Nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot.

Omul este drumul cel mai scurt între viață și moarte.

O pulbere îndrăgostită de fantome - iată ce e omul: imaginea sa absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un Don Quijote văzut de Eschil.

Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălța în acesta. Doar să se înece. Și nimic nu-l îneacă mai adânc în el decât marile oboseli, acele oboseli care deschid spațiul într-un căscat al infinitului și-al plictiselii.

Fiecare om este propriul lui cerșetor.

E mai ușor să faci biografia unui nor decât să spui ceva despre om. Și cum ai spune ceva, când despre el orice e valabil?

Omul e o holdă de neînțelesuri în care neghina e tot așa de rodnică și de strălucitoare ca și boabele.

Eul este o operă de artă care se hrănește cu suferința pe care religia încearcă s-o potolească.

Omul, în raport cu viața, este erezie la pătrat, triumf al individualității, al capriciului, apariție aberantă, animal schismatic pe care societatea - sumă de monștri adormiți - vrea să-l aducă PE DRUMUL CEL DREPT.

Eretic prin excelență, monstru deșteptat, omul, singurătate incarnată, violare a ordinii universale, se complace în unicitatea sa, se izolează în privilegiile lui oneroase, plătind ÎN DURATÃ orice victorie asupra semenilor săi: cu cât se deosebește de ei, cu atât va fi mai primejdios - dar și mai fragil.

Tot ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată, dar intensitatea infinită răscumpără micimea vremii.

Orgoliul se naște din tensiunea și oboseala conștiinței, din neputința de a exista pur și simplu, natural.

Ordinea în gând e moartea inimii.

Ochii omului văd în exterior ceea ce se întâmplă în interior.

Noi, modernii, nu stăm să privim; avem cu toții ochi de negustori.

Excesul de oboseală poate genera scene la fel de admirabile ca și excesul de curaj.

Cel obosit de sine însuși obosește pe semeni și este obosit de ei.

Nenorocirea oamenilor e că nu pot privi decât oblic spre cer.

Nimic nu emancipează spiritul mai mult decât negarea.

Nefericirea este starea poetică prin excelență.

Izvor de frământări, de neliniști incomparabile, nebunia politică înăbușă inteligența - în schimb stimulează instinctele și te cufundă într-un haos salvator.

Nebunia este introducerea speranței în logică.

Nebunia-i o prăbușire a eului în eu, o exasperare a identității. Pierzându-ți mințile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuți.

Ca să știi dacă pe cineva îl paște sau nu nebunia, ajunge să-i observi surâsul.

Numai nebunul are privilegiul să treacă lin de la existența nocturnă la cea diurnă: nici o diferență, la el, între vis și trezie.

Democrația este deoptrivă raiul și mormântul unui popor.

Banul îndeplinește pentru burghez funcția unei dogme; această dogmă, cea mai detestabilă dintre toate, este, oricât ar părea de ciudat, cea mai suportabilă pentru spirit.

De-aș fi Dumnezeu, m-aș face orice afară de om.

Fiecare dorință umilește suma adevărurilor noastre și ne obligă să ne reconsiderăm negațiile. Dar acest joc nu are limite: fiecare dorință a noastră recreează lumea și fiecare gând al nostru o nimicește.

Dorințele urzesc un univers, dezmințit necontenit de minte.

Þâșnirea dorințelor în mijlocul cunoștințelor noastre care le infirmă, naște un conflict de temut între inteligența noastră, dușmană Creației, și adâncurile iraționale care ne leagă de ea.

Dorințele neîmplinite sunt sursa dramatismului interior.

Dorul exprimă un raport negativ cu lumea. Este în dorul nostru atâta risipire lâncedă în lume, atâta renunțare în fața timpului și a spațiului și atât prizonierat în adâncurile inimii... De ce ne e dor? Întrebați pe orice român și nu vă va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului.

Dragostea-i un înec, o scufundare în ființă și în neființă. Căci orice voluptate e o împlinire și o stingere.

Dragostea este sfințenie plus sexualitate.

Experiența OM a reușit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.

Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.

Oamenii sunt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să "existe" Dumnezeu.

Cel mai adesea ni-l apropiem pe Dumnezeu ca să ne răzbunăm pe viață, ca s-o pedepsim, ca să-i arătăm că ne putem lipsi de ea, că am găsit ceva mai bun; o facem de asemenea din silă față de oameni, din dorința de a le dovedi că, deschizându-ni-se altă lume, putem să ne lipsim de ei, că preferăm să ne târâm în fața Lui, decât a lor.

O prăpastie desparte durerea posibilă de durerea reală.

Între dușmanul din coastă și cel de departe îl preferăm întotdeauna pe-al doilea.

Adversarul cruțat ne obsedează și ne tulbură, mai ales când am HOTÃRÂT să nu-l mai urâm.

Femeile sunt niște nulități simpatice.

Orice femeie pare sau curvă sau învățătoare.

Din vreme în vreme, ne supunem entuziasmele unui examen critic.

Ultimul dintre oamenii care ratează în această lume este entuziastul.

Pentru omul entuziast nu există criterii, perspective și calcul, ci numai abandonare, frământare și dăruire.

A trăi cu adevărat înseamnă să-i refuzi pe ceilalți; ca să-i accepți, ar trebui să știi să renunți, să te stăpânești, să acționezi împotriva propriei tale naturi.

Ahile cel de astăzi poate fi rănit nu numai la călcâi...

Eroii din toate timpurile nu sunt mai puțin nefericiți decât cei ai lui Homer; au devenit însă PERSONAJE pentru că au pierdut din suflu și din măreție.

Suntem o hoardă de civilizați, monștri atotștiutori ce ignoră esențialul.

