Capitolul I

Eduard - așa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vîrstei - Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei după-amieze de aprilie, altoind mlădițe proaspăt primite pe trunchiul unor pomi tineri. Tocmai își terminase treaba; își așeza sculele în tocul lor și contempla cu mulțumire rezultatul muncii, cînd grădinarul se apropie și se delecta observînd sîtguința și interesul arătat de stăpînul său.
- N-ai văzut-o pe soția mea? întrebă Eduard, dînd să plece mai departe.
- E dincolo, la noile lucrări, răspunse grădinarul. Coliba de mușchi care a pus să fie clădită lîngă peretele de stîncă din fața castelului e gata astăzi. Totul a ieșit foarte frumos și va plăcea negreșit înălțimii voastre. Ai de acolo o vedere minunată: dedesubt satul, puțin mai în dreapta biserica, a cărei turlă aproape c-o depășești cu privirea; de cealaltă parte, castelul și grădinile.
- Prea bine, zise Eduard, i-am putut vedea pe oameni lucrînd la cîțiva pași de aici.
- Apoi, urmă grădinarul, în dreapta se deschide valea și ajungi cu ochii, peste bogatele pajiști presărate cu copaci, pînă în depărtările senine. Cărarea ce urcă pe stînci e foarte frumos croită. Doamna noastră se pricepe; oamenii lucrează cu plăcere sub îndrumarea ei.
- Du-te după ea, făcu Eduard, și roag-o să mă aștepte. Spune-i că doresc să văd noua creație și să mă bucur de priveliște.
Grădinarul se depărta în grabă, iar Eduard îl urmă curînd.
Cobori terasele, cercetă în tăcere serele și răsadnițele, pînă ce ajunse la marginea apei, iar apoi, peste un podeț, în locul unde cărarea spre noile amenajări se împărțea în două. O lăsă pe cea dintîi care, trecînd prin cimitir, ducea destul de drept spre peretele de stîncă și apucă pe cealaltă, care urca șerpuind lin, puțin mai departe, în stînga, printre tufe mititele; acolo unde amîndouă drumurile se întîlneau, el poposi pentru o clipă pe o bancă bine așezată, ca apoi să pornească la urcușul propriu-zis, urmînd cărarea îngustă, cînd mai mult, cînd mai puțin povîmită, străbătînd scări și terase pînă se văzu la coliba de mușchi.
La intrare, Charlotte îl întîmpină pe soțul ei, punîndu-l să se așeze în așa fel încît să poată îmbrățișa, dintr-o privire, prin ușă și prin fereastră, ca într-un cadru, diferitele priveliști pe care le oferea peisajul. Eduard le contemplă cu plăcere, exprimîndu-și nădejdea că primăvara va înviora totul în chip și mai îmbelșugat
— Un singur lucru aș vrea să observ, adăugă el, coliba mi se pare cam îngusta.
— Pentru noi doi e totuși destul de spațioasă, răspunse Char­lotte.
- Vezi bine, spuse Eduard, poate că mai e loc și pentru un al treilea.
- De ce nu? replică Charlotte, și chiar pentru un al patrulea. Pentru o societate mai mare, vom avea grijă să pregătim alte locuri.
— Cum sîntem singuri aici și netulburați de nimeni, spuse Eduard, și ne găsim amîndoi într-o dispoziție liniștită și senină, trebuie să-ți mărturisesc că încă de cîtăva vreme mă frămîntă un gînd pe care trebuie și doresc să ți-l împărtășesc, fără a găsi prile­jul s-o fac.
- Am observat ceva, răspunse Charlotte.
- Și trebuie să recunosc, urmă Eduard, că de nu m-ar zori trecerea de mîine dimineață a poștașului, de n-am fi siliți să luăm o hotărîre chiar astăzi, aș fi tăcut poate mai multă vreme.
— Despre ce este vorba? întrebă Charlotte, întîmpinîndu-i cu amabilitate dorința.
- Despre prietenul nostru, căpitanul, răspunse Eduard. Cunoști trista situație în care se găsește, ca atîția alții, fără vreo vină proprie. Ce dureros trebuie să fie pentru un om cu cunoștințele, talentele și capacitățile lui să se vadă lipsit de lucru și... nu vreau să mai ascund ceea ce doresc pentru el; aș ține să-l luăm pentru cîtăva vreme la noi.
- Iată un lucru care cere să fie bine chibzuit și privit din mai multe puncte de vedere, spuse Charlotte.
- Sînt gata să-ți împărtășesc părerile mele, îi replică Eduard. Ultima lui scrisoare e pătrunsă de expresia ascunsă a celei mai adînci descurajări; nu că ar duce lipsă de ceva: căci știe să se restrîngă și am avut grijă de cele trebuitoare; nu e nici stinghe­ritor pentru el să primească ceva de la mine, căci toată viața noastră ne-am îndatorat atît de mult unul față de altul, încît nu putem calcula care din noi e creditorul sau debitorul; adevăratul lui chin e că nu are o ocupație. Singura lui plăcere, ba chiar pasiune, este să-și folosească zi de zi și ceas cu ceas, spre binele altora, numeroasele însușiri. Și cum să stea cu mîinile în sîn sau să studieze mai departe, să dobîndească noi îndemînări, cînd nu le poate folosi nici pe cele pe care le posedă pe deplin? Pe scurt, draga mea, e o situație penibilă, al cărei chin îl simte îndoit și întreit în singurătatea lui.
- Credeam totuși, spuse Charlotte, că a primit propuneri din diferite locuri. Am scris eu însămi în interesul lui multor prieteni și prietene, toți oameni de inimă, și, pe cît știu, lucrul n-a rămas fără efect.
- E adevărat, replică Eduard; dar tocmai aceste ocazii, aceste propuneri îi pricinuiesc noi griji, o nouă neliniște. Nici una din­tre aceste situații nu-i este pe plac. Nu i se cere să lucreze, ci să-și jertfească timpul, părerile, felul de a fi - și asta îi e cu neputința. Cu cît reflectez mai mult asupra acestor lucruri, cu cît le simt mai limpede, cu atît devine mai vie dorința mea de a-l vedea aici.
- E prea frumos și amabil din partea ta să chibzuiești cu atîta simpatie asupra situației prietenului tău, spuse Charlotte; îngăduie-mi totuși să te invit să te gîndești și la tine, și la noi.
— M-am gîndit, răspunse Eduard. Nu putem să ne așteptam decît la avantaje și la plăcere de pe urma prezenței lui. Nici nu vreau să pomenesc de cheltuială, care va fi în orice caz neînsem­nată pentru mine dacă el se va muta la noi; mai ales cînd mă gîndesc la faptul că prezența lui nu ne va stingheri cîtuși de puțin. Va putea locui în aripa dreaptă a castelului, și tot restul se va aranja. Ce mare serviciu îi vom face prin aceasta și cîtă plăcere, ba chiar cît folos va rezulta pentru noi din compania lui! Doream de mult o măsurătoare a moșiei și a împrejurimilor; se va îngriji de ea și o va conduce. Știu că intenția ta este să admi­nistrăm pe viitor singuri moșiile, de îndată ce termenul aren­dașilor actuali va fi expirat. Ce delicată e o treabă ca asta! Cîte cunoștințe prealabile vom putea dobîndi cu ajutorul lui! Simt prea bine că duc lipsă de un om de acest soi. Sătenii au cunoștințele trebuitoare, dar spusele lor sînt confuze și lipsite de onestitate. Cei cu studii de la orașe și din academii sînt desigur mai clari și mai ordonați în judecată, le lipsește însă cunoștința nemijlocită a lucrurilor. De la prietenul meu pot aștepta și una și alta; apoi vor mai rezulta zeci de alte consecințe pe care mi le pot închipui cu plăcere, care te privesc și pe tine și de pe urma cărora prevăd mult bine. îți mulțumesc că m-ai ascultat atît de amabil; vorbește acum și tu foarte deschis și amănunțit și spune-mi tot ce ai de spus; n-am să te întrerup.
