BANALITATE ȘI TRANSFIGURARE

    Este o prostie, din moment ce nu mă sting imediat și din moment ce nu pot cîștiga naivitatea, să mai fac gesturi zilnice, obișnuite și comune. Trebuie depășită în toate modurile banalitatea și realizată transfigurarea, care nu este altceva decît o înfăptuire a unei expresivități absolute. Mă gîndesc plin de tristețe cum trec oamenii pe lîngă ei, cum își neglijează destinul și cum se consumă în platitudine. De ce nu ne-am încorda în fiecare moment, de ce nu am mări încontinuu luminile din noi sau ne-am ameți de adîncimile întunericului? Nu trebuie să dăm o expresie infinită tuturor contingențelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zîmbet pînă am ajunge la zona vitală din care el izvorăște? Cu toții avem mîini, dar nimeni nu se gîndește la cultivarea lor, la atingerea unei expresivități absolute prin delicatețea și nuanțele sau poziția lor. Ne place să le admirăm în pictură, să vorbim de semnificația lor, dar sîntem incapabili să le dăm expresie în propria noastră persoană, să le facem revelatoare pentru toată agitația noastră lăuntrică. Să ai o mînă fantomatică, o mînă transparentă, ca un reflex imaterial, o mînă nervoasă, încordată pînă la ultima crispație. Sau, dacă nu, o mînă grea, amenințătoare, dură și înfiorătoare. Prezența mîinilor, arătarea lor să fie mai mult decît un discurs, mai mult decît un plînset, un zîmbet sau o rugăciune. Căci mîinile pot avea ochi, acolo unde ochii văd în interior. Expresivitatea absolută, fruct al unei continue transfigurări, al unei neîncetate primeniri lăuntrice cu focuri nestinse și cu valuri agitate, cu vibrații infinite și pulsații irezistibile, va face din prezența noastră un centru de iradiere mai puternic decît soarele. Și nu numai mîinile, dar și fața, și tot ce ne individualizează să atingă această formă de expresivitate, în care tot ce are ființa noastră specific se adîncește pînă dincolo de margini. Sînt oameni a căror simplă prezență este pentru alții un surmenaj, o oboseală adîncă sau o iluminare. În orice caz, prezența lor este fecundă, hotărîtoare, căci răspîndește o fluiditate insesizabilă care te asimilează și te cuprinde ca în niște mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu există goluri, vacuități sau discontinuități, ci o comuniune, o participare, rezultate din acea neîncetată transfigurare în care culmile sînt nu numai amețeli, ci și voluptăți. Trebuie însă atîta frămîntare, atîta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într-o prezență hotărîtoare, încît luminile transfigurării te-ar putea arde și distruge iremediabil. Și n-ar fi suprema transfigurare, în această moarte de lumină și de foc?

    Simt în mine o neliniște ciudată, care se insinuează în tot corpul, crește și se dilată ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristețe. Este teama de viitorul existenței mele problematice sau este o teamă de propria mea neliniște? Căci mă cuprinde o neliniște de fatalitatea ființei mele. Oare voi mai putea viețui după astfel de probleme, voi mai putea continua să trăiesc după astfel de viețuiri? Oare ceea ce trăiesc eu e viață, sau un vis absurd, o exaltare reverică îmbrăcată în imperceptibile melodii transcendente? Nu se țese în mine fantezia grotescă și bestială a unui demon și nu este neliniștea mea o floare din grădina unei ființe apocaliptice? Toată demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în neliniștea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeți și irealități. Și din această demonie n-o să arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum și pulbere, ca după o mare prăbușire. Căci toată existența mea este o prăbușire care, fiind nemărginită, niciodată nu poate fi definitivă.

    Oare există alte întristări decît întristările de moarte? Nu, fiindcă adevăratele tristeți sînt negre, lipsite de farmec și de vis, cărora li se substituiește o reflexivitate bizară. Oboseala din tristețe este incomparabil mai mare decît cea din melancolie, este o oboseală care duce la dezgust de viață, la o deprimare teribilă și iremediabilă. Ceea ce diferențiază tristețea de durere este predominarea elementului reflexiv la întîia, pe cînd la a doua predomină senzația, materialitatea grea și fatală, care dă un caracter atît de organic durerii. Tristețea și durerea nu pot duce decît la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotică. A trăi valorile Erosului înseamnă a trăi nemijlocit, în imediatul vieții, în necesitatea secretă a vieții, care e simțită ca libertate, din cauza naivității esențiale a oricărei experiențe erotice. Dar a fi trist și a suferi înseamnă a nu putea trăi nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de viețuire, de un act asociat fluxului vieții într-o participare din cele mai organice. Tristețea, ca și suferința, ne revelă existența, deoarece în ele avem în conștiință separația noastră de lumea obiectivă și neliniștea care dă un caracter tragic viețuirii în existență. Dacă ar exista un zeu al tristeții, lui nu i-ar putea crește decît aripi negre și grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.

    Deși în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuși destui oameni sănătoși pentru a putea vorbi de sensul sănătății în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă și mai puțin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică și definitivă, dar și o platitudine de simțire, o absență totală a oricărui risc, o incapacitate de orice acțiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adîncimile existenței. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sănătoși nu, fiindcă aceștia sînt atît de puțin sensibili, încît nu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreț pe care îl pot avea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică - adică o sănătate iremediabilă - este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Și cînd mi se va obiecta sănătatea din grație sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că ele reprezintă două modalități de viețuire care determină felul sănătății. Ele sublimează în așa măsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm grația sau entuziasmul noi nu sîntem sensibili și nu avem în conștiință sănătatea, această expresie a organicului ce nu și-a depășit legea lui, depășire ce o întîlnim totdeauna în boală.

    Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forțele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poți realiza numai printr-o muncă obiectivă și neîncetată, iată ceea ce este revoltător și ininteligibil. Munca susținută și neîncetată tîmpește, trivializează și impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescențe interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă. Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atît de organică, încît el n-o separă de existența sa proprie, pe cînd omul își dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă ființei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendințele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal și frecvent. Și în muncă omul a uitat de el însuși. Dar n-a uitat ajungînd la naivitatea simplă și dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.
    Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezență strălucitoare în lume, la o existență solară și sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuși - nu în sens de egoism, ci de creștere interioară -, a ajuns un rob păcătos și impotent al realității din afară. Unde mai există într-o astfel de viață extazurile, viziunile și nebuniile? Unde mai există suprema nebunie, unde mai există voluptatea autentică a răului? Căci voluptatea negativă din încîntarea pentru muncă are ceva din mizeria și platitudinea omenească de fiecare zi, dintr-o meschinărie detestabilă și periferică. De ce nu se hotărăsc odată oamenii să lichideze cu munca de pînă acum și să înceapă o altă muncă, în care să nu mai găsim nici o asemănare cu genul de muncă în care s-au risipit? Oare a fost nevoie să clădească piramide, palate, temple și castele? Nu este suficientă conștiința subiectivă a eternității, conștiința acelei împliniri în supraconștiință? Dacă a distrus ceva activitatea frenetică, munca neîncetată și trepidația exterioară, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simțul pentru eternitate. Munca este negația eternității. Cu cît crește cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensifică munca exterioară, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepărtat și mai irealizabil. De aici perspectiva redusă a tuturor oamenilor activi și energici, de aici platitudinea lor iremediabilă de gîndire și de simțire. Muncă înseamnă periferie. Și, deși nu opun muncii nici contemplația pasivă și nici reveria vagă, ci transfigurarea intensă pentru realizarea unei prezențe, prefer totuși o lene, ce înțelege și justifică totul, unei activități frenetice, intolerante și absolutiste. Pentru a trezi lumea modernă la viață trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împăcare și de un zîmbet ce acceptă totul. Este infinit mai mult simț metafizic într-un om leneș decît într-unul activ. Se întîmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca și munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevăratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurării.

    Mă atrag depărtările, mă atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridică din stomac pînă la creier, trecînd prin toate organele și membrele ca un fluid ușor și impalpabil, ca o insesizabilă pîlpîire internă. Și nu știu de ce, în întinderea progresivă a acestui gol, în mărirea neîncetată a acestui vid crescînd în infinit, simt prezența misterioasă și inexplicabilă a celor mai contrare sentimente care agită sufletul omenesc. Sînt fericit și nefericit în același timp, încerc simultan exaltarea și depresiunea, mă domină disperarea și voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Să fie vagul depărtărilor, nostalgia după virginități cosmice, după singurătăți fantomale și misterioase? Mă domină un sentiment muzical al depărtărilor, vibrații de melancolie infinită și cu ritm de extaz în singurătate, cu priviri difuze pe înălțimi de cer și cu tristețea înălțimilor proprii. Cum să găsesc un triumf în marele gol, în atracția nelămurită pentru depărtările cosmice? Mă văd singur, în mijlocul unui peisaj nemărginit, sorbind prin toți porii aromele singurătății, încîntat de reveria extatică a melancoliei, îndepărtînd contururile ca pentru a face și mai ciudate depărtările, trăind euforia și neliniștea apocalipsului. Sînt atît de vesel și de trist, încît lacrimile din mine au în același timp reflexe de cer și de infern. Pentru bucuria tristeții mele, aș vrea să nu mai existe moarte pe acest pămînt, a cărei fatalitate este atît de groaznică în tristețea pură și adevărată.

    O să mă înghită golul meu lăuntric, o să fiu înghițit de propriul meu vid. Să simți cum te prăbușești în tine, în neantul tău propriu, cum riști gîndindu-te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzația prăbușirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puțin complicată decît această senzație nebună a prăbușirii în tine însuți. Să-ți dai seama de infinitele tale adîncimi și să le simți chemările, răsunînd de o vrajă demonică, este a atinge forma neobișnuită de expansiune centripetă în care centrul ființei se deplasează, într-un joc indefinit, în neantul subiectiv. Neliniștea prăbușirii exterioare n-are farmecul maladiv al neliniștii, al prăbușirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacția de a muri în tine, de a-ți găsi moartea în nimicul tău propriu.

    Receptivitatea pentru durere își are originea nu numai într-o structură temperamentală specifică, ci și în obișnuința, în frecvența și dominarea durabilă a durerii. Fiecare prilej de durere este trăit atunci cu mult mai multă intensitate, este exagerat și proiectat în conștiință pînă la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimă în care limitele conținuturilor sufletești răsărite din durere se dilată la infinit, în care nu există margini și forme pentru progresul durerii. Obișnuința cu durerea nu tocește sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creează o receptivitate mult mai mare și mai ascuțită. Atunci, cea mai mică depresiune se amplifică, ia proporții în conștiință, se intensifică și apasă ca o greutate insuportabilă. Și pe cînd bucuriile și succesele nu pot depăși un efect de moment, durerile se fixează în suflet ca eternități de gheață. Întregul conținut al personalității se dezvoltă atunci sub semnul durerii, devenită realitate și emblemă a acestei personalități. Dacă multă iubire apropie pe om de viață, multă durere îl separă. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decît îndelungile suferințe care tind să epuizeze seria nesfîrșitelor dureri, dezgustul de viață și oboseala de a trăi sînt uneori atît de mari, încît gestul cel mai mic ia proporția unui act eroic, străduința cea mai redusă se proiectează ca un efort colosal, acțiunea cea mai timidă - ca un risc formidabil. Oboseala și dezgustul de viață fac din orice lacrimă o mare de plînset, din orice întristare o sumă de tristeți iremediabile, din orice durere un colos de suferințe. Incapacitatea de a mai lua parte la viața lucrurilor, la ritmul vieții exterioare face din oboseala continuă o stare în care te distanțezi progresiv de tot ceea ce există. Sînt extrem de chinuitoare aceste stări în care, în furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, îi duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanică, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a cărui lavă ar suferi cristalizări chiar în elanul, în izbucnirea ei, s-ar consolida și s-ar topi succesiv în ascensiunea sa. De aceea, după acest vulcan nu rămîne numai fum, ci și gheață.

