agonia
francais

v3
 

Agonia.Net | Règles | Mission Contact | Inscris-toi
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Textes du même auteur


Traductions de ce texte
0

 Les commentaires des membres


print e-mail
Visualisations: 4749 .



Un hot cinstit
prose [ ]
Din însemnările unui necunoscut

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
par [Fiodor_Mihailovici_Dostoievski ]

2005-05-15  | [Ce texte devrait être lu en romana]    |  Inscrit à la bibliotèque par





UN HOÞ CINSTIT


Din însemnările unui necunoscut


Intr-o dimineață, pe cînd mă pregăteam să mă duc la serviciu, a venit la mine Agrafena, bucătăreasa, spălătoreasă și jupîneasa mea, și, spre marea mea mirare, a intrat în vorbă cu mine.
Pînă atunci se arătase a fi o femeie atît de tăcută și de simplă, încît, în afară de cele cîteva cuvinte rostite în fiecare zi în legătură cu masa de prînz, n-a mai scos aproape nici o vorbă în răstimp de șase ani. Oricum, mie nu mi-a fost dat să aud nimic altceva din gura ei.
— Am venit să vă spun, domnule, începu ea tam-nesam, că ați face bine să închiriați cămăruța.
— Care cămăruță ?
— Ei, care : aia de lîngă bucătărie.
— De ce ?
— De ce ! Pentru că așa e obiceiul, ca oamenii să țină chiriași.
— Cine s-o ia cu chirie ?
— Cine s-o ia cu chirie ! Un chiriaș. Parcă matale nu știi.
— Păi bine, femeie, dar acolo e așa de strîmt, că nici n-ar încăpea un pat. Cine să stea acolo ?
— De ce să stea ? Numai să aibă unde să doarmă, că de stat o să stea pe prichiciul ferestrei.
— Care fereastră ?
— Ei, care ; parcă matale nu știi! Aia din antreu. O să stea acolo și o să coasă, ori să facă mai știu eu ce altă treabă. Poate să stea și pe scaun. Are scaun, are și masă, are acolo de toate.
— Și cine e, mă rog, dumnealui ?
— Un om cumsecade, un om umblat. Eu am să-i gătesc și am să-i iau pentru casă și masă numai trei ruble de argint pe lună...
In cele din urmă, după îndelungi străduințe, am aflat că un ins oarecare, un om mai în vîrstă, a convins-o pe Agrafena sau a făcut-o într-un fel să-1 accepte în bucătărie ca chiriaș, cu masă cu tot. Ce-i trecea prin cap Agrafenei trebuia neapărat să se împlinească, deoarece știam că altminteri n-o să mă mai lase-n pace. Cînd se întîmpla cîte ceva ce nu-i era pe plac, numaidecît cădea pe gînduri și devenea profund melancolică, iar starea asta ținea vreo două-trei săptămâni. In acest răstimp, mîncarea se făcea mai proastă, din rufărie lipsea mereu cîte ceva, dușumelele rămîneau nespălate, pe scurt — se iveau o mulțime de neplăceri. Băgasem de seamă încă mai de mult că femeia asta atît de tăcută nu era în stare să ia o hotărîre, să stăruie asupra unei idei care să-i fi aparținut ei înseși. Dar dacă totuși în creierul ei plăpînd se înfiripa cine știe cum cîte ceva ce semăna cu o idee, cu o acțiune, oprind-o să-și ducă la îndeplinire ideea însemna să-i dai pentru o bucată de vreme o cumplită lovitură morală. Iată de ce, ținînd mai mult ca la orice la propria mea liniște, m-am învoit numaidecît.
— Măcar e ceva de capul lui ; are buletin de indentitate sau ceva de felul ăsta ?
— Cum să nu ! E limpede că are. E un om de treabă, un om umblat ; zice că dă trei ruble.
A doua zi, în modesta mea locuință de burlac și-a făcut apariția noul chiriaș, lucru care, departe de a mă supăra, mi-a dat prilej chiar să mă bucur în sinea mea. Duc în genere o existență retrasă, ca de schimnic. Cunoștințe nu am aproape de loc ; ies din casă rar. După zece ani de viață solitară, m-am obișnuit, desigur, cu singurătatea. Dar nu mă încînta, firește, cîtuși de puțin perspectiva altor zece, cincisprezece ani, sau poate și mai mulți, în tovărășia aceleiași Agrafena și în aceeași locuință de burlac ! Iată de ce, așa stînd lucrurile, un om liniștit în plus însemna pentru mine curată mană cerească !
Agrafena nu mințise : chiriașul meu era un om umblat. Din buletinul său am văzut că a fost la viața lui ostaș, lucru pe care, de altfel, l-am observat și fără a mă uita în buletin, de la prima vedere. E destul de lesne de ghicit. Printre cei din mediul său, Astafi Iva-novici, chiriașul meu, era un om deosebit. Ne înțelegeam de minune. Lucrul cel mai bun era că lui Astafi Ivanovici îi plăcea câteodată să povestească tot felul de istorii, întîmplări din viața sa. In existența mea atît de plictisitoare, un astfel de povestitor apărea de-a dreptul ca o comoară. Intr-un rînd, mi-a povestit o istorie de-a lui, care într-o oarecare măsură rn-a tulburat. Dar iată în ce împrejurări mi-a povestit istoria cu pricina.
