Ah, copilăria mea i-a văzut pe maeștrii răbdării
încălzindu-și mâinile la flacăra fetiței cu chibrituri
și singurătatea cea mai obraznică
cum își scria numele pe pereți
cu un briceag în formă de pește.

Cineva trebuie să vină în inima pietrei-îmi spuneam.
Cineva trebuie să-și lustruiască sângele ca pe-o armă
și cineva cu o foarfecă de argint
să tundă gardul viu al iubirii.

Doar semne la geam, americi descoperite în
bâlbâiala ninsorii-doar tremurul degetelor peste
braille-ul orbitor al zăpezii.
Siropul morții tale agăța la ferestre gratii din colți de gorilă și cineva care trebuia să vină
să citească în verdele frunzei de-a fi,
la gâtul girafei că sânt-cineva care trebuia să mă asculte
în tăcerea cea mai asurzitoare.

Poate chiar tu, care împletești fulare din mila publică,
poate trupurile îndrăgostiților alcătuind o frază;
poate briantina cu care nebunia își netezește părul,
poate tu, care asculți penseta vântului
smulgând din acoperișuri sprâncene și glasuri,-
tu, care îmi arăți pe masă ochelarii marelui orb al găinilor;
tu, care îmi decupezi din hârtie de ziar
săruturi dulci într-o lume de viplă.

Poate chiar tu, care spui:
ironia, o frază de dânșii inventată...