    Pentru mine nimic n-are valoare decît prezentat în ultima expresie, realizat în forme ultime. Nu pot vorbi decît despre ultimele tristeți, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Căci iubesc ceva numai întru cît apare fără nici o rezervă, fără nici un compromis și fără nici o reticență. Și unde se poate găsi aceasta, altundeva decît în ultimele expresii? Încordările ultime și convulsiunile tristeților sfîșietoare, nebunia ultimă, beția și excitarea în ultimele forme mă încîntă pentru amestecul lor de farmec și de neliniște, pentru surîsul acela apocaliptic, de o vrajă ciudată și irezistibilă. Nu este totul ultim? Existența în genere nu este ea deja prinsă în neant? Și ce este neliniștea în fața neantului decît bucuria perversă a ultimelor tisteți, exaltarea pentru definitivatul neantului și provizoratul existenței? Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?
    Trebuie să lupt împotriva mea, să explodez împotriva destinului meu, împotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, să arunc în anonimatul ființei mele toate cadavrele care îmi împiedică ascensiunea, toate obstacolele care amînă transfigurarea, să nu mai rămînă decît expansiunea mea subiectivă, groaznică, și infinita mea dorință de întuneric și de lumină. Fiecare pas al meu să fie un triumf sau o prăbușire, un avînt sau o ratare. În cea mai fulgerătoare alternanță să crească și să moară viața din mine, în ritmul cel mai trepidant să se deschidă florile și să strălucească putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin și din aprecierea rațională a existențelor curente să nu mai îngreuneze tensiunea nemărginită a vijeliei mele interne, a durerilor și amurgurilor mele. Cu sălbăticia impetuoasă a resurselor neexploatate din mine și cu încrederea bestială a patimilor comprimate, să înghit lumină și întuneric pentru orgia mea lăuntrică, pentru voluptățile și chinurile haosului meu, pentru tragicele încîntări ale deznădejdii și ale bucuriilor mele ultime.
    Mă arde un astfel de foc interior și mă agită furtuni atît de mari, încît mirarea mă apucă cum de nu explodez deodată cu această lume, într-un avînt apocaliptic. Simt cum tremur eu, și cu mine întreaga lume, cum mă năpădesc fioruri din adîncuri și cum mă cuprinde o exaltare de sfîrșit de lume. Aș vrea ca toată lumea aceasta să fie aruncată în aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanentă, continuă și adîncă, de o demonie intrinsecă și părăsită, să se cutremure totul ca în fața ultimelor clipe, să ne învîrtim, halucinați, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic să nu-și mai găsească o rațiune în sine însuși, totul să fie într-o clipă nimic. Și să soarbem nimicul, prinși în vîrtejul demonic al clipelor din urmă.
    Nu este un semn de rezistență, ci de imbecilitate, în faptul că oamenii supraviețuiesc unor încordări organice excesive și unor stări sufletești de limită. Ce rost mai are să trăiești după asemenea tensiuni, ce rost mai are reîntoarcerea în platitudinea existenței? Nu numai după experiența neantului și a disperării îmi pare un nonsens supraviețuirea, dar și după intensitatea voluptuoasă a actului sexual. Nu voi înțelege niciodată cum de nu s-au găsit oameni care să se sinucidă în culmea voluptății sexuale, cum de nu s-au găsit ființe care să simtă vulgară și plată orice supraviețuire. Fiorul acela, nemărginit în intensitate, dar aproape iluzoriu în timp, ar trebui să consume într-o clipită toată ființa noastră. Și dacă n-o consumă, pentru ce n-o consumăm noi? Sînt atîtea moduri de a muri, dar nimeni n-are curajul și originalitatea unei morți sexuale, care n-ar fi mai puțin absolută decît celelalte morți, ci ar avea avantajul de a te arunca în nimic în mijlocul suspinelor de voluptate. De ce să pierdem astfel de căi, de ce să neglijăm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnică luciditate în culmea uitării sexuale, pentru ca moartea sexuală să nu mai apară o iluzie sau o fantezie deviată.
    Dacă oamenii vor ajunge vreodată la o stare în care să nu mai poată suporta monotonia, platitudinea și vulgaritatea existenței obișnuite, atunci orice prilej de trăire absolută va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supraviețui exaltării aceleia infinite va consuma, ca în complicațiile apocalipsului, orice urmă de existență. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacă mai are rost să mai trăiești după ce asculți unele simfonii sau după ce privești un peisaj rar și fascinator. Toate aceste experiențe au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de răscruce. După ele, oricîtă diversitate ai mai căuta în viață, ea nu te poate îndepărta de la senzația de gol ce urmează fantasticelor plenitudini ce se nasc și cresc în experiențele capitale.
    Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viață, consistă în faptul că el nu mai poate găsi o satisfacție în datele și valorile vieții. Orice ființă ca parte din existență poate viețui, întrucît pentru ea existența, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viața nu e un absolut. De aceea, nici un om, întrucît nu e numai animal, nu găsește o mulțumire în faptul însuși al vieții, în faptul de a trăi. Pentru animal, viața e totul; pentru om, ea este un semn de întrebare. Și acest semn de întrebare este un final, căci omul n-a primit pînă acum nici un răspuns întrebărilor lui și nu va primi niciodată, deoarece viața nu numai că n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.

