Statuile albastre, în parcul prins de ceață,
Prin lacrimile lunei fantastic strălucesc...
Și singur printre ele doar eu mai rătăcesc
Și-n farmecul de noapte privirea lor mă-ngheață.

Aleele deșarte, ca brațe iubitoare,
Molatec le alintă, le-adorm în dezmierdări...
Și ca un suflu tainic al stinsei depărtări
Le-nvăluie zefirul cu-arome-adormitoare.

Viorile din crânguri suspină-o melodie.
Orchestrele din lacuri le-ngână aiurit;
Sub cercul cu flori de-aur, pictat de-un rătăcit,
Răsună ca din basme a nopții simfonie.

Statuile veghează și-ascultă-n parc cum cântă
Când luna arde-n aer - nespusele splendori,
Povestea repetată din noapte până-n zori,
Ce spune de-o vieață și de-o iubire sfântă.

... Mereu lumina ninge; aleele sihastre
Se pierd alene-n patul de iarbă-mbălsamat
Și-n noaptea gânditoare, prin parcul fermecat,
Doar luna lung sărută statuile albastre.