timpul e al nostru. Te aștept de trei ore, de doua ori am urcat pînă aici, dar tu dormeai. Am fost de doua ori la Zosimov: nu-i acasă, și pace. Eu m-am mutat azi, m-am mutat cu totul, împreuna cu unchiu-meu. Acum am și eu un unchi. Dar să lasam astea, la treaba!... Nastenka, adu legătură. Acuși o să vedem noi... Cum te simți, frate?
— Sunt sănătos tun, nu mai sunt bolnav... Razumihin, ești de mult aici?
— Nu ți-am spus? Te aștept de trei ceasuri.
— Nu despre asta e vorba, când ai ajuns aici?
— Când am ajuns aici?
— De când tot vii pe aici?
— Păi ți-am spus adineauri, sau nu-ți mai amintești? Raskolnikov căzu pe gînduri. Ca prin vis își amintea discuția de mai înainte. Singur nu-și putea aduce aminte și-l privi întrebător pe Razumihin.
— Hm, ai uitat! zise acesta. Mi s-a părut mie că încă nu ești în apele tale... Acu, după somn, te-ai mai refăcut... Zău, arăți mult măi bine. Bravo! Hai la treabă! Acuși ai să-ți aduci aminte de toate. Privește mai bine aici, omule!
Razumihin desfăcu legătura, care deocamdată îl interesa cel mai mult.
— Vezi tu, frățioare, tocmai asta mă frămîntă cel mai tare. Pentru ca trebuie să facem om din tine. Să o luam dară de la început: de sus. Vezi șapca asta? începu el, scoțînd din legătura o șapca destul de drăguța, dar în același timp foarte obișnuita și ieftina. Hai s-o încercam.
— Măi tîrziu, ăltă dată, zise Raskolnikov, dîndu-i enervat mână deoparte.
— Ba, frate Rodea, tu să nu mi te opui, măi tîrziu ăre să fie prea tîrziu; și apoi n-am sa închid ochii toata noaptea, fiindcă am cumparat-o fără să-ți iau măsura, pe ghicite. Perfect! exclamă el, triumfător, încercându-i-o. Ca de comanda! Pălaria, dragul meu, este lucrul cel mai important în îmbrăcămintea noastră, un fel de scrisoare de recomandare. Tolstiakov, un prieten de al meu, de fiece dată când intră într-un local public, este nevoit să-și scoată „capacul" de pe cap, cu toate că ceilalți poarta pălarii și șepci. Toată lumea crede că o face din slugărnicie, adevărul este că se rușinează de cuibul de pasăre ce-l poarta pe cap; e foarte rușinos din fire! Poftim, Nastenka, cele două pălarii; acest palmerston (Razumihin scoase dintr-un ungher țilindrul diform al lui Raskolnikov, căruia cine știe de ce îi spunea palmerston) și acest giuvaier! Prețuiește-o, Rodea, cam cât crezi că am dat pe ea? Nastasiușka, dumneata ce spui? se întoarse el spre femeie, văzînd că Raskolnikov nu-i răspunde.
—Ar fi dat și tu douăzeci de copeci, răspunse Nastasia.
—Proasto, douăzeci de copeci! strigă Razumihin. Azi cu douăzeci de copeci nu te-aș putea cumpăra nici măcăr pe tine! Optzeci de copeici. Și numai pentru că ă fost purtata. Ce-i drept, m-am înțeles cu vînzătorii: dacă se rupe, la anu', îți da alta gratis, zău! Și acum, să trecem la Statele Unite ale Americii, cum le spuneam noi când eram în liceu. Te previn, mă mîndresc cu pantalonii (și el desfăcu în fața lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri de stofă de vară), nici o păta, nici o rosătură și cât șe poate de buni, deși cam purtați, la fel jiletca, la culoare, după cum cere moda. E chiar mai bine că au mai fost purtate: sunt mai moi, mai fine... Vezi tu, Rodea, ca sa faci carieră în lume, este suficient, după părerea mea, să te ții în pas cu sezonul; daca n-ai să ceri în ianuarie sparanghel, îți păstrezi câteva ruble în buzunar, același lucru și în privința cumpărăturilor mele. Acum e sezonul de vară și am făcut cumpăraturi de vară, fiindcă la toamna și așa sezonul va cere un material mai călduros și va trebui să-ți arunci hainele... cu atât mai mult cu cât, pînă atunci, se vor rupe de la sine. Hai, prețuiește! Cât fac după părerea ta? Doua ruble și douăzeci și cinci de copeici! Și ține minte, le-am luat cu aceeași condiție: îi uzezi pe ăștia, la anul primești altă pereche pe de gratis! La prăvălia lui Fedeaev nici nu se mai vinde altfel: platești o data și-ți ajunge pentru toată viața, pentru ca a doua oara nu mai calci pe acolo. Hai acum șă trecem la cizme — ce spui, cum sunt? Se vede că-s purtate și materialul este de asemenea străin: le-a vîndut șăptamână trecuta, la hala de vechituri, secretarul legației engleze; nu le-a purtat decât șase zile, dar avea omul mare nevoie de bani. Prețul: o rubla și cincizeci de copeci. E bine?
—Poate că nu-s pe măsura lui! se amesteca Nastasia.
— Nu sunt pe măsură! Dar asta ce-i? Razumihin scoase din buzunar cizma lui Raskolnikov, veche, găurită, scorojită, plină de noroi uscat. M-am dus pregătit. După hîzenia ăsta, vînzătorii ău dedus adevărată măsură. Toată treaba s-a făcut cu inima bună. Cât despre rufărie, ne-am înțeles cu gazda. În primul rând, trei cămăși de pînză, dar cu partea de sus la moda... Și așa: optzeci de copeici șapca, doua ruble douăzeci și cinci restul hainelor, asta face trei ruble și cinci copeici; o rubla și jumătate cizmele, că-s tare bune, face patru ruble cincizeci și cinci de copeci și cinci ruble rufăria, ne-am înțeles angro așadar: exact nouă ruble cincizeci și cinci de copeici. Poftim patruzeci și cinci de copeici, rest în pitaci de aramă, și așa, dragul meu Rodea, îmbrăcămintea a fost reconstituită pentru că, după părerea mea, paltonul nu numai că mai poate să te servească, dar are chiar un aspect deosebit de distins; așa e când îți comanzi hainele la Charmeur! Cât despre ciorapi și toate celelalte, le las în seama ta; mai avem douăzeci și cinci de ruble; în privința Pașenkăi și a chiriei, sa nu te neliniștești; ți-am spus doar că ne bucurăm de un credit nelimitat. Și acum, frățioare, da-mi voie să te primenesc, că s-ar putea ca boala să zacă acum tocmai în cămașa...
— Lasă! Nu vreau! îl respinse Raskolnikov, care ascultase în sila relatarea forțat glumeață cu privire la cumpărarea hainelor...
— Nu se poate, frățioare! Pentru ce atunci mi-am rupt eu pingelele? stărui Razumihin. Nastasiușka, nu te rușina, da-mi o mînă de ajutor, uite așa!
Și, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, Razumihin îl primeni. Bolnavul căzu pe perna și vreo două minute nu scoase o vorbă. „Când au să mă lase în pace?" se gîndea el.
— Cu ce bani ai cumpărat toate astea? întreba el, în sfîrșit, privind peretele.
— Bani? Asta-i buna! Păi, cu banii tăi. De dimineață a fost pe aici omul lui Vahrușin, ți-a trimis mama banii, ori ai uitat?
— Acum îmi amintesc... rosti Raskolnikov, după o lungă și ursuză tăcere.
Razumihin se încruntă și-l privi îngrijorat.
Ușa se deschise și intră în odaie un bărbat înalt și trupeș, care îi păru cunoscut lui Raskolnikov.
— Zosimov! în sfîrșit! strigă Razumihin, fericit.

Capitol IV


Zosimov era un bărbat de douăzeci și șapte de ani, înalt și gras, cu obrazul umflat și palid, bine ras, cu părul blond spălacit, lins, cu ochelari și inel mare de aur pe degetul plinuț. Purta un pardesiu larg, bine croit, pantaloni de vară de culoare deschisă; în general, toate hainele lui erau largi, îngrijite și elegante; rufăria — ireproșabila. Lanțul de la ceas - masiv. Vorbea încet, moale și, în același timp, cu un ton sigur, bine studiat; afectarea, de altfel tăinuită cu grijă, se făcea simțită în fiecare clipă. Toți cei care-l cunoșteau găseau că era un om greu de mistuit, dar că-și cunoștea meseria.
— Am fost de două ori la tine, frate... S-a trezit, vezi! strigă Razumihin.
— Văd, văd; și cum ne simțim acum? îl întrebă Zosimov pe Raskolnikov, privindu-l țintă și așezîndu-se pe divan la picioarele lui, unde se instala îndată cât se poate de comod.
— E prost dispus, urmă Razumihin. L-am primenit adineauri și era cât pe-aci să plîngă.
— Nu-i de mirare; puteați să mai așteptați cu rufăria, dacă nu avea poftă să se schimbe... Pulsul e bun. Capul tot mai doare încă, hai?
— Sunt sănătos, sunt sănătos tun! stărui cu încăpățînare și enervare Raskolnikov și, zicând aceste vorbe, se ridică în capul oaselor, fulgerând-l cu privirea, dar pe loc recăzu pe pernă și se întoarse cu fața la perete.
Zosimov îl observa atent.
— Foarte bine... merge strună, rosti el moale. A mâncat ceva? Razumihin îi spuse ce și cum, și-l întrebă ce putea să-i mai dea de mâncare.
— Poți să-i dai tot ce vrei... supă, ceai... în afară de ciuperci și castraveți, bineînțeles... și nici carne să nu-i dai, și nici... dar e de prisos să mai vorbim... și-l privi cu înțeles pe Razumihin. Anulam doctoria, anulam toate celelalte; am să văd mâine ce mai e de făcut... N-ar fi rău nici azi... ei, da...
— Mâine seară am să-l scot la plimbare în parcul Iusupov! hotărî Razumihin. Apoi o să intrăm la „Palais de Cristal".
— Eu nu l-aș scoate deloc mâine, sau... poate, puțin... ei, dar asta o să vedem.
— Ce rău îmi pare. Tocmai astăzi îmi sărbătoresc mutarea și stau la doi pași de aici; m-ar bucura să vină și el. Măcar șă stea culcat pe divan în mijlocul nostru! Tu vii? îl întrebă Razumihin. Să nu uiți, mi-ai promis.
— Poate ceva mai tîrziu. Ce ai organizat acolo?
— Mai nimic: ceai, votcă, hering. O să fie și placintă; ne adunăm mai mulți prieteni.
— Cine anume?
— Sunt mai toți de prin partea locului și aproape toți cunoștințe noi, în afară de bătrînul meu unchi, dar și el e nou printre noi, fiindcă a sosit abia ieri la Petersburg cu nu știu ce trebusoare de-ale lui; ne vedem o dată la cinci ani.
— Cine e?
— Eh, el și-a făcut veacul prin provincie, ca diriginte de poștă... Acum are o pensioară, șaizeci și cinci de ani, ce să mai vorbim... De altfel, mi-e tare drag. Are să vină Porfiri Petrovici, comisarul anchetelor din orașul nostru, un bun cunoscător al legilor. De altfel, tu-l cunoști...
— Mi se pare că și el îți este ruda?
— De departe; ce te încrunți? Știu, v-ați certat într-o zi. Ești în stare să nu vii din pricina lui?
— Nici nu-mi pasă de el...
— Cu atât mai bine. Au să mai fie niște studenți, un profesor, un funcționar, un muzicant, un ofițer, Zametov...
— Spune-mi, te rog, ce legătura poate fi între tine sau dînsul, Zosimov arata cu capul spre Raskolnikov, si un Zametov oarecare?
— Of, ce ți-e si cu oamenii aceștia superiori! Principii!... Ești căptușit tot numai de principii; nici nu îndrăznești să faci un pas după cum ți-e voia; iar eu spun: omul să fie bun, ăsta-i principiul, de rest nu-mi pasă. Iar Zametov este un om minunat.
— Da, ia mita.
— Și ce dacă ia? Nu mă interesează! Ce-i dacă ia? strigă deodată Razumihin, înfierbîntîndu-se. Parcă eu ți l-am laudat fiindcă ia mită? Am spus numai că e bun în felul lui! Iar dacă ar fi să judecăm lumea sub toate aspectele, cîți oameni cumsecade ar mai rămîne în picioare? Sunt convins că în acest caz lumea n-ar da pe mine, cu haine cu tot, mai mult de o ceapa degerată și încă ăsta numai în cazul când i s-ar oferi și persoana ta pe deasupra!...
— Prea puțin; eu aș da pentru tine doua cepe...
— Iar eu pentru tine n-aș da decât una! Să mai faci spirite și altă dată! Zametov e un puști, mai trebuie tras de urechi, și tocmai de aceea e bine să-l atragem și nu să-l respingem. Nu îndrepți niciodată omul respingîndu-l, mai ales când e vorba de un băiețăndru. Cu un puștan trebuie să te porți de două ori mai cu băgare de seama. Eh, voi încuiaților, cu idei progresiste, nu pricepeți nimic! Respecta, ca să fii respectat! Daca vrei să știi, apoi noi doi avem și o preocupare comună.
