Sankt Petesburg


Când pe negrii-acei trăpași, călare,
(zvelți, din hergheliile Orlov) –,
pe când, după-nalte felinare,
iar zăceau fațade, de istov
mute-n noapte, peste-nsemn de ceas –,
noi treceam, ba nu: zburam ca gândul
și-ocoleam palate grele-n vântul
cheiurilor Nevei, făr’ popas,

duși prin noaptea asta trează care
nu mai are cer și nici pământ –
când din Lietnii Sad urcau mai tare
în grădini deschise, c-un frământ,
sevele, pe când statui știute
cu profiluri doar întrevăzute
se pierdeau în urma noastră mute –:

brusc atunci orașul sfânt
înceta să fie. Și-arată
că și cum nici n-ar fi fost cândva,
nedorind decât odihnă; cum
un nebun, de-ndată potolit,
simte de pe golul, slabu-i creier
că un gând bolnav, în lung cutreier,
însă suportat mereu: Granit –
se desprinde și căzând acum,
piere-n adâncuri, în sfârșit.




Traducere Mihail Nemeș