O dată am rămas singur acasă : și Astafi, și Agrafena plecaseră la treburile lor. Pe neașteptate aud din odaia cealaltă că a intrat cineva și mi s-a părut că era un străin; am ieșit : într-adevăr, în antreu stătea un străin — un om scund, numai în haină, deși era toamnă și se făcuse frig.
— Pe cine cauți ?
- Aici stă funcționarul Alexandrov ?
— Nu amice ; la revedere.
— Păi, portarul zicea că stă aici, a mai stăruit vizitatorul, retrăgîndu-se sfios spre ușă.
— Hai, întinde-o amice ; pleacă.
A doua zi, după prînz, în timp ce Astafi Ivanovici îmi proba surtucul pe care i-1 dădusem să mi-1 transforme, a intrat iarăși cineva în antreu. Am întredeschis ușa.
Chiar sub ochii mei, individul de ieri a luat foarte calm din cuier căftănelul meu îmblănit, 1-a pus la subțioară și a rupt-o la fugă. In tot acest timp, Agrafena s-a uitat țintă la el cu ochii holbați de mirare și n-a mai făcut nimic altceva pentru salvarea căftănelului. Astafi Ivanovici a întins-o după pungaș și după zece minute s-a întors cu mîinile goale, gîfîind. Individul parcă intrase în pămînt!
— Ghinion, Astafi Ivanovici! Bine că n-a luat mantaua ! Mă nenorocea, pungașul!
Dar întîmplarea 1-a tulburat atît de mult pe Astafi Ivanovici, încît, uitîndu-mă la dînsul, am și uitat de pagubă. Nu putea să-și mai vină în fire. Lăsa mereu acul și se apuca să povestească iar și iar cum s-au petrecut lucrurile, cum stătea el, uite-așa, cum a luat hoțul, sub ochii lui, la doi pași de dînsul, căftănelul, și cum s-a întîmplat de nici nu 1-a putut prinde. După aceea se apuca iarăși de lucru, ca apoi să-1 lase iarăși. In cele din urmă, l-am văzut că s-a dus la portar să-i povestească întîmplarea și să-1 mustre pentru că îngăduie să se petreacă una ca asta în curtea lui. Apoi s-a întors și a prins s-o certe pe Agrafena. Pe urmă s-a apucat iar de lucru și multă vreme a tot bombănit, repetînd aceeași istorie, cum stătea el colea, și eu dincolo, cum a luat hoțul sub ochii noștri, numai la doi pași de noi, căftănelul etc. Pe scurt, deși iscusit la treabă, Astafi Ivanovici avea obiceiul să se moșmondească și să se foiască într-una.
— Ne-a prostit pe amîndoi, Astafi Ivanîci! i-am zis seara, oferindu-i un pahar de ceai și dorind, de plictiseală, să-1 fac să povestească iar întîmplarea cu furtul căftănelului, povestire care, datorită desei ei repetări și sincerității profunde a povestitorului, devenise foarte amuzantă.
— Ne-a prostit, domnule ! Tare mi-e ciudă, mă iau toți dracii, măcar că nu era haina mea. Eu așa zic, că nu există pe lunea asta nemernic mai mare decît hoțul. Altul te păgubește barem pe nimica, dar ăsta îți fură munca, sudoarea ce-ai vărsat-o muncind, îți fură timpul... Ptiu, ce porcărie ! De necaz, nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta. Mă întreb cum de nu vă pare rău, domnule, după bunul dumneavoastră?
— Asta așa e, Astafi Ivanîci ; mai bine să-ți ia foc un lucru deoît să i-1 lași unui hoț — ți-e ciudă, nu-ți vine la socoteală.
— Cred și eu că nu-ți vine la socoteală ! Bine-înțeles, sînt hoți și hoți... Eu, domnule, am dat o dată și peste un hoț cinstit.
— Cum adică, cinstit ? Ce, sînt și hoți cinstiți, Astafi Ivanîci ?
— Adevărat, domnule ! Cum poate să fie un hoț cinstit ? Voiam numai să spun că omul cu pricina părea să fie cinstit, și totuși a furat. Mi-era mai mare mila de el.
— Ia spune, cum s-a întîmplat, Astafi Ivanîci ?
— S-a întîmplat, domnule, acum doi ani. Pe-atunci rămăsesem aproape un an fără slujbă. Pe cînd aveam încă slujbă, făcusem cunoștință cu un om căzut cu totul la pămînt. Ne-am cunoscut într-o circiumă. Era mare bețivan, un stricat și un trîntor. Avusese mai înainte o slujbă nu știu pe unde, dar îl daseră de mult afară din pricina beției. Era o tîrîtură ! Umbla îmbrăcat ca vai de lume ! Uneori mă întrebam dacă are cămașă pe sub manta ; își cheltuia ultimul bănuț pe băutură. Nu era un zurbagiu ; avea o fire liniștită, blândă și miloasă, și se rușina să cerșească, dar băgai îndată de seamă că tare ar mai vrea să tragă o dușcă sărmanul, și-1 cinsteai. Nu știu cuni s-a întîmplat că ne-am împrietenit, mai bine zis s-a lipit el de mine... că mie îmi era totuna. Ce om ! Se lipea ca un cățeluș și se ținea scai de tine ; și cînd te gîndești că nu ne văzuserăm decît o dată, amărîtul de el! Mai întîi m-a rugat să-1 las să doarmă la mine, și l-am lăsat; avea buletinul în regulă și părea un om cumsecade ! Pe urmă, a doua zi, s-a rugat iarăși să-1 las să doarmă, iar a treia zi a venit din nou, a stat toată ziua pe pervazul ferestrei și iarăși a rămas peste noapte. Ei, acum nu mai scap de el, mi-am zis : dă-i de băut și de mîncat, ba mai dă-i și adăpost peste noapte ; după ce că sînt sărac, mi-am mai luat și un trîntor în cîrcă ! Mai înainte se ducea tot așa, ca și la mine, la un slujbaș, se legase de dînsul și beau tot ce aveau împreună ; acela însă a dat cu totul în patima beției și a murit din nu mai știu ce necaz. Pe ăsta îl chema Emelea. Emelian Ilici. Mă tot gîndeam ce să mă fac cu el. Să-1 izgonesc nu mă lăsa inima, mi-era milă de dînsul, că prea era prăpădit și nenorocit ! Nu scotea o vorbă, nu cerea nimic ; numai ședea așa și se uita în ochii tăi, ca un cățeluș. Ca să vezi cum îl strică băutura pe om ! Mă gîndeam în sinea mea cum aș putea oare să-i spun : pleacă de la mine, Emelianușka, că n-ai ce face aici, nu sînt eu omul pe care-1 cauți ; vezi că mîine-poimîine n-o să am nici eu ce pune în gură ; darămite să te mai țin și pe tine ? Ședeam așa și mă frămîntam, întrebîndu-mă ce-o să facă atunci cînd i-oi spune una ca asta. Parcă-1 vedeam cum o să se uite lung la mine cînd o să mă audă vorbindu-i, cum o să stea multă vreme așa fără să priceapă nici un cuvînt, cum, pe urmă, cînd o să priceapă, o să se ridice de pe pervaz și o să-și ia bocceluța aceea a lui — parcă o văd ! — roșie, în pătrățele, găurită, în care Dumnezeu știe ce punea și pe care o căra pretutindeni cu el, cum o să-și potrivească prăpădita de manta asa ca să vină cît de cît pe umerii lui, și să-i ție și cald, și nici găurile să nu i se prea vadă — căci era un om tare delicat ! — cum o să deschidă pe urmă ușa și o să iasă pe scară cu ochii înlăcrimați. Mi s-a făcut milă... doar nu puteam să las omul să se prăpădească cu zile! Apoi iar m-am gîndit la mine. Ei, lasă, Emelianușka, mi-am zis, multă vreme n-ai să mai hălăduiești tu Ia mine ; ca mîine mă mut și n-ai să mai dai de mine. Și m-am mutat, domnule. Mi-a zis atunci boierul meu, Alexandr Filimonovici (acuma a răposat, Dumnezeu să-1 ierte) : sînt foarte mulțumit de tine, Astafi, și cînd ne-om întoarce de la țară, n-o să te uităm și-o să te luăm iarăși la noi. Fusesem chelar în casa lui. Ce om ! Dar vezi că a murit chiar în același an. După ce l-am petrecut la groapă, mi-am luat calabalîcul, bănuții ce-i agonisisem și m-am mutat la o bătrînică, cu gîndul să mă odihnesc și eu. Am închinat un ungher, singurul liber pe care-1 avea. Fusese și ea dădacă undeva și acuma trăia singură dintr-o pensioară. Ei, mi-am zis, rămîi cu bine, Emelianușka, scumpule ; acuma n-ai să mă mai găsești ! Și ce credeți, domnule ? Cînd mă întorc pe seară (fusesem la un cunoscut), îl văd și pe Emelea ; ședea pe lada mea, cu o legăturică din pînză cadrilată alături ; ședea cu mantaua pe el și mă aștepta... ba încă, așa, ca să-i treacă urîtul, luase o carte bisericească de la bătrîna, pe care o ținea de-a-ndoaselea ! Uite că m-a găsit! Am rămas buimac. Deh, mi-am zis, dacă nu l-am gonit de la bun început, nu mai e chip să scap de dînsul ! Așa că l-am întrebat de-a dreptul : „Ai buletinul la tine, Emelea ?"
Am stat pe urmă, domnule, și m-am gîndit : adică, ce mare bucluc o să-mi facă pribeagul ăsta ? Și tot gîndindu-mă așa, am găsit că buclucul ăsta n-o să mă păgubească prea tare. Trebuie să-i dau de mîncare, mi-am zis. Mă rog — un coltuc de pîine dimineața și, ca să fie mai cu spor, cumpăr și ceva ceapă. La prînz îi dau iarăși un coltuc de pîine cu ceapă. La cină — iar ceapă, cvas, și-un coltuc de pîine dacă o pofti. Iar cînd s-o nimeri și cîte-o ciorbă, înseamnă c-o să ne saturăm ainîndoi de-a binelea. Eu unul mănînc puțin, iar omul băutor, după cum se știe, nu pune nimic în gură : îl mulțumești cu rachiu și cu vin. O să mă dea gata cu băutura lui, mi-am zis, dar numaidecît mi-a venit în minte încă ceva, domnule, și gata, m-am prins ! M-am gîndit că dacă ar fi să plece Emelea, viața n--ar mai avea nici un haz... Și m-am hotărît atunci să-i fiu parinte și binefăcător. N-am să-1 las să piară, mi-am zis, și-am să-1 dezvăț de băutură ! Ei, las că te fac eu om ! Fie, Emelea, zic, rămîi, dar vezi să te ții bine și să mă asculți!