— Aș fi curios să aflu care anume?
— Tot în legătura cu zugravul, adică cu vopsitorul acela... îl scoatem noi din bucluc. De altfel, nici n-are să fie greu. Căzui lui este clar, clar de tot. Noi doar o să-i grăbim eliberarea.
— Care vopsitor?
— Cum, nu ți-am spus nimic? Nu? Ba mi se pare că începusem să-ți povestesc... e în legătură cu asasinarea bătrînei cămătărese, a văduvei arhivarului acela... acum a fost arestat un vopsitor...
— Despre acel asasinat am auzit înainte să-mi vorbești tu, și cazul mă interesează... într-o anumita măsură... fiindcă... în sfîrșit, am citit în ziare! Dar despre...
— Au ucis-o și pe Lizaveta! se amesteca Nastasia, vorbindu-i lui Raskolnikov.
Rămăsese toata vremea în odaie, rezemată de ușă, și ascultase ce se vorbea.
— Pe Lizaveta? repetă Raskolnikov, abia auzit.
— Pe Lizaveta, precupeața, n-o cunoști? Venea aici, jos. Þi-a dres o cămașa.
Raskolnikov se întoarse spre perete, alese pe tapetul galben cu floricele albe una mai aparte, cu niște liniuțe cafenii, și începu s-o studieze atent: câte petale are, cum sunt crestate, câte liniuțe sunt? Simțea că-i amorțesc mîinile și picioarele, parcă nici nu măi erau ale lui, dar nu încerca să facă vreo mișcare, tot privind cu încăpățînare floricica.
— Ce-i cu vopsitorul? întrerupse Zosimov, cu vădită enervare, vorbăria Nastasiei.
Femeia oftă și tăcu.
— Păi, l-au înscris și pe el pe lista prezumtivilor ucigași! urmă cu însuflețire Razumihin.
— Sunt dovezi?
— Dovezi! Pe dracu! De altfel, îl suspectează pe temeiul unui indiciu, dar acest indiciu nu este o dovada, și asta trebuie demonstrat! Aceeași poveste ca atunci când i-au luat și i-au interogat mai întîi pe cei doi, cum le zice... da, Koh și Pestreakov. Vai, ce anchetă stupida! Chiar dacă ești cu totul străin de chestia ăsta, dar tot te revolta! S-ar putea ca și Pestreakov să vină azi la mine... Dar, Rodea, cunoști și tu povestea, s-a întîmplat înainte de a te îmbolnăvi, chiar în ajunul zilei când ai leșinat la secție, tocmai se vorbea despre asta...
Zosimov privi atent la Raskolnikov: acesta nu făcu nici o mișcare.
— Știi ceva, Razumihin? Mă uit la tine și mă gîndesc: prea te amesteci tu în treburile altora! spuse Zosimov.
— Ei, și o să-l scoatem totuși din bucluc! strigă Razumihin, izbind cu pumnul în masă. Știi ce mă supară mai cu seamă? Nu că se înșala, greșeala poate fi iertata; greșeala poate duce la adevăr. Nu mă revoltă faptul că oamenii aceștia șe înșala și sunt atât de încrezuți, încât nu vor să admită ca pot greși. Am toată stima pentru Porfiri, dar... Știi ce i-a zăpăcit în primul rând? Ușa era închisă, iar atunci când au adus portarul - au găsit-o deschisă; prin urmare, Koh și Pestreakov au ucis! Auzi logică!
— Nu te aprinde; au fost reținuți, și atâta tot; nu se putea altfel... Știi, l-am mai întîlnit pe acest Koh: cumpăra de la bătrîna amanetele nerăscumpărate, știai?
— Un șnapan! Cumpăra și polițe. Frumoasă meserie, lua-l-ar dracii, nu-mi pasă de el! Știi de ce mă înfurii? Mă revoltă rutina lor învechită, anchilozată... era momentul, în cazul acesta, s-o dea deoparte și să se deschida un drum nou. Numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigașului. „Avem fapte!" spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul; felul de a le interpreta e cel puțin tot atât de important pentru a reuși să descoperi adevărul!
Dar tu știi sa le interpretezi?
— Nu se poate să taci când simți, simți în adîncul tău, că ai putea să ajuți să se descopere... Ehe!... Cunoști toate amănuntele?
— Aștept să aud ce e cu vopsitorul acela.
— Atunci ascultă: exact a treia zi după asasinat, dimineața, pe când ei tot se mai căzneau cu interogatoriul lui Koh și Pestreakov, cu toate că amîndoi au putut să dovedească pas cu pas tot ce au făcut (era limpede ca ziua), a ieșit la iveala un fapt cu totul neașteptat. Un oarecare țăran Dușkin, proprietarul cîrciumii din fața casei în care s-a petrecut crima, se prezintă la secție, aducând o cutiuța cu niște cercei de aur, și spune o întreaga poveste: „Alaltăieri, zice, pe înserate, să fi trecut puțin de ora opt (de reținut ziua și ora! îți dai seama?), lucrătorul zugrav Nikolai, care a mai fost pe la mine ziua, a venit în fuga mare și mi-a adus cutiuța cu cercei de aur și pietricele, și mi-a cerut să-i dau două ruble și să i le primesc amanet, iar la întrebarea mea: de unde ai luat-o? a răspuns ca a găsit cutiuța pe trotuar. Eu nu l-am descusut (așa spune Dușkin), i-am dat o bumașcă (o rubla adică), fiindcă m-am gîndit că dacă n-o amanetează la mine, o șă șe duca la altul și tot are să-i dea bani, așa ca-i mai bine sa fie în mîinile mele, că de: daca pui bine, ai de unde luă mai tîrziu, iar daca se afla ceva sau se zvonește cine știe ce, o înfățișez eu un se cuvine." Firește, minciuni gogonate, fiindcă eu îl cunosc pe Dușkin: e cămătar, tăinuitor de obiecte furate și, de bună seamă, nu l-a jefuit pe Nikolai de un obiect de treizeci de ruble cu scopul de a-l „înfățișa". S-a speriat, asta e. Dar, la dracu, asculta mai departe - iată ce-a mai spus acest Dușkin: „Pe mujicul asta, adicătelea pe Mikolai Dementiev, îl cunosc de când era copil, e din părțile noastre, din Zaraiski, că și noi tot din gubernia Reazan suntem. Nikolai nu are darul beției, dar bea și el când are cu ce, și știu că a lucrat în seara aceea ca zugrav împreuna cu Mitrei, că și Mitrei îi tot dintr-un sat cu dînsul. Cum a căpătat bumașca, a schimbat-o pe loc, a băut două păhărele unul după altul, a luat restul, și dus a fost; pe Mitrei nu l-am văzut atuncea cu dînsul. A doua zi, aflai că Aleona Ivanovna și surioara dumneaei, Lizaveta Ivanovna, au fost ucise cu toporul: le cunoșteam și atunci am intrat la bănuiala cu privire la cercei, fiindcă știam că răposata dadea bani pe amanet. M-am dus la casa aceea și i-am descusut pe ai casei, așa ca pentru mine, pe îndelete, iar cea dintîi întrebare mi-a fost daca Mikolai mai era acolo? Și mi-a zis Mitrei că Mikolai ș-a pus pe băutură, că a venit acasă în zori, beat turtă, a stat ca la vreo zece minute și a plecat iar; de atunci Mitrei nu l-a mai văzut și isprăvea lucrarea singur. Lucrau amîndoi pe aceeași scara cu femeile ucise, la etajul unu. Auzind astea toate, n-am spus nimănui nimic (așa zicea Dușkin), dar am căutat șă aflu despre crima aceea tot ce am putut; și m-am înapoiat acasă, bănuindu-l și mai tare. Azi-dimineață, pe la orele opt (a treia zi, pricepi tu?), numai ce vad că vine la mine Mikolai, bine afumat, dar nu beat cât șă nu priceapă ce-i spun. Se așază pe laviță, stă și tace. Afara de el, în circiuma nu era decât un om străin și încă unul, pe care-l cunosc bine, și-l lasasem să doărmă pe lavița. Mai erau și doi băieți de-ăi noștri. «L-ai văzut pe Mitrei?» zic. «Nu, zice, nu l-am văzut.» «Și nici nu ai fost pe aici?» «Nu, zice, n-am mai fost de două zile.» «Și unde ai mers noaptea asta?» «Apoi, zice, la Peski, la cei din Colomna.» «Da cerceii, zic, de unde i-ai luat?» «I-am găsit pe trotuar.» Și a spus-o așa, nu știu cum, de nu puteai să-l crezi, și fără să mi se uite în fața. «Da', zic, ai auzit ce s-a întîmplat în seara aceea și în ceasul acela, pe aceeași scara?» «Nu, zice, n-am auzit nimic.» îi spun ce și cum, iar el mă asculta cu ochii holbați, și șe făcuse alb ca varul la fața, și numai ce-l văd că pune mână pe șapca și da să plece. Am vrut să-l opresc pe loc: «Stai, Mikolai, zic, nu vrei să bei ceva?» și i-am făcut semn cu ochiul băiatului, să țină ușa, iar eu am ieșit de după tejghea. Aș! A țîșnit pe lîngă mine, a zbughit-o în strada și fuga în ulicioară; și dus a fost. De atuncea nu m-am îndoit defel că el e vinovatul, numai el..."
— Firește!... rosti Zosimov.
— Stai! Ascultă pînă la sfîrșit. Bineînțeles, ai noștri au pornit în goană să-l caute pe Mikolai; pe Dușkin l-au reținut, au făcut o percheziție, l-au reținut și pe Mitrei; i-au luat la trei păzește și pe cei din Colomna și acum două zile iată că mi-l aduc și pe Mikolai: puseseră mână pe el în apropiere de bariera X., la han. Venise acolo, își scosese crucea de argint de la gît și în schimbul ei ceruse un păhăruț. I-au dat. Ceva mai târziu, o femeie s-a dus să mulgă vaca și vede, prin crăpătură, că Mikolai al nostru a legat cureaua de o grinda în șura de alaturi, s-a suit pe un lemn și da să-și pună ștreangul de gât; femeia a început să urle ca o smintită și s-a adunat lumea: „Aha, de aștia-mi ești!" „Duceți-mă, zice, la cutare secție de poliție, vreau să spun tot." Și mi l-au înfățișat cu onorurile cuvenite la secția respectivă, adică aici, în cartierul nostru. Încep sa-l întrebe: „Cine ești?", „ce ești?", „cîți ani ai?", „douăzeci și doi" etc. I-au pus întrebarea: „Când ai lucrat cu Mitrei, n-ai văzut cumva pe cineva pe scară în ziua de, la ora cutare?". Și el a răspuns: „Poate să fi trecut careva, dar nu am băgat de seama". „Nu cumva ai auzit vreun zgomot sau altceva?" „N-am auzit nimic deosebit." „Dar tu, Mikolai, ai știut în ziua cutare, că văduva cutare și sora ei au fost ucise și jefuite în ziua cutare, la ora cutare?" „Nici n-am știut, nici n-am auzit. Abia a treia zi am aflat de la Afanasi Pavlîci, la circiumă." „Da' cerceii de unde i-ai luat?" „I-am găsit pe trotuar." „Da' a doua zi de ce n-ai venit la lucru cu Mitrei?" „Fiindcă m-am pus pe băutura." „Unde?" „Acolo și acolo." „Da' de la Dușkin de ce ai fugit?" „M-am speriat tare." „De ce te-ai speriat?" „Ca mă băga la răcoare." „Pai de ce te-ai speriat dacă nu te simți vinovat cu nimic?"... Mă crezi sau nu mă crezi, Zosimov, dar întrebarea i-a fost pusa literalmente în acești termeni, știu precis, că mi-a fost redată exact! Ce zici? Ai?
— Ce vrei, probele totuși există.
— Eu nu-ți vorbesc acum de probe, eu îți spun despre felul cum a fost pusă întrebarea, despre felul în care își înțeleg ei rolul! Ei, drace!... Și mi l-au strâns, și mi l-au strâns cu ușa pînă a recunoscut. „N-am găsit cerceii pe trotuar, i-am găsit în locuința pe care o vopseam împreuna cu Mitrei." „Cum i-ai găsit?" „Iac-așa. Am vopsit toată ziua aceea cu Mitrei, pînă pe la opt, și ne pregăteam să plecăm acasă. Mitrei a luat pensula și mi-a dat una peste bot cu vopsea, și pe urmă a luat-o la fuga, iară eu după el. Am fugit și am tot țipat ca un apucat, iar când am ajuns din scara în gang, am dat, din fuga, peste un portar și niște domni. Cîți erau — nu știu. Portarul m-a suduit și un alt portar de asemenea, apoi a ieșit și muierea portarului și ne-a suduit și ea, și ne-a mai ocărât și un domn cu o cucoană, care taman atunci intrau în gang, fiindcă m-am pus cu Mitka de-a curmezișul drumului: eu l-am apucat de păr și l-am trîntit pe jos și îi căram la pumni, iar Mitka, de sub mine, m-a apucat și el de păr și-mi căra la pumni, dar nu cu răutate, ci din joaca, ne hîrjoneam și noi așa. Apoi Mitka a scăpat de sub mine și a fugit în strada, iar eu după el, dar nu l-ăm mai putut prinde, și m-am înapoiat în locuință singur, fiindcă trebuia să-mi strîng lucrurile de acolo. Strîngeam și-l tot așteptam pe Mitrei, credeam că se întoarce. La ușa ce da în săliță, în colț, lîngă perete, calc peste o cutiuța. O ridic și văd că-i înfășurată în hîrtie. Scot hîrtia și văd niște cîrligașe mititele, scot cîrligașele acelea și ce să vezi: în cutiuță erau niște cercei..."