PRINCIPIUL SATANIC ÎN SUFERINÞÃ

    Dacă sînt oameni fericiți pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să-și strige bucuria în țipete nebune și neîncetate? De unde atîta discreție și atîta rezervă? Dacă aș avea conștiința unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziții interne înspre plăcere, și dacă aș simți o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aș putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aș împărtăși într-un elan fără margini tuturora, m-aș risipi de bucurie în văzul celorlalți, mi-aș consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător și debordant. N-aș regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguși, ochii ar orbi și mersul s-ar împletici, n-aș regreta dacă funcțiile și posibilitățile organelor s-ar epuiza și focul din mine și-ar încetini pîlpîirile.
    Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiți n-au conștiința fericirii lor? Le-am putea împrumuta noi o parte din conștiință, pentru ca ei să ne răsplătească din infinita lor inconștiență. De ce numai durerea are lacrimi și țipete, iar plăcerea numai fioruri? Cînd în plăcere omul ar avea atîta conștiință cîtă are în durere, atunci n-ar putea răscumpăra plăcerile, durerile - și distribuția în lume n-ar fi incomparabil mai echitabilă?
    Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într-un mod nemăsurat de mare, de conștiință. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita.
    Într-un anumit fel, nici plăcerile nu se uită, căci și ele se însumează în personalitatea noastră, determinînd-o într-o puternică receptivitate pentru plăcere și înseninînd progresiv ființa noastră, întocmai ca și suferința, care determină receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnanță și o individualitate dincolo de însumarea și totalizarea ce se realizează în noi, plăcerile se șterg și se topesc ca niște forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plăcere și de cadrul în care ea s-a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplifică senzația penibilă cu memoria deconcertantă a cadrului. Că plăcerile nu se pot uita integral, o dovedește faptul că un om ce a trăit toată viața în plăceri nu va avea la bătrînețe decît o ușoară dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profundă resemnare. Și resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.
    Este o prejudecată rușinoasă în afirmația că plăcerile sînt egoiste, că ele separă pe om de viață, precum tot atît de rușinoasă este aceea după care durerile creează afinități cu lumea. Superficialitatea ce există la sursa unor atari prejudecăți este revoltătoare, și originea ei livrescă este de natură a nulifica în conștiința mea toate bibliotecile, în fața unei singure experiențe trăite pînă la margini.
    Concepția creștină și concepția curentă a suferinței sînt fundamental false. După ele, suferința este un drum spre iubire, cînd nu este calea esențială a iubirii. Dar oare creștinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
    A vorbi de drumul suferinței ca drum al iubirii este a nu cunoaște nimic din esența satanică a suferinței. Pe treptele suferinței nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Și întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puțin infinit și etern decît lumina ce te orbește pe scările bucuriei.
    Suferința este o cale de separare, de disociere, este o forță centrifugală ce te detașează de sîmburele vieții, de centrul de atracție al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire și intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică și de participare metafizică la esența totului, atunci suferința este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare și dramatizare, străbate într-o imanență organică și esențială întreg sîmburele durerii.
    În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieții, iei un contact inconștient și experimental cu dinamismul concret al firii și te simți legat prin toate fibrele cu pulsațiile iraționale ale lumii. Și aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci și în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăți ale simțurilor.
    Separarea de lume în suferință duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conștiință, încît toată lumea, cu splendorile și întunecimile ei, se fixează față de om într-o poziție de exterioritate și transcendență. Și cînd ești într-o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veșnic în fața ta și cînd te simți iremediabil singur în fața acestei lumi, atunci cum să mai poți uita ceva? Nu simți necesitatea uitării decît a lucrurilor și experiențelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

    În genere, oamenii se împart în două categorii: în aceia pentru care lumea oferă prilejuri de interiorizare și aceia pentru care lumea rămîne exterioară, obiectivă și nesemnificativă. Toate obiectele lumii fizice și toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificație dacă sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificația lor se dezvăluie numai unei intense trăiri subiective, care tinde să le asimileze și să le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi și nu numai că le determinăm, dar ne determină și ele. Oamenii care interiorizează nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizează, le integrează, topindu-le într-un torent lăuntric. Într-o adevărată interiorizare, toată existența obiectivă e un pretext. Și numai ca atare ea poate avea semnificație, deoarece o teleologie obiectivă nu se poate construi și justifica decît pe o sumă de iluzii, care au păcatul de a fi direct sesizabile și demascabile de un ochi pătrunzător. Toți oamenii văd focuri, furtuni, prăbușiri, peisaje; dar cîți simt în ei flăcări, trăsnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîți, la vederea unor flăcări, se gîndesc simultan la grație și la moarte, și cîți poartă în ei frumuseți îndepărtate care să le coloreze melancoliile? Oamenii care trăiesc indiferent, cărora natura nu le oferă decît o obiectivitate fadă și rece, deși pot fi perfect mulțumiți cu viața, ea nu este mai puțin pentru ei o sumă de ocazii pierdute. Căci ei nu pot depăși o formă de vizualitate ordinară. La omul comun, văzul, în loc să înghită obiectul, îl izolează, îl îndepărtează de la orice posibilitate de integrare și asimilare.
    Oricît m-aș fi zbătut eu în această lume și oricît m-aș fi separat de ea, distanța dintre mine și ea n-a făcut decît să mi-o facă mai accesibilă. Deși nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv și o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea și la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existenței a fost totuși în mine un prilej de veșnice încîntări și tristeți. Am avut momente cînd frumusețea unei flori a justificat în fața înțelegerii mele existența unei finalități universale, precum o pată în puritatea unui azur a fost de natură a-mi ațîța verva pesimistă. Cei ce interiorizează peste măsură descoperă în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolică.
    Oare tot ceea ce am văzut eu în viața mea să port în mine? Mă sperie gîndul că toate peisajele, cărțile, femeile, vulgaritățile și viziunile sublime s-au condensat într-un creier și că o parte din trecutul umanității s-a actualizat într-o biată conștiință. Aceste gînduri, viziuni, aspecte și obiecte nu par a se fi subtilizat în țesăturile unei substanțe nervoase, a se fi subțiat pînă la transparență într-un mediu de o finețe inexplicabilă, ci am impresia că s-au transpus în mine ca realități, că o parte din existență apasă în infinitul meu lăuntric. Poate de aceea mă simt uneori atît de greu, de apăsat și de copleșit, că aș vrea să uit în toate prilejurile pe care mi le oferă viața. Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?

    - Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.

    - Cîte mii de celule nervoase mă costă fiecare gînd? Iată întîia întrebare ce trebuie să și-o pună un gînditor existențial și organic, un gînditor viu.

    - Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbușit din cauza ideilor.

    - Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. De ce n-am pune în fiecare moment atîta pasiune și atîta ardoare încît fiecare clipă să devină un absolut, o eternitate? Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar cînd așteptăm nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat. Ar trebui să nu așteptăm nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, să așteptăm fără a avea conștiința timpului. Salvarea nu poate fi decît în recîștigarea imediatului. Căci omul este o ființă care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.

    - De cînd trebuie să înceapă fericirea noastră? De cînd ne-am convins că adevărul nu poate exista. Căci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dacă ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevărului sau acela ce nu se bucură de această imposibilitate n-are decît o cale de salvare, pe care n-o va găsi însă niciodată.

    - Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credință, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuți, nu poți ajunge decît să te iubești sau să te urăști dincolo de orice măsură. În amîndouă felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.

    Ar trebui ca omul să înceteze să fie, sau să devină un animal rațional. Mai bine să devină o ființă absurdă care în fiecare moment riscă totul, cu fantezii periculoase și exaltări infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce oferă lumea și a tot ce nu oferă. Idealul oricărui om ar trebui să fie încetarea de a fi om. Și aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut.

    Iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede și izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală și spontană, rezultată dintr-o dăruire firească și dintr-un elan irezistibil, poate fecunda și sufletele altora și poate comunica o intimitate caldă și senină. Aceea ce rezultă din suferință ascunde prea multe lacrimi și suspine pentru a nu împrăștia raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii. Este prea multă renunțare, prea mult chin și prea multă neliniște, pentru ca această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierți totul, admiți totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Și cum să mai iubești, cînd nu ești atașat de nimic? Iubirea de oameni din suferință este vidul acelui suflet omenesc între tot și nimic, întocmai cum, într-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creștinism nu există iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, dacă l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgență, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire.
    Iubire din suferință? Ea poate fi nemărginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrădăcinează mai puțin în otravă.

    Totul este posibil și nimic nu e posibil; totul e permis și nimic. În orice direcție ai apuca, nu este mai bine decît în nu importă care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacă taci sau dacă strigi. Poți găsi totului o justificare, precum nu poți găsi nici una. Totul este în același timp ireal și real, absurd și firesc, fantastic și plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bună decît alta. De ce să te întristezi de tristețea ta și să te bucuri de bucuria ta? Ce-ți pasă dacă lacrimile tale sînt de plăcere sau de durere? Iubește-ți nefericirea și urăște-ți fericirea, amestecă totul și confundă totul. Renunță la distincții, la diferențieri și la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie și laș unde ar trebui. Cine știe dacă în felul acesta nu vei fi mai cîștigat? Și dacă nu cîștigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de pierdut și ceva de cîștigat în această lume? Orice cîștig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîștig. Pentru ce oamenii mai așteaptă o atitudine determinată, idei precise și vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s-au pus și ce nu mi s-au pus.

    Cum s-ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastră, dîndu-ne seama că ea nu provine din afară, ci din noi înșine. Dacă ne-am da seama în fiecare moment că totul depinde de răsfrîngerea în conștiința noastră, de amplificările interne și de ascuțimea sensibilității, atunci am ajunge în fiecare clipă la acea luciditate în care realitățile se situează în justele lor contururi. Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei lucidități, ce corectează exagerările sau anticipările sensibilității, deoarece el nu s-a analizat pînă acolo, încît spiritul să se cristalizeze autonom de viață. În cazul oamenilor nefericiți, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra - nu în deznădejde, ci în imbecilitate.
    Este un semn de mare rezistență în a rămîne în deznădejde, precum este un semn de mare deficiență în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevărată educație, un efort lăuntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educație și orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poți deveni fericit dacă ai apucat pe drumul nefericirii. Poți trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnă că fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. În fericire, simți că lumea aceasta trebuia să fie așa cum e; în nefericire, oricum afară de cum e. Și deși îți dai seama de originea subiectivă a nefericirii, defectul personal îl convertești fatal într-un defect de constituție metafizică.
    Niciodată nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care să-și recunoască în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Văzînd mizeria subiectivă în mizeria obiectivă a lumii, credem că ne ușurăm povara și ne dispensăm de mustrările ce ar trebui să ni le facem. În realitate, această universalizare ne adîncește nefericirea și, prezentînd-o ca pe o fatalitate cosmică, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabilă.
    Disciplina nefericirii provoacă mai puține neliniști, mai puține surprize dureroase, un chin mai atenuat și o suferință mai stăpînită. Este o mascare aristocratică a consumării intime, o discreție a agoniei în această disciplină a nefericirii, care însemnează aparent conștiința în momentele supreme, pentru ca tragedia să fie și mai mare în adîncuri.

    Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formală și armonică se dezvoltă cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumusețe își găsește o rațiune în sine însuși, un echilibru intern și o justificare integrală. Un lucru frumos nu-l putem concepe decît așa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încîntă în așa măsură, încît noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplației decît în forma ce ni se prezintă. A privi lumea sub semnul frumuseții este a afirma că lumea aceasta trebuia să fie așa cum e. Într-o astfel de viziune, totul se topește în armonii și strălucește în splendori, iar aspectele negative ale existenței nu fac decît să intensifice farmecul armoniilor și strălucirea splendorilor. Frumusețea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblă pe această cale. Se poate ca frumosul, în această lume de antinomii și de paradoxuri, să fie în afară de aceste anomalii? Întreg farmecul și întreaga structură particulară a frumosului derivă din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trăiește frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprimă paradoxul de a reprezenta absolutul în formă, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Căci ce înseamnă asietatea, împlinirea totală, fără posibilitatea de a concepe altă modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simțirii noastre? Despre imposibilitatea reală a acestui absolut, despre contradicția esențială și organică, noi nu ne dăm seama în momentul de contemplare a frumosului, ci trăim în cea mai naivă participare un absolut care se dovedește obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formă, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emoția estetică, în clipa viziunii frumosului, el este însă o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumusețe, încît întinderea ei este nedeterminabilă. Și ceea ce este mai grav e că premisa fundamentală a oricărui ideal de frumusețe, după care lumea aceasta trebuia să fie așa cum e, nu rezistă nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia să fie oricum, numai așa cum e nu.

    Pentru ce oamenii doresc să realizeze neapărat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine să stea suspendați sub soare, într-o liniște senină și într-o tăcere admirabilă? Ce este de realizat, și de ce atîta sforțare și atît imperialism? Omul a pierdut simțul marilor tăceri, al marilor liniști ce îmbată ființa cu arome de eternitate. Deși conștiința este fructul unei deficiențe vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trăi în prezent, adună mai mult decît trebuie vieții, aglomerează material care îl apasă și îl subjugă. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care conștiința a separat pe oameni în două categorii mari, este dintre cele mai ciudate și el e de natură a explica pentru ce omul este o ființă atît de puțin consistentă, care nu-și poate fixa un centru de energie și de echilibru. Atît cei pe care conștiința i-a dus la interiorizare, la chin și la tragedie, cît și cei pe care i-a avîntat într-un imperialism nelimitat, într-o groaznică dorință de achiziție și de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibrați și nefericiți. Conștiința a făcut din animal om și din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndrește de a fi omorît unul pe cruce.
    Feriți-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decît plictisitoare, incoloră și fadă. Căci despre ce vă poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre morală? Și cine n-a depășit morala înseamnă că n-a adîncit nimic din experiențele pe care le oferă viața, că n-a ratat nici un elan și n-a transfigurat nici o prăbușire. O existență mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrșește morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacă obstacole o împiedică de la realizări efective. Se cer infinite transfigurări pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fără remușcări în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogată, încît nici o direcție și nici o formă de viață să nu-i fie închise. Tirania exteriorului și a generalului, ce domină existențele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existenței unice, cu norma topită în fluiditățile ei interioare, cu legea în ea însăși, dincolo de orice formă și de orice schemă. Cum să nu dispară morala pentru o astfel de ființă, care poate fi cea mai generoasă fiindcă este atît de absurdă încît poate să renunțe la lume și ca atare să dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibilă cu morala, cu această raționalitate a obiceiurilor, conștiinței, cu această mecanizare a vieții. Orice faptă generoasă este absurdă, este o renunțare ce nu se poate găsi la omul comun, care se îmbracă în hainele moralei spre a-și ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevărat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinăria moralei cu norme raționale, cu legi fixe și cadre exterioare nu se evidențiază mai bine ca în condamnarea viciului, această expresie de tragic carnal și de tulburare pasională, ce crește din prezența spiritului în carne. În orice viciu este prezentă o tragedie a cărnii, un salt al cărnii din fatalitatea ei, o încercare de sfărîmare a limitelor imanente ce încarcerează elanurile pasionale. O plictiseală organică se ridică pînă la o deznădejde a nervilor și a cărnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptăți. Atracția tuturor celorlalte forme decît cele normale picură în senzațiile viciului o neliniște tulburătoare, diversă în consecințe și complexă în agitații. În viciu, spiritul pare că a devenit sînge și se agită ca o forță imanentă în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fără concursul spiritului, fără intervenția conștiinței. Viciul reprezintă o formă de triumf a individualului. Și cum ar putea reprezenta carnea individualul, fără o intervenție din afară? Acest amestec de spirit și carne, de conștiință și sînge, creează o efervescență extrem de fecundă pentru acela care e prins în seducțiile viciului. Nimic nu este mai respingător decît viciul învățat, împrumutat și afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl știu transfigura, care pot devia această deviere. A-l trăi brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloasă și a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelență. Viața intimă, pentru a atinge anumite înălțimi, nu se poate dispensa de neliniștile viciului. Și nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc să considere viciul un pretext, îl transformă într-o finalitate.

