A FI LIRIC

    De ce nu putem rămîne închiși în noi înșine? De ce umblăm după expresie și după formă, încercînd să ne golim de conținuturi și să sistematizăm un proces haotic și rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile și agitațiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creștere interioară pe care experiențele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple și diferențiate se contopesc și se dezvoltă într-o efervescență din cele mai fecunde. O senzație de actualitate, de prezență complexă a conținuturilor sufletești se naște ca un rezultat al acestei creșteri, asemănătoare unei înălțări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuți, nu în sens de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate internă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simți cum mori din cauza vieții. Este atît de rar acest sentiment și atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieții și mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicații. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezență totală actualizează experiențe închise și cînd un ritm își pierde echilibrul și uniformitatea, atunci din culmile vieții ești prins în moarte fără a avea acea groază în fața ei care însoțește obsesia chinuitoare a morții. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanții cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morții, sau cu momentele de nesiguranță cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrșit sau al unei părăsiri.
    Sînt prea puțini aceia care pot suporta astfel de experiențe pînă la sfîrșit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menținerea unor conținuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendință de explozie, deoarece poți atinge un moment cînd nu mai poți stăpîni o energie debordantă. Și atunci prăbușirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri și obsesii cu care nu se poate viețui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experiența teribilă și obsesia îngrozitoare a morții, atunci cînd sînt păstrate în conștiință, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în același timp a murit ceva din propria ființă, deoarece conținuturile obiectivate își pierd actualitatea din conștiință. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivității; căci el indică o efervescență a vieții în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuți. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund și mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferință și în iubire? Pentru că aceste stări, deși diferite ca natură și orientare, răsar din fondul cel mai adînc și mai intim al ființei noastre, din centrul substanțial al subiectivității, care este un fel de zonă de proiecție și radiere. Devii liric atunci cînd viața din tine palpită într-un ritm esențial și cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalității noastre. Ceea ce este unic și specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experiențele subiective cele mai adînci sînt și cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieții. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalității vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic și inferior, produs al unei inconsistențe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivității indică o prospețime și o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile.
    Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieții lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut și-i năpădește ca un torent. Cei mai mulți însă devin în urma unor experiențe esențiale, cînd agitația fondului intim al ființei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinați înspre obiectivitate și impersonalitate, străini de ei înșiși și străini de realități profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toți oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedește că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă și că lirismul interior își găsește un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid și irațional. Nu se petrece un caz analog cu experiența suferinței? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine și ce ascunde lumea, trăiai periferic și mulțumit, cînd cea mai serioasă experiență după experiența morții (ca presentiment al muririi), experiența suferinței, pune stăpînire pe tine și te transportă într-o regiune de existență infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferință însemnează a realiza acea ardere și purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicații adînci, ci participă la sîmburele ființei noastre. Lirismul suferinței este un cîntec al sîngelui, al cărnii și al nervilor. Suferința adevărată izvorăște din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuți lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală.
    Nu devii liric decît în urma unei afectări organice și totale. Lirismul accidental își are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare și corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulțumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme și sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopește într-un singur elan, ca într-o convergență ideală, toate elementele vieții lăuntrice și creează un ritm intens și plin. Față de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme și cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate și flăcări.

CÃŽT DE DEPARTE SÃŽNT TOATE!

    Nu știu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni și aspirații, speranțe și visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colț îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuiește zgomotul și complicațiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunța atunci la cultură și la ambiții, am pierde totul și n-am cîștiga nimic. Dar ce să cîștigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîștig n-are nici o importanță, care sînt iremediabil nefericiți și singuri. Sîntem toți atît de închiși unul altuia! Și dacă am fi atît de deschiși încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viață, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane. Este un semn de mare deficiență în voința de a trăi și a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur și părăsit, cînd nevăzîndu-te nimeni poți să te stingi fără teatru și poză. Mi-e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc și își impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toți aceia care se vor înconjurați în agonie de prieteni o fac dintr-o frică și dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-și uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie ușa ca să suporte senzațiile acelea nebune cu o luciditate și o teamă dincolo de orice limită?
    Sîntem atît de separați de toate! Și tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă și mai organică este moartea din singurătate, cînd însăși lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente ești separat de viață, de iubire, de zîmbete, de prieteni și chiar de moarte. Și te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii și al tău.

A NU MAI PUTEA TRÃI

    Sînt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții.
    Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viața și perspectiva morții. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură și de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca și cum în orice trăire m-aș umfla ca un balon mai departe decît rezistența lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilați interior, crești pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniță, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, și din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial ești aruncat de-a dreptul în nimic. Viața dezvoltă plenitudinea și vidul, exuberanța și depresiunea; ce sîntem noi în fața vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosnește viața în mine de prea multă intensitate, dar și cum trosnește de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poți stăpîni, care te poate arunca și pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieții ai senzația că nu mai ești stăpîn pe viața din tine, că subiectivitatea este o iluzie și că în tine se agită forțe de care n-ai nici o răspundere, a căror evoluție n-are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit și individualizat. La marginile vieții ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există și a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ți-a oferit viața ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poți trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcțiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Și cînd simți că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poți trăi după astfel de vîrtejuri rezultă și din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieții ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieși. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvați de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorității și al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existența care își actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conștiință încordată nu poate decît să se nege pe ea însăși. Viața este prea limitată și prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toți misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Și ce mai pot aștepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viața, singurătatea, disperarea sau moartea?

