Ce sarcasm pe grecii ăștia:
Ca tocmai valurile mării să fie reprezentate
De acele coloane devenite simbol al perenității
- Încerc să nu mă gândesc la perne
Capitelurile curg, clasiciștii au avut riduri
Pe care treceau cămilele intergalactice:
Spun asta cu oboseala specifică
Orelor de sport, când alerg ca un cobai,
Ca o virgulă, sub fustele coșurilor de baschet.
Mă simt de parcă aș fi găsit într-un ou Chindăr
Un motor de miracole, aproape un perpetuum mobile.
Mulțumesc, Doamne, mulțumesc Muzelor
La care sunt abonat de atâtea vreme:
Patru ani, parcă o viață de om, uneori parcă singura mea viață
În care n-am mai fost un simplu târâtor.
Și acum: atât de obosit să mă exprim,
Încât să las lumea să treacă insipidă,
Sau să redecorez fiecare frunză, poate
Trebuie doar să folosesc niște ochelari speciali:
Se iau două lacrimi, se îngheață, se
Decorează cu paiete, dantelărie....
Sau - și mai bine! - introduci doar
O friptură de curcubeu. Atât -
Și pare să meargă. Nu e ușor
Să mergi contra entropiei, dar merită toți banii.
Ca și cum aș lua un lac,
L-aș răsturna
Și ar ieși: un munte albastru.