Ce mi-am zis ? M-apuc să-1 învăț să muncească, dar nu așa dintr-o dată ; îl las mai întîi să se sature de hoinărit, și în timpul ăsta caut și chitesc cam la ce-ar fi bun Emelea al meu. Pentru că, domnule, la orice soi de muncă se cere mai întîi ca omul să aibă anumite însușiri. Așa că m-am apucat să-1 cercetez pe-ascuns. Văd că Emelianușka al meu e un om tare înverșunat! Și-am început-o, domnule, cu vorbă bună : uite-așa și pe dincolo, Emelian Ilici, zic, ar trebui să-ți dai seama și tu în ce hal ai ajuns și să încerci să mai semeni a om.
— Destul cu chefurile, zic ! Uite, curg zdrențele pe tine, mantaua ta, să-mi fie cu iertare, numai de ciur mai e bună. Nu-i bine așa, zău ! Cred că a venit vremea să-ți vîri mințile-n cap. Emelianușka ședea și mă asculta cu capul plecat. Păi ce credeți, domnule ? A ajuns pînă acolo, că și limba și-a băut-o și nu mai putea scoate o vorbă mai de Doamne-ajută. Tu îi spuneai de una, și el îți răspundea Dumnezeu mai știe ce! M-a ascultat el ce m-a ascultat, și pe urmă a oftat o dată din rărunchi.
— De ce oftezi, Emelian Ilici ? îl întreb.
— Așa, Astafi îvanîci; nu-ți face griji dumneata. Știi, Astafi Ivanîci, azi două muieri s-au luat la harță în stradă ; una, fără să vrea, a răsturnat coșulețul cu răchitele al celeilalte.
— Ei, și ce-i cu asta ?
— Ailantă i-a vărsat și ea înadins coșulețul cu răchitele, ba încă s-a apucat să le strivească cu piciorul.
— Și ce-i cu asta, Emelian Ilici ?
-— Nimic, Astafi Ivanîci; spun și eu, așa... „Nimic, spun și eu, așa. Of-of, Emelea, Emelianușka ! mi-am zis. Þi-ai băut mințile !..."
— Un boier a pierdut o bancnotă pe trotuar, pe Gorohovaia, ba nu, pe Sadovaia. Un țăran dă cu ochii de ea și zice : norocul meu ; dar a zărit-o și altul, și zice și el : nu, e norocul meu ! Eu am văzut-o mai întîi...
— Ei și, Emelian Ilici ?
— Și-au prins țăranii să se chelfănească, Astafi Ivanîci. In vremea asta iacă un vardist, a ridicat hîrtia de jos și i-a dat-o boierului, iar pe cei doi țărani i-a amenințat că-i vîră la răcoare.
— Și ce-i cu asta ? Ce găsești tu aici vrednic de luat aminte, Emelianușka ?...
— Păi, nimica. Făcea haz lumea, Astafi Ivanîci.
— O-of, Emelianușka ! Lumea ! Þi-ai vîndut sufletul pe-un pi-tac de aramă. Știi ceva, Emelian Ilici ?
— Ce, Astafi Ivanîci ?
— Caută-ți și tu ceva de lucru, zău. Þi-o spun pentru a suta oară, caută de lucru, aibi milă de tine.
— Ce-aș putea să găsesc de lucru, Astafi Ivanîci ? Nici nu mai știu ce-aș putea să caut de lucru, și apoi nici nu m-ar tocmi nimeni, Astafi Ivanîci.
— De-aia te-au și dat afară din slujbă, Emelea, bețivanule!
— Astafi Ivanîci, azi l-au chemat la birou pe Vlas, sufragiul.
— Și de ce, mă rog, l-au chemat, Emelianușka ?
— Asta nu mai știu, Astafi Ivanîci. O fi fost de trebuință pe acolo, de-aia l-au chemat...
„O-of ! mi-am zis. Sîntem pierduți amîndoi, Emelianușka ! Ne pedepsește Dumnezeu pentru păcatele noastre !" Ei bine, domnule, ce poți să faci cu un astfel de om ?
Dar vezi că era al naibii de șiret! Mă asculta el cît mă asculta, pe urmă însă se vede treaba că i se făcea lehamite și cum mă vedea mînios, își lua mantaua, o ștergea și dus era ! Umbla teleleu toată ziua și se-ntorcea pe seară cherclieîit. Dumnezeu mai știe cine-i dădea de băut, de unde făcea rost de bani ; eu unul știu că nu purtam nici o vină !...
— Ehei, Emelian Ilici, zic, ai s-o sfîrșești rău ! Isprăvește cu băutura — auzi ? — isprăvește ! Altă dată, dacă mai vii beat, te las să dormi pe, scară. Nu te primesc în casă !...
Auzindu-mi amenințarea, s-a ținut Emelea o zi, două, dar a treia zi iar a șters-o. Stau eu și-1 aștept ; nu vine ! Zău că m-am și speriat ; m-a năpădit mila. Ce-am făcut cu el ? mi-am zis. Am vîrît spaima într-însul. Pe unde-o fi rătăcind acum, amărîtul ăsta ? Te pomenești că se prăpădește, o, Doamne ! S-a lăsat noaptea : Emelea nicăieri ! A doua zi dimineața ies în antreu și cînd mă uit, îl văd culcat acolo, cu capul pe o treaptă, amorțit de frig.
— Ce-i cu tine, Emelea ? Ei, asta-i bună ? Unde mi-ai fost ?
— Păi, mai deunăzi, Astafi Ivanîci, te-ai supărat și te-ai mîniat, și ai zis să mă culc în antreu ; de-aia nici n-am mai îndrăznit să intru, Astafi Ivanîci, și-am pus capul acilea...
