Se vorbește mult cum că aș avea un iubit portocaliu
care perturbă actul creației,
că mi-aș fi vândut tot ( n-am nimic de vânzare )
și aș fi plecat cu tine undeva, foarte departe,
în Bambunezia -

știi tu, orașul acela care e doar o fotografie
în care mergem cu capul în jos și suntem împotriva noastră.

Orașul acela de lepădați și lăcuste, de fulgere
și paiete strălucitoare, seara,
când dealurile îl înghit ca un balaur rătăcit în zilele noastre,
metafora.

Orașul acela bolnav, dar puternic,
care se înrădăcinează ca un șurub în mintea noastră
și apoi trăiește ca un chist pe creier.
Mi-e dor de tine aici și acum,
nu altundeva unde nu știu
de ce nu aș mai avea nevoie ca să fiu singură.

Ca o amintire a Hiroshimei, în care am supraviețuit,
little boy, orașul acela, dedesubt,
în care e dezastru și eu iubesc,
dezarmată, fenomenele ciudate ale nestării,
în care tu ești suficient de urât
ca să satisfaci promisiunea frumosului,
iar Dumnezeu este
Fiul meu.





MEMORIA HIENEI, 2018