În tinerețe, a fost o vreme când am trăit, într-o cameră sărăcăcioasă, ca o pasăre într-o colivie. Și ce poate face o pasăre într-o colivie? De obicei, păsările se adaptează sau mor. Van Gogh vorbește chiar de o pasăre care a înnebunit. Eu nici nu m-am adaptat, nici n-am murit, nici nu mi-am pierdut mințile. M-am apucat de citit. Mi-am umplut colivia cu cărți. Și noapte de noapte, aproape toată adolescența mi-am petrecut-o citind la întâmplare, fără noimă și fără program.

În ziua în care am aflat că Borges imagina paradisul ca o bibliotecă, am jubilat. Deveneam astfel victima fericită a unei prejudecăți. Deoarece cărțile înseamnă mult, dar nu pot însemna mai mult decât viața și n-o pot înlocui. Într-o buna zi, descoperim ca nu ne ajung povestea lui Tristan și cea a Julietei. Vrem să iubim noi înșine. Sau descoperim, cum zice Spencer, că a citi e a vedea prin procură.