— După ușă? Erau în dosul ușii? În dosul ușii? strigă deodată Raskolnikov, privind cu ochii îngroziți și tulburi la Razumihin și ridicându-se încet, în coate, pe divan.
— Da... și ce-i? Ce-i cu tine? De ce ai sărit așa? Razumihin se ridică și el de la locul lui.
— Nimic! răspunse cu glas stins Raskolnikov, lasîndu-se pe pernă și întorcându-se din nou cu fața la perete.
Toți trei tăcură un răstimp.
— A ațipit pesemne și o fi tresărit din somn, zise, în sfîrșit, Razumihin, privindu-l întrebător pe Zosimov.
Acesta clatină ușor din cap, în semn că n-ar fi chiar convins.
— Haide, zi, spuse el, și ce a fost mai departe?
— Ce să fie ? Cum a văzut cerceii, a uitat și de locuința, și de Mitka, și-a luat șapca și a fugit la Dușkin și, după cum ți-am mai spus, a luat de la el o rubla, mințindu-l că-i găsise pe trotuar. Cum a luat banii, s-a și pus pe băut. Cât despre asasinat, o ține una și bună: „Nici n-am știut, nici n-am auzit: abia a treia zi mi s-a spus". „Atunci de ce nu te-ai prezentat până astăzi?" „De frică!" „Și de ce ai vrut să te spînzuri?" „De gînduri negre." „Ce fel de gînduri negre?" „Că au să mă bage la ocnă." Asta-i toata povestea. Acu, tu ce crezi, ce au dedus ei din toată istoria asta? - Ce să cred, e o prezumție, oricum ar fi ea. Asta-i faptul. Cum ar fi putut să-i dea drumul vopsitorului tău?
— Păi, ei l-au și înscris de-a dreptul pe lista ucigașilor! Ei nu mai au nici o îndoiala.
— Stai, că nu-i chiar așa. Ce te aprinzi? Și cerceii? Trebuie să recunoști ca dacă tocmai în aceeași zi și cam la aceeași oră cu asasinatul, niște cercei nimeresc din lada bătrînei în mîinile lui Mikolai, pesemne că, într-un fel oarecare, au ajuns la el, nu-i așa? Asta nu-i puțin lucru pentru ancheta.
— Cum au nimerit? Auzi întrebare: cum au nimerit?! strigă Razumihin. Și tu, medic, tu, care în primul rând ești dator sa studiezi omul și ai prilejul mai bine ca oricare altul să cunoști firea omului, tocmai tu nu vezi din toate aceste date ce fel de fire are acest Mikolai? Nu vezi tu dintru început că tot ce a mărturisit la interogatorii este adevărul curat? Cerceii au ajuns în mîinile lui exact așa cum a spus. A călcat pe cutie și a ridicat-o!
— Adevărul curat! Dar a recunoscut chiar el că a mințit întîiași data!
— Ascultă-mă. Asculta atent. Și portarul, și Koh, și Pestreakov, și celalalt portar, și soția primului portar, și tîrgoveața, care tocmai atunci se afla în odaița portarului, și consilierul de curte Kriukov, care în clipa aceea coborâse din trăsură și străbătuse gangul la braț cu o doamna — toți, adică opt sau zece martori au declarat în unanimitate ca Mikolai îl trîntise jos pe Dmitri, și-i căra la pumni, iăr celalalt îl trăgea de par și îi căra și el la pumni. Se tăvăleau amîndoi de-a curmezișul drumului și închideau trecerea; toata lumea îi înjura, iar ei „ca doi copii mici" (expresie exactă a martorilor) tăbăra unul pe celalalt, se bat, țipă și rîd, și rîd care mai de care, cu niște mutre caraghioase, și apoi o iau la fuga pe strada ca niște copii. Auzi? Acum bagă de seama: sus cadavrele mai erau calde, auzi tu: calde, așa au fost găsite! Dacă femeile au fost ucise de ei, sau numai de Mikolai, iar lăzile sparte și jefuite, sau daca numai au fost complici la acest jaf, atunci da-mi voie să-ți pun o întrebare: corespunde starea lor sufleteasca, adică țipetele, rîsetele, hîrjoana de copii din gang, cu topoare, sînge, viclenie de criminal, prudența, jaf? Au ucis și nu trec nici cinci sau zece minute — așa reiese, fiindcă trupurile mai erau calde — părăsesc cadavrele și locuința larg deschisă și, știind că lumea s-a dus într-acolo, își lasă prada și se bat în drum ca niște copii, râd de se prăpădesc, atrag atenția tuturora și toate acestea sunt confirmate în unanimitate de zece martori!
— Firește, e cam ciudat! Pare ceva cu neputința, dar...
— Nu, frate, nu este nici un dar, iar daca cerceii care au ajuns în mîinile lui Mikolai tocmai în aceeași zi, și la aceeași oră a crimei, reprezintă o importantă proba materiala împotriva lui, fapt pe care el totuși îl explica în declarația lui, și prin urmare este o prezumție discutabila, trebuie să luam în considerație și faptele justificative, cu atât mai mult cu cât acestea sunt incontestabile. Dar, judecând după spiritul dreptului nostru, vor accepta judecătorii noștri, sau vor fi ei în stare să accepte un fapt întemeiat numai pe imposibilitatea psihologică, pe starea sufleteasca — ca un argument incontestabil care da peste cap probele materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, nu vor accepta, nu vor accepta pentru nimic în lume, din pricina că Mikolai a găsit cutiuța și a vrut să se spînzure, fapt „care nu s-ar fi întîmplat daca omul nu s-ar fi simțit vinovat!" Iată problema capitala, iată pentru ce-mi ies din fire. înțelege odată!
— Văd eu că te aprinzi și-ți ieși din fire. Stai, am uitat sa te întreb: s-a dovedit că în adevăr cutiuța cu cerceii provenea din lada bătrînei?
— S-a dovedit, răspunse Razumihin, încruntîndu-se și vorbind în sila parca. Koh a recunoscut obiectul și l-a numit pe cel care l-a amanetat, iar individul a dovedit fără putința de tăgada că obiectul îi aparține.
— Prost. Și acum spune-mi: nu cumva l-a văzut cineva pe Mikolai în timpul când Koh și Pestreakov urcau scara, și nu s-ar putea dovedi într-un fel unde se afla?
— Aici e buba: nu l-a văzut nimeni, răspunse Razumihin cu ciuda, tocmai asta e prost; nici măcar Koh și Pestreakov nu i-au observat pe cei doi zugravi, în vreme ce urcau sus, cu toate că mărturia lor nu ar avea mare greutate. „Am văzut, spun ei, o locuință deschisa, ne-am dat seama că acolo probabil lucrează cineva, dar, trecând prin fața ei, n-am dat atenție și nu ne amintim exact dacă în momentul acela lucrătorii erau înăuntru sau nu."
— Hm! Prin urmare, nu au alta justificare decât că se băteau și rîdeau în hohote. Într-adevăr, este o dovada serioasa, dar... Da-mi voie: tu cum îți explici întreaga întîmplare? Cum îți explici găsirea cerceilor, dacă, într-adevăr, i-ă găsit ășă după cum spune?
— Cum îmi explic? Ce să-mi explic? E clar! Cel puțin calea care trebuie urmată în anchetarea cazului este clară și dovedita, și tocmai cutiuța o confirmă. Adevăratul ucigaș a pierdut acești cercei. În vreme ce Koh și Pestreakov băteau la ușa, ucigașul era sus, închis înăuntru. Koh a făcut prostia sa se ducă jos; atunci ucigașul a tulit-o din locuința și a alergat jos, fiindcă nu avea altă ieșire. Pe scără s-a ascuns de Koh, Pestreakov și portar în apartamentul gol, tocmai în clipa când Dmitri și Mikolai se fugăreau pe afara. A stat în dosul ușii în vreme ce portarul și ceilalți urcau sus, a așteptat să se stingă zgomotul pașilor și a coborât cât se poate de liniștit, tocmai când Dmitri și Mikolai fugiseră în strada, lumea se împrăștiase și în gang nu mai rămăsese nimeni. Chiar daca l-a văzut cineva, nu i-a dat nici o atenție; câtă lume nu mișuna pe acolo? Cât despre cutiuță, a scăpat-o din buzunar în timp ce sta ascuns după ușa, și nu a băgat de seamă că ă scăpat-o, pentru că atunci avea alte griji mai mari. Cutiuța însă dovedește clar ca ucigașul s-a ascuns acolo. Și asta e tot.
— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Asta-i mai ingenios ca toate.
— Dar de ce? De ce?
— Fiindcă prea se îmbină toate... se îmbină... se potrivesc ca la teatru.
— Ehe! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea ușa se deschise și intră în odaie un nou musafir, pe care nici unul dintre cei de față nu-l cunoștea.



Capitolul V


Era un domn între doua vârste, prezentabil, țanțoș, cu o fizionomie circumspectă și disprețuitoare; acesta mai întâi se opri în prag, rotindu-și în jur privirile, a căror expresie de mirare aproape jignitoare nici nu încerca s-o ascunda! „Unde am nimerit?" părea el să se întrebe. Cerceta cu neîncredere „cabina de vapor" a lui Raskolnikov, scunda și strîmtă, afectînd o atitudine speriată, ba chiar de om oarecum ofensat. Cu aceeași mirare își opri privirea asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, nespălat, cu părul vâlvoi, pe divanul lui mizer și murdar. Raskolnikov, fără să se miște, îl privea și el țintă pe noul venit. Acesta, tot atât de nedumerit, își mută privirea cercetătoare asupra părului ciufulit, ne-pieptănat, asupra obrazului neras al lui Razumihin, care, la rândul sau, îl măsura cu privirea obraznic și întrebător, fără a se clinti din loc. Tăcerea încordata stărui un minut, apoi, după cum era de așteptat, se petrecu o mica schimbare de mimică. Dându-și seama după unele semne, de altfel destul de vădite, ca în aceasta „cabină de vapor" ifosele lui nu impresionau pe nimeni, domnul se mai îmblînzi și-l întreba politicos, deși tot cam de sus, pe Zosimov, rostind răspicat fiecare silaba:
— Domnul Rodion Romanici Raskolnikov, student, sau fost student?
Zosimov se foi ușor pe divan și poate ca i-ar fi răspuns, daca Razumihin, căruia, de fapt, nu-i fusese pusă întrebarea, nu i-ar fi luat-o înainte:
— Uite-l colea, pe divan! Dar dumneata ce vrei?
Acest familiar „ce vrei?!" îi luă piuitul domnului afectat; făcu chiar o mișcare către cel care vorbea, dar se stapîni la timp și se întoarse cât mai repede spre Zosimov.
— Acesta-i Raskolnikov! mormăi Zosimov, arătând cu capul spre bolnav, apoi căsca de-și strîmbă falca și, ducând mâna alene la buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaș de aur, cu capacul bombat, îl deschise, se uită, și tot atât de încet și leneș îl puse la loc în buzunar.
În timpul acesta, Raskolnikov zăcea, tăcut, pe spate și-l privea țintă, străruitor, deși fără nici o expresie, pe noul venit. De când își luase privirea de la floricica de pe tapet, chipul lui, extrem de palid, exprima o nespusa suferință, ca și cum abia ar fi trecut printr-o operație chinuitoare sau ar fi fost slobozit din niște cazne grele. Dar, încetul cu încetul, domnul care intrase în odaie începu să-i trezească tot mai mult atenția - întâi nedumerire, apoi neîncredere și, în sfîrșit, aproape teamă. Iar când Zosimov îl arătă, spunînd: „Acesta-i Raskolnikov", el se ridică deodată, de parca l-ar fi împins cineva, se așeza în capul oaselor și rosti cu un ton aproape sfidator, deși cu glas slab, întretăiat:
— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriți?
Musafirul îl privi cu luare-aminte și rosti cu demnitate:
— Piotr Petrovici Lujin. Sper ca numele meu nu vă este cu totul necunoscut.
Dar Raskolnikov, care se așteptase la cu totul altceva, îl privi tăcut și năuc, că și cum ar fi auzit pentru prima oara de acest nume.
— Cum, e posibil să nu fi primit încă nici o înștiințare? întreba Piotr Petrovici, oarecum jignit. Drept răspuns, Raskolnikov se lasă încet pe pernă, își puse mîinile sub cap și-și aținti ochii în tavan. Se vedea pe fața lui Lujin că era încurcat. Zosimov și Razumihin îl priveau cu și mai multa curiozitate, așa că pînă la urma izbutiră sa-l descumpănească cu totul.
— Socoteam, eram sigur... bâigui el, că scrisoarea expediata de mine de zece zile, aproape de doua săptămîni...
