Cum coboram spre apa limpezita
De soarele tot mai pieziÈ™ pe Prut,
Am regăsit frunzarele mai rare
Și liniștea poienii de demult.
Lumina verii se lasă spre toamna,
Lumina după-amiezii da-n amurg.
Sta crângul verde și pătat de aur,
Poiana se-ncheia cu umbre lungi.
Pe țărmul dimpotrivă unde satul
Alb prin livezi se odihnea și el,
Sta pânza la ghilit pe prund întinsă.
Când nori subțiri se-nvăpăiau pe cer.
Nu se clintea o frunza în pădure,
În sat nu se mișca un om.
Cu roata molcum strălucind la soare,
Bătea o moara apele domol.


Pe firul apei se ducea o pluta,
Pe apa cerului aluneca un nor:
Era de-argint ca sunetul tăcerii
Si-i tremura lumina peste tot.
Stam jos la rădăcina unei salcii,
În jurul meu priveliștile vechi.
Priveam înmărmurit, cum într-o carte
Copil privisem tara din povesti.
Amurgul îmi intrase în poiana.
Priveliștea, tot stand, mi s-a părut
Ca-o fura-n zări un stol de rândunele
Ce, tot mai mic, în ceruri se pierdu.