Deodată știui atîtea despre fîntîni,
arbori de sticlă de neînțeles substrat.
Pot să vorbesc de lacrime din plînsu-mi
ce copleșit de mari visări eu însumi
le-am risipit și apoi le-am uitat.

Oare uitai că cerul mîini îndreaptă
înspre multe lucruri și în îmbluzeală?
mereu văzui imensul fără seamăn
și în treziri de vechi grădini cu aer reavăn
în seri senine cu speranțe-n leagăn
urcă din molcome cîntări de fete
care din melodie se revarsă
sa se-nfiripe de parcă trebuie să
se oglindească-n iazuri sclipind geamăn?

Trebuie să dărui totul amintirii,
ce-n mine și-n fîntîni s-a petrecut,
atunci și eu simt greul prăbușirii
în care apele le-am revăzut;
și știu de crengi ce se îndepărtară,
de glasuri care-au ars cu slabă pară,
de iazuri care țărmu-l repetară,
fără îndemînare și amînat,
de-apusuri peste codrul carbonizat,
care umblau cu totu-nstrăinate,
se arcuiau altfel și întunecate
de parcă n-ar fi asta lumea bănuită...

Oare uitai că stea de stea-i proptită
închisă către astrele vecine?
Că lumea-n spațiu ca în plîns dospită
abia se recunoaște?-Poate țesuți
în cerul altor ființe privind în sus.
Poate poeții lor ne-aduc laude fierbinți,
ce roagă mulți spre noi în înălțime
și nu ne-ajung blestemele străine
nicicînd;vecini ai unui zeu ce-l socotesc
la înălțimea noastră cînd jelesc,
în care cred și-l pierde fiecare
și ca raza sclipind din felinare
chipu-i în treacăt pe neobservate
ne flutură pe fețele distrate...

(traducere de Dumitru Marian)