PASIUNEA ABSURDULUI

    Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, considerații morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. …, nu mai pot direcționa viața și nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate menține viața spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistență, dar care, prin ficțiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viață.
    Trăiesc pentru că munții nu rîd și viermii nu cîntă. O pasiune a absurdului nu se poate naște decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viață decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existență? Ce seducții? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au viețuit în mod absolut. Și numai ei au dreptul să vorbească despre viață. Poți reveni la iubire sau la seninătate. Dar revii prin eroism, nu prin inconștiență. O existență care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebește de existența unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci ești deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Și nu este absurdă orice expresie ultimă?

    Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Dacă se va spune că această suferință își are motive subiective, ținînd de o constituție particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinței? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Isus a suferit mai mult decît toți? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitația exterioară sau indispoziția locală a organismului, ci după modul în care suferința este simțită și reflectată în conștiință. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilă. Fiecare om rămîne cu suferința lui, pe care o crede absolută și nelimitată. Și dacă ne-am gîndi la cît a suferit lumea pînă acum, la agoniile cele mai teribile și la chinurile cele mai complicate, la morțile cele mai crunte și la cea mai dureroasă părăsire, la toți ciumații, la toți cei arși de vii sau stinși de foame, cu cît suferința noastră ar fi mai redusă? Pe nimeni nu-l poate mîngîia în agonie gîndul că toți sînt muritori, precum în suferință nimeni nu va găsi o consolare în suferința trecută sau prezentă a altora. Căci în această lume organic insuficientă și fragmentară, individul este pornit să trăiască în mod integral, dorind să facă din existența lui un absolut. Orice existență subiectivă este un absolut pentru sine însăși. Din acest motiv, fiecare om trăiește ca și cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, și atunci cum să nu fie suferința un absolut? Nu pot înțelege suferința altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparațiile în asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferința este o stare de singurătate interioară, în care nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poți suferi singur. Ce-ar fi dacă fața omului ar putea exprima adecvat toată suferința interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mîinile pe față? Viața ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simțire ar fi exprimabil în liniile feții.
    Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă și tragică în același timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete și dungi de sînge, răni care nu pot fi închise și șiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpînite. Aș avea o voluptate plină de groază să văd cum izbucnește, în armonia comodă și superficială de fiecare zi, un vulcan de sînge, țîșniri roșii ca focul și arzătoare ca deznădejdea, cum toate rănile ființei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o erupție sîngeroasă. Numai atunci am pricepe și am aprecia avantajele singurătății, care ne face suferința atît de mută și de inaccesibilă. Într-o erupție sîngeroasă, într-un vulcan al ființei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreagă această lume? Este atît venin, atîta otravă în suferință!

    Singurătatea adevărată este numai aceea în care te simți absolut izolat între cer și pămînt. Nimic nu trebuie să devieze atenția de la aceste fenomene ale absolutei izolări, ci o intuiție de o luciditate groaznică trebuie să reveleze toată drama finității omului în fața infinitului și neantului acestei lumi. Plimbările singuratice — extrem de fecunde și periculoase, în același timp, pentru viața interioară — trebuie astfel făcute încît nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolării omului în lume să nu intre în preocupările individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare și de convertire înspre ființa ta proprie, plimbările singuratice sînt fecunde numai seara, cînd nimic din seducțiile obișnuite nu mai poate fura interesul și cînd revelațiile asupra lumii răsar din zona cea mai adîncă a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viață, din rana vieții. Cîtă singurătate trebuie pentru a avea spirit! Cîtă moarte în viață și cîte focuri lăuntrice! Singurătatea neagă atîta din viață, încît înflorirea spiritului rezultată din dislocările vitale devine aproape insuportabilă. Nu este caracteristic faptul că aceia se ridică împotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boală adîncă a afectat viața pentru a se naște spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sănătoși și grași, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamnă spirit, care n-au simțit niciodată torturile vieții și antinomiile dureroase de la baza existenței. Cei care cu adevărat îl simt, aceia sau îl tolerează cu orgoliu, sau îl prezintă ca pe o calamitate. Nimeni nu este însă încîntat, în fondul ființei lui, de această achiziție catastrofală pentru viață care este spiritul. Și cum să fii încîntat de această viață fără farmec, fără naivitate și fără spontaneitate? Prezența spiritului indică totdeauna un minus de viață, multă singurătate și suferință îndelungată. Cine vorbește de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevărat că trăirea în planul imanent al vieții ar fi fost o trăire anxioasă, din care omul a ieșit prin spirit. Dimpotrivă, este cu mult mai adevărat că prin spirit s-a cîștigat un dezechilibru, o anxietate, dar și o grandoare. Ce vreți să cunoască din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici măcar primejdiile vieții? Este un semn de mare inconștiență în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face apologia vieții. Căci pentru omul normal viața este o evidență; numai bolnavul se încîntă și o laudă, spre a nu se prăbuși. Dar acela care nu mai poate lăuda nici viața și nici spiritul?