- Prea bine, spuse Charlotte, voi începe, așadar, îndată cu o observație generală. Bărbații se gîndesc mai mult la cazul par­ticular, la prezent, și aceasta pe bună dreptate, fiindcă ei sînt chemați să săvîrșească, să acționeze; femeile, dimpotrivă, cugetă mai mult asupra înlănțuirii dintre lucruri în viață, și aceasta cu tot atîta dreptate, fiindcă soarta lor, soarta familiilor lor este legată de această înlănțuire și fiindcă tocmai această coerență le este cerută. Să aruncăm, de aceea, o privire asupra vieții noastre prezente, asupra celei trecute, și vei recunoaște că invitarea la noi a căpitanului nu s-ar potrivi întru totul cu principiile, pla­nurile, aranjamentele noastre. Cu cîtă plăcere mă gîndesc la începuturile legăturii dintre noi! Tineri, ne iubeam amîndoi cu multă căldură; am fost despărțiți: tu de mine, pentru că tatăl tău, din pofta veșnic nepotolită de avere, te-a însurat cu o femeie bogată, destul de vîrstnică; eu de tine, pentru că am fost silită să-mi acord mîna, fără perspective deosebite, unui bărbat cu stare, pe care nu-l iubeam, dar îl respectam. Am devenit iarăși liberi; tu mai întîi, bătrinica ta lăsîndu-te stăpîn pe o mare avere; eu mai tîrziu, tocmai în vremea cînd te-ai înapoiat din călătoriile tale. Astfel ne-am regăsit! Ne-am bucurat de aducerea aminte, am ținut la ea, puteam să trăim împreună netulburați. Ai stăruit să ne căsătorim; n-am consimțit numaidecît: căci, numărînd amîndoi cam aceiași ani, eu, ca femeie, am îmbătrînit desigur mai mult decît tine care ești bărbat. Pînă la urmă n-am vrut să-ți refuz ceea ce păreai să consideri drept unica ta fericire. Voiai să te recreezi lîngă mine, după toate frămîntările pe care le cunoscuseși la curte, în armată, în călătorii, să-ți vii în fire, să guști viața; dar numai și numai cu mine. Singura mea fiică am dat-o la pension, unde primește cu siguranță o educație mai com­plexă decît s-ar fi putut dacă rămînea la țară. Și nu numai pe ea am dus-o acolo, ci și pe Ottilie, iubita mea nepoată, care, îndru­mată de mine, s-ar fi format poate mai bine aici, ca ajutor al meu la conducerea casei. Toate acestea au fost făcute cu învoirea ta, numai ca să trăim pentru noi, numai ca să ne putem bucura netulburați de fericirea rivniă cu atîta ardoare încă de timpuriu și dobîndită, în sfîrșit, atît de tîrziu. De aici a început șederea noastră la țară. Eu am luat asupra mea rosturile din interior, tu pe cele de afară și tot ce privește ansamblul. Sînt hotărîtă să vin întru totul în întîmpinarea dorințelor tale, să trăiesc numai pen­tru tine; să încercăm astfel, cel puțin cîtăva vreme, să vedem în ce măsură reușim să ne mulțumim unul cu celălalt.
— întrucît legătura între lucruri, după cum ai spus, este, de fapt, elementul vostru, al femeilor, ar trebui, firește, fie să nu vă auzim vorbind întruna, fie să ne hotărîm să vă dăm dreptate, răspunse Eduard, și îți voi și da dreptate pînă-n ziua de azi. Aranjamentele făcute pînă acum în vederea traiului nostru sînt bune; să nu clădim însă mai departe pe ele și să nu se dezvolte din ele nimic mai mult? Oare ceea ce creez eu în grădină și tu în parc să nu rămînă făcut decît pentru pustnici?
— Foarte bine! replică Charlotte, foarte bine! Numai să nu introducem stingheritor, ceva străin. Dă-ți seama că proiectele noastre, și în ceea ce privește distracția, se refereau întrucîtva numai la conviețuirea noastră în doi. Voiai mai întîi să-mi împărtășești într-o succesiune ordonată jurnalele tale de călătorie, să rinduiești cu acest prilej multe din hîrtiile care țin de ele și să alcătuiești, cu participarea mea, cu ajutorul meu, din aceste caiete și file neprețuite, dar încurcate, un întreg plăcut pentru noi și pentru alții. Þi-am făgăduit că te voi ajuta la transcriere și ne gîndeam că va fi atît de comod, de frumos, de plăcut, de intim să străbatem în amintire lumea pe care nu ne-a fost dat s-o vedem împreună. Făcusem chiar începutul. Apoi, ai reluat flau­tul, mă acompaniezi cînd eu cînt la clavecin, și nu ducem lipsă de vizite din vecinătate sau în vecinătate. Eu, cel puțin, mi-am combinat din toate acestea prima vară cu adevărat fericită pe care m-am gîndit vreodată s-o gust în viața mea
- Orice aș face, răspunse Eduard frecîndu-se pe frunte, cînd ascult tot ce-mi repeți cu atîta dragoste și înțelegere, nu pot izgoni gîndul că prin prezența căpitanului nimic n-ar fi tulburat, ci mai degrabă totul ar fi grăbit și reînsuflețit. Și el a luat parte la unele din peregrinările mele; și el și-a făcut multe însemnări, și adesea în sens diferit; le-am putea folosi împreună și abia atunci ar ieși din ele un tot destul de atrăgător.
- Dă-mi voie să-ți mărturisesc sincer, ripostă Charlotte cu oarecare nerăbdare, că sentimentul meu contrazice acest proiect, că o presimțire tainică nu-mi vestește nimic bun.
- în felul acesta, spuse Eduard, voi femeile ați fi probabil de neînvins: mai întîi înțelegătoare, încît să nu vă putem contrazice, drăgăstoase, încît să ne lăsam cu plăcere în voia voastră, sensi­bile, încît să nu vă putem face să suferiți; pline de presimțiri, încît să ne speriem.
-Nu sînt superstițioasă, răspunse Charlotte, și n-aș pune preț pe aceste presentimente sumbre, dacă ele n-ar fi decît atît; ele sînt însă, în cea mai mare parte, amintiri inconștiente ale întîmplărilor fericite și nefericite pe care le-am trăit de pe urma unor acțiuni ale noastre sau ale altora. Nimic nu e mai plin de riscuri în orice situație decît intervenția unui al treilea. Am văzut prieteni, frați, îndrăgostiți, soți ale căror relații au fost total schimbate, a căror situație a fost complet răsturnată prin venirea, întămplătoare sau voită, a unei noi persoane.
- Asta, replică Eduard, se poate întîmpla prea bine la oameni care își duc viața cu ochii închiși, nu la unii care, luminați prin experiență, sînt mai conștienți de sine.
- Conștiința, preaiubitul meu, răspunse Charlotte, nu este o armă suficientă, ba adesea una primejdioasă pentru acela care o are și din toate acestea reiese cel puțin că nu trebuie cu nici un preț să ne pripim. Mai acordă-mi cîteva zile; nu hotărî!
- Așa cum stau lucrurile, replică Eduard, ne vom pripi oricum, chiar și peste cîteva zile. Am invocat, pe rînd, fiecare, motivele ce pledează pentru și contra; în joc e hotărirea, pe aceasta ar fi desigur cel mai bun lucru s-o încredințăm sorților.
- Știu, ripostă Charlotte, că în cazuri îndoielnice îți place să pariezi sau să dai cu zarurile; într-o treabă atît de serioasă însă, aș privi acest lucru ca pe o nelegiuire.
- Atunci ce să-i scriu căpitanului? exclamă Eduard, căci tre­buie să mă apuc îndată de aceasta.
- O scrisoare calmă, chibzuită, consolatoare, spuse Charlotte.
- Asta ar fi tot una cu a nu-i scrie deloc, răspunse Eduard.
- Și totuși, în unele cazuri, ripostă Charlotte, este necesar și prietenesc să scrii nimicuri, mai bine decît să nu scrii deloc.

Capitolul II

Eduard se afla singur în camera lui, și într-adevăr, reamin­tirea, prin glasul lui Charlotte, a desfășurării vieții sale, evocarea situației lor reciproce, a proiectelor lor, excitase plăcut firea lui vioaie. Se simțise atît de fericit în apropierea, în compania ei, încît ticluise în gînd o scrisoare prietenoasă, plină de simpatie, dar calmă și lipsită de orice indicație concretă către căpitan. Cînd
de persoane tinere; dacă primele pagini ale scrisorilor și rapoartelor ei lunare nu sînt, de fiecare dată, decît imnuri despre perfecțiunea acestui copil, imnuri pe care eu știu foarte bine să le traduc apoi în proză - în schimb cele raportate de ea la urmă, despre Ottilie, sînt totdeauna doar scuze pentru faptul că o fată, care altfel crește atît de frumos, nu vrea să se dezvolte și nu arată nici o aptitudine și nici un talent. Nici puținul pe care-l mai adaugă nu reprezintă vreo enigmă pentru mine, întrucît recunosc în această dragă copilă întregul caracter al maică-sii, cea mai scumpă prietenă a mea, care s-a dezvoltat alături de mine și din a cărei fiică, dacă aș fi educatoare sau supraveghetoare, aș putea cu siguranță să formez o făptură minunată. Cum însă acestea nu cadrează cu planul nostru și cum nu e bine să tot schimbi și să îndrepți ceva în condițiile tale de viața, să tot cauți a atrage spre tine ceva nou, prefer să suport această situație, ba chiar înving senzația neplăcută de a vedea că fiica mea, care știe prea bine că biata Ottilie atîmă cu totul de noi, se folosește cu trufie împotriva ei de avantajele de care dispune, zădărnicind oarecum prin aceasta buna noastră acțiune. Dar cine e format în așa fel încît să nu pună uneori în valoare împotriva altora, cu cruzime, avanta­jele sale? Cine stă atît de sus, încît să nu sufere uneori sub o asemenea apăsare? Prin aceste încercări valoarea lui Ottilie crește; dar, de cînd înțeleg foarte limpede penibila ei situație, mi-am dat osteneala să-i găsesc loc în altă parte. Aștept din ceas în ceas răspunsul și atunci nu voi șovăi. Așa stau lucrurile cu mine, scumpul meu. Vezi că purtăm, fiecare de partea lui, ace­leași griji într-o inimă fidelă și prietenoasă. Să le împărtășim, căci ele nu sînt potrivnice.
