Îi încercui brațele nesățios și o strâng la pieptul meu. Caut să cuprind sub puterea brațelor mele frumusețea ei, să desprind zâmbetul ei senin sub greutatea sărutului meu și să beau pătimaș adâncul privirii ei. Vai! Dar cum oare aș putea? Cine-i acela care poate distruge albastrul cerului?

Încerc să-i strâng în brațe frumusețea. Îmi scapă. Doar trupul ei rămâne stăpân mâinilor mele. Dezamăgit și învins de oboseală, purced din nou pe drumul părăsit.

Cum oare ar putea atinge trupul floarea pe care sufletul doar poate s-o atingă?


~~~~~~~~~


Dragostea mea, inima mea e văpaie zi și noapte cu gândul la întâlnirile cu tine, la întâlnirea ta – ca la întâlnirea morții nimicitoare. Aș vrea să fiu distrus de tine ca de o furtună. Ia-mi tot ce am, omoară-mi somnul, năruie-mi visele, răpește-mă chiar lumii. Fie ca, prin această pustiire și adevărată despuiere a mea, să întrupăm frumusețea într-o singură ființă...

Vai, dorința-mi e zadarnică! Unde oare găsesc speranța împreunării adevărate, de nu în Tine, Doamne?