EU ȘI LUMEA

    Faptul că exist eu dovedește că lumea n-are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frămîntările unui om infinit dramatic și nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanță la neant și pentru care legea acestei lumi este suferința? Dacă lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe așa-zisul soare al vieții sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vieții m-a călcat și m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat și toată pasiunea nebună și paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare și întreg elanul pe care l-am risipit pentru renașterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea și iraționalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate și otravă. Viața nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntați, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obișnuită, sînt meniți prăbușirii. Este un aspect al demonismului vieții, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobișnuite, dar și un aspect al insuficienței ei, care explică de ce viața este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieții; ceilalți se consumă la temperaturi unde viața nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viață. Nu pot aduce nimic în această lume, căci n-am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plîngeți că oamenii sînt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipocriți? Vă propun eu metoda agoniei prin care veți scăpa temporar de toate aceste defecte. Aplicați-o fiecărei generații și efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni și eu folositor umanității!
    Prin bici, prin foc sau injecții, aduceți pe fiecare om în agonie, la experiența clipelor din urmă, pentru ca într-un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morții. Dați-i apoi drumul și lăsați-l să fugă de groază pînă cînd, epuizat, va cădea jos. Și vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obținute prin căile normale. Dacă aș putea, aș aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieții; aș pune flăcări arzătoare și insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă și altă căldură. Focul pe care l-aș pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esențială. În acest fel, viața s-ar obișnui cu o temperatură înaltă și n-ar mai fi un mediu de mediocrități. Și poate în acest vis nici moartea n-ar mai fi imanentă în viață.
    (Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzație ciudată cînd mă gîndesc că am devenit la această vîrstă specialist în problema morții.)

SENTIMENTUL SFÎRȘELII ȘI AL AGONIEI

    Cunoașteți senzația groaznică de topire cînd simți cum te irosești ca pentru a curge asemenea unui rîu, cînd îți simți anulată propria prezență într-o lichidare organică? Este ca și cum din tine însuți tot ce are consistență și substanță dispare într-o fluiditate epuizantă, după care nu mai rămîi decît cu capul. Vorbesc aici de o senzație precisă și dureroasă, iar nu de una vagă și nedeterminată. Simți că din tine n-a mai rămas decît capul; un cap fără substrat și fără fundament, lipsit de corp și izolat ca într-o halucinație. Nu este nimic din acea sfîrșeală voluptuoasă și vagă pe care o încerci în contemplații pe marginea mării sau în unele reverii melancolice, ci o sfîrșeală care te consumă și distruge. Atunci nu-ți mai convine nici un efort, nici o speranță și nici o iluzie. A rămîne tîmpit de catastrofa ta proprie, incapabil să acționezi sau să gîndești, cuprins într-un întuneric rece și apăsător, stingher ca în halucinații nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativă a vieții, la temperatura absolută, unde ultima iluzie de viață va îngheța. Și în acest sentiment de sfîrșeală se va revela sensul adevărat al agoniei, care nu este luptă din fantezie sau pasiune gratuită, ci zbaterea vieții în ghearele morții, cu puține probabilități pentru viață. Nu poți separa gîndul agoniei de cel al sfîrșelii și al morții. Agonia ca luptă? Dar luptă cu cine și pentru ce? Este absolut falsă interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însuși. În fond, agonia înseamnă frămîntare între viață și moarte. Întrucît moartea este imanentă vieții, aproape întreaga viață este o agonie. Decît, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viață și moarte, cînd fenomenul prezenței morții este trăit conștient și dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrșelii te consumă iremediabil și cînd moartea învinge. În orice agonie veritabilă este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfîrșeală continui să trăiești.
    Unde este lupta din fantezie în această frămîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemănătoare unei boli de care nu ne mai putem scăpa, dar care ne torturează cu intermitențe? Momentele agonice indică o înaintare a morții în viață, o dramă în conștiință, rezultată din ruperea echilibrului dintre viață și moarte. Ele nu sînt posibile decît în acele senzații de sfîrșeală care scoboară viața înspre minusul ei absolut. Frecvența momentelor agonice este un indiciu de descompunere și prăbușire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorința ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morții. Și cînd te gîndești că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morții! Cum aș vrea să nu mai știu nimic despre mine și despre lumea asta!

