Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. Cei aflati între cer si pământ n-aveau nici un continut, decât asteptarea. Cineva trebuia să vină.
Treceam cu totii prin desertul românesc, incapabili de orice. Până si dispretul ni se părea un efort.
Tara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate sperante, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reusite. Si România nu era mai mult decât o farsă reusită.

Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrăgind dezmătul dulce al lipsei de menire.
Biata tară era o pauză vastă între un început fără măretie si un posibil vag.

În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Si el a rupt tăcerea blândă a existentei noastre si ne-a obligat să fim. Virtutile unui neam s-au întruchipat în el. România din putintă se îndrepta spre putere.



*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o tară de fleacuri umane. Prezenta lui era tulburătoare si n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n-as mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ?

Lumea cărtilor mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitătii, zadarnice.
Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al asa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era "destept", Căpitanul era profund. Dezastrul spiritual al tării derivă din inteligenta fără continut, din desteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract si răpeste spiritului latura destinului. Desteptăciunea degradează până si suferinta în flecăreală.

Dar Căpitanului, grele si rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vietii lui, îmi răspundea : "Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau asa si mă gândesc". Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura si cerul. Si când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a tării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii nationale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a conditiei noastre, ci să introducă absolutul în respiratia zilnică a României. Nu o revolutie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenta seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată si unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reactiune în fata unui trecut de nenoroc. Această natie n-a excelat în lume decât prin consecventa în nefericire. Niciodată nu s-a dezmintit. Substanta noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăsi pendularea între o amărăciune dizolvantă si o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare I-am spus Căpitanului :
-Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo sperantă.
-Ai dreptate, mi-a răspuns. Sunt totusi unele semne.
-Miscarea Legionară, adaug eu.
Si atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reânvierea virtutilor dace. Si-am înteles că între daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din atipiri si umilinti. Legionarul este un român de substantă, un român primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umană infinit amenintătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică… Legionarul trebuie să fie un om în care mândria suferă de insomnie.

Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. În locul lui apare insul ce priveste tara si problemele ei cu o cruntă înversunare. Este o deosebire de densitate sufletească.
Acel ce a dat tării altă directie si altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile în imediat si în vesnicie. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt. Tot asa, ea nu cunoaste o a doua miscare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi si a te salva, politică si mistică, iată cărei ierductibilităti i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine si problema păcatului, comertul si credinta.

Nimeni nu trebuia să uite : Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.
Fiecare credea a-l întelege. El totusi scăpa fiecăruia. Depăsise limitele României. Însăsi miscării i-a propus un mod de viată care întrece rezistenta românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totusi mai putin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o natie de slugi el a introdus onoarea si într-o turmă fără vertebre orgoliul. Influenta lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, si pe dusmani. Căci acestia din lichele au devenit monstri. S-a (l-a) obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măretia Căpitanului n-ar fi cerut o echivalentă negativă. Am fi nedrepti cu călăii, dacă I-am considera ratati. Toti s-au implinit. Un pas în plus si trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea căldut. Peste tară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea, al chemării. În câtiva ani, România a cunoscut o palpitatie tragică, a cărei intensitate ne consolează de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat nastere unei lumi, ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !
Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România si Căpitan, n-as fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simtit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră se ridica singurătatea României.
Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie nesansa ursirii noastre. Totusi, trebuie să fim lasi si să ne mângâiem. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat ? "De aici încolo tara va fi cndusă de un mort", îmi spunea un prieten pe malurile Senei.


Acest mort a răspândit un parfum de vesnicie peste pleava noastră umană si-a readus cerul deasupra României.