Mi-era și necaz, și milă de el !
— Decît să păzești scara, Emelian, zic, mai bine ți-ai lua altă slujbă mai acătării !...
— Ce altă slujbă_ mal acătării, Astafi Ivanîci ?
— Păi, zic, nefericitule (mă apucase ciuda !), măcar să înveți și tu meșteșugul croitoriei. Ia te uită la mantaua ta ! N-ajunge că-i toată numai găuri, dar mai și mături scara cu ea ! Pune și tu mîna pe ac și mai cîrpește-ți găurile, ca omul. O-of, bețivanule.
Ei bine, domnule, a luat acul în mînă. Eu unul i-o spusesem numai așa în glumă, dar el s-a speriat și a pus mîna pe ac. Și-a scos mantaua și s-a apucat să vîre ața în ac. Mă uit la dînsul: bineînțeles, ochii i s-au tulburat și i s-au înroșit, mîinile îi tremurau de ziceai ce-i aia! S-a chinuit el cît s-a chinuit, dar ața nu voia să intre cu nici un chip ; o tot muia și o tot răsucea — aș ! Pînă la urmă, s-a lăsat păgubaș. Stătea și căsca ochii la mine...
-— Ehei, Emelea, da știi că-mi placi ! Dacă mai era cineva p-acilea, o pățeai ! Păi bine, omule, eu ți-am spus-o în glumă, așa ca o mustrare... Hai, lasă-te păgubaș ! Stai binișor acolo și nu le mai ține de pozne, nu mai dormi pe scări, nu mă face de rîs!...
— Vai de mine, Astafi Ivanîci ! Știu prea bine că umblu mereu afumat și nu-s bun de nimic !... Doar că te supăr degeaba pe dumneata... bi-binefăcătorul meu...
Și deodată văd că încep să-i tremure buzele vinete, o lacrimă i se prelinge pe obrazul alb și-i sticlește în barba nerasă, și unde mi se pune Emelian pe un plîns... Doamne-Doamne ! Parcă mi-ar fi intrat un cuțit în inimă.
„Ehe, nici nu-mi închipuiam să fii chiar atît de simțitor ! Cui să-i fi trecut prin minte?... Nu, Emelea, mi-am zis, să știi că te las în plata Domnului ; du-te la pierzanie, ca un prăpădit ce ești!..."
Ce s-o mai lungesc, domnule ! Toată povestea asta e așa de zadarnică și de nenorocită, că nici nu merită să vorbești despre ea ; dumneavoastră, domnule, vorba ceea, n-ați da doi bani pe ea, dar eu aș fi dat cu amîndouă mîinile dacă aș fi avut ce da, numai să nu se fi întîmplat ceea ce s-a întîmplat! Aveam, domnule, o pereche de pantaloni de călărie, alege-s-ar praful de ei, niște nădragi strașnici, pe cinste, albaștri, în pătrățele. Ii comandase un moșier care venise la oraș, și pe urmă i-a refuzat; zicea că-1 strîng. Așa că mi-au rămas mie. Făceau ceva parale! Mi-am zis că aș putea să iau pe ei Ia tîrgul de vechituri vreo cinci ruble, și, dacă nu, croiesc din ei două perechi de pantaloni din ăia strimți, pentru domnii din Petersburg, și-mi mai rămîne și mie un capăt de-o jiletcă. La de-alde ăștia ca noi, oamenii sărmani, ne prinde bine orice ! In vremea aceea, Emelianușka era tare necăjit și abătut. II văd că nu bea o zi, nu bea două și încă o zi după aceea nu pune nici un strop de băutură în gură ; se fleșcăise de tot și ședea amărît, de-ți era mai mare mila să te uiți la dînsul. Ehe, mi-am zis : ori că n-ai lețcaie-n buzunar, băiete, ori că ai apucat-o singur pe calea cea dreaptă, ai ascultat de glasul judecății și-ai pus cruce la ce-a fost. Uite așa stăteau lucrurile, domnule. Taman atunci s-a nimerit să fie o mare sărbătoare. M-am dus și eu la vecernie și cînd m-am întors, îl văd pe Emelea așteptînd pe pervazul ferestrei cherchelit și clătinîndu-se. Ehe ! mi-am zis. Care va să zică de ăștia mi-ești, băiete ! Pe urmă m-am apucat să caut ceva în ladă. Cînd mă uit — nădragii cu pricina ia-i de unde nu-s!... Caut eu și caut : parc-au intrat în pămînt! După ce-am cotrobăit peste tot și am văzut că nu-s, parcă m-a rîcîit la inimă ! Am luat-o mai întîi la rost pe bătrînica și-am învinuit-o degeaba ; am păcătuit, deh ! La Emelea, măcar că putea da de bănuit, pentru că îl vedeam beat, nici nu m-am gîndit! „Vai de mine, nenișorule, îmi zice bătrînica, ce-mi trebuie mie nădragi din ăștia ? Ce, am să-i port eu ? Mai zilele trecute văd că-mi lipsește și mie o fustă ; mi-a luat-o, cred, tot un om bun ca alde matale... Ce mai tura-vura, nu știu, n-am văzut", zice. „Cine-a fost pe-aici ? întreb eu. A venit cineva ?" „N-a fost nimeni, n-a venit nimeni, nenișorule, zice ; eu am stat acasă toată vremea. Emelian Ilici a ieșit, dar pe urmă s-a întors ; uite-1 colea ! Intreabă-1 pe dânsul." „Emelea, zic, n-ai luat cumva nădragii mei ăia noi; ții minte, ăia pe care i-am făcut pentru moșierul acela ? Poate că ai avut nevoie de ei?" „Nu, Astafi Ivanîci, zice, nu i-am luat."