GROTESC ȘI DISPERARE

    Dintre formele multiple ale grotescului, aceea îmi pare mai ciudată și mai complicată care își are rădăcinile în disperare. Celelalte vizează un paroxism de natură periferică. Decît, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fără un paroxism. Și ce paroxism este mai adînc și mai organic decît acela al disperării? Grotescul nu apare decît în paroxismul stărilor negative, cînd se realizează mari frămîntări dintr-un minus de viață; este o exaltare în negativitate.
    Și nu este o pornire nebună înspre negativitate în acea schimonosire bestială, chinuitoare și paradoxală, cînd liniile și contururile feței deviază în forme de o stranie expresivitate, cînd orientarea privirii e furată de lumini și umbre îndepărtate, iar gîndul urmează șerpuirile unei astfel de crispări? Adevărata disperare intensă și iremediabilă nu se poate obiectiva decît în expresii grotești. Căci grotescul este negația absolută a seninătății, această stare de puritate, transparență și luciditate atît de departe de disperare, din care nu pot răsări, în primul rînd, decît haosul și neantul.
    Ați avut vreodată satisfacția bestială și uluitoare de a vă privi în oglindă după nenumărate nopți de nesomn; ați simțit tortura insomniilor, cînd numeri fiecare clipă nopți întregi, cînd nu mai ești decît tu singur în această lume, cînd drama ta este cea mai esențială din istorie, iar această istorie nu mai are nici o semnificație, nici nu mai există, cînd în tine cresc cele mai groaznice văpăi și existența ta apare unică și singură într-o lume născută numai pentru a-ți consuma agonia ta; ați simțit aceste momente nenumărate, infinite ca și suferința, pentru ca atunci cînd vă priviți să aveți imaginea grotescului? Este o crispare generală, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, cărora li se asociază o paloare de cea mai demonică seducție, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prăpăstii de întuneric. Și nu este acest grotesc, răsărit ca o expresie a disperării, asemănător unei prăpastii? Nu are el ceva din vîrtejul abisal al marilor adîncimi, din acea seducție a infinitului care ni se deschide în față pentru a ne înghiți și căruia ne supunem ca fatalității? Ce bine ar fi să poți să mori aruncîndu-te într-un gol infinit! Complexitatea grotescului răsărit din disperare rezidă în capacitatea lui de a indica un infinit lăuntric și un paroxism de cea mai extremă tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism să se obiectiveze în ondulații plăcute de linii sau în puritate de contururi? Grotescul neagă în mod esențial clasicul, precum neagă orice idee de stil, de armonie sau de perfecție.
    Că el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprimă direct, aceasta este evident pentru cine înțelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine și-a văzut figura în ipostaza grotescă nu se va putea uita niciodată, fiindcă se va teme totdeauna de el însuși. Disperarea este urmată de o neliniște extrem de chinuitoare. Și ce face acest grotesc altceva decît să actualizeze și să intensifice teama și neliniștea?

PRESENTIMENTUL NEBUNIEI

    Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpiră un lirism absolut, în care ești prizonierul unei beții totale a ființei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supraviețui normal după asemenea încordări. Resortul intim al ființei nu mai susține evoluția firească, iar barierele interioare își pierd orice consistență. Presentimentul nebuniei nu apare decît după experiențe mari și capitale. Ca și cum te-ai fi ridicat la înălțimi prea mari, unde te apucă vertigii, începi să te clatini, îți pierzi siguranța și senzația normală de imediat și concret. O mare greutate pare că apasă creierul și-l strînge ca pentru a-l reduce la o iluzie, deși numai aceste senzații ne descoperă îngrozitoarea realitate organică din care izvorăsc experiențele noastre. Și în această apăsare, care vrea să te izbească de pămînt sau să te arunce în aer, apare groaza ale cărei elemente sînt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groază de moarte, persistentă și obsedantă, care pune stăpînire pe om și-l domină pînă la sufocare, ce se insinuează în tot ritmul ființei noastre pentru a lichida procesul vieții din noi, ci o groază cu străfulgerări, apărînd rar, dar intens, ca o tulburare subită, dar care elimină pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza și defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din faptul că noi presimțim în nebunie o pierdere totală în viață, că pierdem tot în mod iremediabil, deja trăind. Continuu să respir sau să mănînc, dar am pierdut tot ce eu am adăugat funcțiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativă. În nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu că te individualizează în univers, perspectiva ta particulară și o anumită orientare a conștiinței. Prin moarte pierzi totul, dar această pierdere se face prin aruncare în neant. De aceea, frica de moarte este persistentă și esențială, dar mai puțin ciudată decît frica de nebunie, în care semiprezența noastră este un element de neliniște mult mai complex decît teama organică de o absență totală din neantul în care ne duce moartea. Și nu ar fi nebunia o scăpare de mizeriile vieții? Această întrebare este justificată numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care suferă de anumite anxietăți, problema apare cu totul în altă lumină sau mai bine zis în altă umbră. Presentimentul nebuniei se complică de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regăsire, de revenire, cînd intuiția dezastrului ar putea fi atît de chinuitoare, încît să provoace o nebunie și mai mare. Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de luciditățile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el.
    Forma nebuniei este determinată de condiții organice și temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recrutează dintre depresivi, este fatal ca forma depresivă să fie mai frecventă la nebuni decît stările de exaltare plăcută, veselă și debordantă. Este atît de frecventă melancolia neagră la nebuni, încît aproape toți tind spre sinucidere, o soluție atît de grea pînă nu ești nebun.
    Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Cînd aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care nu-și pune nici o problemă și n-are nici o obsesie, dar care rîde fără sens de dimineața pînă seara. Deși doresc infinit extaze luminoase, n-aș vrea nici de acestea, căci ele sînt urmate de depresiuni. Aș vrea însă o baie de lumină caldă care să răsară din mine și să transfigureze întreaga lume, o baie care să nu semene încordării din extaz, ci să păstreze un calm de eternitate luminoasă. Departe de concentrarea extazului, ea să se asemene cu ușurința grației și cu căldura zîmbetului. Întreaga lume să plutească în acest vis de lumină, în această încîntare de transparență și imaterialitate. Să nu mai existe obstacol și materie, formă și margini. Și într-un asemenea cadru să mor de lumină.