- Ce oameni ciudați sîntem, spuse Eduard zîmbind. E de ajuns să izbutim a ține departe de noi obiectul grijilor noastre, ca să și credem că totul s-a aranjat. în ansamblu, sîntem capabili să renunțăm la multe lucruri, dar a ne devota într-un caz parti­cular este o cerință la înălțimea căreia ne arătăm rar. Așa era maică-mea. Cît timp am trăit la ea, ca bărbat sau ca tînăr, nu era în stare să învingă grijile momfentului. Daca întîrziam la o plim­bare călare, trebuia să mi se fi întîmplat o nenorocire; dacă mă uda pînă la piele un ropot de ploaie mă așteptau cu siguranță frigurile. Am plecat în călătorie, m-am depărtat de ea, și de atunci se pare că abia îi mai aparțin. Privind lucrurile mai de aproape, urmă el, ne purtăm amîndoi în chip necugetat și ires­ponsabil, lăsînd două firi dintre cele mai nobile, atît de apropiate de inimile noastre, să trăiască în jale și apăsare, numai ca să nu ne expunem nici unei primejdii. Daca aceasta nu se cheamă ego­ism, ce oare merită acest nume? Ia-o pe Ottilie, lasă-mi-l pe căpitan și, în numele lui Dumnezeu, să facem încercarea!
- Ar merita poate să îndrăznim, spuse Charlotte îngîndurată, dacă primejdia ar exista numai pentru noi. Crezi însă că ar fi recomandabil să-i vedem reuniți pe căpitan și pe Ottilie sub același acoperiș, pe un bărbat cam de vîrsta ta, vîrstă la care - ca să-ți spun în fața un lucru măgulitor — bărbatul abia devine capa­bil și vrednic de iubire, și pe o fata cu frumoasele însușiri ale lui Ottilie?
- Nu văd totuși prea bine, replică Eduard, cum de o poți așeza atît de sus pe Ottilie! Mi-o explic numai prin faptul că a preluat afecțiunea ta pentru mama ei. Că-i drăguță e adevărat și-mi aduc aminte că anul trecut, cînd ne-am întors din călătorie și am întîlnit-o împreună cu tine la mătușa ta, căpitanul mi-a atras atenția asupra ei. Da, e drăguță, are mai ales ochi frumoși; totuși n-aș putea spune că a făcut o cît de mică impresie asupra mea.
- Asta e spre lauda ta, spuse Charlotte, căci am fost de față; și cu toate că e mult mai tînără decît mine, prezența prietenei mai în vîrstă a avut totuși atîta farmec pentru tine, încît ai trecut cu vederea frumusețea înfloritoare, promițătoare a celeilalte. Intră și asta în felul tău de a fi; de aceea mi-e atît de plăcut să împart viața cu tine.
Pe cît de sincer părea să vorbească Charlotte, ea totuși ascundea ceva. Anume că i-l prezentase atunci intenționat lui Ottilie pe Eduard, tocmai întors din călătorie, pentru a procura iubitei ei pupile această strălucita partida; căci nu se mai gîndea la ea însăși în ceea ce-l privea pe Eduard. Căpitanul se simțise Și el îndemnat să atragă atenția lui Eduard; dar acesta, care păstra cu tenacitate în inimă iubirea sa din prima tinerețe pentru Charlotte, nu se uită nici la dreapta, nici la stînga, fiind doar fericit să simtă că-i era, în sfîrșit, cu putința să se bucure de un bun dorit cu atîta aprindere și pe care un șir de împrejurări părea să i-l fi refuzat pentru totdeauna.
Cei doi soți erau tocmai pe punctul să coboare pe noile cărări spre castel, cînd un servitor urcă grăbit spre ei, strigînd încă de jos:
- Poftiți repede, înălțimea voastră! Domnul Mittler a sosit val-vîrtej la castel. Ne-a adunat pe toți în grabă, poruncindu-ne să vă căutăm și să vă întrebăm dacă e vreo nevoie. „Daca e nevoie, a mai strigat el după noi, auziți? Dar repede, repede!"
- Ce caraghios! exclama Eduard; dar nu sosește oare tocmai la timp, Charlotte?... întoarce-te iute! porunci el servitorului; spune-i că e nevoie, mare nevoie! Să descalece. Aveți grijă de calul lui, conduceți-l pe el în salon, serviți-i o gustare; sosim îndată. Să mergem pe drumul cel mai scurt, spuse el către soția sa și apucă pe cărarea ce trecea prin cimitir și pe care obișnuia s-o evite.
Dar mare-i fu mirarea văzînd că, și aici, Charlotte avusese grijă să nu jignească simțirea. Cruțînd pe cît era cu putință monumentele vechi, ea se pricepuse să niveleze și să rînduiască totul în așa chip, încît apărea ca un spațiu armonios asupra căruia privirea și imaginația stăruiau cu plăcere.
Chiar și pietrele cele mai vechi fuseseră cinstite cum trebuie. Erau așezate, după ani, lîngă zid, încastrate în el sau fixate în alt fel; însuși soclul înalt al bisericii era împestrițat și decorat cu ele. Eduard avu o stranie surpriză cînd intră pe mica poartă; o strînse de mînă pe Charlotte și în ochi i se ivi o lacrimă.
Dar nebunul lor oaspete o goni îndată. Căci el nu se astîmpă-rase în castel, ci străbătuse satul în galop pînă la poarta cimiti­rului, unde se opri, strigînd prietenilor săi:
- Sper că nu vă bateți joc de mine! Daca e cu adevărat nevoie, rămîn să prînzesc aici. Nu mă rețineți degeaba; mai am multa treabă astăzi.
- De vreme ce te-ai ostenit pînă aici, îi răspunse Eduard cu glas tare, poți intra de-a binelea, cu cal cu tot; ne întîlnim într-un loc serios, și privește cît de frumos a împodobit Charlotte acest lăcaș al doliului.
— Nu intru aici nici călare, nici în caleașca, nici pe jos. Cei de aici odihnesc în pace; n-am nici o treabă cu ei. Destul că va trebui să rabd odată să fiu adus aici cu picioarele înainte. Ei, e vorba de ceva serios?
— Da, strigă Charlotte, foarte serios! Pentru prima oară noii căsătoriți care sîntem se găsesc într-un impas și într-o încurcătură, din care nu știu cum să iasă.
— Nu-mi faceți impresia asta, replica el, dar sînt gata s-o cred. Dacă vă bateți joc de mine, vă voi lăsa pe viitor în plata Domnului. Urmați-mă repede; un mic popas va prinde bine calu­lui meu.
Curînd cei trei se aflară reuniți în sală; masa fu servită și Mittler povesti despre faptele și intențiile lui din acea zi. Acest bărbat bizar fusese preot și, desfășurînd o activitate neobosita, se distinsese în funcția lui prin aceea că se pricepuse să calmeze și să aplaneze, atît în sînul căsniciilor cît și între vecini, toate conflictele, mai întîi ale unor locuitori izolați, apoi ale unor comunități întregi și ale mai multor moșieri. Cît timp își exerci­tase funcția, nici un cuplu nu divorțase, iar instanțele țării nu fuseseră incomodate cu nici un fel de diferende și procese veni­te din ținutul lui. își dăduse seama curînd cît de necesară îi era știința dreptului. își concentrase toate studiile asupra ei și, în scurt timp, ajunsese în stare să se măsoare cu cei mai dibaci avocați. Cercul lui de acțiune se lărgise în chip uriaș; și el era pe punctul de a fi transferat în orașul de reședință - pentru a desăvîrși de sus în jos ceea ce începuse de jos în sus - cînd cîștigă o sumă apreciabila la loterie, își cumpără o moșie mediocră, o arendă și făcu din ea punctul central al activității sale, luînd hotărărea fermă, sau, mai degrabă, urmînd vechea sa deprindere și înclinație de a nu zăbovi în nici o casă unde n-ar fi un conflict de aplanat sau un ajutor de dat. Cei care aveau superstiția tălmăcirii numelor susțineau că numele de Mittler, adică „Mijlocitorul", l-ar fi silit să îmbrățișeze această îndelet­nicire mai ciudată decît oricare alta.
Tocmai se servea desertul, cînd oaspetele își îndemnă cu seriozitate gazdele să nu mai întîrzie cu destăinuirile lor, întrucît era silit să plece îndată după cafea. Cei doi soți își făcură amănunțit mărturisirile; dar de îndată ce află despre ce era vorba, el se ridică brusc și încruntat de la masă, se repezi la fereastră și porunci să i se înșeueze calul.
- Ori nu mă cunoașteți, exclamă el, ori nu mă înțelegeți, ori sînteți foarte răutăcioși. Există oare vreo ceartă aici? E nevoie aici de vreun ajutor? Vă închipuiți cumva că mă aflu pe lume ca să dau sfaturi? Asta e cea mai neroadă meserie cu care se poate îndeletnici cineva. Să se sfătuiască fiecare singur și să facă ceea ce nu poate evita. Dacă lucrul îi iese bine, să se felicite pentru înțelepciunea și norocul său; dacă se termină rău, îi stau la dis­poziție. Cine vrea să scape de rău știe totdeauna ce vrea; cine dorește ceva mai bun decît ceea ce are, acela e orb de-a binelea. Da, da! - rîdeți voi - el se joacă de-a baba-oarba și poate nimerește, de ce? Faceți ce vreți: e totuna! Primiți-i la voi pe acești prieteni, renunțați la ei: totuna. Am văzut eșuînd lucrurile cele mai cuminți și reușind cele mai neghioabe. Nu vă spargeți capul și dacă într-un fel sau altul lucrurile ies prost, nu vi-l spargeți nici atunci. Trimiteți doar după mine și veți fi ajutați. Pînă atunci, rămîn supusul vostru servitor!
Și cu acestea, el se avîntă pe cal fără a mai aștepta cafeaua.