I-auzi, domnule ! Dă-i iar cu căutatul; caut eu ce caut, dar pantalonii nicăieri!; Emelea sade și se tot clatină. Ședeam și eu, domnule, uite-așa pe vine, dinaintea lui, aplecat deasupra lăzii, și deodată mă uit ou coada ochiului la dînsul... Hait! mă gîndesc și odată simt că mi se aprinde inima în piept; m-am și roșit tot. Și iată că se uită și Emelea la mine.
— Nu, Astafi Ivanîci, nu ți-am luat eu nădragii... Poate ți-oi fi închipuind cine știe ce, da să știi că eu unul nu ți i-am luat.
— Doar nu i-o fi înghițit pămîntul, Emelian Ilici ?
— Nu, Astafi Ivanîci, zice, nici nu i-am văzut.
— Deh,Emelian Ilici, atunci poate că au făcut singuri picioare, nu ?
— Poate că au făcut singuri picioare, Astafi Ivanîci.
Cînd l-am auzit vorbind așa, m-am ridicat, m-am dus la fereastră, am săltat fitilul, la lampă și m-am apucat de lucru. Aveam de prefăcut jiletca slujbașului care locuia sub noi. Mă ardea în piept și mă durea. Zău dacă nu era mai bine să-mi fi aruncat toată hăinăria pe foc. Emelea a simțit, se vede treaba, că-mi ieșisem din fire. Așa e, domnule ; omul care a săvîrșit o faptă rea simte de departe nenorocirea, așa cum simte pasărea cerului furtuna.
— Auzi, Astafi Ivanîci, a început Emeliușka cu glas tremurat, Antip Prohorîci, felcerul, s-a însurat astăzi cu nevasta birjarului care-a murit mai deunăzi...
M-am uitat o dată la el, vezi bine, negru la față... Emelea a priceput. Iacătă-1 că se ridică, se apropie de pat și se apucă să scotocească prin preajmă. Aștept. S-a foit mult, vorbind într-una ca pentru el: „Nu-s, și pace ; unde-or fi pierit, fir-ar să fie de nădragi!" Aștept eu, aștept și odată îl văd pe Emelea că se vîră sub pat, în patru labe. N-am mai putut răbda.
— Ce te-a apucat, Emelian Ilici, de umbli-n patru labe ? zic.
— Caut nădragii, Astafi Ivanîci. Poate-or fi pe undeva.
— Lasă, domnule, zic (necăjit cum eram, îl iau de sus), nu te mai osteni și dumneata pentru fitece ; nu-ți mai roade genunchii degeaba!
— Nu-i nimic, Astafi Ivanîci... Poate s-or găsi, dacă i-om mai căuta.
__ Hm !... zic. Ascultă, Emelian Ilici!
— Ce e, Astafi Ivanîci ?
— Nu cumva mi i-ai furat tu, ca un tîlhar, ca un nemernic, drept răsplată pentru că te-am miluit cu o bucată de pîine ? Mă apucaseră toți dracii, domnule, cînd l-am văzut tîrîndu-se pe jos, în genunchi, înaintea mea.
— Nu... Astafi Ivanîci...
A zis așa și acolo a rămas, sub pat, cu fața la pămînt. A stat mult așa culcat; pe urmă a ieșit. Se făcuse alb ca varul. S-a ridicat, s-a așezat lîngă mine pe pervazul ferestrei și a zăbovit așa preț de vreo zece minute.
— Nu, Astafi Ivanîci, zice, și deodată se proțăpește dinaintea mea, înspăimîntător ca păcatul însuși; parcă-1 văd și acum. Nu, Astafi Ivanîci, zice ; nu eu ți-am luat nădragii...
Dîrdîia din tot trupul și se împungea într-una cu degetul în piept, iar glasul îi tremura în așa hal, că mi-am pierdut și eu cumpătul și am rămas încremenit pe pervaz.
— Cum vrei, Emelian Ilici, zic ; iartă-mă, dacă din prostie te-am învinuit pe degeaba. Cît despre nădragi, mai dă-i încolo ; ne-om descurca noi și fără ei. Brațe avem, slavă Domnului, n-o să ne apucăm de furat... și n-o să păgubim oamenii sărmani; ne-om cîștiga noi cumva un codru de pîine...
M-a ascultat Emelea cu luare-aminte, a mai zăbovit așa o vreme dinainte-mi și pe urmă s-a așezat. Și a stat așa, neclintit, toată seara ; cînd m-am dus la culcare, Emelea tot acolo ședea. A doua zi dimineață, cînd mă uit, îl zăresc culcat pe dușumeaua goală, încovrigat sub măntăluța lui; de-atîta umilință, nici n-a mai îndrăznit să se culce în pat. Ei bine, domnule, de-atuncea nu l-am mai putut suferi, ba încă în primele zile îl uram de-a binelea. Era, ca să zic așa, ca și cum m-ar fi furat propriul meu fecior și mi-ar fi pricinuit o supărare oumplită. Eh, Emelea, Emelea ! mi-am zis. Cît despre Emelea, domnule, de vreo două săptămîni bea de stingea. Se înverșunase cu totul la băutură. Pornea de dimineață și se-ntorcea tîrziu noaptea. Două săptămîni n-am auzit o vorbă de la el. De bună seamă că-1 rodea amarul, ori și-o fi pus în gînd să-și facă seama în felul ăsta. în cele din urmă s-a potolit; și-o fi băut toți banii. S-a statornicit iarăși pe pervazul ferestrei. Þin minte că a stat așa, fără să scoată o vorbă, trei zile încheiate ; cînd deodată iată-1 că plînge. Plîngea, domnule, și încă cum ! îi curgeau lacrimile gîrlă și parcă nici nu simțea că varsă lacrimi.