ASUPRA MORÞII

    Sînt probleme care, odată tratate, te izolează în viață și chiar te desființează. Cînd ai intrat în ele înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut și nimic de cîștigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituală sau elanul indefinit înspre forme multiple de viață, avîntul absurd și nemărginit înspre conținuturi inaccesibile și insatisfacția de limitarea planurilor empirice — devin simple manifestări ale unei sensibilități exuberante, căreia-i lipsește acea infinită seriozitate ce caracterizează pe acela care a intrat în problemele periculoase. A avea o infinită seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm și nici de gravitatea fără fond a oamenilor numiți serioși, ci de o tensiune atît de nebună, încît în fiecare moment al vieții ești ridicat în planul eternității. Viețuirea în istorie nu mai are atunci nici o semnificație, deoarece clipa este trăită cu atîta exagerată încordare, încît timpul apare șters și irelevant în fața eternității. Este evident că în fața unor probleme pur formale, oricît de dificile ar fi ele, o seriozitate infinită nu poate fi pretinsă, deoarece ele sînt produse exclusiv de incertitudinile inteligenței și nu răsar din structura organică și totală a ființei noastre. Numai gînditorul organic și existențial este capabil de acest gen de seriozitate, fiindcă numai pentru el adevărurile sînt vii, produse ale unui chin lăuntric și ale unei afecțiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculațiune inutilă și gratuită. În fața omului abstract, care gîndește pentru plăcerea de a gîndi, apare omul organic, care gîndește sub determinantul unui dezechilibru vital și care este dincolo de știință și dincolo de artă. Îmi place gîndul care păstrează o aromă de sînge și de carne și prefer de o mie de ori, unei abstracții vide, o reflecție răsărită dintr-o efervescență sexuală sau dintr-o depresiune nervoasă. Nu s-au convins, încă, oamenii că a trecut timpul preocupărilor superficiale și inteligente și că este infinit mai importantă problema suferinței decît a silogismului, că un strigăt de deznădejde este infinit mai revelator decît cea mai subtilă distincție și că totdeauna o lacrimă are rădăcini mai adînci decît un zîmbet? De ce nu vrem să acceptăm valoarea exclusivă a adevărurilor vii, a adevărurilor răsărite din noi și care revelează realități și valori constitutive nouă? De ce nu înțelegem că se poate gîndi viu asupra morții, asupra celei mai periculoase probleme care există, și că, dacă punerea ei te desființează și te izolează în viață, prin participarea intimă și dureroasă ni se revelează totuși un adevăr viu?
    Se poate vorbi despre moarte fără experiența agoniei? Moartea nu poate fi înțeleasă decît dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viață, deoarece moarte ca realitate autonomă de viață nu există. A intra în moarte nu însemnează, cum crede mentalitatea curentă și în genere creștinismul, a-ți da ultima suflare și a păși într-o regiune de altă structură și pozitivitate decît a vieții, ci a descoperi în progresiunea vieții un drum înspre moarte și a găsi în pulsațiile vitalului o adîncire imanentă în ea. În creștinism și în metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea în moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viață. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viață, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. În deosebire de aceste viziuni, sensul adevărat al agoniei îmi pare a fi revelația imanenței morții în viață. Pentru ce sentimentul imanenței morții în viață îl au așa de puțini, iar experiența agoniei este atît de rară? Nu cumva e falsă întreaga noastră presupoziție, iar schițarea unei metafizici a morții devine verosimilă numai prin concepția unei transcendențe a acesteia?
    Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții. Ei viețuiesc ca și cum viața ar avea un caracter de definitivat. Este în structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simți viața într-o autonomie absolută de moarte și de a o obiectiva pe aceasta într-o realitate transcendentă vieții. De aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică a firii. A trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență veșnică și tulburătoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieții și în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieții în moarte. Revelațiile de ordin metafizic încep de-abia atunci cînd echilibrul superficial al omului începe să se clatine și cînd spontaneității naive i se substituie o dureroasă și încordată frămîntare a vitalului.
    Transcendența morții apare în viziunea acelora care din incertitudinile vieții nu desprind un substrat organic sau o agonie lăuntrică, ci o cauză exterioară, dezvoltînd la paroxism acel sentiment că ești înghițit de moarte într-un mod rapid și brusc. Sentimentul morții este atît de rar la aceștia, încît putem spune că nu există. Chiar dacă uneori atinge o intensitate puternică, manifestarea atît de distanțată în timp anulează posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul că senzația morții nu apare decît acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneității lui iraționale, cînd viața e zguduită în adîncimi și cînd ritmul vitalului activează dintr-o tensiune totală, iar nu dintr-o expansiune superficială și efemeră, dovedește, pînă la o certitudine interioară, imanența morții în viață. Viziunea în adîncurile acesteia ne arată cît de iluzorie este credința într-o puritate vitală și cît de fundată este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vieții.
    Dacă moartea este imanentă în viață, pentru ce conștiința morții face imposibilă viețuirea? La omul normal viețuirea nu e tulburată, deoarece procesul de intrare în moarte se întîmplă cu totul naiv, prin scăderea intensității vitale. Pentru el nu există decît agonia din urmă, nu o agonie durabilă, legată de premisele vitalului. Într-o perspectivă adîncă, fiecare pas în viață este un pas în moarte, iar amintirea nu este decît un semn de neant. Omul normal, lipsit de înțelegere metafizică, nu are conștiința intrării progresive în moarte, deși nici el, ca nici o ființă, nu scapă acestui destin inexorabil. Unde conștiința a căpătat o autonomie de viață, revelarea morții devine atît de puternică, încît prezența ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie și orice voluptate naturală. Este ceva pervers și infinit decăzut în a avea conștiința morții. Toată poezia naivă a vieții, toate seducțiile și farmecele ei apar vide de orice conținut, precum vide apar toate proiectările finaliste și iluziile teologice ale omului.
