agonia francais v3 |
Agonia.Net | Règles | Mission | Contact | Inscris-toi | ||||
Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial | ||||||
|
||||||
agonia Textes Recommandés
■ Voir son épouse pleurer
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-12 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par Adela Popovici
Pentru noi toți, alegoria este o eroare estetică. (Primul meu gând a fost să scriu”nu este altceva decât o eroare a esteticii”, dar pe urmă mi-am dat seama că aprecierea mea implică o alegorie). După câte știu, genul alegoric a fost analizat de Schopenhauer (Welt als Wille und Vorstellung, I, 50) de De Quincey (Writings, XI, 198), de Francesco de Sanctis (Storia della letteratura italiana, VII), de Croce (Estetica, 39) și de Chesterton (G. F. Watts, 83); în acest eseu mă voi referi numai la ultimii doi. Croce tăgăduiește arta alegorică, Chesterton o justifică; socotesc că primul are dreptate, dar mi-ar face plăcere să înțeleg cum s-a putut bucura de atâta prețuire o formă care ni se pare nejustificabilă.
Cuvintele lui Croce au o limpezime de cleștar; este de ajuns să le repet în spaniolă: „Dacă simbolul este conceput ca fiind inseparabil de intuiția artistică, este sinonim cu intuiția însăși, în care întotdeauna are un caracter ideal. Dacă simbolul este conceput separabil, dacă pe de o parte se poate exprima simbolul, iar pe de altă parte lucrul simbolizat, atunci se produce o recădere în greșeala intelectualistă; presupusul simbol este expunerea unui concept abstract, este o alegorie, este știință, sau artă care imită știința. Dar trebuie să fim totodată drepți cu alegoria și să băgăm de seamă că în unele cazuri este inofensivă. Din poemul Ierusalemul eliberat se poate desprinde orice concluzie morală; din Adonis, al lui Marino, poet al voluptății, se poate desprinde gândul că plăcerea nemăsurată se încheie cu durere; în fața unei statui, sculptorul poate așeza un afiș pe care să scrie că reprezintă Îndurarea sau Bunătatea. Asemenea alegorii adăugate la o operă încheiată nu-i aduc prejudicii. Sunt expresii care se adaugă, în mod extrinsec, altor expresii. Poemului Ierusalimul eliberat i se adaugă o pagină în proză care exprimă un alt gând al poetului; lui Adonis, un vers sau o strofă care exprimă ceea ce poetul vrea să lase să se înțeleagă; statuii, cuvântul îndurare sau cuvântul bunătate.”La p. 222 a cărții Poezia (Bari, 1946), tonul este mai ostil: „alegoria nu este un mod direct de manifestare spirituală, ci un soi de scriitură sau de criptografie”. Croce nu admite diferența dintre conținut și formă. Alegoria i se pare monstruoasă, fiindcă aspiră să încifreze într-o singură formă două conținuturi: cel imediat sau literal (Dante, călăuzit de Vergiliu, ajunge la Beatrice) și cel figurativ (omul ajunge în cele din urmă la credință, călăuzit de rațiune). Consideră că acest mod de a scrie implică enigme laborioase. Chesterton, pentru a justifica alegoria, începe prin a tăgădui că limbajul epuizează exprimarea realității. „Omul știe că există în sufletul lui nuanțe mai surprinzătoare, mai nenumărate și mai anonime decât culorile toamnei într-o pădure...Crede totuși, că aceste nuanțe, în toate îmbinările și transformările lor, pot fi reprezentate cu precizie printr-un mecanism arbitrar de mârâituri și țipete. Crede că din gâtlejul nui neisprăvit ies cu adevărat sunete care exprimă semnificațiile tuturor tainelor memoriei și tuturor frământărilor dorinței.” Dacă limbajul e insuficient, atunci este loc pentru alte mijloace de expresie; alegoria poate fi unul dintre ele, precum arhitectura sau muzica. Este alcătuită din cuvinte, dar nu este un limbaj al limbajului, un semn al altor semne ale virtuții cutezătoare și iluminărilor tainice pe care le indică acest cuvânt. Un semn mai precis decât monosilabele, mai bogat și mai fericit. Nu știu foarte bine care dintre acești eminenți gânditori cu opinii contrare are dreptate; știu că arta alegorică a părut cândva încântătoare (labirinticul Roman de la rose, care se păstrează în două sute de manuscrise, cuprinde douăzeci și patru de mii de versuri), iar acum este intolerabilă. Simțim că, pe lângă faptul că este intolerabilă, este stupidă și frivolă. Nici Dante, care a reprezentat istoria pasiunii