Trebuie să știți, domnule, că e tare greu să vezi plîngînd de amar și de alean un om în toată firea, ba încă un moșneag ca Emelea.
— Ce-i cu tine, Emelea ? zic.
Odată a tresărit. Dîrdîia din tot trupul. Vezi bine, era întîiș oară că-i vorbeam, de la întîmplarea cu pricina.
— Nimic... Astafi Ivanîoi.
— Nu te mai necăji, Emelea. Ia mai dă-le încolo de prostij! Ce stai așa îmbufnat ? Mi se făcuse milă de el.
— Așa, Astafi Ivanîci; nu la asta mă gîndeam. Aș vrea săfni găsesc ceva de lucru, Astafi Ivanîci.
— Ce anume să-ți găsești de lucru, Emelian Ilici ?
— Ia, ceva acolo. Poate o slujbă, cum aveam mai înainte ; m-am și dus și m-am rugat de Fedosei Ivanîci... N-aș vrea să te supăr, Astafi Ivanîci. Poate mi-oi găsi o slujbă, Astafi Ivanîci, și atunci am să-ți dau dumitale tot și am să mă răsplătesc pentru toată îmbucătura cu care m-ai miluit.
— Lasă, Emelea, lasă ; dac-a fost un păcat, s-a dus ! Ale-ge-s-ar praful de el! Hai să trăim iar ca mai înainte.
— Nu, Astafi IVanîci, dumneata poate te gîndești tot la aia... dar să știi că eu nu ți-am luat nădragii...
— Fie și așa ; Dumnezeu cu tine, Emelianușka !
— Nu, Astafi Ivanîci. Văd că nu mai e chip să stau la dumneata. Te rog să mă ierți, Astafi Ivanîci.
— Vezi-ți de treabă, Emelian Ilici, zic ; da oare cine te supără, cine te gonește — eu ?
— Nu, dar nu se cuvine să mai hălăduiesc așa la dumneata, Astafi Ivanîci... Mai bine plec...
Care va să zică s-a supărat omul și o ține una și bună. Mă uit la el și văd că într-adevăr s-a ridicat și își pune măntăluța.
— Incotro, Emelian Ilici ? Fii cuminte ! Ce faci, unde o să te duci ?
— Nu, nu ; rămîi cu bine, Astafi Ivanîci, și nu mă mai ține (iar scîncea) ; mai bine să mă feresc de păcat, Astafi Ivanîci. Nu mai ești nici dumneata cum erai.
— Cum să nu mai fiu ? Tot așa sînt ! Ai să te prăpădești singur, Emelian Ilici, ca un copil fără minte.
— Nu, Astafi Ivanîci, Acuma, Astafi Ivanîci, de cîte ori pleci, dumneata încui lada ; cînd văd asta, mă podidesc lacrimile... Nu, mai bine lasă-mă să plec, Astafi Ivanîci, și iartă-mi toate supărările pe care ți le-am pricinuit cît am stat împreună.
Fii bine, domnule, a plecat. II aștept o zi, gîndindu-mă că are să se întoarcă pe seară. Nu s-a întors. N-a venit nici a doua și nici a treia zi. M-am speriat; mă apăsa urîtul — nu beam, nu mîncam, nu dormeam. Mă dăduse gata omul meu ! A patra zi, am pornit-o pe la toate cîrciumile, întrebînd de dînsul; dar pe Emelianușka nu era chip să-1 găsești! „Să te fi prăpădit oare ? mi-am zis. Poate ți-ai dat sufletul pe sub vreun gard, criță cum erai, și acuma zaci ca o buturugă putredă." M-am întors acasă mai mult mort decît viu. A doua zi aveam de gînd să colind iar după dînsul. Mă blestemam că l-am lăsat să plece așa, de capul lui, prostul de el. în cea de-a cincea zi (era sărbătoare), aud deodată ușa scîrțîind și-1 văd pe Emelea intrînd : vînăt la față, cu părul plin de noroi, ca și cînd ar fi dormit în uliță, se scofîlcise și se făcuse ca o surcică. Și-a scos măntăluța, s-a așezat pe ladă lîngă mine, cu ochii țintă în ochii mei. M-am bucurat, de bună seamă, dar în aceeași vreme mă rodea la inimă și mai avan ca înainte. Vedeți dumneavoastră, domnule, să fi făcut eu un păcat omenesc ca ăsta, apăi mai bine mă prăpădeam ca un cîine, decît să mă mai întorc. Dar Emelea s-a întors ! Firește, nu e lucru ușor să vezi un om în halul ăsta. M-am apucat să-1 mîngîi, să-1 liniștesc. „îmi pare bine că te-ai întors, Emelianușka, zic. Dacă mai zăboveai un pic, mă duceam și azi să te caut prin cîrciumi. Ai luat ceva în gură ?"
— Am luat, Astafi Ivanîci.
— Și zici c-ai mîncat ? Uite, frățioare, a mai rămas ceva din ciorbița de ieri; e cu carne. Uite colea și niște ceapă cu pîine. Mănîncă, zic, că nu strică.
I-am dat să mănînce și atunci am înțeles că poate n-a pus nimic în gură de trei zile ; cu atîta poftă mînca. Ei, va să zică foamea 1-a mînat încoace. M-am muiat cu totul, uitîndu-mă la el, sărmanul. Ia să dau o fugă pînă la dugheană, să-i aduc ceva pentru suflețelul lui și s-o sfîrșim cu ce-a fost! Nu mai sînt supărat pe tine, Emelianușka ! Þi-am adus vinișor. Hai, Emelian Ilici, zic, să-i tragem o dușcă, doar e zi de sărbătoare. Vrei să bei ? Face bine.