    A avea conștiința unei îndelungi agonii este a desprinde experiența individuală dintr-un cadru naiv și din integrarea ei naturală, pentru a-i demasca nulitatea și insignifianța, este a ataca înseși rădăcinile iraționale ale vieții. A vedea cum se întinde moartea peste această lume, cum distruge un arbore și cum se insinuează în vis, cum ofilește o floare sau o civilizație, cum roade din individ și din cultură, ca un suflu imanent și distrugător, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor și a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile agonii, cînd moartea se înalță în tine și te cuprinde ca un aflux de sînge, ca o forță interioară imposibil de stăpînit și care te domină pînă la sufocare, sau cînd te strînge ca un șarpe provocîndu-ți halucinații de groază, acela nu cunoaște caracterul demonic al vieții și efervescențele interioare din care răsar marile transfigurări. Este necesară o astfel de beție neagră pentru a înțelege de ce ai vrea cît mai apropiat sfîrșitul unei asemenea lumi. Nu beția luminoasă din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc într-o încîntare de splendori și sclipiri și unde te înalți într-o sferă de puritate în care vitalul se sublimează în imaterial, ci o torturare nebună, periculoasă și ruinătoare a vitalului, caracterizează această beție neagră în care moartea apare în seducția groaznică a ochilor de șarpe din coșmaruri. Dar a avea astfel de senzații și imagini înseamnă a fi atît de legat de esența realității, încît viața și moartea și-au demascat iluziile pentru a se realiza în tine în forma cea mai substanțială și mai dramatică. O exaltată agonie îmbină ca într-un vîrtej îngrozitor viața cu moartea și un bestial satanism împrumută lacrimi voluptății. Viața ca o lungă agonie și ca drum înspre moarte nu este altceva decît o altă formulare a dialecticii demonice a vieții, după care aceasta naște forme pentru a le distruge într-o productivitate irațională și imanentă. Multiplicitatea formelor vitale nu se însumează într-o convergență transvitală sau într-o intenționalitate transcendentă, ci se realizează într-un ritm nebun, în care nu poți recunoaște altceva decît demonia devenirii și a distrugerii. Iraționalitatea vieții se manifestă în această expansiune debordantă de forme și conținuturi, în această pornire frenetică de a substitui aspecte noi celor uzate, fără ca această substituire să însemne un plus apreciabil sau o însumare calitativă. O relativă fericire ar simți omul care s-ar abandona acestei deveniri și, dincolo de orice problematică chinuitoare, ar încerca să soarbă toate posibilitățile oferite de clipă, fără raportarea continuă ce descoperă în fiecare moment o relativitate insurmontabilă. Experiența naivității este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt și concep viața ca o îndelungă agonie, problema salvării rămîne o simplă problemă. Pe această cale, mîntuire nu va fi.
    Revelarea imanenței morții în viață se realizează în genere prin boală și stări depresive. Există, desigur, și alte căi, dar acelea sînt cu totul accidentale și individuale, ele neavînd o capacitate de revelare ca bolile și stările depresive.
    Dacă bolile au o misiune filozofică în lume, apoi aceea nu poate fi alta decît să arate cît de iluzoriu e sentimentul eternității vieții și cît de fragilă e iluzia unui definitivat și a unei împliniri a vieții. Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viață. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realitățile metafizice, pe care un om normal și sănătos nu le poate înțelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeași durată și intensitate experiența imanenței morții în viață și nu toate se manifestă în forme identice de agonie. Oricît s-ar individualiza și specifica bolile în indivizi, există totuși moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Întreg complexul stărilor maladive descoperă o chinuire a vitalului și o dezintegrare a vieții din funcțiile ei firești. Viața este astfel alcătuită, încît nu-și poate realiza potențialitățile ei decît comportîndu-se ca și cum moartea nu ar constitui o prezență inexorabilă. Din acest motiv, în stările normale și nerevelatoare, moartea este considerată ca venind din afară și complet exterioară vieții. Același sentiment îl au și tinerii cînd vorbesc de moarte. Dar cînd maladia i-a lovit în plin elan, dispar toate iluziile și seducțiile tinereții. Este sigur că în lumea aceasta singurele experiențe cu adevărat autentice sînt cele izvorîte din boală. Toate celelalte poartă în mod fatal o marcă livrescă, deoarece într-un echilibru organic nu pot apărea decît stări sugerate și a căror complexitate este mai mult un produs al unei imaginații exaltate decît al unei efervescențe reale. Numai oamenii care suferă realmente sînt capabili de conținuturi autentice și de o infinită seriozitate. Ceilalți sînt născuți pentru grație, armonie, iubire și dans. — În fondul lor, cîți nu ar renunța la revelațiile metafizice din disperare, agonie și moarte, pentru o iubire naivă sau pentru voluptuoasa inconștiență din dans?
    Și cîți nu ar renunța la o glorie crescută din suferință, pentru o existență anonimă și fericită?