- Poți vedea din asta, spuse Charlotte, cît de puțin folosește
un al treilea atunci cînd între două persoane străns legate lucrurile
nu sînt pe deplin echilibrate. în clipa de față sîntem, dacă e cu
putința, și mai încurcați, și mai nesiguri decît înainte.
Cei doi soți ar fi mai oscilat probabil cîtăva vreme, dacă n-ar fi sosit o scrisoare a căpitanului ca răspuns la ultima misivă a lui Eduard. Se hotărise să accepte una din slujbele ce i se oferiseră, cu toate că ea nu-i era nicidecum pe plac. Urma să împartă viața plicticoasă a unor oameni distinși și bogați, care-și puneau în el încrederea că are s-o alunge.
Eduard înțelese foarte limpede întreaga stare de lucruri, zugrăvind-o în culori și mai vii.
- Putem oare să-l lăsăm pe prietenul nostru într-o asemenea situație? strigă el. Nu poți fi atît de crudă, Charlotte!
— Omul acela ciudat, Mittler al nostru, răspunse Charlotte, are la urma urmei, dreptate. Toate acțiunile de acest fel sînt hazardate. Nimeni nu e în stare să prevadă ce poate ieși din ele. Asemenea noi împrejurări pot fi bogate în roade fericite sau nenorocite, fără ca să ne putem atribui vreun merit sau vreo vină deosebită în aceasta. Nu mă simt destul de tare să-ți rezist mai departe. Să facem deci încercarea. Tot ce te rog este ca ea să fie privita ca fiind doar de scurtă durată. Dă-mi voie să intervin pen­tru el mai activ decît pînă acum, să folosesc și să pun în acțiune cu zel influența și legăturile mele pentru a-i putea procura un post care să-i poată da o oarecare mulțumire, potrivit firii sale.
Eduard își asigură în chipul cel mai grațios soția de recunoștința sa cea mai vie. Alergă cu cugetul liber și vesel să adreseze propuneri scrise prietenului său. Charlotte trebui să-și adauge cu mîna ei într-un post-scriptum aprobarea și să-și unească rugămințile prietenești cu ale lui. Ea scrise cu o pană dibace, într-o formă grațioasă și amabilă, dar totuși cu un fel de grabă ce nu-i intra în obicei; și, lucru ce nu i se întîmpla ades, ea mînji la urmă hîrtia cu o pată de cerneală care o irită și nu făcu altceva decît să devină mai mare cînd încercă să o șteargă.
Eduard glumi pe socoteala acestui lucru și, pentru că mai rămăsese loc, adăugă un al doilea post-scriptum; prietenul putea să-și dea seama, după acest semn, de nerăbdarea cu care era așteptat și să-și potrivească după graba cu care fusese întocmită scrisoarea repeziciunea călătoriei.
Mesagerul plecă și Eduard socoti că nu putea să-și exprime mai convingător recunoștința decît insistînd mereu și mereu pe lîngă Charlotte să trimită de îndată pentru a o aduce pe Ottilie de la pension.
Ea îi ceru îngăduința să amîne asta și apoi reuși ca în seara aceea să-i trezească lui Eduard pofta de un divertisment muzi­cal. Charlotte cînta foarte bine la clavecin; Eduard nu chiar cu aceeași dibăcie, din flaut; căci, deși își dăduse în răstimpuri multă silință, nu era înzestrat cu răbdarea și cu străduința cerute pentru dezvoltarea unui asemenea talent. De aceea el își execută în chip foarte inegal partitura: unele pasaje bine, doar poate prea repede; la altele, în schimb, întîrzia pentru că nu era stăpîn pe ele; și astfel ar fi fost greu pentru oricare altul să reușească a duce la capăt cu el un duet. Dar Charlotte știa să se acomodeze; se oprea și se lăsa iarăși antrenată de el, îndeplinind astfel îndoita sarcină a unui bun capelmaistru și a unei înțelepte stăpîne a casei, care se pricep totdeauna să păstreze măsura în ansamblu, chiar dacă pasajele separate nu rămîn totdeauna în tact.

Capitolul II

Căpitanul sosi. Trimisese înainte o scrisoare foarte cumpă­nită, care o liniștise cu totul pe Charlotte. O atît de mare limpe­zime a conștiinței de sine, o atît de mare claritate despre propria lui situație, despre aceea a prietenilor săi deschideau o perspec­tivă senină și veselă.
Conversațiile din primele ceasuri, cum se întîmplă de obicei între prieteni care nu s-au văzut o bucată de vreme, fură vioaie, ba aproape istovitoare. Către seară, Charlotte luă inițiativa unei plimbări la noile amenajări. Căpitanul se delecta mult în acele locuri și observă fiece priveliște frumoasă care se deschisese și care putea fi gustată abia datorita cărărilor nou-croite. Avea un ochi încercat și totodată ușor de mulțumit; și cu toate că își dădea bine seama de ceea ce ar fi fost de dorit el nu strică totuși, cum se întîmplă adesea, buna dispoziție a persoanelor care îl plimbau pe proprietatea lor, pretinzîndu-le mai mult decît îngăduiau împrejurările, sau chiar amintind de vreun lucru mai desăvîrșit văzut de el în altă parte.
Cînd ajunseră la coliba de mușchi, o găsiră împodobită în chipul cel mai vesel, ce-i drept, doar cu flori artificiale și cu merișori, dar printre care erau amestecate mănunchiuri atît de frumoase de grîu natural și de alte roade ale cîmpului sau livezilor, încît întregul decor făcea cinste simțului artistic al celei care îl poruncise.
- Cu toate că bărbatului meu nu-i place să i se serbeze ziua de naștere sau cea onomastica, nu-mi va lua totuși astăzi în nume de rău că închin aceste cîteva cununi unei întreite sărbători.
- întreită? exclamă Eduard.
- Desigur! răspunse Charlotte: sosirea prietenului nostru o considerăm cu drept cuvînt o sărbătoare; și apoi nu v-ați gîndit, poate, nici unul nici celălalt că astăzi e ziua voastră onomastică. Nu purtați oare amîndoi numele de Otto?
Cei doi prieteni își dădură mîna deasupra micii mese.
- îți amintești, spuse Eduard, acel gest de prietenie din tinerețea noastră. în copilărie ne chema pe amîndoi așa; dar cînd ne-am aflat împreună la internat și s-au iscat unele confuzii din cauza aceasta, i-am cedat de buna voie acest simpatic nume laconic.
- Fapt prin care n-ai fost chiar atît de generos, spuse căpitanul, căci îmi aduc bine aminte că numele de Eduard îți plăcea mai mult, după cum și sună deosebit de frumos cînd e rostit de buze plăcute.
Ședeau acum toți trei în jurul aceleiași măsuțe, lîngă care Charlotte vorbise cu atîta aprindere împotriva sosirii oaspetelui lor. în mulțumirea lui, Eduard nu voi să amintească soției sale acele ceasuri; dar nu se putu abține să spună:
- Ar fi loc și pentru o a patra persoană.
în acel moment, comun de vînătoare răsunară dinspre castel, ca pentru a confirma și întări bunele sentimente și urările prie­tenilor aflați laolaltă. Ascultară în tăcere, reculegîndu-se fiecare și simțind îndoit fericirea proprie într-o atît de frumoasa reunire.
Eduard întrerupse cel dintîi această pauză, ridicîndu-se și ieșind din coliba de mușchi.
- Să-l ducem îndată pe prietenul nostru pînă sus pe culme, spuse către el Charlotte, ca să nu creadă că numai această cale îngustă constituie moștenirea și locul nostru de ședere; prive­liștea devine mai largă acolo sus și simți cum îți crește inima în piept de plăcere.
- Atunci va trebui să mai urcăm, de această dată pe vechea cărare, care e cam anevoioasă; sper însă că data viitoare treptele și potecile mele vor conduce mai ușor pînă în vîrf.
Și astfel ajunseră, peste stînci, prin tufăriș și mărăciniș, pînă pe ultima înălțime, care nu forma un platou, ci o coamă continuă și roditoare. în spate, satul și castelul nu se mai vedeau. în vale se zăreau iazuri întinse; dincolo, dealuri păduroase, de-a lungul cărora acestea se desfășurau; în sfîrșit, stînci povîmite, care mărgineau vertical, cu precizie, ultima oglindă de apă, reflec-tîndu-și formele lor impunătoare pe suprafața acesteia. Acolo, în ripă, unde un pîrîu năvalnic se prăvălea în iazuri, se afla pe jumătate ascunsă o moară, care, împreună cu împrejurimile ei, apărea ca un prietenos loc de odihnă. în vastul semicerc îmbrățișat cu privirea, alternau în chip variat șesuri și coline, desișuri și păduri, a căror verdeață tînară promitea pentru mai tîrziu un tablou dintre cele mai bogate. în unele locuri privirea era reținută de grupuri răzlețe de copaci. Deosebit de avantajos se detașa, la picioarele prietenilor ce contemplau peisajul, un pilc de plopi și de platani, apropiat de marginea iazului din mijloc. Erau în plină creștere, proaspeți, sănătoși avîntîndu-se în sus și lărgindu-și coroanele.
Eduard atrase atenția prietenului său mai ales asupra acestui grup de copaci.
- Pe ăștia, exclamă el, i-am plantat eu însumi în tinerețe. Erau tulpini tinere, pe care le-am salvat atunci cînd tatăl meu a pus să fie dezrădăcinate cu prilejul amenajării unei noi porțiuni a marii grădini a castelului.