    Iubirea, cu cît e mai intensă și mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul și unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia își poate salva existența biologică. Unei considerații din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în considerații, ci numai în mirări.
    Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veșnic nouă și nebănuită. Cîți au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi și farmece schimbate? Femeia este o ființă cu puține posibilități, ea nu poate rezista exigențelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viață. Îți trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simți însă insuficiența tuturor formelor de viață, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal și dezvoltat exagerat, ce mai poți găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ți se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie și să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găsești totuși niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică și prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură ființă, de a descoperi - sau mai precis a inventa - un infinit într-o existență individuală de o deconcertantă finitate.
    Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul și defectul celor certați cu Eros, dar care au destule rezerve de viață pentru a nu ajunge la o impotență psihică sau erotică. Necesitatea de a varia aspectele lumii, născută dintr-o plictiseală organică, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toți oamenii care au dus viața interioară pînă la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vieții și care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca și antipodul lor, oameni înguști, lipsiți de viață interioară, cu posibilități extrem de reduse de înțelegere și simțire. Viața prezintă această ciudată dualitate de a întruni în realizarea exterioară pe cele două tipuri opuse de oameni: pe deficienți și pe cei preaplini. Tot simțul psihologic este în a percepe dacă cineva a ajuns la o formă respectivă de viață din preaplin sau din deficiență. Unul poate fi vicios și imoral din deficiență, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsă de rezistență și de gîndire, altul din exces de problematică și de interioritate.
    Lumea cade în greșeala de a pune pe același plan de viață sufletească pe toți acei oameni care seamănă, exterior și aparent, în realizările lor. Donjuanismul este interesant și simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperării, al unei prea bogate reflexivități și preocupări lăuntrice. Cine pe culmile disperării nu este un donjuan, acela nu și-a asimilat disperarea organic, nu a trăit intens stările de limită, arderile și consumările supreme, ci le-a încercat artificial, ca într-un vag presentiment. A fi un om de mari singurătăți înseamnă a iubi pe toate femeile. Și a iubi pe toate femeile înseamnă a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vieții nu pot fi decît niște diletanți ai Erosului, căci ei au pus prea multă pasiune în problemele vieții, pentru ca să mai aibă pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperării, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime.

    Am încercat într-o mare tăcere și într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe de oameni și aproape de mine, o senzație de tumult nesfîrșit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent și insesizabil. Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-un elan torențial, de un farmec indefinibil și de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme și înălțări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simțit atunci nu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esența misterioasă a destinului uman, dar și cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătății. Dacă ai închis ochii pentru a atinge o tăcere și o singurătate mai mare, ai pierdut infinitul ce ți-l oferea perspectiva exterioară, pentru a cîștiga un infinit mai complex și mai atrăgător. Și în acest moment de extaz cosmic, de revelație metafizică, am simțit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul ființei și cum halucinația mea era halucinația existenței. Și m-am simțit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existența acestei lumi.

    Cine își înalță aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într-o nebună și barocă expansiune? Să fie aripile eternității care mă ridică în infinit, mă tulbură și mă însingurează? Simt toată confuzia eternității în mine și sorb miresmele infinitului cum aș sorbi o otravă. Beat de eternitate și atras de infinit, mă prăvălesc prin spații ca o figură solară și mă avînt prin imensități, ușor ca o iluzie și transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimic îmbietor pe care mi-l acoperă seninătăți de azur și transcendențe de nori. Cui să mă închin prin aceste deșerturi și cui să întind mîna prin aceste singurătăți, la cine să mă opresc în aceste evoluții cosmice și unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în fantastica mea viziune și cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Și în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu există popas. Și astfel, nu-l voi găsi niciodată.

    Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvență mare de depresiuni într-un om care are atît elan, încît în fiecare moment să fie viu. O fatalitate organică provoacă depresiuni incontinue, fără determinante și excitante exterioare, numai dintr-o adîncă tulburare internă; aceste depresiuni înăbușă pîlpîirile elanului, atacă permanent rădăcinile vieții și distrug bucuria naivă și instinctivă de a trăi. Se afirmă cu totul greșit că devine cineva pesimist în urma unei deficiențe organice, în urma unor slabe posibilități vitale. În realitate, nimeni nu devine pesimist dacă n-a avut anterior atît elan încît să fi dorit viața cu o ardoare pasionată, chiar dacă această ardoare n-ar fi intrat în conștiința respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplă ca o urmare a depresiunilor. Orice deficiență în pesimism este consecutivă depresiunilor. Căci numai la un om cu elan, cu aspirații și cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumă din viață, precum valurile mării din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism și la nici un exces, ci la o stare de indiferență și apatie, de stingere lentă și de monotonie liniștită, din care nu pot reieși acele reacțiuni personale și dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamnă a prezenta un paradox organic, ce dă naștere la contradicții insurmontabile și fatale, care explică efervescența atît de profundă a tuturor pesimiștilor. Și cum să nu fie un paradox organic în această îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai puțin frecvent elan? Că în cele din urmă depresiunile consumă elanul și compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine înțelege că depresiunile sînt adevărate atentate la viață. Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupație intensă sau prin distracții; dar după aceea apar într-o și mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate neliniștită poate apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistențele vieții se reduc și scad progresiv, în conștiința omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial și organic - decît după ce viața, în lupta disperată împotriva depresiunilor, nu s-a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în conștiința omului destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esența lumii ca pentru a ne arăta, mai dureroase și mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieți.
    Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forțele demonice și negative ale vieții pentru a ajunge la conștiința ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieții decît o cale spre moarte, o evoluție care nu e, în fond, decît o disoluție. Să poți spune după fiecare experiență de viață: niciodată! - după fiecare întîmplare și după fiecare încercare același cuvînt, simbol al definitivatului și al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viață pe cît ești aproape de nimicul în care te aruncă moartea. Este îngrozitor cînd te gîndești că după moarte îți sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate aceste, să poți spune despre tot ce ai auzit și văzut: niciodată, niciodată! Este ca într-o absurdă călătorie internă, care te-a separat radical de lucruri, deși prezența ta fizică se află în imediata lor apropiere.

    Cum o să pot admite că eu nu sînt făcut pentru viață, cînd în realitate viața nu este făcută pentru mine? Căci s-ar putea foarte bine ca în alte forme de viață, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat să trăiesc, eu să pot fi fericit și încîntat, dominat de voluptăți pe care ceilalți nici nu le-ar bănui? De ce să mă sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului să nu admit că eu m-aș putea potrivi într-o altă formă de viață, într-o altă alcătuire de existență? Și atunci, de ce să nu găsesc toată vina în această viață, iar nu în mine? Ar trebui mai puțin ireparabil și mai multă absurditate acestei lumi, pentru ca să se poată schimba. Absurditatea ei de pînă acum depășește cu prea puțin platitudinea, pentru a-mi îngădui cea mai redusă iluzie. Aș putea crede în această lume cînd ea s-ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea răul din lume în răul din mine. Eu însă nu mă voi schimba niciodată după această lume.