— Ascultă, ce stai în prag? îl întrerupse deodată Razumihin. Daca ai ceva de spus, șezi colea; ca nu încăpeți amîndoi, dumneata și cu Nastasia, în ușă. Năstasiușka, da-te la o parte, fă-i loc să treacă! Hai, intră înăuntru, poftim un scaun. Haide, strecoară-te odată!
Razumihin își trase îndarăt scaunul, făcând puțin loc între masa și genunchi, și aștepta în aceasta poziție incomoda ca musafirul să se „strecoare" prin strâmtoarea aceea. Propunerea fusese astfel făcută, încât era greu să refuze, și musafirul, poticnindu-se, se grăbi să treacă până la scaun prin spațiul acela îngust și, după ce se așeza, îl privi neliniștit pe Razumihin.
— Nu te sfii, îl lua acesta în primire. Rodea e bolnav de cinci zile, trei zile a delirat, dar acum s-a trezit și chiar a mîncat cu pofta. Cel de colo e medicul lui, l-a examinat chiar acum, iar eu sunt colegul lui Rodea, fost student ca și el, și acum îl dadacesc; așa că nu trebuie să ții seama de noi și poți să spui ce ai de spus.
— Mulțumesc. Dar prezența mea și convorbirea n-au să-l obosească oare pe bolnav? îl întrebă Piotr Petrovici pe Zosimov.
— Nu, nu, gîngăvi Zosimov. Dimpotrivă, s-ar putea chiar să-l distreze, și căsca din nou.
— O, și-a revenit de mult, încă de azi-dimineață! urma Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de candoare atât de sincera, încât Piotr Petrovici, după o clipa de șovăiala, începu sa se simtă nițel mai la îndemâna, poate pentru că acest coate-goale necuviincios apucase să se prezinte că fost student.
— Măicuța dumneavoastră... începu Lujin.
— Hm! făcu tare Razumihin și Lujin îl privi întrebător.
— Nu-i nimic, da-i drumul... Lujin ridica din umeri.
— ...Măicuța dumneavoastră, încă pe vremea șederii mele în orășelul dumnealor, începuse să vă scrie o scrisoare. După sosirea mea aici, am lasat anume să treacă vreo câteva zile fără să vin pe la dumneavoastră, ca să fiu sigur că ați fost informat despre toate; acum însă, spre mirarea mea, vad ca...
— Știu, știu! îl întrerupse Raskolnikov, vădit înciudat și nerăbdator. Dumneata ești ginerică?... Știu... ajunge!...
Piotr Petrovici se simți profund jignit, dar tăcu. Căuta să priceapă ce însemnau toate acestea. O clipă se așternu tăcerea.
În vremea aceasta Raskolnikov, care se întorsese pe jumătate spre dânsul ca sa-i răspunda, reîncepu să-l examineze cu cea mai mare atenție, cu o deosebita curiozitate, ca și cum adineauri n-ar fi avut timpul sa-l vada bine, sau ar fi descoperit acum în el, pe neașteptate, ceva nou, care îl uimea; în acest scop, se săltă chiar puțin pe pernă, sprijinindu-se ca să-l vada mai bine. Înfățișarea lui Piotr Petrovici avea într-adevăr ceva deosebit, ceva care te izbea de la prima vedere și justifica pe deplin titlul de „ginerică", ce-i fusese trîntit în obraz. în primul rând, se vedea clar, prea clar poate, că Piotr Petrovici, în așteptarea logodnicei, se grăbise să folosească cele câteva zile de ședere în capitala pentru a se ferchezui și a se face cât mai frumos, lucru, de altfel, destul de nevinovat și de înțeles. Pînă și faptul că-și arăta prea pe față, poate, mulțumirea și încrederea în sine, pricinuite de schimbarea în bine ce se petrecuse în înfățișarea lui, i se putea ierta dat fiind că Piotr Petrovici se pregătea de însurătoare. Hainele lui, abia scoase de la croitor, erau frumoase și nu li se putea reproșa nimic, poate doar faptul că erau prea noi și mărturiseau prea deschis un anumit scop. Și melonul elegant, nou-nouț, pe care-l mânuia cu atât respect și-l ținea cu o deosebită atenție, mărturisea același lucru; și mănușile liliachii superbe, veritabile mănuși Jouvăins, spuneau același lucru, numai prin faptul că nu le purta, ci le ținea de formă în mână. În îmbrăcămintea lui Piotr Petrovici precumpăneau culorile deschise, tinerești. Avea un surtuc de vară foarte elegant, cafeniu-deschis, pantaloni ușori, de culoare deschisă, jiletcă asortată, rufărie fină, abia cumpărată, și o cravată subțire, de batist, cu dungi roz, și culmea: toate îi veneau perfect. Chipul lui proaspăt, frumos chiar, nu arătă cei patruzeci și cinci de ani pe care îi avea. Favoriții negri, bogați îi încadrau frumos obrazul și făceau să reiasă în chip placut albeața strălucitoare a bărbiei, îngrijit rasă. Iar părul, abia încărunțit, pieptănat și frizat la bărbier, nu-i dadea totuși acel aer caraghios și prostănac de mire neamț, pe care-l au îndeobște bărbații care-și dau capul pe mâna coaforului. Și daca fizionomia lui, destul de frumoasă și impunătoare, avea într-adevăr ceva neplacut și respingător, apoi acest lucru era din alte pricini. După ce-l studie în voie pe domnul Lujin, Raskolnikov zîmbi sarcastic, se lasă pe perna și-și aținti din nou privirile în bagdadie.
Dar domnul Lujin se stăpîni, părea hotărât să nu deă deocamdată nici o atenție acestor ciudațenii.
— Îmi pare foarte, foarte rău că vă găsesc în aceasta stare, începu el, ca să curme tăcerea. Daca aș fi știut că sunteți bolnav, aș fi venit mai curând. Dar, știți, treburile... Afară de asta, în legătură cu activitatea mea de avocat, am la Curtea de Casație un proces de mare importanță, fără să mai vorbesc despre acele griji pe care le bănuiți desigur și dumneavoastră. Aștept din clipă în clipa sosirea măicuței și a surioarei dumneavoastră...
Raskolnikov făcu o mișcare, de parca ar fi vrut să spună ceva; pe fața lui se citea o oarecare emoție. Piotr Petrovici se întrerupse, aștepta, dar, văzînd că Raskolnikov tace, urma:
— Mda... din clipă în clipă. Le-ăm găsit și o locuință unde să stea pînă una-alta...
— Unde? întrebă cu voce slabă Raskolnikov.
— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev...
— E pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Doua etaje de camere mobilate; le ține negustorul Iușin; am fost pe acolo.
— Da, camere mobilate...
— O porcărie nemaipomenită; murdarie, putoare, o casă rău famată; s-au petrecut în ea diverse chestii urîte; dracu știe cine locuiește acolo!... Am fost în casa aceea cu ocazia unei afaceri scandaloase. De altfel, odaile sunt destul de ieftine.
— Fiind de puțina vreme în oraș, n-am putut, firește, avea atâtea informații, obiecta, înțepat, Piotr Petrovici. Sunt doua odaițe cât se poate de curate și pe urmă nu le-am închiriat decât pentru scurtă vreme... Am și găsit o locuință adevărată, adică viitoarea noastră locuință, se întoarse el spre Raskolnikov. O punem la punct acum; eu, deocamdată, stau tot într-o odaiță mobilată, la doi pași de aici, la doamna Lipevehsel, în apartamentul unui tânăr prieten, Andrei Semionîci Lebeziătnikov: chiar el mi-a indicat casa lui Bakăleev...
— Lebeziătnikov? repetă încet Raskolnikov, încercând să-și amintească ceva.
— Da, Andrei Semionici Lebeziătnikov, funcționar la minister, îl cunoașteți cumva?
— Da... adică nu, răspunse Raskolnikov.
— Iertați-mă, dar așa am dedus după întrebarea dumneavoastră. I-am fost cândva tutore... un tânăr foarte simpatic... un om cu idei înaintate... Mă bucur că am ocazia să întîlnesc tineret: după tineret poți judeca ce mai e nou pe lume, și Piotr Petrovici își roti privirile asupra celor de față, nădajduind un semn de aprobare.
— În ce privință?
— În tot ce este măi serios, cum s-ar zice, în privința esenței tuturor lucrurilor, se grăbi să răspunda Piotr Petrovici, aproape fericit. Vedeți dumneavoastră, eu de aproape zece ani n-am mai fost la Petersburg. Toate aceste noutăți, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns, firește, și pînă la noi, în provincie; dar ca să vezi clar și să cuprinzi totul, trebuie să stai la Petersburg. Eu cred că cele mai multe lucruri noi le poți afla observînd tînara noastră generație. Mărturisesc că mă bucură nespus...
— Ce anume?
— Întrebarea e vastă. Aș putea să greșesc, dar mi se pare că tineretul nostru are păreri mai clare, cum s-ar zice, un spirit mai critic; și da dovada de mai multa acțiune...
— Așa e, strecura printre dinți Zosimov.
— Te înșeli, nu da dovada de nici o acțiune, se legă numaidecât de cele spuse Razumihin. Acțiunea nu pica din cer. Iar noi, de mai bine de două sute de ani, ne-am dezvațăt să măi fim activi... Idei se mai întîlnesc, pe ici, pe colo, se întoarse el către Piotr Petrovici. Există și dorința de a face bine, deși e o dorință copilaroasă; uneori, se găsește chiar și cinste, cu toate că ne-au năpădit fel de fel de escroci, dar acțiune — ioc! Acțiunea poartă cizme.
— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, riposta cu vădită încântare Piotr Petrovici. Firește, se pune prea multă pasiune, se fac greșeli, dar trebuie să fim îngăduitori: pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezește un anumit țel, precum și revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest țel. Iar dacă s-a făcut puțin, păi nici timp nu am prea avut. Fără să măi vorbim de mijloace. Cât despre propria mea părere, dacă doriți, aș putea să spun că totuși s-a făcut ceva; idei noi, folositoare au fost răspîndite, de asemenea unele lucrări noi, folositoare, în locul visurilor romantice de altădată; literatură capăta o nuanța din ce în ce mai matură; multe prejudecăți daunătoare ău fost luate în rîs și smulse din rădacină... într-un cuvînt, ne-am rupt categoric de trecut și, după părerea mea, asta înseamnă ceva...
— A început să cânte! Vrea să făcă impresie... făcu deodată Raskolnikov.
— Poftim? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu capătă nici un răspuns.
— Toate acestea sunt adevărate, se grăbi să intervină Zosimov.
— Nu-i așa? urma Piotr Petrovici, aruncându-i o privire prietenoasă. Trebuie să recunoașteți, urmă el, întorcându-se către Razumihin cu o oarecare nuanța de triumf și superioritate în glas (era cât pe aici să adauge: „tinere"), trebuie să recunoașteți că s-a obținut un anumit succes, sau, cum se spune astăzi, un anumit progres și în domeniul științific și în cel al realității economice...
— Banalități!
— Nu sunt banalități! Dacă, de pilda, pînă mai ieri mi se spunea: „Iubește-ți aproapele", și-l iubeam, ce ieșea din asta? urma Piotr Petrovici, pripindu-se cam prea vădit. Ieșea că-mi rupeam caftanul în două, îl împărțeam cu aproapele meu și amîndoi rămîneam pe jumătate goi, după cum spune proverbul: „Daca fugi după doi iepuri, nu prinzi nici unul". Iar știința spune: iubește-te în primul rând pe tine însuți, căci totul pe lumea asta se bizuie pe interesul personal. Daca te iubești numai pe tine, ai să-ți vezi bine de treburile tale și caftanul are să-ți rămînă întreg. Iar realitățile economice adaugă: cu cât se ridica într-o societate mai mulți indivizi înstăriți — adică, cu cât există măi multe caftane întregi — cu atât societatea are temelii mai solide și realizează măi bine scopul comun. Așadar, acumulînd exclusiv pentru mine, eu tocmai prin aceasta acumulez oarecum pentru toți, și reușesc ca și aproapele meu să capete ceva mai mult decât un caftan rupt; și ăsta nu din darnicia mea personala, izolată, ci ca o consecință a bunăstării generale. Ideea astă este cât se poate de simpla, dar, din nefericire, multă vreme i-a trebuit ca să-și facă loc în mintea omului, să răzbească de sub exaltarea visătoare, deși s-ar părea că nu e nevoie să fii cine știe ce deștept ca să-ți dai seama...
- Iartă-mă, te rog, dar nici eu nu sunt cine știe ce deștept! îl întrerupse tăios Razumihin. Așă că: hai să sfârșim discuția. Am deschis-o cu un anumit scop, altminteri pălavrăgeala asta cu care încearcă să se amețească oamenii, toate aceste nesfîrșite banalități, mereu aceleași și aceleași, m-au dezgustat într-atît în ultimii trei ani, încât zău că roșesc nu numai când le spun eu, dar chiar atunci când le debitează altul în prezența mea. Dumneata, firește, te-ai grăbit să arăți ce știi — e scuzabil și nu te condamn. Eu însă n-am vrut decât să aflu cine ești, pentru că, vezi dumneata, în ultima vreme, pe arena publică s-au pripășit atâția profitori de tot soiul, care le-au denaturat într-atât pe toate în interesul lor personal, încât le-au stricat definitiv... Așa că, destul!