Nu teama de a face ceva, ci teama de a nu izbuti, explică multe eșecuri.

Orice ar întreprinde, faptele și gândurile omului stau sub semnul eșecului, ce pare-a fi nu punctul final, ci punctul de pornire, condiția și cheia lor.

Eternitatea nu e accesibilă decât prin viețuirea clipei în mod absolut.

În eternitate trăiești fără să regreți și fără să aștepți ceva.

Eternitatea e sera în care se ofilește Dumnezeu din începuturi și omul, din când în când, prin gând.

Eternitatea, o vorbă; experiența neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă...

Eternitatea, ca și timpul, e rând pe rând păcat și mântuire.

Nu poți să fii, în același timp, și normal și viu.

Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?

Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanță până la catedrală. Și tot așa, el nu-i viață decât în clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietățile se bucură și gem în el.

Monotonia existenței ne dezvăluie un univers legal, în care totul este prevăzut și bine potrivit.

Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenței.

Pentru cel mai mic pas înainte - ori pur și simplu pentru a supraviețui - e necesar un minimum de josnicie.

Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat și nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile și arderile în propria lui existență.

Autenticitatea unei existențe constă în propria-i ruină.

Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.

Totuși, funcția ochilor nu este de a vedea, ci de a plânge; și pentru a vedea cu adevărat, trebuie să-i închidem: e condiția extazului, a singurei viziuni revelatoare.

Viața laolaltă nu-i de îndurat decât într-un extaz comun și nimic nu-i mai rar sub soare decât extazul.

Nu pot fi fericiți decât oamenii care nu gândesc nimic, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieții... și te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului.

Înțelepciunea, pe care nimic n-o poate fascina, recomandă fericirea PREZENTÃ, existentă; omul o refuză, iar acest refuz face din el un animal istoric, adică un amator de fericire IMAGINATÃ.

Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap și cu o cravată la gât? Hainele au creat mai multe iluzii decât religiile.

O societate nu evoluează și nu se afirmă decât dacă i se propun ori i se impun idealuri cu mult peste puterile ei de-a le realiza.

Lenea e un scepticism al cărnii.

A vrea să fii liber înseamnă a vrea să fii tu însuți.

Libertatea o concepi doar pentru tine însuți; aproapelui tău o cedezi doar cu prețul unor eforturi epuizante.

Nimic mai istovitor decât posedarea sau abuzul de libertate.

Cel ce aspiră la libertatea totală o dobândește doar pentru a reveni la punctul de plecare, la aservirea inițială.

Libertatea nu ține mai multe clipe decât extazul în viața unui mistic. Ne scapă printre degete în chiar momentul când încercăm s-o prindem și s-o definim. Dezolant de efemeră, de cum apare ea își postulează lipsa de viitor și contribuie, din toate puterile ei vlăguite, la propria-i negare și agonie.

Beția de a fi liber nu-i decât un freamăt înlăuntrul unei fatalități.

Libertatea este un principiu etic de esență demoniacă.

Libertatea nu poate să se manifeste decât în absența credințelor, a axiomelor, și numai acolo unde legile nu au mai multă autoritate decât o simplă ipoteză.

Omul e prea puțin făcut ca să îndure sau ca să merite libertatea: strivit până și de foloasele pe care i le aduce libertatea, ea îi devine atât de împovărătoare, încât exceselor ei le preferă pe ale tiraniei.

Ceea ce căutăm, cerșim în privirile celorlalți este expresia servilă, admirația ostentativă pentru gesturile și elucubrațiile noastre... Moralist profitor, psiholog dublat de un parazit, lingușitorul ne cunoaște slăbiciunea și-o explotează cu nerușinare.

Luciditatea: a avea senzații la persoana a treia.

Orice luciditate este o pauză a sângelui.

Luciditatea este un vaccin contra vieții.

Un om care practică o viață întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.

Nimic nu ne separă de lume, deși ea ni-i ostilă. Extazul și groaza - atât de diferite - ne angajează în mod egal în ea.

Melancolia-i starea de vis a egoismului.

Melancolia, oricât de discrete și imateriale i-ar fi aparențele, ține încă de resentiment: e visare impregnată de acreală, invidie travestită în apatie, ranchiună vaporoasă.

Vedem în meritele altuia un atentat la adresa meritelor noastre, o veșnică provocare.

Ce este milostenia, mila în general, dacă nu VICIUL bunătății? Ea jubilează la suferințele celorlalți, se înfruptă din ele savurându-le otrava. Pervertire extremă a bunătății, sfârșește prin a deveni negarea ei.

Dacă nu e distructivă prin ea însăși, mila profită totuși de tot ce e distrugere.

Aceia care au avut curozitatea sau neșansa să se cufunde în adâncimile ființei lor știu la ce se pot aștepta de la om: ei nu-l vor mai putea iubi, căci nu se iubesc ei înșiși.

Cine-i prea slab ca să-i declare omului război ar trebui măcar, în clipele de fervoare, să se roage pentru venirea unui al doilea potop, mai radical decât primul.

Doar pentru cei ce și-au dormit viața moartea poate însemna un somn.

De n-aș simți că sunt deschis morții oricând, că n-am acoperiri și întărituri din partea ei, nimic n-aș ști, nimic n-aș vrea să știu, nimic n-aș fi și nimic n-aș vrea să fiu.

Modalitățile cruzimii sunt diferite.

Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viață decât o sumă de ocazii pierdute.

Tot ce este cu adevărat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala.

Muzica este tot - minus lumea.

Muzica este timp sonor.

De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.

Precum un zeu orb, muzicianul improvizează universuri.

Nu toți oamenii au pierdut naivitatea; de aceea nu toți oamenii sunt nefericiți.