Poleiam cu cerul gurii antenele deslușite de
capere ale crengilor de vișini. Primăvara și stolul
nou de vrăbii, capătul pe care îmi însemnasem
aripile și treceam cu călcâiul peste întunericul ce
creștea din mâna de pământ.
Ieri uitam la asta să pun molarul ciobit, podul
palmei și muchia tocită a tâmplei- că așa nu
mai strălucește nicio pată de nor în mâna asta
de pământ, că așa se întorc în sevele lor complicate
semințele cafenii și colții plăpânzi; picăitul lung
al cetârnei crapă zorul și curge toată lava ei
murdară, cu tot cu ceapa putredă pe care praful
și-a lăsat greutatea lui timp de multe ierni.
Poleiam cu saliva mâneca veche, gălbuie și trasă
pe cot- la asta credeam a fi un mic uriaș în grădina
lui plină de capere și pelerine care știau a imita
aripile păsărilor, și siguranța, sprijinul suflării
peste gard, la o adică, la o adică, cum e asta și
asta și asta.
Curajul, cum e în dosul ăsta de pământ mâncat de
viermi și tăcere, solul pietrelor pe care apele le
poartă la șesul brăzdat de soare și muguri?