    Iraționalul din viață apare, în considerațiile noastre, într-un dublu aspect: iraționalul ca dinamism orb ce refuză orice ierarhie de valori și iraționalul ca realitate în a cărei asimilare trăiești naiv, mulțumit și echilibrat. Această accepție dublă a iraționalului explică de ce putem spune că viața n-are nici un sens, ea fiind irațională în esența sa, precum și de ce susținem posibilitatea de salvare numai prin experiența naivă a iraționalului. Apropierea inconștientă de esența irațională a vieții te menține într-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate și manifestare sînt formele vieții. Tot ceea ce faci răsare din sîmburele vieții, dintr-o obscură productivitate vitală. Experiența naivă a iraționalului te situează în imanența substanțială a vieții. De aceea, naivitatea este o expresie directă a iraționalului. În naivitate individuația nu reprezintă un principiu de tragism, fiindcă în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irațional al existenței. Șerpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd trăiești în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sferă a vieții și nu se reflectează în conștiință, nu suferi o dramă unică, individuală și chinuitoare în afară de lume; nu încerci dualismul care izolează pe om în lume din cauza hipertrofiei conștiinței. Prin conștiință, reflexivitate și interiorizare, depășești iraționalul; dar numai pentru a ți se revela într-o deconcertantă proeminență. Căci această depășire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai puțin parte din iraționalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmplă decît pentru a ne descoperi și mai mult iraționalul, ca dinamism orb, indiferent oricărei teleologii și oricărei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scară de valori și o sumă de criterii. În fața fenomenului iraționalității vieții, a evoluției ei fără nici un scop, care face din viață un avînt haotic de forme debordante și necristalizabile, exigența unei ierarhii de valori este o simplă exigență. Și atunci se naște revolta conștiinței împotriva vieții, revolta omului detașat de viață împotriva iraționalului, la care revoltă, viața răspunde omului: mlădiază-te după mine și renunță la conștiință, la principiul separativității și, tîrît în fluxul iraționalului, vei înceta să cauți un sens acolo unde nu e.

    A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai prețuiești decît tăcerea, este a realiza una din cele mai esențiale expresii ale trăirii la marginile vieții. Elogiul tăcerii, la marii singuratici și la întemeietorii de religii, își are o rădăcină mult mai profundă decît își închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezența oamenilor să te fi exasperat în așa măsură și complicația problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea și strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
    Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele își pierd semnificația și bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorități vide, în vibrații iritante și în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbești sau asculți se dezgolește într-o nuditate stearpă și respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistență expresivă, ci tot ce pleacă în afară și tot ce vine din afară rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton și egal, neputînd în nici un fel să excite nuanțele vieții sufletești, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îți pare inutil să-ți mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, și toate zgomotele la care ai renunțat prin tăcere cresc în agitația sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te-ai frămîntat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme sfîrșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfîrșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul.

    Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești. Nu ești un psiholog bun dacă tu însuți nu ești un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate și un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poți iniția în misterul altuia, dacă tu însuți n-ai un mister în care să te inițiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît de nefericit, încît să pricepi fericirea și atît de rafinat, încît să poți deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăiești să aibă totdeauna atîta ardoare, încît să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vieții să se combine în tine atît de multiplu și atît de complex, încît extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios și pervers. A fi psiholog înseamnă a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia condiție; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte ființe să-ți fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o ființă proteică.
    Simțul psihologic este expresia unei vieți care se contemplă pe sine în fiecare moment și care în celelalte vieți vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toți ceilalți oameni părți din tine, frînturi ale ființei tale. Și în disprețul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă și o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoașterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte ființe. Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei avînd conținuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictisește mai repede de oameni, pentru că el este prea puțin naiv pentru a avea prieteni și prea puțin inconștient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrșește însă prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrșit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puțină iluzie în cunoaștere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaștere la deziluzie.
    Puțină cunoaștere încîntă; multă cunoaștere dezgustă. Cu cît cunoști mai mult, cu atît vrei să cunoști mai puțin. Cine nu suferă din cauza cunoașterii, acela n-a cunoscut nimic.

    Stînd într-o contemplație liniștită, fixat și suspendat sub eternitate și auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil să nu simți toată absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluției și al oricărui fel de desfășurare. De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăiești în timp? Revelația subită a timpului în astfel de contemplații, care dă acestuia o proeminență vie și strivitoare, pe care n-o are niciodată în existența zilnică, este fructul unui dezgust de viață, al unei incapacități de a mai continua cu aceeași poveste. Și cînd această revelație se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp se mărește de senzația unei indescriptibile singurătăți, deoarece atunci, departe de oameni și de lume, rămîi singur cu timpul în față, într-o ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzație de părăsire nocturnă, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acțiune și cu nici un obiect, ci seamănă unui vid ce crește progresiv în existență, unui vid în continuă dilatare și evoluție, ca o amenințare de dincolo de lume. Nu mai poți auzi în liniștea și tăcerea contemplației decît ritmarea timpului în tine, sunetul și pocnetul repetat asemenea unui dangăt de clopot într-o lume moartă. Drama omului și a timpului n-o trăiește decît acela care a separat timpul de existență și care în această disociere, fugind de existență, e apăsat de timp. Și acela simte cum crește în el timpul asemenea morții.
    Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Și deși atîta lume a susținut această afirmație, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să-ți vină să plîngi atunci cînd te gîndești la oameni, să iubești totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor.
    Oricît m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.
    Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț sau indiferență, cînd toți oamenii te-ar abandona și cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge și se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor și adîncimilor.
    Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?