Iarna asta are aripile verzi. Cum mușchiul de pe acoperișul caselor. Crescut spre toate punctele cardinale. Pe țiglă roșie sau gri. Pe tablă în culoarea vântului adormit, din loc în loc, pe crengi. Din loc în loc, pe coșuri care povestesc (încă) de-un fum de lemn. Din loc în loc, pe gânduri. De toate culorile și națiile. De toate...oricum... blânde sau amare gânduri!
Merg pe străzi, parcă, egale. De ca și cum un Dumnezeu special le-ar fi luminat cu pace și siguranță. Cu priviri calde, dinspre trecători. De orice fel. Tineri sau bătrâni, eleganți sau nu, vorbind, la octave diferite, într-o limbă care-ai dori să fie...”plus lentement, je vous prie!”. Un copil îmi mulțumește că-i permit să treacă repede cu bicicleta; vânzătoarea de la magazinul cu ziare, din colț, îmi recomandă, într-un mod extrem de amabil, o revistă; o doamnă îmi oferă o frezie albă, nu știu pentru ce. Poate pentru că i-am zâmbit în același fel - discret, misterios, senin. Pe creanga unui copac, puțin înalt, de pe un bulevard pe care rulează, totuși, mașini, văd un cuib din paie (făcut de păsărelele plecate) - semn de liniște și siguranță. Îmi scutur capul a mirare. Fără să vreau să adun gesturi, fără să pot să-mi înțeleg neputința de-a coborî acolo unde totul părea să fie limpede și așezat. Locul acela magic, creat de noi, în noi – mi-am zis mereu. Nu pot și atât. Locul acela nu mai există acum. Este anihilat. Sunt o structură, un fel de puzzle fabricat ancestral, cizelat de tot ce am dobândit prin realitatea mea si a celor apropiați. Si am crezut, mereu, că ele, aceste elemente sunt suficiente în formarea ca individ. Am eludat , voit sau nu, importanța pe care o are societatea în care ai norocul sau ghinionul să te naști. Am știut că satisfacerea nevoilor mele depind de ea, de societate. Dar nu am gândit că sufletul, zâmbetul, lumina din privire și siguranța - da, siguranța - sunt înrâurite de acel ceva care se află deasupra ta. O conștiință supremă, o civilizație, o lume superioară lumii noastre de oameni banal de normali. Și brațul acelei zone ne apără, ne protejează de timp, de boli, de foame, de ceilalți și chiar... de noi. Să trăiești în credința că cineva îți poartă de grijă, întotdeauna, e ca și cum ar fi să spui, într-un mod malefic, că nu mai ai nevoie de Dumnezeu. Sigur, vor fi mulți care vor zice astfel. Dar tot atât de mulți vor fi cei care vor gândi că fără un Dumnezeu al unei nații, nimic din ceea ce am spus nu s-ar dovedi...
............................................
Alerg să prind o mașină. Conducătorul, deloc iritat, redeschide ușile deja închise:
- Bonjour, Madame! Plus lentement, je vous prie! - zice și înclină capul a înțelegere.
- Je suis tres touche, merci! - răspund, deghizând amarul cât se poate mai bine.
.............................................
Ochii umezi se luminează la caruselul vesel. Prin vitrine. Printre oameni. Alți oameni. Cu noroc.
În depărtare se vede Catedrala. O magie. Franța își încorona regii, acolo. Eu îmi încoronez... visul. Și-mi lipesc fruntea de fereastra mașinii...închid ochii și mă învârtesc în roata copilăriei...și mă țin bine de lanțuri... și țip din răsputeri să nu se oprească decât atunci când voi putea să cobor într-o altă lume...o lume nouă, de acasă...

Ileana Popescu Bâldea
25 ianuarie 2014