— Domnul meu, începu Lujin, jignit, însă plin de demnitate, nu vreți cumva să spuneți fără înconjur cum că și eu...
— O, cum se poate!... S-ar putea să-mi permit?... Haide, ajunge! i-o reteză Razumihin și, întorcându-șe pe loc spre Zosimov, reâncepu discuția de adineauri.
Piotr Petrovici fu destul de inteligent ca să primească această explicație. De altfel, hotărîse în gîndul lui să plece în două minute.
— Sper că acum, după ce ne-am cunoscut, îi spuse el lui Raskolnikov, și după ce vă veți întrema, în virtutea împrejurărilor cunoscute de dumneavoastră, prietenia noastră se va întări... Vă doresc multă sănătate...
Raskolnikov nici măcar nu-și întoarse capul. Piotr Petrovici se ridică de pe scaun.
— Au fost ucise numai de unul care amanetase ceva! spunea cu convingere Zosimov.
— Fără nici o discuție! îi ținea isonul Razumihin. Porfiri nu-și trădează gîndurile, dar îi cheamă pe toți care au amanetat la interogator...
— Îi interoghează pe cei care au amanetat ceva? întrebă tare Răskolnikov.
— Da. Și?
— Nimic.
— De unde îi ia? întrebă Zosimov.
— Pe unii i-a numit Koh, numele altora era scris pe hârtia care învelea obiectele, alții au venit singuri când au aflat...
— Ce canalie îndemânătică, cu experiență, trebuie să fie ucigașul! Ce îndrăzneala! Câtă hotărîre!
— Tocmai asta nu-i adevărat! îl întrerupse Razumihin. Tocmai părerea astă vă încurcă pe toți. Iar eu vă spun că este un om neîndemânătic, fără nici o experiență și care, probabil, este la primul său pas. Dacă presupunem că avem de-a face cu o canalie dibace, calculată, toată povestea devine neverosimila. Dacă presupunem însă că-i vorba de un ageamiu în materie, atunci vedem că numai întîmplarea l-a scos din bucluc. Și ce nu-i în stare să făcă întîmplarea? Când te gîndești că poate nici n-a prevăzut vreo piedică! Și cum a condus întreaga afacere? A luat obiecte în valoare de zece-douăzeci de ruble, și-a umplut buzunarele, a răscolit ladița babei, boarfele, iar în scrin, în sertarul de sus, într-o cutie s-au găsit mai bine de o mie cinci sute de ruble bani curați, în afară de bilete de bancă! Nu s-a priceput nici măcar să jefuiască, nu s-ă priceput decât să ucida! A fost primul lui pas, ți-o spun eu, primul lui pas; s-a pierdut cu firea! Și nu l-a salvat calculul, întîmplarea l-a salvat!
— Mi se pare că vorbiți despre asasinarea bătrînei văduve de arhivar, întîmplată acum câteva zile, se amestecă Piotr Petrovici, vorbind către Zosimov; se sculase în picioare, ținînd în mînă pălaria și mănușile, dar, înainte de plecare, voia să măi arunce câteva vorbe pline de inteligență.
Era vădit că ținea mult să producă o impresie cât mai bună - vanitatea învinsese prudența.
— Da. Ați auzit?
— Firește, doar e în vecinătate...
— Cunoașteți amănuntele?
— N-aș putea spune; dar pe mine mă interesează mai ales din punct de vedere general, al problemei în sine. Fară să mai vorbesc de faptul că numărul crimelor în clasele inferioare s-a înmulțit considerabil în ultimii cinci ani; fară să mai vorbesc despre furturile și incendiile care se întîmplă peste tot locul; ceea ce îmi pare mai ciudat este că, în aceeași măsura, se înmulțesc și crimele săvîrșite de elemente din clasele superioare, se înmulțesc, cum s-ar zice, paralel. Ba se aude ca un fost student a jefuit poșta la drumul mare; ba niște oameni, înaintați prin poziția sociala, falsifica bani; la Moscova a fost prins un grup întreg de falsificatori ai ultimului împrumut cu cîștiguri, iar printre principalii complici este și un lector de istorie universala; în alta parte, un secretar de ambasada, de-al nostru, este ucis peste graniță pentru o chestiune misterioasă de bani. Și dacă acum și aceasta batrînă cămătăreasă a fost ucisa de un om de pe o treapta sociala superioara, fiindcă muzicii nu amanetează obiecte de aur... Cum se poate explica aceasta decădere ă păturii civilizate a societății noastre?
— Multe schimbări economice... începu Zosimov.
— Cum se explică? îi luă vorbă Razumihin. Tocmai prin vechea noastră lipsă de spirit practic s-ar explică.
— Cum așa?
— Ce a răspuns la Moscovă lectorul dumitale la întrebarea: pentru ce a falsificat bancnotele?... „Toată lumea se îmbogățește folosind diverse mijloace. Și eu am vrut sa mă îmbogățesc cât mai repede." Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar sensul lor este acesta: pe daiboj, cât mai repede, fără prea multă bătaie de cap! Ne-am obișnuit să luăm totul de-a gata, să fim duși de mînă, să mîncăm posmagi gata muiați. Iar când sună ceasul cel mare, fiecare arată ce poate...
— Bine, dar moralitatea? Și, cum s-ar zice, legile...
— Ce te supară? se amestecă pe neașteptate RAskolnikov. A ieșit exact după teoria dumitAle!
— Cum după teoria mea?
- Încearcă să duci pînă la capăt ceea ce ai susținut adineauri și vei ajunge la rezultatul că ai tot dreptul să ucizi...
— Vai de mine!... strigă Lujin.
— Nu, nu este așa! spuse Zosimov.
Raskolnikov era palid, respira greu, buza de sus îi tresărea.
— Toate au o măsură! urmă cu trufie Lujin. O idee economică nu înseamnă o invitație la crimă, la asasinat, și daca ar fi să presupunem numai că...
— Este sau nu adevărat că dumneata i-ai spus logodnicei dumitale... îl întrerupse din nou Raskolnikov, cu glasul tremurând de furie și în care se deslușea dorința de a jigni, este adevărat că i-ai spus, chiar în clipa când ți-a primit propunerea, că te bucura mai ales faptul... că este săracă... fiindcă este mai avantajos să-ți iei soție dintr-o familie căzută în mizerie, ca după aceea să o poți domina... și ca binefăcător al ei să-i poți reproșa, când vrei, tot binele pe care i l-ai făcut?...
— Domnul meu! strigă Lujin, enervat și furios, roșu la fața și încurcat. Domnul meu... să denaturați în acest hal o idee! Iertați-mă, dar trebuie să vă spun că zvonul care v-a ajuns la ureche, sau, mai bine zis, care v-a fost adus la cunoștința, nu are nici o umbră de seriozitate și eu... bănuiesc cine a azvârlit... într-un cuvânt... această săgeată... într-un cuvânt, chiar mama dumneavoastră... Și fără asta mi-a făcut impresia că, în pofida tuturor însușirilor sale minunate, ideile ei au o nuanță exaltată și romanțioasa... Și totuși, eram la o mie de verste departe de a presupune ca ar putea să înțeleagă și să vă prezinte situația sub o forma atât de denaturata... Și, în sfîrșit... în sfîrșit...
— Știi ceva? sari Răskolnikov, ridicându-se într-un cot pe pernă și privindu-l țintă, cu ochi scăpărători. Știi ceva?
— Ce anume?
Lujin se opri și aștepta cu un aer jignit și sfidator. Tăcerea ținu câteva clipe.
— Uite ce este, dacă dumneata îți mai permiți vreodată... să spui măcar un cuvînt... despre mama mea... te arunc pe scară!...
— Ce-i cu tine?! strigă Razumihin.
— Ah, așa stau lucrurile! Lujin păli și-și mușcă buza. Ascultați, domnul meu, ce am să vă spun, începu el rar, stăpînindu-se din răsputeri și gîfîind. Chiar adineauri, de la primul pas pe care l-am făcut în odaiă aceasta, mi-am dat seama de ostilitatea dumneavoastră, dar am rămas anume ca să aflu mai mult. Aș fi putut iertă multe unui om bolnav, unui om care-mi este ruda, dar acum... n-am să pot niciodată să vă...
— Nu sunt bolnav! strigă Raskolnikov.
— Cu atât mai mult...
— Du-te la dracu!
Dar Lujin părăsea acum încăperea, fără să isprăvească ce avea de spus, strecurându-se din nou între masă și scaun; de data aceasta, Razumihin se scula să-i facă loc. Fără să-l privească pe vreunul dintre ei, să-l salute măcar pe Zosimov, care îi tot făcea semne să-l lase pe bolnav în pace, Lujin ieși ținîndu-și cu grijă pălaria la nivelul umărului în clipă când se apleca să treacă pragul. Până și felul în care-și mlădie spinarea cu acest prilej vădea clar ca fusese jignit de moarte.
— Dar cum se poate, cum se poate să te porți astfel?! întrebă Razumihin, dând din cap, nedumerit.
— Lasați-mă, lasați-mă cu toții! strigă, cuprins de mînie, Raskolnikov. O să mă lasați în pace, călăilor? Nu mă tem de voi! Acum nu mă tem de nimeni, de nimeni! Cărați-vă de aici! Vreau să rămîn singur, singur!
— Hai să plecăm! zise Zosimov, făcându-i semn lui Razumihin.
— Se poate? Dar cum să-l lasăm singur în starea asta?
— Să mergem, insistă doctorul, ieșind din odaie. Razumihin stătu puțin pe gînduri, apoi se repezi pe urmele lui.
— Ar fi ieșit mai rău daca nu l-am fi ascultat, zise Zosimov pe scara. Nu trebuie să-l irităm...
— Ce-i cu dânsul?
— Ei, i-ar trebui un impuls binefăcător, ceva care să-l scoată din gîndurile lui! Adineauri era în stare... Știi, am impresia că-l roade ceva. O idee fixă, căre-l urmărește... De asta mi-e frica pentru el. Îl apasă ceva, negreșit.
— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul acesta, cu Piotr Petrovici! Din discuție am înțeles că el se însoară cu sora lui și că Rodea aflase despre aceasta cu puțin înainte de a se îmbolnăvi, dintr-o scrisoare.
— Da, dracu l-a adus tocmai acum! S-ar putea să fi stricat tot. Dar tu ai observat că este indiferent la toate, tace orice i-ai spune, în afara de un singur lucru care îl scoate din sărite: asasinatul acela...
— Da, da! îi ținu isonul Razumihin. Am observat cât se poate de bine! îl interesează, îl sperie! L-au speriat în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul comisarului de poliție; a leșinat acolo.
— Ai să-mi povestești amănunțit diseară cum s-au petrecut lucrurile și după aceea am să-ți spun și eu ce cred. Mă interesează foarte mult! Am să mai trec peste o jumătate de ora să-l văd... De altfel, n-o să făcă congestie...
— Îți mulțumesc! Eu în vremea asta am să stau la Pașenka și am să-l țin sub observație prin intermediul Nastasiei...
După plecarea lor, Raskolnikov se uită nerăbdator și supărat la Nastasia; femeia nu se grăbea sa plece.
— Vrei un ceai? îl întreba dînsă.
— Mai târziu! Acum vreau să dorm! Lasă-mă...
Cu o mișcare spasmodică se răsuci la perete; Nastasia ieși din odaie.



Capitolul VI


Dar de îndată ce rămase singur, Raskolnikov se sculă, închise ușa cu cîrligul, desfăcu legătura de haine adusă adineauri de Razumihin și începu să se îmbrace. Ciudat: o liniște desăvîrșită părea să fi înlocuit starea frenetica de adineauri și frica chinuitoare din ultima vreme. Era cea dintîi clipă de liniște, stranie și neașteptată. Mișcările precise și sigure vădeau o hotărîre puternica. ,.Astăzi, chiar astăzi!" șoptea el. Își dadea seama că este încă foarte slab, dar nemaipomenita încordare sufleteasca ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixa, și-i dadea putere și încredere în sine: spera, de altfel, că nu va cădea în strada. După ce se îmbrăcă cu hainele noi, se uita la banii care erau pe masă, se gândi puțin, și-i vîrî în buzunar. Erau cu totul douăzeci și cinci de ruble. Luă și pitacii de arama, restul de la cele zece ruble cheltuite de Razumihin pentru haine. Apoi scoase încet cîrligul, ieși din odaie, coborî scara și aruncă o privire pe ușa larg deschisa a bucătăriei: Nastasia era acolo, dar sta cu spatele la el și, aplecată, sufla în samovar. Nu auzi nimic. Și apoi, cine și-ar fi putut închipui ca are să fugă? Peste o clipă, Raskolnikov se și afla în strada.
