Ne dizolvăm pe noi înșine
În aburi de crepuscul delirant.
Se sparg în noi în frânturi
De sticlă ,
Culorile vieții,
Ale morții premature.
Se fixează în interior
Gânduri nebănuite,
Pline însă de limbaje mult prea comune.
Curg în ropote de vid.
Mă transform într-un cadavru plin de idei
De fiecare dată când sunt atât de translucidă
Încât treci cu ușurință prin mine,
Și mă reduci la o muțenie sâcâitor de deșirată.
Sunt incapabilă în a-ți scormoni
Prin unghiurile de fiere.
Mă arunci în crepusculul fiecărui lucru
La geneza căruia am participat.
Sunt în fiecare lucru pe care l-am atins.
Sunt în tine. Sunt în mine.
Sunt În.
Sunt deșirată și îi las fiecărui om
Măcar câteva fire de praf
Menite să se depună
În cele mai nepotrivite locuri,
Pentru a-i aminti că sunt acel junghi
Căruia îi place să străpungă
Adânc în nerv.
Se preling în noi
Dureri nedisimulate.
Crâmpeie de viață.
Estompări silite.
Începuturi și temeri de sfârșit.
Crepuscul