Hai, cartea mea, nu plânge că nu-ți e hărăzit
Mărire a cunoaște pe cât e viața mea;
Eu părăsi-voi lumea, iar tu vei rămânea
Ca timpul să-ți aducă onorul cuvenit.

Când peste ani o mie, de versul meu vrăjit,
Veni-va din Loara un cineva să bea,
El țara mea cea mică mirat o va-ntreba:
"Au tu atât de mare poet ne-ai dăruit?"

Așa e lumea, carte: să porți și stea în frunte,
Cât mai rămâi în viață ești om cu griji mărunte,
Și numai după moarte ești luminată stea,

Ești zeu, posteritatea să nu te mai urască,
Și măreția toată în cântec s-o cinstească...
Căci pe un mort au cine l-ar mai invidia?!


(traducere de Pavel Darie)