Se întoarseră mulțumiți și voioși. Oaspetele fu găzduit într-un apartament spațios și plăcut din aripa dreaptă a castelului, unde își rîndui foarte curănd cărțile, hîrtiile și instrumentele, pentru a-și urma activitatea obișnuita. Dar, în primele zile, Eduard nu-i dădu pace; îl plimbă peste tot, cînd călare, cînd pe jos, spre a-l familia­riza cu regiunea, cu moșia, împărtășindu-i în același timp dorințele pe care le nutrea de multă vreme în cugetul său, în vederea unei mai bune cunoașteri a acesteia și a unei exploatări mai avantajoase.
- Primul lucru care ar trebui făcut, spuse căpitanul, ar fi să întocmesc, cu busola, un plan al regiunii. Este o treabă ușoară și amuzantă, și chiar dacă nu oferă precizia cea mai mare, ea rămîne totuși utilă și, pentru început, îmbucurătoare; de aseme­nea poate fi îndeplinită fără prea multe ajutoare și cu certitudinea deplină de a fi dusă la bun sfîrșit. Dacă te vei gîndi mai tîrziu la o măsurătoare mai precisă, vom găsi un leac și pentru aceasta.
Căpitanul era foarte exersat în acest mod de ridicare a pla­nurilor. Adusese cu el instrumentele necesare și se apucă îndată de lucru. îl instrui pe Eduard și pe cîțiva paznici și săteni care urmau să-l ajute la această treabă. Zilele erau prielnice; serile și primele ceasuri ale dimineții le foloseau pentru a desena și hașura. Curind conturul fu tras cu tuș, și întreaga hartă colorată; iar Eduard văzu proprietățile sale răsărind cu deplină claritate de pe hîrtie, ca o nouă creație. Avea impresia că face abia acum cunoștință cu ele, și abia acum ele păreau să-i aparțină cu adevărat.
Li se oferi astfel prilejul să discute despre ținut, despre ame­najări, care, constatau ei, puteau fi realizate mult mai bine după un asemenea plan general, decît făcînd diferite experiențe izo­late asupra naturii, pe temeiul unor impresii întîmplătoare.
- Trebuie să explicăm aceasta soției mele, spuse Eduard.
- Să nu faci asta! răspunse căpitanul, căruia nu-i plăcea să opună convingerilor altora pe ale sale, întrucît experiența îl învățase că părerile oamenilor sînt cu mult prea diverse pentru a putea fi făcute să coincidă, chiar și prin cele mai raționale argu­mente. Să nu faci asta! strigă el: ai putea ușor s-o derutezi, căci, asemenea tuturor acelora ce se îndeletnicesc cu astfel de treburi numai ca diletanți, ea ține mai mult la propria ei acțiune decît la rezultat. Oamenii aceștia pipăie natura, au predilecție pentru cutare sau cutare locșor; nu îndrăznesc să înlăture cutare sau cutare obstacol, nu sînt destul de cutezători ca să jertfească un lucru; nu-și pot imagina dinainte ce va rezulta; încearcă, lucrul reușește sau dă greș; ei schimbă, schimbă poate ceea ce ar tre­bui să lase neschimbat și lasă neschimbat ceea ce ar trebui să schimbe și, astfel, totul rămîne, pînă la urmă, o adunătură care atrage și amuză, dar nu satisface.
- Recunoaște sincer, spuse Eduard, că nu ești mulțumit cu amenajările ei.
- Dacă execuția ar epuiza ideea, care e foarte bună, n-ar fi nimic de observat. S-a trudit să ajungă pînă sus printre stînci, iar acum îi chinuiește, dacă vrei, pe toți aceia pe care-i face să urce pe culme. Nu poți umbla în voie nici unul lîngă altul, nici unul după altul. Ritmul pașilor este întrerupt în fiece clipă; și cîte altele ar mai fi de obiectat!
- Dar ar fi fost oare ușor ca lucrurile să fie făcute altminteri? întrebă Eduard.
- Foarte ușor, răspunse căpitanul: ar fi fost de-ajuns să se spargă colțul de stîncă, de altfel neînsemnat, fiindcă e alcătuit din bucăți mici, și s-ar fi obținut o cotitură frumos arcuită pen­tru urcuș și totodată bolovani de prisos cu care s-ar fi putut împlini locurile unde drumul ar fi ieșit prea îngust și ciuntit. Dar toate astea rămîn între noi: altminteri ea ar fi dezorientată și s-ar amari. De asemenea, tot ce a fost făcut trebuie păstrat. De ar fi vorba să se mai cheltuiască bani și muncă, s-ar mai putea face diferite amenajări și realiza multe lucruri plăcute, de la coliba de mușchi în sus și pînă peste culme.
Dacă, în acest chip, cei doi prieteni erau destul de ocupați cu cele prezente, nu le lipseau nici amintirile vii și plăcute din zile apuse, amintiri la împrospătarea cărora obișnuia să ia parte și Charlotte. își propuseră, de asemenea, de îndată ce lucrurile cele mai urgente aveau să fie terminate, să reia jurnalele de călătorie și să evoce și în acest mod trecutul.
De altminteri, Eduard avea mai puține subiecte de con­versație cînd se afla singur cu Charlotte, mai ales de cînd avea pe inimă criticile ce i se păreau atît de îndreptățite, privind felul în care ea amenajase parcul. Multă vreme el îi ascunse cele ce-i fuseseră spuse confidențial de căpitan; dar, la urma, cînd o văzu pe soția sa ocupîndu-se din nou să înjghebeze prin mici trepte și potecuțe o urcare anevoioasă de la coliba de mușchi pînă pe cuhne, el nu se mai putu reține și, după cîteva ocolișuri, o puse în cunoștința noilor convingeri pe care le dobîndise.
Charlotte rămase consternată. Era destul de ageră pentru a-și da seama de îndată că ceilalți aveau dreptate; dar cele făcute con­traziceau acea părere și rămîneau făcute de-a binelea; ea le găsise potrivite, le găsise de dorit; chiar și cele criticate îi erau dragi în toate amănuntele lor, se împotrivi propriei convingeri, își apără mica ei creație; avea necaz pe bărbați, care se grăbeau să fău­rească proiecte mari, dorind de îndată să facă, dintr-o glumă, dintr-o distracție, o mare operă, fără a se gîndi la cheltuielile pe care un plan lărgit le atrage inevitabil după el. Era agitată, jig­nită, supărată, nu putea nici să renunțe la ce era vechi, nici să respingă cu totul noul; dar, hotărîtă cum era, opri imediat lucrarea, rezervîndu-și timpul necesar spre a chibzui asupra problemei și a o lăsa să se maturizeze în mintea ei.
Fiind lipsită acum și de aceasta activitate distractivă, în vreme ce bărbații, tot mai uniți, își vedeau de îndeletnicirile lor și îngrijeau cu rîvnă îndeosebi grădinile și serele, continuînd în interval obișnuitele exerciții cavalerești: vînătoarea, cumpăratul și schimbul de cai, dresarea lor pentru șa și ham, Charlotte se simți din zi în zi mai singuratica. își purta cu mai mult zel cores­pondența, aceasta și în favoarea căpitanului, și totuși îi rămîneau multe ore de solitudine. Cu atît mai plăcute și mai distractive fură pentru ea rapoartele pe care le primi de la pension.
O scrisoare amănunțită a directoarei, care stăruia, ca de obi­cei, cu vădită plăcere asupra progreselor fiicei lui Charlotte, era însoțită de un scurt post-scriptum precum și de un adaos scris de un asistent din institut; le reproducem pe amîndouă.
Post-scriptum al directoarei
„Despre Ottilie, preastimată doamnă, aș avea, de fapt, să repet numai cele cuprinse în dările mele de seamă precedente. N-aș ști de ce s-o dojenesc și totuși nu pot fi mulțumită de ea. E, ca totdeauna, modestă și amabilă față de alții; dar această rezervă, această serviabilitate nu reușesc să-mi placă. înălțimea voastră i-a trimis deunăzi bani și diferite obiecte. De bani nu s-a atins; obiectele zac și ele intacte. își ține, firește, lucrurile personale foarte curat și în stare bună, și pare că-și schimbă rochiile numai în acest scop. Tot astfel, nu pot să aduc laude marii ei cumpătări la mîncat și băut. La mesele noastre nu domnește un mare belșug, dar nimic nu-mi place mai mult decît să văd copiii săturîndu-se cu mîncăruri gustoase și sănătoase. Ceea ce e adus pe masă și servit cu chibzuință și convingere trebuie să fie con­sumat în întregime. Nu izbutesc niciodată s-o determin pe Ottilie la aceasta. își găsește totdeauna de lucru pentru a îndrepta o omi­siune a servitoarelor, numai ca să sară unul din felurile de mîncare sau desertul. La toate acestea trebuie luat însă în con­siderare faptul ca, după cum am aflat abia tîrziu, ea suferă une­ori de dureri de cap în partea stingă, ele sînt, ce-i drept, trecătoare, dar de bună seamă chinuitoare și serioase. Mă mărginesc la atît cu privire la această copilă atît de frumoasă și gingașă."
