Ne ducem toþi câte puþin mereu
Cãtre-un liman de tihnã ºi-mpãcare.
Poate curând va trebui ºi eu
Bulendrele sã-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaºi ºi subþiri!
ªi tu pãmânt! ªi voi câmpii ºi marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stãpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun: Pace vouã, sãlcii ce-n apus
Vã oglindiþi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit
Am scris atâtea cântece visate
ªi, pe pãmântul trist, sunt fericit
C-am respirat ºi c-am trãit de toate.

Sunt fericit c-am sãrutat femei
ªi-am lenevit pe iarba parfumatã,
Iar fiarelor, ca unor fraþi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodatã.

Acolo, ºtiu cã nu foºneste-n zãri
Cu gâturi lungi de lebãdã secara...
De asta-n preajma jalnicei plecãri
Eu mã-fior ºi simt adânc povara.

Acolo, ºtiu cã nu vor mai fi fagi,
Nici holde cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aºa de dragi,
Toþi oamenii cu care trec prin lume.

(1924)