    Orice boală este un eroism; dar un eroism de rezistență, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistența pe posturile pierdute ale vieții. Aceste posturi sînt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectați organic de anumite maladii, dar și pentru aceia la care stările depresive sînt atît de frecvente, încît față de structura lor subiectivă păstrează un caracter constituțional. Stările depresive nu revelează numai existența ca obiectivitate sensibilă, ci și moartea. Astfel se explică de ce temerii de moarte, ce se manifestă la anumiți depresivi, interpretările curente nu-i găsesc nici o justificare mai adîncă. Cum se poate ca într-o vitalitate mare, uneori chiar debordantă, să apară frica de moarte sau cel puțin problema morții? Mirării acesteia, caracteristică mentalității curente, nu i se pot opune decît marile posibilități de înțelegere esențială închise în structura stărilor depresive. Căci în aceste stări, în care dualizarea cu lumea devine dureroasă și progresivă, omul se apropie tot mai mult de realitățile lui lăuntrice și descoperă moartea în subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare înaintează pînă în centrul substanțial al subiectivității, depășind toate formele sociale care o îmbracă pe aceasta. Odată depășit și acel centru, interiorizarea progresivă și paroxistică descoperă o regiune unde viața se îmbină cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de sursele primare ale existenței și unde ritmul nebun și demonic al lumii activează în deplina lui iraționalitate.
    Pentru un depresiv, senzația imanenței morții în viață adaugă un plus de intensitate depresiunii și creează o atmosferă de continuă insatisfacție și neliniște, care nu-și vor găsi echilibrul și pacea niciodată.
    Prin senzația prezenței morții în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în ființare. Nu se poate concepe moarte fără neant, deci nici viață fără un principiu de absolută negativitate. Că neantul este implicat în ideea de moarte o dovedește frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne aruncă moartea. Imanența morții în viață este un semn al triumfului final al neantului asupra vieții, dovedind prin aceasta că prezența morții nu are alt sens decît să actualizeze progresiv drumul înspre neant.
    Sfîrșitul și deznodămîntul imensei tragedii a vieții și, îndeosebi, a omului, vor dovedi cît de iluzorie este credința în eternitatea vieții — și că, totuși, unica împăcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternității acestei vieți.
    Există, în fond, numai frică de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frică nu este altceva decît o manifestare cu aspecte variate în fața aceleiași realități fundamentale. Temerile individuale sînt legate toate, prin corespondențe ascunse, de teama esențială în fața morții. Aceia care vor să înlăture frica de moarte prin raționamente artificiale se înșală profund, deoarece este absolut imposibil să anulezi o temere organică prin construcții abstracte. Cine-și pune serios problema morții este absolut imposibil să nu aibă și o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientați înspre această credință tot din frica de moarte. Este, în această credință, un efort dureros al omului de a-și salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit și la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal și de a realiza în etern universalul. În fața morții, acceptată fără nici o credință religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor și a categoriilor abstracte se dovedește complet irelevantă în fața morții, iar pretenția de universalitate a formalului și categorialului devine iluzorie în fața iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o categorie nu vor prinde existența în structura ei esențială, precum niciodată nu vor înțelege rosturile intime ale vieții și morții. Ce poate opune idealismul sau raționalismul în fața acestora? Nimic. Celelalte concepții și doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit.
    Acei care susțin că frica de moarte nu-și are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd ești mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate.
    Unui om care are sentimentul puternic al morții, ce mîngîiere poate să-i ofere separația artificială între eu și moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzația iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existență. Filozofii sînt prea orgolioși pentru a-și mărturisi frica de moarte și prea pretențioși pentru a recunoaște o fecunditate spirituală maladiei. Este o prefăcută seninătate în considerațiile lor asupra morții; în realitate, ei tremură mai mult decît toți. Dar să nu se uite că filozofia este o artă de a-ți masca sentimentele și chinurile lăuntrice pentru a înșela lumea asupra rădăcinilor adevărate ale filozofării.
    Sentimentul ireparabilului și al iremediabilului, care însoțește totdeauna conștiința și senzația agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasă amestecată cu frică, în nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul morții. Arta de a muri nu se poate învăța, fiindcă nu prezintă nici o tehnică, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimentează în propria ființă a individului, cu suferințe și încordări infinite. Majoritatea oamenilor n-au conștiința agoniei lente din ei. Pentru aceștia există numai o agonie, aceea care precede intrarea absolută în neant. În conștiința lor, numai momentele acestei agonii prezintă revelații importante asupra existenței. De aceea, ei așteaptă totul de la sfîrșit în loc să prindă semnificația unei agonii lente și revelatoare. Sfîrșitul le va descoperi însă prea puțin, și astfel se vor stinge inconștienți precum au și trăit.
    Că agonia se desfășoară în timp, aceasta dovedește că temporalitatea nu este numai un caracter sau o condiție pentru creație, ci și pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifestă caracterul demonic al timpului, în care se desfășoară atît nașterea cît și moartea, creația ca și distrugerea, fără ca în acest complex să se evidențieze o convergență înspre vreun plan transcendent.
    Numai într-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabilă împotriva tendințelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins că nu poți scăpa de o soartă amară pe care ai dori-o altcumva, că ești supus unei fatalități implacabile și că timpul nu va face altceva decît să actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iată expresii ale iremediabilului și ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate să existe o salvare în nimic? Dacă este aproape imposibilă salvarea în existență, cum o să fie posibilă în absența completă de orice fel de existență?
    Cum nici în neant și nici în existență nu e salvare, praful să se aleagă de această lume cu toate legile ei eterne!

