Ai vazut batrînetea, durerea si moartea, si ti-ai zis ca placerea este o iluzie, ca toti oamenii ce petrec nu înteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu ma voi reîntoarce pîna ce nu voi scapa de nastere, de batrînete si de moarte. Mult orgoliu si suferinta sunt în orice renuntare. In loc sa te retragi cu cea mai mare discretie, fara revolta si fara ura, declari, cu patos si îngîmfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni placerea si toate voluptatile în care traiesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s-au dedat unei practici ascetice, traind în pustiu, au facut-o din convingerea ca ei au depasit în mod esential relativitatile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberari totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectiva o dovedesc condamnarea placerii si dispretul pentru oamenii care traiesc numai pentru a trai. Daca m-as retrage în cel mai groaznic desert, daca as renunta la tot si n-as mai cunoaste decît singuratatea absoluta, niciodata n-as avea îndrazneala de a dispretui placerea si pe oamenii care o împartasesc. Din moment ce eu prin renuntare si singuratate nu pot cîstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce sa dispretuiesc si de ce sa numesc calea mea cea adevarata? Oare nu sunt toti marii profeti lipsiti de discretie si de întelegere omeneasca? Vad durerea, batrînetea si moartea si îmi dau seama ca nu pot fi depasite. Dar de ce sa tulbur placerile altuia cu aceste constatari? Este foarte drept ca pe acela care a vazut în fata asemenea realitati si care le traieste convins de neînduplecata lor vesnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar daca lepra m-ar cuprinde, n-as condamna bucuria altuia. Caci în orice condamnare exista multa invidie. Budismul si crestinismul sunt o razbunare si o invidie a suferinzilor. Simt ca în agonie n-as putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimanui renuntarea, fiindca gîndul instabilitatii nu se poate depasi decît de putini, în pustie. In desert, ca si în societate, instabilitatea lucrurilor ti se ofera cu aceeasi aroma dureroasa. Cînd te gîndesti ca nimic nu s-a ales de marii singurateci si ca iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranti! Gîndul renuntarii este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns sa-l conceapa. Cine n-a simtit în momentele de amaraciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de parasire si de ineluctabil, de moarte cosmica si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabila, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntarii, rezultate ale unei îndelungi dureri. Dar cum sa renunti? Unde sa te duci, pentru a nu renunta deodata, desi numai aceasta renuntare are valoare? In mediul si clima noastra, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputînd sta liberi sub soare, fara alt gînd decît al eternitatii, cum o sa devenim sfinti sub acoperisuri? Este o drama specific moderna aceea de a nu putea renunta decît prin sinucidere. Dar daca desertul nostru launtric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui?

Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu ma risipesc în bucati, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît sa dispara orice urma de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este placerea mea avîntul ce ma prabuseste? Nu sunt înaltarile mele caderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-ma? Cum de exista în iubirea mea atîta neliniste, teama si nesiguranta? Sa fiu închis complet pentru starile pure? Sa fie în iubirea mea atîta otrava? Trebuie sa ma abandonez complet tuturor starilor, sa nu ma mai gîndesc la ele si sa le traiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat si nu ma lupt destul cu moartea, sa-mi mai fie si Eros un dusman? De ce cînd renaste iubirea în mine mi-e atît de frica, de ce îmi vine sa înghit întreaga aceasta lume, pentru a opri cresterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi sa fiu înselat în dragoste, pentru a avea motive în plus sa sufar. Numai în iubire poti vedea ce decazut esti. Caci acela care a privit moartea în fata mai poate iubi? Si-ar putea muri el din cauza iubirii?

Precum în extaz se realizeaza purificarea de toate elementele individuale si contingente, ramînînd numai lumina si întunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, în noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai ramîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenta evidenta a unei persoane. Cîta vraja ciudata este în acele melodii care izvorasc din tine în noptile fara somn, care se dezvolta asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de parasire, ci seamana usurintei unui pas înapoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoasa a unei melodii interioare pun atunci stapînire pe tine si te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extatica, fiindca este prea mult regret în aceasta talazuire melodica. Regret, dupa ce? Greu de spus, caci insomniile sunt atît de complicate, încît e imposibil sa-ti dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindca pierderea e infinita… Obsesiile se individualizeaza numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o forma de gîndire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gînd sau a unui sentiment este organica, este constitutiva, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare în ele se realizeaza melodic, într-o forma de ondulatie misterioasa. Fiinta iubita se purifica într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Si atunci nu poti stii absolut deloc daca iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumuta realitatii aceasta convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoaca în sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu sunt atît de intense pentru a duce la o anxietate universala, ci pastreaza toate elementele unei nelinisti si tulburari de esenta muzicala. Moartea însasi, fara sa înceteze a fi hidoasa, se manifesta într-o universalitate de noapte, a carei impalpabila transparenta, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzicala. Dar tristetea acestei nopti universale este întocmai ca tristetea muzicii orientale, în care predomina mai mult misterul mortii decît al iubirii.