Era ora opt seara, soarele asfințea. Afara domnea aceeași zăpușeala; dar el înghiți cu nesaț aerul îmbîcsit de praf, otrăvit de duhorile pestilențiale ale marelui oraș. Capul începu să i se învîrtească ușor; un fel de energie sălbatică se citea în ochii lui înfrigurați și pe fața supta și livida. Nu știa și nici nu se gândea unde avea să-și îndrepte pașii; știa numai că „trebuie să isprăvească totul dintr-o dată, chiar azi, chiar acum; că altfel nu se mai întoarce acasă fiindcă nu vrea să trăiască în acest fel". Dar cum să isprăvească? Cu ce să isprăvească? Nu avea nici cea mai mică idee și nici nu voia să se gîndeăscă. Alunga acest gînd care-l chinuia. Simțea și știa numai că trebuia neapărat ca totul să se schimbe într-un fel sau altul, „oricum", repeta el, cu îndîrjire, cu hotărîre deznădajduită.
După vechiul lui obicei, se îndreptă spre Sennaia, locul plimbărilor sale de altădată. Dar înainte de a ajunge acolo, zări pe trotuar, în fața unei dughene cu mărunțișuri, un tânăr flașnetar cu părul negru, cântînd o romanța sentimentala. Acompania cu flașneta pe o fată de vreo cincisprezece ani care sta înaintea lui, îmbrăcată că o domnișoară, cu crinolină și măntăluță, cu mănuși și pălarioară de păi împodobită cu o pană roșie ca para focului; gătelile ei erau vechi și ponosite. Cu o voce dogită de cântăreață de strada, dar destul de placuta și de puternica, ea cântă romanța în așteptarea celor două copeici pe care aveau, poate, să i le arunce cei din dugheană. Raskolnikov se opri printre cei doi-trei auditori, asculta, scoase un pitac și-l puse în mână fetei. Ea își întrerupse brusc cântecul la nota cea mai înalta și mai sentimentala de parcă l-ar fi tăiat cineva cu cuțitul, striga scurt flașnetarului: „ajunge" și amîndoi trecură mai departe, către dugheana următoare.
— Vă place muzică de străda? îl întrebă deodată Raskolnikov pe un cetățean între doua vîrste, un trecător care se vîntura pe acolo și se oprise lîngă el să asculte flașneta. Omul îl privi, ursuz și mirat. Mie îmi place grozav, urma Raskolnikov, ca și cum ar fi vorbit despre altceva decât despre niște cântece de strada. Îmi place să ăud un glas cântând în sunetele flașnetei, pe o seară rece, întunecoasă și umeda de iarnă, neapărat umeda, când trecătorii au fețele supte și bolnăvicioase, palide-verzi; sau - și mai bine - pe ninsoare, când fulgii mari, umezi cad drept de tot și nu e vânt - știți? - și vezi strălucind printre fulgi felinarele cu gaz...
— Nu știu... Mă iertați... bolborosi domnul, speriat și de întrebare, și de aerul ciudat al lui Raskolnikov, și trecu pe partea cealaltă a străzii.
Raskolnikov porni drept înainte și ajunse la colțul din Sennaia, unde își avea taraba negustorul cu nevasta care vorbiseră în seara aceea cu Lizaveta; dar ei lipseau. Recunoscând locul, Raskolnikov se opri, se uită de jur împrejur și îl întrebă pe un tânăr cu cămașă roșie, care căsca la intrarea unei făinării:
— E aici un tîrgoveț cu nevastă-sa care fac negustorie în colț, da?
— Aici fac negoț fel de fel de oameni, răspunse flacăul, măsurându-l disprețuitor de sus pînă jos.
— Cum îl cheamă?
— Cum l-au botezat.
— Nu cumva ești și tu din regiunea Zaraiski? Din ce gubernie? Flacăul îl privi din nou.
— Noi nu suntem din gubernie, înălțimea voastră, ci din județ; de plecat, a plecat frate-meu, eu am rămăs acasă, așa că nu știu nimic... Să ne fie cu iertăciune, înălțimea-voastră.
— Colo sus este vreun birt?
— Un tractir, este și biliard, ba se găsesc și contese... Și încă ce măi contese!
Raskolnikov străbătu piața. în colțul străzii se înghesuiau o mulțime de oameni, numai mujici. Se vîrî unde era lume mai multă, uitîndu-se la fiecare în fața. Nu știa nici el de ce simțea nevoia sa intre în vorba cu toata lumea. Dar mujicii nu-l băgau în seamă și își vedeau de-ale lor, sporovăind, împărțiți în grupuri mici. Raskolnikov stătu, se gîndi puțin și porni la dreapta, pe trotuar, în direcția podului V. Străbătu piața și ajunse în ulicioară...
I se intîmplase de multe ori sa treacă prin această ulicioară scurtă, care cotea brusc și care lega Sennaia cu Sadovaia. În ultima vreme, se simțea chiar atras spre aceste locuri, mai ales când îl apucă urîtul, „că să simtă și mai puternic urîtul". Acum intrase în ulicioară fără vreun gând anumit. Acolo se afla o casă mare, ocupată în întregime de cîrciumi și alte localuri, unde se putea bea și mânca; prin ușile acestor stabilimente ieșeau întruna femei ușor îmbrăcate, așa cum făc când se duc „prin vecini", cu capul gol și numai în rochii. Ici-colo, ele se îmbulzeau pe trotuar, mai ales în jurul scărilor care duceau la demisol, unde erau diverse localuri de petrecere. Într-unul dintre ele domnea o zarvă, de răsună întreagă strada: se auzea zdrăngănind o chitară și cântece de veselie. Un grup măre de femei se înghesuiau la intrare; unele ședeau pe trepte, și altele pe trotuar, iar altele stăteau de vorbă în picioare. Un soldat beat, cu țigară în gură, se învîrteă de colo-colo, în mijlocul străzii, înjurând în gura mare. Părea că voia să intre undeva, dar uitase unde anume. Doi zdrențăroși se certau între ei; un altul, beat mort, zăcea de-a curmezișul străzii. Raskolnikov se apropie de grupul mare de femei; vorbeau cu glasuri răgușite și purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră, și erau cu capul gol. Unele trecuseră de patruzeci de ani, altele nu împliniseră nici șaisprezece, aproape toate aveau ochii încercănați. Fără să știe de ce, îl atrăgeau cântecele și toată zarva și gălagia care domneau acolo, jos... în mijlocul hohotelor de rîs și al chiuiturilor, în zdrăngănit de chitară îmbinat cu un glas de tenor ce cânta în falset un cântec dezmățat, cineva juca frenetic, bătînd tactul cu călcîiele. Raskolnikov ascultă atent, posomorit și îngîndurat, aplecat spre intrare, privind cu curiozitate de pe trotuar înăuntru.
Măi vardist, drăguțul meu, Geaba mă tot bați mereu!... răsună glasul subțire al cântărețului. Raskolnikov simțea o mare dorință să auda fiecare cuvînt al cântecului, ca și cum ar fi putut găsi în aceste cuvinte o dezlegare.
„Să intru? se gîndi el. Cum rîd! De beți ce sunt... Dacă m-aș îmbăta și eu?"
— Nu intrați, boierule? îl întrebă una dintre femei, cu glas destul de sonor, rămas încă proaspăt.
Era tânără și numai că din tot grupul nu era respingătoare.
— Ia uite, ce fată drăguță! răspunse el, îndreptîndu-se de spate și privind-o.
Femeia zîmbi: complimentul îi făcuse placere.
— Și dumneavoastră sunteți foarte drăguț, zise ea.
— Ce jigărit e! spuse alta cu o voce de bas. Pesemne că ă ieșit acum din spital.
— Ian priviți, toate-s fete de general, da toate-s cîrne! o întrerupse un mujic afumat, apropiindu-se cu sumanul descheiat și cu o mutră vesela și mucalită. De-o frumusețe!
— Intră daca ai venit!
— Intru, frumoaso!
Și omul se năpusti pe scără. Raskolnikov se depărta încet.
— Ascultă, boierule! strigă din urmă fata.
— Ce vrei? Ea se fîstîci.
— Mie, boierule, mi-ăr face oricând placere să petrec un ceas cu dumneavoastră, dar acu, dacă sunteți aici, parcă mi-e rușine. Dați-mi șase copeici de băut, iubite cavaler.
Raskolnikov scoase la întîmplare din buzunar trei pitaci.
— Vai, ce boier bun!
— Cum te cheamă?
— Să întrebați de Duklida.
— Frumos îți sade, zise deodată altă femeie din grup, dînd din cap cu dojană spre Duklida. Nici nu știu cum se numește asta: să ceri așa, pe gratis. Eu una aș intra în pămînt de rușine...
Raskolnikov o cercetă atent pe cea care vorbea. Eră o femeie de vreo treizeci de ani, ciupită de vărsat și plină de vânătăi, cu buza de sus umflată. Își exprimase părerea dojenitoare cu liniște și seriozitate.
„Unde am citit oare, se gîndeă Raskolnikov, mergînd mai departe, că un condamnat la moarte, un ceas înainte de execuție, spunea sau se gândea, că dacă ăr fi silit să trăiască undeva la o mare înălțime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur împrejur ăr fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern, singurătate și furtună, și să rămînă pe spațiul acela de jumătate de metru o viața întreagă, o mie de ani, o veșnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăiești, sa trăiești, să trăiești! Oricum ar fi viața - dar să trăiești!... Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar și mai ticălos este acela care pentru asta îl numește ticălos", adaugă el după o clipă.
Ajunse într-o altă strada. „Aha! Palatul de cristal! Adineauri Razumihin a pomenit despre Palatul de cristal... Dar ce voiam să fac? Ah, da, să citesc! Zosimov spunea ca citise în ziare..."
— Ai ziare? întrebă el, intrând într-o circiumă destul de mare și curată, alcătuită din câteva săli, aproape goale. Doi-trei mușterii, iar în odaia din fund, patru oameni beau împreună șampanie. Lui Raskolnikov i se păra că printre ei se afla Zametov. Dar nu putu să-l vada prea bine din pricina distanței.
„Ei, și?!" se gîndi el.
— Doriți votcă? întrebă chelnerul.
— Adu ceai. Și ziare mai vechi, cele de vreo cinci zile încoace, capeți un bacșiș bun.
— Înțeles. Poftim ziarul de azi. Votcă nu doriți? •
Apoi au sosit ceaiul si ziarele vechi. Raskolnikov se așeză și începu să caute... „Izler"... Izler... Aztecii... Izler... Bartola... Masșimo... Aztecii... Izler... ptiu, drace! A, iată fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveț s-a curățat din cauza băuturii; un incendiu la Peski; un incendiu în Petersburgskaia; încă unul, tot în Petersburgskaia; încă unul tot acolo; Izler, Izler, Izler, Izler... Măssimo... Iată..."
Găsi, în sfîrșit, ceea ce căuta și începu să citească; rândurile îi jucau în fața ochilor, totuși izbuti să descifreze întreaga „știre", apoi căuta, înfrigurat, continuarea în numerele următoare. în timp ce răsfoia ziarele, mîinile i se crispau spasmodic de nerăbdare. Deodată, cineva se așeza alaturi de el la masa. Ridică ochii și-l văzu pe Zametov, așa cum îl mai văzuse și înainte, cu aceleași inele, lanțișoare, cu aceeași cărare în părul negru, cîrlionțat și pomădat, cu jiletca lui de filfizon, cu surtucul cam ponosit și rufăria mototolită. Era vesel, cel puțin zîmbea vesel și blajin. Șampania îi îmbujorase puțin obrazul oacheș.
— Cum! Aici? începu el mirat, cu tonul unuia care l-ar cunoaște de când lumea. Încă ieri Razumihin îmi spunea ca tot nu ți-ai revenit. Ciudat! Te-am vizitat de curând...
Raskolnikov știuse că Zametov se va apropia de el. Puse ziarele deoparte și se întoarse. Un zîmbet îi juca pe buze și un fel de nerăbdare nervoasa străbătea prin acest zîmbet.
— Știu că ăi fost la mine, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul... Știu, Razumihin e nebun după dumneata, spune că ați fost împreună la Laviza Ivanovna, individa pe care voiai s-o protejezi și pentru care îi tot făceai semne cu ochiul locotenentului Dinamită și el tot nu pricepea ce vrei, îți amintești? Cum să nu înțeleagă, doar eră un lucru clar... nu-i așă?
— Măre zurbagiu!
— Cine, Dinamită?
— Nu, prietenul dumităle, Razumihin...
— Ce bine o duci dumneata, domnule Zametov; poți să intri fără sa plătești în localurile cele mai placute. Cine te-a cinstit acum cu șampanie?
— Pai... am băut și eu... De unde ai scos dumneata că m-au cinstit?
— Ce onorariu! Dumneata tragi foloase din toate! și Raskolnikov se porni pe râs. Nu-i nimic, ești băiat bun, nu-i nimic! adaugă el, bătîndu-l pe Zametov pe umăr. Doar nu vorbesc din răutate, ci „din joaca, ne hârjoneam și noi așa"; cum spunea lucratorul acela al dumitale, când îi căra pumni lui Mitka; zugravul acela anchetat în cazul bătrînei.
— De unde știi?
— Ehei, eu poate știu mai multe decât dumneata.
— Ciudat mai ești... Trebuie să fii încă foarte bolnav. Rău ăi făcut că ăi ieșit din casă...
- îți par ciudat?
— Da. Citeai ziare?
— Da.
— Scrie mult despre incendii.