sale în Vita nouva; nici romanul Boetius, care a redactat De consolatiae în turnul din Pavia, în umbra spadei călăului, n-ar fi înțeles acest sentiment. Cum să explicăm această discordie fără să recurgem la o discuție de principiu despre gusturile schimbătoare? Coleridge observă că toți oamenii se nasc ori aristotelicieni, ori platonicieni. Aceștia din urmă intuiesc că ideile sunt realități; cei dintâi, că sunt generalizări; pentru aceștia, limbajul nu este altceva decât un sistem de simboluri arbitrare; pentru ceilalți, este harta universului. Platonicianul știe că universul este, într-un fel sau altul, un cosmos, o ordine; această ordine, pentru aristotelician, poate fi o eroare sau o ficțiune a cunoașterii noastre parțiale. De-a lungul altitudinilor și epocilor, cele două antagonisme nemuritoare își schimbă dialectul și numele: unul este ilustrat de Parmenide, Platon, Spinoza, Kant, Francis Bradley; celălalt de Heraclit, Aristotel, Locke, Hume, William James. În dificilele școli ale Evului Mediu toți îl invocă pe Aristotel, maestrul rațiunii omenești (Convivio, IV, 2), dar nominaliștii sunt Aristotel, pe când realiștii sunt Platon. George Henry Lewes a exprimat opinia că singura dezbatere medievală care are o valoare filosofică este aceea dintre nominaliști și realiști; aprecierea este temerară, dar ea subliniază importanța acestei controverse tenace pe care o opinie a lui Porfiriu, tradusă și comentată de Boetius, a provocat-o la începutul veacului al IX- lea, pe care Anselmus și Roscelinus au menținut-o la sfârșitul veacului al XI-lea și pe care William Occam a reînsuflețit-o în veacul al XIV-lea. Cum este de presupus, atâția ani au înmulțit aproape de infinit pozițiile intermediare și distincțiile; se poate, totuși, afirma că pentru realism lucrul primordial îl constituiau universaliile (Platon ar fi spus ideile, formele; noi, noțiunile abstracte), iar pentru nominalism, indivizii. Istoria filosofiei nu este un zadarnic muzeu de distracții și jocuri verbale; cele două teze corespund, probabil, unor modalități diferite de a intui realitatea. Maurice de Wolf scrie: „Ultrarealismul a întrunit primele adeziuni . Cronicarul Heriman (veacul al X!-lea) denumește antiqui doctores pe cei care predau dialectica in re; Abèlard vorbește despre ea ca despre o antiqua doctrina, și până la sfârșitul veacului al XII-lea se aplică adversarilor ei numele de moderni.” O teză acum de neconceput a părut evidentă în veacul al IX-lea, și, într-un anumit fel, a dăinuit până în veacul al XIV-lea. Nominalismul, care mai înainte fusese noutatea câtorva, astăzi cuprinde întreaga lume; biruința eului este atât de vastă și fundamentală, încât numele său a devenit inutil. Nimeni nu declară că este nominalist, fiindcă nu există nimeni care să fie altceva. Să încercăm să înțelegem, totuși, că pentru oamenii din Evul Mediu lucrul esențial nu erau oamenii, ci omenirea, nu indivizii, ci specia, nu speciile, ci genul, nu genurile, ci Dumnezeu. Din asemenea noțiuni (a căror manifestare de maximă claritate este poate sistemul cvadruplu al lui Erigen) a provenit, după părerea mea, literatura alegorică. Aceasta este o născocire de abstracțiuni, așa cum romanul este o născocire de indivizi. Abstracțiunile sunt personificate; de aceea, în orice alegorie există ceva roman. Indivizii pe care romancierii îi propun atenției noastre aspiră spre generic (Dupin este Rațiunea, Don Segundo Sombra este Gaucho-ul); în romane există un element alegoric. Trecerea de la alegorie la roman, de la specie la indivizi, de la realism la nominalism, a avut nevoie de câteva veacuri, dar îndrăznesc să sugerez o dată ideală. Ziua aceea din 1382 în care Geoffrey Chaucer, care poate nu se socotea nominalist, a vrut să traducă în engleză versul lui Boccaccio „E con gli occulti ferri i Tradimenti” (Și cu fiare ascunse Trădările) și l-a repetat în felul următor: The smyler with the knyf under the cloke („Cel care zâmbește cu cuțitul sub pelerină”). Originalul se află în cartea a șaptea din Teseida; versiunea engleză, în Knightes Table. Buenos Aires, 1949 Traducere Irina Dogaru. |
index
|
||||||||
La maison de la litérature | |||||||||
La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politique de publication et confidetialité