A întins mîna lacom, a luat paharul și s-a oprit; a stat așa cîteva clipe, apoi a dus paharul la gură ; vinul i-a curs pe mînecă. A dus paharul la gură, dar numaidecît 1-a pus pe masă.
— Ce-i, Emelianușka ? —- Nimic, Astafi Ivanîci.
— Nu bei ?
— Păi, Astafi Ivanîci... nu mai beau, Astafi Ivanîci.
— Vrei să te lași pu totul, Emeliușka, ori numai azi nu bei ? A rămas o vreme tăcut, pe urmă îl văd că-și lasă capul pe braț.
— Nu cumva ești bolnav, Emelea ?
— Nu prea mă simt bine, Astafi Ivanîci.
L-am culcat în pat. Intr-adevăr, îi ardea capul și-1 scuturau frigurile. Am stat toată ziua la căpătîiul lui; spre seară i s-a făcut mai rău. I-am dat cvas amestecat cu ulei și cu ceapă, și cu firimituri de pîine. Na, zic, mănîncă un pic de papară, poate c-o să-ți facă bine ! A clătinat din cap. „Nu, zice, azi nu mai mănînc, Astafi Ivanîci". I-am pregătit un ceai. S-a spetit bătrînica de atîta alergătură. Starea lui însă nu se îmbunătățea de loc. Proastă treabă ! mi-am zis. A mai trecut o zi și în dimineața zilei următoare m-am dus la doctor. Nu departe de noi locuia un doctor pe care-1 știam, pe nume Kostopravov. II cunoscusem mai demult, cînd eram încă în serviciu la familia Bosomiaghin; mă îngrijise și pe mine. Doctorul a venit și 1-a văzut. „Stă prost, zice. Nici nu mai făcea să trimiți după mine. Să-i dăm totuși niște prafuri." Nu i-am dat prafurile ; mi-am zis că sînt mofturi de-ale doctorului. Așa am intrat în a cincea zi de boală.
Emelea se sfîrșea, întins pe pat, sub ochii mei. Ședeam pe pervaz cu lucrul în mînă. Bătrînica făcea focul în sobă. Tăceam cu toții. Mi se rupea inima, domnule, după el, după bețivan, ca și cînd ar fi murit un copil de-al meu. Știam că Emelea se uită acum la mine ; băgasem de seamă încă de dimineață că se luptă cu el însuși, că are ceva pe suflet, dar nu îndrăznește să-mi spună. In cele din urmă, m-am uitat la dînsul; nu-și mai lua ochii de la mine și i se citea în priviri o mîhnire cumplită. Cînd și-a dat și el seama că mă uit în ochii lui, i-a lăsat numaidecît în jos.
— Astafi Ivanîci!
— Ce e, Emeliușka ?
— Dacă, să zic așa, Astafi Ivanîci, am duce măntăluța mea la tîrgul de vechituri, cam cît am putea să luăm pe ea ?
— Nu știu dacă am lua mare lucru, Emelian Ilici. Poate o hîrtie de trei ruble.
Dacă aș fi dus-o într-adevăr la tîrgul de vechituri, n-ar fi fost chip să iau nimic pe ea, ba încă mi-ar fi rîs oamenii în nas că umblu să vînd asemenea zdreanță. I-am spus și eu numai așa, ca să-1 mîngîi, știindu-1 sărac cu duhul.
— Eu socoteam, Astafi Ivanîci, că s-ar putea lua trei ruble de argint; oricum, e din postav, Astafi Ivanîci. Cum să iei numai o hîrtie de trei ruble, dacă e din postav ?
— Nu știu, Emelian Ilici, zic ; dacă vrei s-o duci, firește, trebuie să ceri de la început trei ruble.
O vreme Emelea a rămas tăcut, pe urmă m-a strigat iar :
— Astafi Ivanîci!
— Ce e, Emelianușka ? îl întreb.
— Cînd oi închide ochii, să vinzi mantaua. Să nu mă îngropați într-însa, că o să zac eu și așa. E un lucru bun, poate ți-o fi de folos.
Odată mi s-a strîns inima, domnule, așa cum nici nu-i chip de spus în cuvinte. Mi-am dat cu socoteala că 1-a cuprins aleanul morții. Am tăcut iar cu toții. S-a scurs așa un ceas. Cînd m-am uitat iarăși la dînsul, era tot cu ochii la mine, și cînd mi-a întîlnit privirea, i-a lăsat în jos.
— Nu vrei apă, Emelian Ilici ?
- Dă-mi, Astafi Ivanîci, dacă te lasă inima. I-am dat să bea.
- Mulțumesc, Astafi Ivanîci, zice...
— Mai vrei ceva, Emelianușka ?
— Nu, Astafi Ivanîci, nu mai vreau nimic ; vreau numai...
- Ce ?
— Vreau...
— Ce vrei, Emeliușka ?
— Nădragii ăia... eu i-am luat atunci... Astafi Ivanîci...
— Las’ că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule ! zic. Mori liniștit... Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile. Am întors capul o clipă.
— Astafi Ivanîci...
Mă uit la el : Emelea voia să-mi spună ceva — se săltase în capul oaselor și se trudea, mișca din buze... S-a roșit la față deodată, cu ochii țintă la mine... Cum îl privesc, văd că pălește iar. Intr-o clipită, s-a mistuit tot; și-a răsturnat capul pe spate, a oftat o dată și și-a dat duhul.


.  | index








 
shim La maison de la litérature shim
shim
poezii  Recherche  Agonia.Net  

La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politique de publication et confidetialité

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites! .