— Nu, eu n-am citit despre incendii. Raskolnikov îl privi ciudat și același zâmbet ironic îi strîmbă buzele. Nu, n-am citit despre incendii, repetă el, facându-i cu ochiul. Mărturisește, dragă tinere, că mori de curiozitate să afli ce citeam!
— Defel: am întrebat și eu într-o doară. Nu e voie? De ce o tot...
— Asculta, dumneata ești un om cult, cunoști literatura, nu-i așa?
— Am cinci clase de liceu, răspunse Zametov cu demnitate.
— Cinci clase? Auzi, ce boboc! Cu cărare, cu inele, un om bogat. Văi, ce arătos este!
Și Raskolnikov îi râse nervos drept în nas. Zămetov se dadu înapoi, dacă nu jignit, în tot cazul foarte mirat.
— Ce ciudat ești! repetă el foarte serios. Părerea mea este că dumneata măi delirezi încă.
— Delirez? Glumești, bobocule!... Va să zică sunt ciudat? Și ești curios? Nu-i așa? Ești curios?
— Foarte.
— Să-ți spun atunci ce citeam? Ce căutam. Ia te uită ce maldar de ziare am comandat! Asta da de gîndit, nu?
— Ei, spune...
— Ești numai ochi și urechi?
— Numai ochi și urechi ? Cum adică?
— Am să-ți spun mai pe urmă, iar acum, dragul meu, îți declar... nu, mai degrabă: „mărturisesc"... Nu, nici asta: „eu declar și dumneata înregistrezi" — așa e bine! Și așa, declar că citeam, eram curios să citesc... căutăm... Raskolnikov închise ochii pe jumătate și așteptă o clipă. Așadar, căutăm - în acest scop am venit aici — tot ce scrie despre asasinatul bătrînei văduve de arhivar, rosti el, în sfîrșit, în șoaptă, apropiindu-și cât mai mult obrazul de cel al lui Zametov.
Zametov îl privea țintă, fără să facă vreo mișcare, fără să-și depărteze obrazul. Ceea ce-i păru ciudat mai târziu lui Zametov e că un minut întreg s-au privit astfel unul pe altul, fără o vorbă, în tăcere.
— Ei, și ce dacă citeai despre asasinat? strigă el deodată, nedumerit și enervat de purtările ciudate. Ce-mi pasă mie? Ce importanță are?
— E vorba de bătrîna aceea, urmă Raskolnikov tot în șoaptă, fără să tresară la exclamația lui Zametov. De bătrîna aceea despre care s-a vorbit atunci la birou, îți amintești, când am leșinat? Ei, acum pricepi?
— Ce-i cu asta? Ce... „să pricep"? întrebă Zametov, aproape speriat.
Obrazul grav și nemișcat al lui Raskolnikov își schimbă deodată expresia și același rîs nervos de adineauri îl scutură năprasnic, de parcă n-ăr fi fost în stare să-l stăpîneăscă. În aceeași clipa își aduse aminte, cu o limpezime extraordinară, de acel moment, dintr-un trecut apropiat, când stătuse după ușa bătrînei, cu toporul în mînă... Zăvorul săltă, Koh și celalalt se certau și încercau să intre cu tot dinadinsul, iar lui îi venise pofta să le strige ceva, să-i înjure, să-și bătă joc de ei, să-i zădarască și să râda, să râda cu hohote!
— Ești sau nebun sau... începu Zametov și se opri deodată sub imperiul unui gând ce-i fulgerase pe neașteptate prin minte.
— Sau? Sau ce? Haide, spune! Spune!
— Nimic! se oțărî Zămetov. Toate astea-s fleacuri!
Tăcură amândoi. După accesul neașteptat de râs bolnăvicios, Raskolnikov se întunecă deodată și căzu pe gînduri. Își sprijini coatele pe masa și-și lasă capul în palme. Părea că uitase cu desăvîrșire de Zămetov. Tăcerea ținu destul de mult.
— De ce nu-ți bei ceaiul? Are să se răcească, zise Zametov.
— Cum? Ceaiul?... Da, poate...
Raskolnikov sorbi din pahar, puse în gură o bucățică de pâine și deodată, uitîndu-se la Zametov, își aduse aminte de toate, și parcă se trezi, iar obrazul lui își relua expresia ironică de mai înainte. Astfel continua să-și bea ceaiul.
— Multe escrocherii se fac astăzi, zise Zametov. Nu demult am citit în Moskovskie vedomosti că la Moscova a fost prinsă o banda de falsificatori de bani. O asociație întreaga falsifica bancnote.
— O, asta s-a întîmplat demult! Am citit încă acum mai bine de o lună, răspunse liniștit Raskolnikov. Și după părerea dumitale, aceștia sunt escroci? întreba el, zîmbind.
— Cum, nu sunt escroci?
— Aceștia? Niște copii cu caș la gură, nicidecum escroci. Auzi dumneata, sa se adune cincizeci de oameni pentru atâta lucru! Se poate? Și trei sunt prea mulți, și încă trei care să fie mai siguri unul de altul decât de ei înșiși! Altfel, ajunge ca unul să scape o vorba la beție și se duce totul de râpă! Boboci cu caș la gura! Au trimis niște oameni nepricepuți să schimbe bancnotele la bancă; o treaba ca asta s-o încredințezi primului venit! Dar să zicem că ar fi reușit sa facă treaba și cu acești boboci, să zicem că ar fi schimbat bancnotele false și s-ar fi ales fiecare cu câte un milion; și după aceea? O viața întreaga fiecare să depinda de ceilalți, o viața întreaga! Mai bine te spînzuri! Ei însă nici măcăr să schimbe hîrtiile la bancă nu s-au priceput: s-a dus unul, a luat cinci mii și îi tremurau mîinile. A numărat patru mii, iar a cincea a luat-o așa, pe încredere, ca s-o pună mai repede în buzunar și s-o șteargă. Și firește că a trezit bănuiala! Totul s-a dus pe copcă din pricina unui singur prost! Se poate?
— Să-i tremure mâinile? spuse Zametov. E de înțeles și chiar firesc. Găsesc că asta i se poate întîmpla oricui. Se întîmpla să-ți pierzi cumpătul.
— Pentru atâta lucru?
— Dumneata nu ți l-ai fi pierdut? Nu? Ba eu n-aș fi putut! Pentru o sută de ruble recompensa să treci printr-o așa spaima! Să te duci cu bancnota falsă și unde?... La banca, la funcționarii care-s specialiști la de-alde astea! Nu, eu unul m-aș fi fâstâcit. Dar dumneata nu te-ai fi fâstâcit?
Raskolnikov simți deodată dorința să-i „dea cu tifla". Din când în când, îl treceau fiori.
— Eu aș fi făcut altfel, începu el pe departe. Eu uite cum aș fi făcut: aș fi numărat prima mie de vreo patru ori, de la cap la coada și de la coada la cap, aș fi cercetat fiecare bancnota și m-aș fi apucat de a doua mie; aș fi numărat-o cam până la mijloc, aș fi scos vreo hîrtie de cincizeci de ruble, m-aș fi uitat la ea în zare, aș fi sucit-o, iar m-aș fi uitat în zare, să vad daca nu cumva e falsă... „Mă tem, aș fi zis, o ruda de-a mea, acum câteva zile, a pierdut așa douăzeci și cinci de ruble." Ba aș mai fi născocit și o poveste. Iar când m-aș fi apucat de a treia mie - nu — aș fi zis: „Stai, mi se pare că am greșit pe când număram mia ailaltă, n-am numărat bine a șaptea suta, mă cam îndoiesc" și aș fi lasat a treia mie și iarăși m-aș fi apucat de a doua și tot așa cu toate cinci mii. După ce aș fi isprăvit, aș fi scos din ultima și din a doua mie câte o hârtie și iar m-aș fi uitat în zare și iar m-aș fi îndoit. ,,Schimbați-mi-le pe astea, vă rog." L-aș fi băgat în sudori pe funcționarul acela, l-aș fi făcut să nu mai știe cum sa scape de mine! Aș fi isprăvit, în sfîrșit, m-aș fi întors să plec și când aș fi ajuns la ușă: „Scuzați" și iar m-aș fi apropiat de ghișeu, ca să întreb nu mai știu ce, să cer vreo lamurire... Așă aș fi făcut!
— Uf, ce lucruri îngrozitoare spui! zise Zametov, râzând. Numai că toate astea-s vorbe goale, la o adică te-ai poticni și dumneata, cu siguranța. În cazuri de astea nu numai dumneata și cu mine, dar nici un om încercat în alde astea, trecut prin ciur și prin dîrmon, nu poate garanta pentru el. Dar stai, ce să umblam așa departe, uite un exemplu: în cartierul nostru a fost asasinata o bătrînă. Ucigașul trebuie sa fie un om îndrăzneț, a cutezat s-o facă în plina zi, cu toate riscurile, e o minune că a scăpat neprins! Și totuși, și lui i-au tremurat mâinile: n-a știut să jefuiască, și-a pierdut capul; se vede limpede din fapte...
Raskolnikov păru jignit.
— Se vede! încercați să puneți mînă pe el acum! striga el, ațâțându-l cu răutate pe Zametov.
— Au să pună mînă pe el, nu te teme.
— Cine? Dumneata? Degeaba te ostenești! La dumneavoastră totul se rezumă la asta: sa aflați omul care cheltuiește deodată prea mulți bani. Unul care n-a avut nici un sfanț și deodată începe să cheltuiască, și deci el este ucigașul! Astfel că orice copil vă poate duce de nas daca vrea!
— Vezi ca ei toți procedează așa, răspunse Zametov. Omoară cu multă chibzuință, își riscă viața, apoi se duc la cârciuma și acolo se dau de gol. De cele mai multe ori, cheltuielile îi trădează, și sunt prinși. Nu toți sunt atât de șmecheri ca dumneata. Dumneata nu te-ai fi dus la circiuma, bineînțeles!
Raskolnikov se încrunta și-l privi țintă.
— Mi se pare ca ai prins gust și ai vrea să afli cum aș fi procedat eu în acest caz? întrebă el fără chef.
— Aș vrea, răspunse hotărît Zămetov. Îl privea și vorbea parca prea serios.
— Þii mult să știi?
— Foarte mult.
— Bine. Eu uite cum aș fi făcut... începu Raskolnikov, apropiindu-și din nou obrazul de obrazul lui Zametov și privindu-l ținta în ochi, făcându-l de asta data să se înfioare. Și, coborându-și glasul până la șoaptă, urmă: Uite cum aș fi procedat - aș fi luat banii, lucrurile și, ieșind de acolo, fără să zăbovesc o clipa, m-aș fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde nu umbla aproape nimeni, într-o grădină de zarzavat, sau altceva de felul ăsta. Aș fi ochit dinainte, în curtea aceea, vreun pietroi de vreo cincisprezece-douăzeci de kilograme, într-un colț oarecare, lângă gard, vreun bolovan care zace acolo poate de când s-a ridicat casa; aș fi săltat pietroiul acela - dedesubt trebuie șă fie o adîncitură — și aș fi pus toate lucrurile și banii în adîncitura aceea. După aceea aș fi așezat pietroiul deasupra la locul lui, exact cum stătuse mai înainte, ba aș mai fi bătătorit și pămîntul cu piciorul de jur împrejur, și m-aș fi cărat. Un an-doi, poate chiar trei, nu m-aș fi atins de nimic... și — poftim acum de caută ucigașul! A fost, dar s-a mistuit.
— Ești nebun, zise Zametov, vorbind, nu se știe de ce, de asemenea în șoaptă și depărtîndu-se de Raskolnikov.
Ochii acestuia scânteiara; pălise grozav; buza de sus îi tresari și începu să-i tremure. Se aplecă mai tare, cât putu, spre Zametov și începu să-și miște buzele fără șă rostească vreun cuvânt; asta timp de vreo jumătate de minut. Știa ce face, dar nu se putea stăpîni. Cuvântul îngrozitor, ca și atunci cu zăvorul ușii, îi tremura pe buze: acuși are să-i scape; acuși îi da drumul; acuși îl rostește!
— Dar dacă eu sunt acela care a ucis-o pe bătrînă și pe Lizăvetă? întrebă el deodată și se dezmetici.
Zametov îl privi buimac. Obrazul i se făcuse alb ca fața de masa. Gura i se strîmbă într-un zîmbet.
— E posibil oare? rosti el abia auzit. Raskolnikov îl privi furios.
— Mărturisește: erai gata s-o crezi? Nu-i așa? Nu-i așa?
— Deloc! Acum mai puțin ca oricând aș crede una ca asta! se grăbi să răspunda Zămetov.
— Te-am prins! în sfîrșit, am prins bobocul. Prin urmare, ai crezut înainte, daca acum „mai puțin ca oricând ai crede una ca asta"?
— Nu, nu, deloc! exclama Zametov, vădit tulburat. Dumneata ai încercat să mă sperii, ca să mă aduci la asta!
— Prin urmare, nu crezi? Atunci despre ce ați vorbit când am plecat atunci de la secție? De ce m-a interogat locotenentul Dinamita când m-am trezit din leșin? Hei, tu, strigă el chelnerului, sculându-se și luîndu-și șapca, cât am de plata?
— Treizeci de copeici cu totul, răspunse acesta, venind în graba.
