În mintea mea s-a făcut amiază,
În inima mea zi fără vînt
Nici o pasăre nu traversează
Trupul meu cel de pămînt.

Demult au fost vise și vorbe,
Case care ne adăposteau.
De pe atunci fîntînile cu corbe
Din brațele tale mă scoteau.

Era o zi scurtă și săracă
În care am șezut îmbrățișati
Pe o bătaie repede de toacă
Care trezește-n mănăstiri pe frați.

Sunetul ei a dispărut în timp
Cum se ascunde în lînă o căpusă
Și-i plină clipa de sînge și argint
Deschisă ca ochiul de păpusă.

De atunci s-a lărgit inima mea
Și a încăput în ea cerul și pămîntul
Și vine uneori o pasăre să stea
Ca să-mi ciupească viu din ceafă gîndul.

În mintea mea s-a făcut amiază
În inima mea zi fără vînt
Doar o pasăre mai traversează
Trupul meu cel de pămînt.

Și de atunci s-a lărgit inima mea
Și încape-n ea moartea și pămîntul
Cînd noaptea se prelinge printr-o stea
Și îmi acoperă ca ceara gîndul.

Privesc o zi care va fi pe urmă -
ÃŽn ceafa mea topindu-se la soare
Vin porcii evanghelici ca să scurme
Apoi se duc și se îneacă-n mare.

Alături ceafa ta se odihneste
Și părul e ferit, încă o dată,
Și-i liniste, și moartea șiroieste,
Așa cum n-a fost niciodată.

În crăpătura dintre veșnicii
Coboară gînduri multe și regrete
Care parcă ar vrea să ne repete
Că n-o să fiu și nu o să mai fii.