Adaos al asistentului
„Excelenta noastră directoare îmi arată de obicei scrisorile în care împărtășește părinților și superiorilor observațiile ei despre eleve. Pe cele adresate domniei voastre le citesc tot­deauna cu îndoită atenție, cu îndoită plăcere: căci, dacă avem a vă felicita pentru o fiică ce întrunește toate acele strălucite însușiri prin care te ridici în lume, eu unul trebuie să vă socot nu mai puțin fericită că, în persoana pupilei domniei voastre vă este dăruită o copilă născută spre binele, spre mulțumirea altora și, negreșit, și spre propria ei fericire. Ottilie este aproape singura noastră elevă în privința căreia nu mă pot pune de acord cu atît de respectata noastră directoare. Nu-i iau cîtuși de puțin în nume de rău acestei femei active că pretinde ca fructele solicitudinii ei să fie limpede vizibile la exterior; dar există și fructe închise, care sînt de fapt cele cu adevărat pline de miez și care mai curînd sau mai tîrziu se dezvoltă în chip minunat. Acestei categorii îi aparține de fapt pupila domniei voastre. De cînd îi dau lecții, o văd mereu mergînd, cu un pas egal, încet-încet, înainte, nicicînd îndărăt. Dacă la un copil este necesar să începi cu începutul, acest lucru i se aplică, fără doar și poate, ei. Ceea ce nu decurge dintr-o expunere anterioară este de neînțeles pentru ea. Stă incapabilă, ba chiar îndărătnic de mută în fața unui lucru ușor de pri­ceput, care în ochii ei nu are legătură cu nimic. Dacă însă găsești verigile intermediare și reușești să i le lămurești, lucrul cel mai greu îi apare lesne de înțeles.
Prin această progresare lentă, ea ramîne în urma colegelor ei care, dispunînd de cu totul alte facultăți, gonesc totdeauna înainte, prind și rețin cu ușurință totul, chiar și ce e fără șir, și-l aplică tot atît de ușor. Astfel, ea nu învață și nu e capabilă de absolut nimic la o predare grăbită, cum este cazul cu unele cursuri ale unor profesori excelenți, dar repeziți și nerăbdători. S-au ridicat plîngeri privind scrisul ei și incapacitatea de a prinde regulile gramaticii. Am cercetat mai îndeaproape aceste plîngeri: e adevărat, scrie încet și țeapăn, dacă vreți, dar nu șovăitor și inform. A înțeles ușor tot ce i-am explicat pas cu pas despre limba franceză, care, ce-i drept, nu e specialitatea mea. Este, firește, un lucru ciudat: știe multe și le știe foarte bine; dar, dacă o întrebi, pare să nu știe nimic. Pentru a încheia cu o remarcă generală, aș vrea să spun că ea nu învață ca una care vrea să fie educată, ci ca una care vrea să educe; nu ca elevă, ci ca viitoare învățătoare. Va părea poate curios domniei voastre că eu îsumi, ca educator și profesor, nu găsesc o laudă mai mare pentru cineva decît aceea de a-l declara de o seamă cu mine. înțelegerea mai deplină de care dispune domnia voastră, ca și cunoașterea mai adîncă a oamenilor și a lumii vor ști să rețină ce e mai bun din cuvintele mele modeste și bine intenționate. Vă veți convinge că și din partea acestui copil se poate spera multă bucurie. Mă recomand bunăvoinței domniei voastre și solicit permisiunea de a scrie din nou, de îndată ce voi socoti că scrisoarea mea poate să conțină ceva însemnat și plăcut."
Charlotte se bucură de această filă. Cuprinsul ei se apropia mult de ideile pe care le nutrea despre Ottilie; totodată ea nu-și putu opri un zîmbet, întrucît interesul arătat de profesor părea mai plin de tandrețe decît acela pe care-l trezește descoperirea calităților unui elev. Cu judecata ei calmă și lipsită de prejudecăți, ea admise și existența unei atare relații, pe lîngă atîtea altele; aprecia simpatia arătată de acest bărbat înțelegător pentru Ottilie: căci învățase îndeajuns în viața ei să priceapă cît de mult trebuie prețuit orice atașament adevărat, într-o lume în care indiferenta și repulsia sînt de fapt la ele acasă.

Capitolul IV

Planul topografic în care moșia cu împrejurimile ei era reprezentată la o scară destul de mare, în chip caracteristic și ușor de sesizat, prin tușuri și culori, și căruia căpitanul știuse să-i dea o bază sigură, cu ajutorul cîtorva măsurători trigonometrice, fu gata curînd: căci cu greu s-ar fi găsit cineva care să aibă mai puțină nevoie de somn decît acest bărbat activ, după cum și zilele lui erau închinate totdeauna țelului imediat; de aceea nu era seară în care cîte un lucru să nu fi fost adus la îndeplinire.
- Să ne apucăm acum de rest, de descrierea moșiei, cu privire la care trebuie să se găsească aici destule lucruri pregă­titoare; vor rezulta, ulterior, din ea, proiecte de arendare și altele, spuse el prietenului său. Un singur lucru însă trebuie să-l sta­bilim și să-l înțelegem bine: a separa de viața personală tot ce este ocupație propriu-zisă. Ocupația cere seriozitate și rigoare, viața, capriciu; ocupația reclamă cea mai strictă consecvență, viața are adesea nevoie de inconsecvență; aceasta e chiar plăcută și înveselitoare. Dacă ești sigur în cea dintîi, poți fi cu atît mai liber în cea de-a doua, în timp ce, prin amestecarea amîndurora, siguranța va fi tîrîtă cu sine și privată de libertate.
Eduard simți o ușoară mustrare în aceste propuneri. Deși nu era dezordonat în felul lui, nu ajungea niciodată să-și claseze hîrtiile după natura lor. Ceea ce trebuia aranjat cu alții și ceea ce nu atîrna decît de el însuși nu era despărțit, după cum nu despărțea îndeajuns nici afacerile sau ocupațiile de amuzamente și distracții. Acum lucrul devenea simplu, întrucît un prieten lua asupra sa această osteneala, un al doilea eu efectua separația de care unitatea propriului eu nu e totdeauna capabilă.
Ei înjghebară în aripa castelului unde locuia căpitanul un depozit pentru ceea ce era de actualitate, o arhivă pentru cele vechi; adunară aici toate documentele, actele, scrisorile din diferite locuri de păstrare: cămări, dulapuri, lăzi și, în cel mai scurt timp tot maldărul de hîrtii fu pus într-o ordine care te umplea de satisfacție, clasate pe rubrici în rafturi etichetate. Datele trebuitoare fură găsite în mai deplină măsură decît speraseră. în această treabă fură mult ajutați de un bătrîn secre­tar, care, tot în timpul zilei și o parte din noapte, nu s-a dezlipit de pupitrul său și de care Eduard fusese pînă atunci totdeauna nemulțumit.
- Nu-l mai recunosc, spuse Eduard către prietenul său, într-atît e de harnic și de folositor acest om.
- Asta se datorează faptului că nu-i dam nici o sarcină nouă atîta timp cît n-a terminat-o pe cea veche, după cum îi vine la îndemînă, răspunse căpitanul; în felul acesta el face, precum vezi, foarte multă treabă; de îndată ce-l scoți din ale lui, nu mai e în stare de nimic.
Petrecîndu-și astfel zilele împreună, seara, cei doi prieteni nu neglijau s-o viziteze în chip regulat pe Charlotte. Dacă nu se găseau acolo, după cum era cazul adesea, oaspeți din localitățile și moșiile învecinate, conversația și lectura erau consacrate de cele mai multe ori unor subiecte de natură să sporească bunăstarea, avantajele și tihna acelei societăți burgheze.
Charlotte, deprinsă și așa să guste clipa prezentă, se simțea ea însăși stimulată văzîndu-l mulțumit pe soțul ei. Felurite ame­najări domestice, pe care le dorise de mult, dar nu știuse prea bine să le pornească, fura înfăptuite prin activitatea căpitanului. Farmacia de casă, care pînă atunci se compusese doar din puține leacuri, fu îmbogățita; și, cu ajutorul unor cărți ușor de priceput Și a unor discuții, Charlotte se văzu în măsură să-și arate mai des Si în chip eficace firea ei activă și caritabilă.
Chibzuind între ei asupra unor accidente banale și totuși prea adesea neașteptate, dispuseră să se procure tot ce putea fi necesar pentru salvarea celor înecați; aceasta cu atît mai mult cu cît, din cauza apropierii atîtor iazuri, nuri, stăvilare, accidentele de acest soi nu erau rare. Căpitanul se ocupă foarte amănunțit de acest capitol și lui Eduard îi scăpă observația că un asemenea caz făcuse epocă în chipul cel mai straniu în viața prietenului său. Dar cînd acesta păstră tăcerea, căutînd parcă să evite o amintire tristă, Eduard se opri de asemenea, după cum și Charlotte, care nu era mai puțin informată, în linii generale, despre acest caz, alunecă peste acele reflecții ale soțului ei.
- Se cuvine să luăm toate aceste măsuri de prevedere, spuse într-o seară căpitanul; ne mai lipsește însă esențialul, un bărbat destoinic care să se priceapă a le mînui pe toate. Aș putea să propun pentru aceasta pe un felcer pe care-l cunosc și care ar putea fi angajat acum în condiții acceptabile; e un om foarte pri­ceput în meseria lui și mi-a folosit adesea chiar mie în tratarea unor boli interne acute, mai mult decît un medic renumit; iar aju­torul imediat este, doar totdeauna, lucrul de care ducem lipsă cel mai mult la țară.