— Poftim încă douăzeci bacșiș. Ia uite ce de bani! zise el, întinzîndu-i lui Zametov mâna tremurânda, plină cu bani. Uite: roșii, albastre, douăzeci și cinci de ruble. De unde? De unde haine noi? Doar știi și dumneata că n-am avut o lețcaie! Doar ai interogat-o, de buna seama, pe gazda mea... Haide, ajunge! Assez causer, la o revedere... mai placuta!...
Ieși tremurând tot, sub imperiul unei senzații de nervozitate isterică, amestecata cu voluptate frenetică, însă posomorât, istovit. Obrazul îi era crispat ca după o criza. Se simțea tot mai obosit. Forțele îi creșteau numai sub imboldul unei excitații vii și slabeau tot atât de iute, pe măsură ce slabea excitația.
Rămas singur, Zametov șezu multă vreme nemișcat, adâncit în gânduri. Raskolnikov îi răsturnase pe neașteptate toate ideile ce și le făcuse asupra unui anumit punct, și acum părerea lui era formata.
„Ilia Petrovici este un idiot", își spuse el hotărît.
Iar Raskolnikov, în clipa când deschise ușa care da în strada, se ciocni de Razumihin. Abia la un pas unul de altul se văzuseră, și erau cât pe ce să se lovească cap în cap. Câteva clipe se măsurară din ochi. Razumihin era uluit. Apoi furia, o adevărata furie, scăpără amenințător în ochii lui.
— Aha, aici erai! strigă el cât îl ținea gură. Ai fugit din pat! Și eu l-am căutat pînă și sub divan! Ne-am urcat cu toții în pod! Cât pe aici s-o iau la bătaie pe Năstasia din pricină ta... Și dumnealui, poftim unde-și face veacul! Rodka! Ce înseamnă asta? Să-mi spui tot adevărul! Mărturisește. Auzi?
— Asta înseamnă că-s sătul de voi până peste cap și că vreau să rămân singur, răspunse calm Raskolnikov.
— Singur? Când abia te ții pe picioare, când ești alb la față ca varul și gîfîi! Idiotule... Ce ai făcut la „Palatul de Cristal"? Mărturisește, mărturisește chiar acum!
— Lasă-mă în pace, zise Raskolnikov si vru să treacă înainte. Astă îl scoase din sărite pe Razumihin, căre-l apucă de umăr cu putere.
— Să te las în pace? îndrăznești să spui sa te las în pace? Știi ce-am să făc cu tine? Am să te iau pe sus, am să te leg burduf și am să te duc la subsuoară acasă, unde am să te încui!
— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov încet și, în aparență foarte calm, tu nu vezi că n-am nevoie de binefacerile tale? Ce placere ai să faci pe binefăcătorul față de oamenii care... cărora puțin le pasă de binefacerile tale? Față de oameni, în sfîrșit, cărora le vine greu să suporte binefacerile altuia? Pentru ce, spune, pentru ce m-ai descoperit la începutul bolii? Poate că eram fericit să mor... Nu ți-am arătat destul de limpede astăzi că mă chinuiești, că... m-am săturat de tine? Ce placere să chinuiești oamenii! Te asigur că toate acestea împiedică serios întrebarea mea, pentru că mă enervează întruna. Zosimov a plecat adineauri ca să nu mă enerveze. Lasă-mă și tu, pentru numele lui Dumnezeu! Și apoi, ce drept ai să mă reții cu forța? Nu vezi că sunt pe deplin conștient și că nu mai delirez? Învață-mă cum, cum să te conving să nu te mai ții după mine și să mă scutești de binefacerile tale? Sunt un nerecunoscător? Fie! Sunt un ticălos? Nu-mi pasă, dar lasați-mă în pace cu toții, pentru Dumnezeu! Lasați-mă în pace!
Începuse liniștit, savurând dinainte placerea ce i-o va da otrava pe care se pregătea s-o picure în vorbe, și isprăvise plin de mânie, gîfîind ca atunci când îl daduse afară pe Lujin.
Razumihin rămase nemișcat, se gândi puțin, și-i dadu drumul.
— Du-te dracului, dacă-i așa! zise el încet, aproape meditativ. Stai! zbiera el pe neașteptate, când Raskolnikov se urni din loc. Asculta ce am să-ți spun! Îți declar că sunteți cu toții niște palavragii și niște fanfaroni! Cum aveți o suferința, cât de mică, o clociți ca găină oul! Până și în suferință nu faceți altceva decât să-i plagiați pe alții. Nici urmă de viață, de independență! Sunteți făcuți din alifie de spermanțet și în vinele voastre curge braga, nu sânge! Nu vă cred pe nici unul! Tot ce urmăriți, în orice împrejurare v-ați afla, este să n-aveți nimic omenesc! Sta-a-ai! striga el, și mai mânios, văzând că Raskolnikov da iarăși să plece. Ascultă până la capăt! Tu știi că astăzi se adună lumea la mine ca să sărbătorim mutarea. S-ar putea să fi și sosit o parte, dar l-am lăsat pe unchiul meu să primească musafirii, am trecut adineauri pe acasă. Și dacă n-ai fi un idiot, un idiot banal, un idiot fără pereche, dacă n-ăi fi o copie după original... Vezi, Rodea, recunosc că ești băiat deștept, dar ești și idiot totodată! Și așa, dacă n-ai fi idiot, ai veni la mine astă-seară, să stai cu noi, în loc să-ți rupi pingelele pe drumuri. Dacă ai ieșit din casa, ai ieșit, și nu mai avem ce face! Þi-aș da un fotoliu moale, are gazda mea... Ceai, societate placută... Dacă nu, te-aș culca pe sofa, și tot ai stă în mijlocul nostru... Are să vină Zosimov. Vrei?
— Nu.
— Te înșeli! exclamă nerăbdator Razumihin. De unde știi? Poți să răspunzi de tine? Și apoi, tu nici nu înțelegi chestiile astea... Și mie mi s-a întâmplat de o mie de ori să o rup cu oamenii, și, după ce am fugit de ei, am venit iarăși înapoi... Þi-e rușine și vii înapoi! Așa că ține minte: casa lui Pocinkov, etajul doi...
— Păi dacă o ții tot așa, domnule Razumihin, numai pentru placerea de a face pe binefăcătorul, ăi să ajungi să te lași să te și bată oamenii.
— Pe cine să bata? Pe mine? Numai să îndrăznească cineva, că-i și sucesc gâtul! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci și șapte, locuința funcționarului Babușkin...
— N-am să vin, Razumihin! Raskolnikov se întoarse și pleca.
— Pun rămășag că ai să vii! îi strigă din urmă Razumihin. Altfel... altfel nici nu vreau să te mai cunosc! Stai, hei! Zametov e aici?
— Este.
— L-ai văzut?
— L-am văzut.
— I-ai vorbit?
— I-am vorbit.
— Despre ce? Bine, lua-te-ar dracu să te ia, nu spune dacă nu vrei. Casa lui Pocinkov, patruzeci și șapte, locuința lui Babușkin, să nu uiți!
Raskolnikov ajunse în Sadovaia și coti după colț. Razumihin se uită după el, dus pe gânduri. Apoi, ridicând din umeri, intră în local, dar se opri pe la mijlocul scării.
„La dracu”! își spuse el aproape cu glas tare. Vorbește ca și când ar fi în toate mințile și totuși... Dar ce idiot sunt! Parcă nebunii nu vorbesc logic? Și Zosimov, pare-mi-se, tocmai de așa ceva se teme! se lovi cu degetul peste frunte. Dar dacă... pot eu să-l las singur tocmai acum? Dacă se aruncă în apă... Uf, ce greșeala am făcut! Nu, așa nu se poate!" Alergă înapoi să-l ajungă pe Raskolnikov, dar acesta parcă intrase în pământ. Razumihin scuipă de necaz și se înăpoie iute la „Palatul de Cristal", să-l descoasă cât mai repede pe Zametov.
Raskolnikov se duse de-a dreptul la podul N-ski, se opri pe la mijlocul lui, sprijinindu-se cu amândouă coatele de parapet, și privi în lungul apei. După ce se despărțise de Razumihin, se simțise atât de slab, că abia putuse să ajungă acolo, pe pod. Îi venea să se așeze, sau să se culce undeva în strada. Aplecat peste parapet, urmărea mecanic ultima licărire trandafirie a asfințitului, șirul de case tot mai întunecate în amurgul ce se lasă pe nesimțite, un geam depărtat, undeva la mansarda, pe partea stângă a cheiului, incendiat o clipă de ultima rază de soare, apă neagră a canalului, da, tocmai apa o privea cu o atenție deosebită. Apoi, cercuri roșii prinseră a i se roti în făță ochilor, casele se clatinără, trecătorii, cheiurile, echipajele, totul în jur începu să joace. Tresări, salvat poate din leșin de o apariție stupida și hidoasă. Simți că cineva se oprește alaturi, în dreapta lui; privi și văzu o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu obrazul galben, prelung, scofâlcit și ochii roșii, căzuți în orbite. Îl privea drept în față, probabil fără să-l vada, fără să deslușească ce se petrece în jurul ei. Apoi se sprijini cu mâna dreaptă de parapet, ridica piciorul drept și-l trecu peste grilaj; făcu același lucru cu piciorul stâng și se aruncă în canal. Apa murdara se desfăcu, înghițindu-și victimă, dar, în clipa următoare, înecata se ridica la suprafața și pluti încet la vale, dusa de curent cu capul și picioarele în apă, cu spatele în sus, cu fustă ridicată și umflată deasupra apei ca o perna.
— S-a înecat! S-a înecat! țipau zeci de glasuri; lumea venea de pretutindeni, cele doua cheiuri se umpleau de spectatori; pe pod, în jurul lui Raskolnikov, se înghesuiau oamenii, împingîndu-l și lipindu-l de parapet.
— Doamne, e Afrosiniușkă noăstră! se văita alaturi un glas de femeie. Oameni buni, salvați-o, dragii mei!
— Barca! Aduceți o barca! striga mulțimea.
Dar nu mai era nevoie de barcă: sergentul de strada coborâse în fugă treptele care duceau spre canal, își lepădase mantaua, cizmele și se aruncase în apa. N-avea mare lucru de făcut, curentul o ducea pe înecată la doi pași de trepte, o apuca de haine cu mâna dreaptă, cu stînga se agăță de părul ce i-l întindea un camarad și înecata fu scoasa la mal. O culcară pe treptele de granit. Ea se dezmetici repede, se așeza și începu să strănute și să pufăie, ștergîndu-și fără nici un rost rochia uda cu mîinile. Nu vorbea.
— A năucit-o băutura, maică, a năucit-o de tot, se vaită același glas de femeie, de data asta alaturi de Afrosiniușkă. Deunăzi a vrut să se spânzure — am scos-o din laț. Acum m-am dus la băcănie și am lasat fetișcană să vada de ea și ian te uita ce păcat! Îi orășeancă de-a noastră, maică, șade lângă noi, a doua casă din colț, iac-aici...
Lumea se împrăștia, sergenții de strada își mai făceau de lucru cu înecata, cineva pomenise despre secție... Raskolnikov urmărea scena cu o senzație ciudată de nepăsare și răceală. Simți ca i se face greață. „Nu, e dezgustător... apa... nu face...", mormăi el printre dinți. „N-are să iasă nimic, adaugă el, n-am ce aștepta... Secție?... De ce Zametov nu este la secție? Secția e deschisă la ora zece..." Se întoarse cu spatele la balustrada și-și roti privirile împrejur. „Ei și! Poate n-ar fi rău!" hotărî el, urnindu-se din loc și pornind înspre secție. Inima îi era pustie și surda la toate. Nu voia să se gândească. Nu mai simțea nici anxietate, nu mai avea nici urmă din energia de adineauri, când plecase de acasă hotărît „sa sfîrșească cu toate!". O apatie totala le luase locul.
„Și asta ar fi o ieșire, se gîndea el, mergând încet, apatic, pe cheiul canalului. Oricum, toate ar luă sfîrșit, pentru că așa vreau eu... Dar este oare într-adevăr o ieșire? A, ce-mi pasă?! Un metru de spațiu tot voi avea, he-he! Dar ce sfârșit! Să fie, într-adevăr, sfârșitul? Am să mărturisesc șau n-am să mărturisesc? Eh... drace! Sunt obosit de nu mai pot, aș vrea să mă culc, sau să mă așez undeva cât mai repede! Ce este mai rușinos este tâmpenia lucrului! Dar nu-mi pasă! Doamne, câte prostii îmi trec prin minte!"...
Ca să ajungă la secție, trebuia să meargă drept înainte și să cotească după a doua strada la stînga; era la doi pași. Dar, ajuns la primul colț, el se opri, se gândi puțin și intră în ulicioară ca să făcă un ocol de două străzi - poate că o făcuse fără nici un scop sau poate ca să lungească cu un minut drumul și să câștige timp. Mergea cu privirile în pământ. Deodată, i se păru că cineva îi șoptește ceva la ureche. Ridică ochii și văzu că se afla în dreptul casei aceleia, în fața gangului.
Din seara aceea nu mai fusese pe acolo și nici nu trecuse prin fața ei.
O dorință inexplicabila și de neînvins îl împinse înainte. Intră, străbătu gangul, o luă pe p