Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie,
Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!

…………

Plângi, copilă? -- C-o privire umedă si rugătoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.