Precum, în explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalitatii («iubirea e oarba») este revelator, tot asa, în senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o forma de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceasta forma decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi în iubire înseamna a încerca un fior organic, ce reduce toata viata din tine la o pulsatie si la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul si specificul absolut în acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteaza înspre o singura fiinta? Comuniunea mai adînca nu se realizeaza decît prin individual. Iubesc o fiinta; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esenta, în mod inconstient si naiv. Participarea universala a iubirii presupune specificarea obiectului; caci nu poti avea un acces total fara accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul în iubire rasar dintr-o presimtire si dintr-o prezenta nereflectata în suflet, irationala, a vietii în genere, care creste în tine la paroxism. Orice iubire adevarata reprezinta o culme careia sexualitatea nu-i rapeste nimic din înaltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pîna dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fara sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubita creste atunci în tine purificata si obsedanta, cu un nimb de transcendenta si intimitate simultan, în sclipirile si reflexele caruia sexualitatea devine periferica, daca nu în mod real si efectiv, în tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spirituala între sexe nu exista, ci numai o transfigurare organica, prin care persoana iubita se fixeaza în tine, evoluînd în carnea ta pîna la a-ti da iluzia spiritualitatii. Numai în astfel de conditii este posibila o senzatie de topire, cînd carnea tremura de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol si o rezistenta materiala, ci arde de focuri launtrice si curge de fluiditati insesizabile. Sarutul nu e posibil decît într-o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanenta si fecunda. Existential si ontologic, sarutul te apropie mai mult de esenta intima a vietii decît o reflexiune îndelungata si complicata. Caci nu prin forme si categorii se ajunge la realitatile esentiale. Si daca ajungi la acestea în mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd esti constient simti cît ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii sa fi ramas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe caile spiritului.

Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pîna la capat, cine a trait toate formele si farmecele ei, acela poate sa afirme ca nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o sovaiala si nesiguranta launtrica, dintr-o lipsa de curaj si avînt în prima tinerete, nu ti-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonari integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubita! Cum vor mai gasi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Caci îndelungile întristari paralizeaza în asa masura elanul iubirii, încît te întrebi daca tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioara, cînd simti cum te aduni în tine, cum creierul e parca strîns si corpul apasat de greutati interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur si nelamurit al unor chemari din adîncuri negre si coplesitoare, face din tristete o otrava care, picurînd în iubire, o întuneca si o stavileste. Iubirea este prin esenta deschisa, ca o floare de primavara. Si nu închide racoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristetea; cîteodata se amesteca într-un aliaj complex, provocînd o stare de neliniste, cînd atît viata cît si moartea îsi cer drepturile lor. Cum ataca tristetile radacinile lui Eros! Si oare de ce întristarile sunt numai de moarte? sunt prea trist spre a fi nascut pentru iubire!

