Zorind din calde țări străine
Spre miazănoapte, -al meu salut
O, Kazbek, îl îndrept spre tine
Ce-n răsărit veghezi, tăcut.

De veacuri cu turban de spume
E-ncununată fruntea ta,
Iar mândra și-ncruntata-ți lume
N-a tulburat-o nimenea.

A inimii fierbinte rugă
ÃŽnalÈ›-o la Allah, prin nori,
Deasupra stelelor, s-ajungă
La tronul lui nemuritor.

Aș vrea răcoarea să coboare
În văile de colb și scrum,
Și în pustia arzătoare
Să stau, la prânz, pe-o piatră-n drum.

Aș vrea furtuna să mă cruțe
În văgăuna Darial,
Și tunetul să nu-l asmuțe
Zdrobind și călăreți și cal.

Dar asta-i o dorință doară!
Mă chinuiesc! Mă tem s-o spun!
O, dac-am fost uitat, în țară,
Din ziua tristului surghiun?

La piept m-or strânge oare iarăși?
Oare-au să-mi spună bun venit?
Vor recunoaște-ai mei tovarăși,
Dup-atâți ani, pe surghiunit?

Sau poate zac în reci morminte
Cei nobili și cei buni acum,
Și-i prefăcut în oseminte
Al tinereții mele drum?

O, de-i așa, cu-a ta furtună,
Tu, Kazbek, să m-astupi curând,
Cenușa mea, prin văgăună,
S-o risipești mai bine-n vânt!