Gândirea stătătoare ca apele de baltă
din care luna țese o pânză de tăceri
plutește despletită ca-n papura înaltă
o algă ce nu-și află sfârșitul nicăieri.

O pajiște e balta, verzuie, argintată, -
întinderi de minciună și leagăn de-ndoială, -
prin care vântul poartă o cale înstelată
și-i prinde stropi de apă în pulberi de beteală.

În apele gândirii se oglindește cerul,
când luna-ntr-o clipire de ochi hain, sticlind,
arunc-o rază albă de parc-adânc jungherul
înfipt și-l vrea-n năluca tăcerilor din grind.

Gândirea e nebună când flamură și prapuri
închipuie sticlirea din apele nălucii,
de se-nconvoaie-n maldăr pădurile de papuri
și trece duh de moarte pe apa bălții lucii.

Pe apa otrăvită marame în plutire
acoperă argintul din luna-ntr-un patrar.
Miasmele tăcerii se-mplântă în gândire
și vârcolacii-n ropot călări pe trestii sar.