Acest om fu angajat de îndată și amîndoi soții se bucurară că găsiseră prilejul să folosească în scopuri dintre cele mai utile unele sume ce le rămîneau la dispoziție pentru capriciile lor.
Astfel Charlotte folosi cunoștințele ei și activitatea căpitanu­lui și după ideile proprii, începînd să se simtă pe deplin mulțu­mită cu prezența lui și liniștită în privința tuturor urmărilor pe care aceasta putea să le aibă. Se pregătea de obicei să-i pună diferite întrebări și, cum ținea la viață, căuta să înlăture tot ce putea fi dăunător, tot ce putea provoca moartea. Glazura de plumb a oalelor, cocleala vaselor de aramă îi pricinuiseră multe griji. Ea dori să fie lămurită asupra lor și, în chip firesc, se făcu simțită nevoia de a recurge la noțiunile de bază ale fizicii și chimiei.
Un prilej întîmplător, dar totdeauna bine venit, pentru asemenea discuții îl oferea înclinația lui Eduard de a face lecturi cînd se adunau cu toții. Avea o voce joasă, foarte armonioasă și fusese mai înainte prețuit pentru recitarea vioaie și plină de simțire a unor lucrări poetice și oratorice. Acum îl preocupau alte subiecte, citea celorlalți din alte scrieri și, de la o vreme, de preferință, tocmai din lucrări al căror conținut privea fizica, chimia, tehnica.
Una dintre particularitățile lui, pe care însă o împărtășea poate cu mai mulți oameni, era aceea că nu putea suferi ca altcineva să i se uite în carte în timp ce citea. Pe vremuri, cînd cineva citea în fața altora poeme, drame, povestiri, urmarea firească a dorinței vii de a surprinde, pe care el o simțea la fel ca și poetul, actorul, povestitorul era tendința de a face pauze, de a trezi așteptări; era, desigur, cu totul contrar acestui efect urmărit de el ca un al treilea să caute a i-o lua înainte cu privirea. Eduard obișnuia, de aceea, să se așeze totdeauna, în asemenea cazuri, în așa fel încît să nu aibă pe nimeni la spate. Acum, cînd se găseau în trei, această precauție era de prisos; și, întrucît de astă dată nu era vorba de excitarea sentimentului, de surprinderea imagi­nației, nu se gîndea nici el să se ferească în chip deosebit.
Doar într-o seară, cînd se așezase fără băgare de seamă, el fu izbit de faptul că Charlotte își arunca privirea în carte. Vechea sa nerăbdare se trezi, făcîndu-l să-i reproșeze oarecum neamabil acest fapt:
- Ar fi mai bine să ne lepădăm o dată pentru totdeauna de asemenea deprinderi rele, ca de atîtea alte lucruri supărătoare pentru societate. Atunci cînd citesc cuiva dintr-o carte oare nu e ca și cum i-aș expune ceva? Cele scrise, cele tipărite iau locul propriei mele minți, propriei mele inimi; și m-aș sili oare să vorbesc, dacă în fața frunții mele, a pieptului meu ar fi așezată o mică fereastră; astfel încît acela căruia doresc să-i împărtășesc rînd pe rînd gîndurile mele, să-i ofer unul cîte unul simțămintele mele, să poată ști totdeauna cu mult înainte unde vreau să ajung? Cînd cineva mi se uită în carte, mă simt totdeauna ca și cum aș fi rupt în două.
Charlotte, a cărei abilitate se dovedea atît în cercuri mai mari, cît și în cele restrînse, mai ales prin aceea că știa să înlăture orice ieșire neplăcută, violentă, sau poate numai aprinsă, să întrerupă o convorbire care se prelungea ori să anime una care lîncezea, nu fu părăsită nici de data aceasta de ferici­tul ei dar:
- îmi vei ierta cu siguranță greșeala, dacă îți voi mărturisi ceea ce mi s-a întîmplat în clipa aceasta. Te-am auzit citind despre înrudiri, afinități și m-am gîndit atunci imediat la rudele mele, la cîțiva veri care îmi dau de furcă tocmai acum. Atenția mea se întoarce la cele citite de tine; aud că este vorba de lucruri cu totul neînsuflețite și îmi arunc ochii în cartea ta ca să mă orientez.
- Este o vorbire în parabole, care te-a sedus și te-a încurcat, spuse Eduard. Aici este vorba, firește, numai despre pămînturi și minerale, dar omul e un adevărat Narcis: îi place să se oglin­dească pe sine peste tot; ceea ce este amalgamul de argint viu pentru oglindă, crede a fi el pentru întregul univers.
- Așa e! interveni căpitanul; așa tratează el tot ce găsește în afara lui; înțelepciunea ca și nerozia lui, voința ca și arbitrarul lui le împrumută animalelor, plantelor, elementelor și zeilor.
- întrucît nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-ați fi dispuși să mă învățați, doar pe scurt, ce trebuie înțeles, de fapt, aici, prin afinități elective? spuse Charlotte.
- O voi face cu plăcere, răspunse căpitanul, către care se întorsese Charlotte; firește, doar cît pot eu de bine, după cum am citit acum vreo zece ani. N-aș ști să spun dacă în lumea științifica se mai gîndește în același fel despre aceste lucruri, dacă explicațiile mele se potrivesc cu teoriile mai noi.
- E destul de rău, exclamă Eduard, că în ziua de azi nu mai poți învăța nimic pentru toată viața. înaintașii noștri se puteau ține de învățătura pe care o primiseră în tinerețe; noi însă trebuie să ne înnoim cunoștințele la fiecare cinci ani, dacă nu vrem să fim cu totul demodați.
- Noi, femeile, spuse Charlotte, nu sîntem atît de exigente în această privință; și, ca să fiu sinceră, ceea ce mă interesează de fapt este înțelesul cuvîntului, căci nimic nu te face mai ridi­col în societate decît folosirea greșită a unui cuvînt străin, a unui termen de specialitate. De aceea, nu vreau decît să știu în ce sens
se folosește această expresie, tocmai în aceste materii. Legătura lor științifică, o putem lăsa în seama învățaților, care de altfel, după cum am putut să observ, se vor pune cu greu de acord vreodată.
- Dar de unde să pornim ca să ajungem cît mai repede în miezul lucrului? îl întrebă Eduard, după o pauză, pe căpitan, care, chibzuind puțin, răspunse curind:
- Dacă îmi este îngăduit să iau lucrurile, aparent, de foarte departe, vom ajunge repede la punctul dorit.
- Fii sigur de întreaga mea atenție, spuse Charlotte, punîn-du-și deoparte lucrul de mînă.
Și astfel căpitanul începu:
- La toate substanțele naturii pe care le percepem cu simțu­rile, observăm mai întîi că au o relație cu ele însele. Pare, firește, ciudat, să rostim ceva ce se înțelege de la sine, dar numai înțelegîndu-ne pe deplin asupra celor cunoscute, putem păși împreună mai departe, spre cele necunoscute.
- Aș crede, îl întrerupse Eduard, că am ușura lucrul, atît pen­tru ea cît și pentru noi, folosind exemple. închipuiește-ți doar apa, uleiul, argintul viu și vei găsi o unitate, o coeziune între părțile lor. Ele nu părăsesc această uniune decît prin forță sau din alte cauze determinate. Dacă acestea sînt înlăturate, corpurile se unesc îndată din nou.
- Așadar, adăugă căpitanul, îmi pot permite să amintesc doar în treacăt un punct însemnat, anume că această relație pură, devenită posibilă prin fluiditate, se manifestă hotărît și totdeauna prin forma sferică. Picătura de apă în cădere este rotundă; despre mărgelușele de argint viu ați vorbit chiar dumneavoastră; ba, plumbul topit lăsat să pice, dacă are timp să se întărească pe deplin, ia forma unei bile.
- Dă-mi voie s-o iau înainte, spuse Charlotte; poate nimeresc unde vrei să ajungi. Așa cum fiecare lucru are o relație cu sine însuși, el trebuie să se afle într-un raport și cu celelalte.
- Și acest raport, continuă imediat Eduard, va fi diferit, potrivit cu diversitatea substanțelor. Uneori ele se vor întîlni ca prieteni și vechi cunoscuți, care se apropie repede, se unesc fără a schimba nimic unul la celălalt, așa cum vinul se amestecă cu apa. In schimb, altele vor rămîne străine una lîngă alta, fără a se uni cîtuși de puțin, nici chiar prin amestecare sau frecare mecanică; așa cum uleiul și apa, bine strecurate ca să se poată amesteca, se separă din nou într-o clipă.
- Nu lipsește mult, spuse Charlotte, ca să descoperim, sub aceste forme simple, oamenii pe care i-am cunoscut; îndeosebi însă ne vin în minte aici cercurile în care am trăit. Dar asemă­narea cea mai mare cu aceste substanțe neînsuflețite o au masele ce stau față în față în lume: tagmele, profesiile, nobilimea și starea a treia, soldatul și civilul.
- Și totuși, replică Eduard, după cum acestea pot fi unite prin moravuri și legi, tot astfel există și în lumea noastră chimică verigi intermediare pentru a uni ceea ce se respinge reciproc.
- Astfel, interveni căpitanul, legăm prin sare alcalină uleiul cu apa.
- Mai rar, te rog, cu expunerea dumitale, spuse Charlotte, ca să pot arăta că țin pasul. Nu cumva am și ajuns aici la afinități?