Acel care a spus ca somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabila a îngrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine sa ma întreb daca omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce sa-i spui omului animal rational, cînd gasesti la unele animale ratiune cîta vrei? Nu exista însa în scara întregii vieti animale, în afara de om, un singur animal care sa vrea sa doarma si sa nu poata. In somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa încît fiecare desteptare este un început nou de viata, este o speranta noua. Viata pastreaza astfel o discontinuitate placuta care da impresia unei continue regenerari, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotriva, la un sentiment al agoniei, la o tristete eterna si iremediabila, la o disperare absoluta. Pentru un om sanatos, adica pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complacea în neseriozitati, fiindca el nu stie ca sunt unii care ar plati un somn cu o avere, carora le e frica de pat si care ar sacrifica o tara pentru inconstienta din somn, ce o rapesc în mod brutal amarnicele luciditati si haosul insomniei. Exista o mare, o infinita legatura între insomnie si disperare. Ma întreb daca poate exista disperarea fara insomnii, daca este posibila o pierdere totala a nadejdii fara concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decît aceasta: în rai poti dormi cînd vrei, în iad niciodata. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu-i somnul si dîndu-i cunoasterea? Si nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznica atunci cînd nu te lasa sa te culci? Nebunii sufera mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care traiesc, dezgustul de viata si înclinarea spre sinucidere. Este imposibil sa iubesti viata atunci cînd nu poti dormi. Si apoi, senzatia aceea de scufundare, de prabusire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naste în unele clipe de veghe absoluta, nu indica ea o forma de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebuna înspre adîncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioara a scufundarii lui în ape adînci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea sa fugi de lumina spre a locui pe fundul oceanelor sau al marilor, cine n-a simtit launtric o împleticeala în aer, trasînd arabescuri de o absurda complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmica, acela nu va pricepe niciodata substratul atractiei teribile înspre neant, ce îndeamna pe unii oameni la suprema renuntare.

Ma simt un om fara sens si nu-mi pare rau ca n-am nici un sens. Si de ce mi-ar parea rau, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? In mine nu exista nici o vointa înspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n-as fugi în acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt în mine atîta fluiditate, încît ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme într-un fluviu cu ape tulburi si navalnice, care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine, si focul din mine va evapora aceasta apa? In mine sunt numai aburi si scîntei, inundatii de foc si incendii de apa.

Este în mine atîta confuzie, zapaceala si haos, încît nu stiu cum un suflet omenesc poate sa le suporte. Tot ce vreti gasiti în mine, absolut tot. sunt o fiinta ramasa de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat si în care haosul initial îsi joaca înca nebunia si învolburarea lui. Eu sunt contradictia absoluta, paroxismul antinomiilor si limita încordarilor; în mine totul e posibil, caci eu sunt omul care voi rîde în clipa suprema, în fata neantului absolut, voi rîde în agonia finala, în clipa ultimei tristeti.

Nu se poate anula timpul decît prin vietuirea absoluta în moment, în abandonarea totala la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezenta eterna a lucrurilor. Sa nu-ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existenta, fiindca numai în trairea integrala a lui existenta capata o pozitivitate si o evidenta. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depasire a nimicului, care nu poate aparea decît acolo unde temporalitatea devine constitutiva pentru existenta. Caci temporalitatea existentei introduce un element de neant în fiintare, deoarece tot ceea ce se consuma în timp îsi dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti sunt aceia care pot trai în moment, care pot trai prezentul absolut, pe care nu-i intereseaza decît beatitudinea clipei si încîntarea pentru vesnica prezenta si eterna actualitate a lucrurilor. Si nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevarata traire a clipei? Nu depaseste adevarata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontana o fac nu numai din tristete si angoasa, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depasi esential temporalitatea. N-a sosit timpul cînd trebuie sa declaram razboi pe moarte si pe viata timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora?

Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorîrea dorintei. De ce sa pui frîne vietii, de ce sa o distrugi pentru un cîstig atît de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberari care nu înseamna nimic? Cu ce îndrazneala mai poti vorbi de viata, dupa ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multa stima pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit în dragoste si disperat, decît pentru un întelept rece, de o impasibilitate orgolioasa si respingatoare. Nu pot concepe o lume mai antipatica decît una de întelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti înteleptii acestui pamînt, pentru ca viata sa continue a exista mai departe asa cum e: oarba, irationala. Fiecare stat ar face bine sa aresteze pe toti înteleptii si sa-i închida într-un castel parasit, ca sa nu mai tulbure pe nimeni. Caci urasc întelepciunea acestor oameni pe care adevarurile nu-i dor, care nu sufera cu nervii, carnea si sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevarurile oamenilor uscati, care gîndesc fara sperma la creier, fara angoasa si fara disperare. Apreciez numai adevarurile vitale, organice si spermatice, fiindca stiu ca nu exista adevar, ci numai adevaruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu exista argumente hotarîtoare împotriva lor. Si chiar daca ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Ca mai sunt oameni care cauta adevarul, nu pot avea decît regrete. Sau înteleptii n-au înteles nici acum ca adevarul nu poate sa existe?