(...)

Mi s-a întâmplat să privesc cu uimire, pe drumeagul unei păduri, o furnică opintindu-se ca să târâie între piciorușele ei o bucată de pai sau o așchie, desigur minuscule, dar totuși de două ori mai mari decât ea. Înainta cu îndârjire și mai curând obosisem eu privind-o, decât ea să-și continue munca de neînțeles. Printre ierburile și zbârciturile pământului, ea sfârșea prin a dispărea fără să fi lăsat povara. Astfel, cu câteva fărâme de frunze sau fire de tulpine uscate sau prundiș, ea clădea în tainița pădurii un adăpost unde omul nu o va mai putea regăsi. Alte furnici încărcate cu materiale asemănătoare cu ale sale o încrucișau pe potecuțe. Nu păreau să urmeze un itinerar identic. Unele coborau, altele urcau. Unele coteau la dreapta, altele la stânga. Ceea ce oricare alt animal (începând cu cel mai semeț, omul) ar fi disprețuit, ele, furnicile, se chinuiau ca să strângă și să păstreze. Ele știau deci să tragă din aceste fire de nisip, din aceste ace de lemn un profit pe care ochiul cel mai expert nu l-ar fi ghicit. Căci chiar dacă vreun venetic ar fi pătruns în ascunzătoarea lor, cum ar fi descoperit întrebuințarea și destinația exactă a lucrurilor pe care ele le îngrămădiseră acolo? Departe de lumina astrelor, într-o crăpătură a pământului, furnica zidește un univers pe care celălalt univers, adevăratul, îl ignorează. Și astfel, ca și furnica, cu neînsemnate reflexe nebănuite de restul oamenilor, am reușit să construiesc o lume în care visele mele evoluează în voie. Aceste firișoare de paie, aceste mititele așchii, cui i-ar fi trebuit, când arbori măreți se înălțau pe marginea aleilor, când flori cu mirosuri muzicale înveseleau câmpiile? Cine... afară de mine s-ar fi gândit să păstreze de la femeia neasemuită o mică sclipire a privirii, o aromă slabă a părului, un pas ușor pe prundișul grădinii? Prezența ta triumfătoare era de-ajuns celorlalți vii. Ei vedeau, se apropiau de umerii tăi lucioși, de mâinile tale, a căror strângere ar fi de-ajuns pentru ca flăcări și pietre prețioase să populeze orizontul. Vocalele și râsetele care cădeau cu zgomot de cristale și de perle de pe buzele tale, cine s-ar fi gândit să le strângă, când gura ta și fruntea ta și nările tale și toată fața ta de izvor tâșnitor erau la îndemâna fiecăruia din cele cinci simțuri? Ar fi fost nebunie să aduni firimituri când eram în toiul ospățului. Dar eu, la fel de încăpățânat, la fel de avar ca o furnică, târam puțină strălucire sau puțină umbră căzută de pe silueta ta. Desigur, ceea ce luam nu era fragil decât în aparență, ca sarcina unei furnici. (...) O buclă din părul tău era mai puțin pieritoare decât părul tău. Un accent al vocii tale era mai durabil decât gâtul și cerul gurii unde el răsunase. În vremi de belșug m-am purtat ca în vremi de secetă. Cu răbdare și cu migală, cream din tine ceva care să fie numai al meu.

(...)