Și eu, în mâini, numai cu această trestie;
noaptea era pustie, luna în asfințit
și pământul mirosea după ultima ploaie.
Murmuram: memoria doare când o atingi,
cerul s-a-mpuținat, marea nu mai este,
tot ce se ucide peste zi e dus cu carele
după colină.

Degetele mele se jucau distrate cu acest fluier
pe care mi l-a dăruit un păstor bătrân fiindcă
i-am spus bună seara;
ceilalți însă au desființat orice salut;
se trezesc, se rad, își reiau uciderea
cum ar tăia crengi sau cum ar face o operație,
metodic, fără patimă.
Durerea e moartă ca Patroclu și nimeni nu greșește.

Mă gândeam să fluier o melodie, dar m-am rușinat
de ceilalți
care mă văd de dincolo de noapte, din lumina
mea,
pe care o țes corpurile vii, inimile goale
și iubirea ce aparține atât Eumenidelor
cât și omului și pietrei și apei
și ierbii
și animalului deprins să privească în ochi moartea
vine să-l ia.

Astfel am purces pe cărarea întunecoasă
și am ajuns în livada mea, și-am săpat
și-am îngropat
trestia
și iar am murmurat: într-o zi
va fi învierea; cum pomii primăvara
așa va străluci scânteierea
zorilor.
Se va face iar marea și valul o va ivi
din nou pe Afrodita.
Suntem grăuntele ce moare. Și am intrat în casa mea
pustie.




Traducere Aurel Rău