- Foarte just, răspunse căpitanul, și le vom cunoaște îndată, în toată puterea și caracterul care le e propriu. Despre sub­stanțele care, atunci cînd se întîlnesc, se prind repede între ele și se determină reciproc spunem că prezintă o afinitate. Această afinitate este destul de izbitoare la cele alcaline și acide care, deși sînt opuse una alteia, și poate tocmai din cauză că sînt opuse, se caută și se prind în chipul cel mai hotarît, se modifică și formează împreună un corp nou. Să ne gîndim numai la var, care manifestă o mare înclinație pentru acizi, o pronunțată poftă de unire cu ei. De îndată ce cabinetul nostru chimic va sosi, vă vom arăta diferite experiențe care sînt foarte distrac­tive și dau o noțiune mai clară decît vorbele, numele și ter­menii de specialitate.
- Dă-mi voie să-ți mărturisesc, spuse Charlotte, că, dacă numești afinitate raportul ce există între aceste ciudate substanțe ale dumitale, ele îmi apar ca avînd nu atît o afinitate de sînge, cît una de spirit și de suflet. Tocmai în acest chip pot lua naștere între oameni prietenii cu adevărat însemnate: căci însușiri opuse
fac cu putință o unire mai intimă. Voi aștepta, așadar, să văd ce anume îmi veți arăta din aceste efecte misterioase. Nu vreau, adăugă ea întorcîndu-se spre Eduard, să te mai tulbur în lectură și, fiind acum cu mult mai bine lămurită, o voi asculta cu atenție.
- De vreme ce ne-ai stîmit, îi replică Eduard, nu vei scăpa atît de ușor, căci, de fapt, cazurile complicate sînt cele mai intere­sante. Abia la acestea afli gradele de afinitate, relațiile mai strînse, mai puternice, mai depărtate, mai slabe; afinitățile devin interesante abia cînd determină separații.
- Oare acest trist cuvînt care, din păcate, se aude atît de des în lume, exclamă Charlotte, există și în științele naturii?
- Negreșit, răspunse Eduard. A fost chiar un titlu de cinste semnificativ al chimiștilor faptul că erau numiți „artiști separatori".
- Să reluăm deci îndată firul celor indicate și discutate înainte, spuse căpitanul. De pildă, ceea ce numim piatră de var este un pămînt calcaros mai mult sau mai puțin pur, intim legat cu un acid delicat, pe care îl cunoaștem în formă gazoasă. Dacă punem o bucată a acestei pietre în acid sulfuric diluat, acesta absoarbe varul și apare cu el ca ghips, în timp ce acel acid deli­cat, aerian, evadează. Aici s-a produs o separație, o nouă com­binație, și ne simțim, de acum înainte, îndreptățiți să folosim chiar termenul de afinitate electivă, fiindcă lucrurile arată cu adevărat ca și cum o legătură ar fi fost preferată celeilalte, ca și cum una ar fi fost aleasă mai curînd decît cealaltă.
- Iartă-mă, spuse Charlotte, așa cum îl iert și eu pe natura­list; dar n-aș vedea niciodată aici o alegere, ci, mai degrabă, o necesitate naturală, și chiar nici atît, căci, la urma urmei, nu este vorba decît de efectul ocaziei. Ocazia face relațiile așa cum îi face pe hoți; și dacă e vorba de corpurile dumitale naturale, alegerea îmi pare să stea doar în mîinile chimistului, care pune în contact aceste substanțe. Dar, o dată ce se găsesc laolaltă, Dumnezeu să le aibă în paza. In cazul de față mi-e milă de bietul acid aerian, care e iarăși silit să hoinărească în infinit.
- Nu atîrnă decît de el, ripostă căpitanul, ca să se unească cu apa și să servească atît celor sănătoși, sub formă de izvor mine­ral, cît și celor bolnavi, ca răcoritor.
- Ghipsului puțin îi pasă, spuse Charlotte; e gata acum, e un corp, e căpătuit, în timp ce substanța cealaltă, care a fost izgo­nită, poate să mai sufere mult pînă să găsească un adăpost
- Sau mă-nșel amarnic, spuse Eduard zîmbind, sau se ascunde sub cuvintele tale o mică viclenie. Recunoaște-ți șiretlicul. Te pomenești că, în ochii tăi, eu sînt varul, care, prins de căpitan ca de acidul sulfuric, este sustras grațioasei tale com­panii și prefăcut într-un ghips refractar.
- Dacă asemenea reflecții îți sînt dictate de conștiință, răspunse Charlotte, n-am de ce să-mi fac griji. Aceste exprimări alegorice sînt drăguțe și distractive; și cui nu-i place să se joace cu analogii? Dar omul este totuși situat cu multe trepte mai sus decît acele elemente, și, dacă a fost aici cam darnic în cuvinte frumoase ca elecțiune și afinitate electivă, el ar face bine să rein­tre în sine însuși și să chibzuiască bine cu acest prilej asupra valorii unor astfel de expresii. îmi sînt, din păcate, cunoscute destule cazuri în care legătura strînsă și aparent indisolubilă din­tre două ființe a fost nimicită prin intervenția întîmplătoare a unei a treia și în care una din cele două ființe, atît de frumos unite între ele pînă atunci, s-a văzut izgonită în lumea largă.
- în această privință, chimiștii sînt mult mai galanți, spuse Eduard: ei asociază un al patrulea element, pentru ca nici unul să nu ramînă stingher.
- Așa este! interveni căpitanul; aceste cazuri sînt fără îndo­ială cele mai interesante și mai remarcabile: în ele, atracția, afini­tatea, această părăsire, această unire, parcă în cruciș, pot fi cu adevărat înfățișate; patru substanțe, unite pînă acum două cîte două, fiind puse în contact, părăsesc legătura lor veche și se unesc în chip nou. în această abandonare și apucare, în această fugă și căutare credem a vedea cu adevărat o determinație supe­rioară; atribuim unor astfel de substanțe un fel de violență și de alegere și considerăm expresia științifică de afinități elective pe deplin justificată.
- Descrie-mi un astfel de caz, spuse Charlotte.
- Pentru a lămuri asemenea lucruri n-ar trebui să ne mărgi­nim la cuvinte, răspunse căpitanul. După cum am spus, de îndată
ce voi putea să vă arăt chiar experimentele, totul va deveni mai evident și mai plăcut. Acum, aș fi silit să vă plictisesc cu termeni de specialitate îngrozitori, care tot nu v-ar da o imagine. Trebuie să avem în fața ochilor aceste substanțe în aparență moarte, dar, lăuntric, totdeauna gata de acțiune, să privim cu interes cum se caută, se atrag, se apucă, se distrug, se înghit, se absorb între ele și apoi, după ce s-au unit intim, reapar într-o formă schimbată nouă, neașteptată: abia atunci le atribuim o viață veșnică, ba chiar o sensibilitate și inteligență, fiindcă simțurile noastre abia dacă ni se par suficiente pentru a le observa bine, iar rațiunea noastră abia îndestulătoare spre a le înțelege.
- Nu tăgăduiesc, spuse Eduard, că ciudații termeni de spe­cialitate trebuie să apară dificili, ba chiar ridicoli celui ce nu e familiarizat cu ei prin aspecte sensibile, prin noțiuni. Deocam­dată am putea să exprimăm însă, cu destul de multă ușurință, prin litere relația despre care a fost vorba aici.
- Dacă nu socotiți prea pedant, răspunse căpitanul, pot, firește, să explic lucrurile pe scurt cu ajutorul literelor. închi-puiți-vă un A care este intim cu un B, neputînd fi separat de el prin oricîte mijloace și prin oricîtă forță; închipuiți-vă un C care stă în aceeași relație cu un D; puneți acum ambele perechi în contact: A se va arunca spre D, iar C spre B, fără să se poată spune care l-a părăsit cel dintîi pe celălalt, care s-a unit cel dintîi cu celălalt.
- Ei bine, interveni Eduard, pînă ce vom vedea toate aces­tea cu ochii, să privim această formulă ca un mod de exprimare alegoric, din care să tragem o învățătură pentru folosința noastră nemijlocită. Tu, Charlotte, reprezinți A-ul, iar eu sînt B-ul tău, căci, la drept vorbind, eu nu depind decît de tine și te urmez așa cum B îl urmează pe A. C-ul este, cum nu se poate mai limpede, căpitanul, care, de astă dată, mă răpește în oarecare măsură ție. Este deci just, dacă nu vrei să te pierzi în incertitudine, să ți se asigure un D, și acesta este fără nici o îndoială amabila domnișoară Ottilie, de venirea căreia nu-ți mai este îngăduit să te aperi.
- Bine! spuse Charlotte; chiar dacă, pe cît mi se pare, exem­plul nu se potrivește cu totul cazului nostru, consider totuși ca o fericire că sîntem astăzi pe deplin de acord și că aceste afinități naturale și elective grăbesc între noi confidențele. Vreau, așadar, să mărturisesc că, începînd de azi după-amiază, sînt hotărîtă s-o chem aici pe Ottilie, deoarece credincioasa mea chelăreasă și menajeră de pînă acum mă va părăsi, căci se mărită. Aceasta în ce mă privește pe mine și nevoile mele; ceea ce mă determina, de dragul lui Ottilie, ne vei citi tu. Nu-mi voi arunca privirea peste umărul tău pe foaie, căci conținutul ei îmi este, firește, cunoscut. Dar citește numai, citește!
Cu aceste cuvinte ea scoase la iveala o scrisoare și o întinse lui Eduard.