MELANCOLIA

    Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într-o viziune potrivită naturii ei. Căci există o corespondență intimă, în toate stările mari și adînci, între planul subiectiv și planul obiectiv. Ar fi absurd să concepi un entuziasm debordant într-un mediu plat și închis; dacă totuși s-ar întîmpla, aceasta s-ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza întreg mediul. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frămîntă în interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiecții subiective fără de care stările sufletești și experiențele intense nu-și pot găsi o realizare deplină. Extazul niciodată nu reprezintă o consumare pur internă, ci transpune într-un exterior o beție luminoasă lăuntrică. Este destul a privi fața unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizează tensiunea lui spirituală. Intenționalitatea stărilor interioare este un fenomen care explică armonia dintre planuri, precum și necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intenționalitatea indică o imposibilitate a stărilor de a rămîne absolut pure.
    Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindcă este în structura ei o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe. Trecerile de limite se pot realiza fie în mod pozitiv, fie negativ. Exuberanța, entuziasmul, furia etc. sînt stări debordante a căror intensitate sparge orice bariere limitative și crește dincolo de echilibrul normal. Este un avînt pozitiv al vieții, rezultat dintr-un plus de viață, dintr-un exces de vitalitate și dintr-o expansiune organică. În stările pozitive, viața trece dincolo de determinările ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc și care, acumulate, riscă o izbucnire violentă. Toate stările extreme sînt derivate ale vieții, prin care ea se apără de ea însăși. Transcenderea limitelor din stările negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleacă din plenitudine, ci dintr-un gol ale cărui margini nu sînt demarcabile. Aceasta cu atît mai mult cu cît golul pare a răsări din rădăcinile ființei, întinzîndu-se progresiv, ca o cangrenă. Este un proces de diminuare, iar nu de creștere; din acest motiv, el este o întoarcere înspre neant, iar nu o înflorire în existență.
    Senzația de gol și de dilatare înspre nimic, care nu lipsește în melancolie, își află o rădăcină mai adîncă într-o oboseală, prezentă în toate stările negative.
    Oboseala separă pe om de lume și de lucruri. Ritmul intens al vieții slăbește, iar pulsațiile organice și activitatea internă își pierd din acea încordare care diferențiază viața în lume, care o stabilește ca un moment imanent al existenței. Oboseala este primul determinant organic al cunoașterii, deoarece ea dezvoltă condițiile indispensabile ale unei diferențieri a omului în lume; prin ea, ajungi la acea perspectivă care situează lumea în fața omului. Oboseala te face să trăiești sub nivelul normal al vieții, iar despre marile tensiuni vitale nu-ți îngăduie să ai decît un presentiment. Sursa melancoliei pleacă deci dintr-o regiune unde viața este nesigură și problematică. Astfel se explică fecunditatea ei pentru cunoaștere și sterilitatea ei pentru viață.
    Dacă în trăirile comune și obișnuite contează intimitatea naivă cu aspectele individuale ale existenței, în melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii și la o senzație a vagului acestei lumi. O experiență intimă și o viziune ciudată anulează formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate și diferențiate, pentru a o îmbrăca într-o haină de o transparență imaterială și universală. Detașarea progresivă de ceea ce este individual și concret te ridică la o viziune totală care, cîștigînd în întindere, pierde în concret. Nu există stare melancolică fără înălțarea de care vorbim, fără o expansiune spre culmi, fără o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea înălțare răsărită din orgoliu sau din dispreț, din disperare sau dintr-o pornire spre negativitate infinită, ci dintr-o reflexie prelungită și o reverie difuză, născute în oboseală. În melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singurătatea în melancolie? Nu este ea legată de sentimentul infinitului intern și extern? Privirea melancolică este inexpresivă, concepută fără o perspectivă a nemărginitului. Nemărginirea interioară și vagul lăuntric, ce nu trebuie asimilate acelei infinități fecunde din iubire, cer cu necesitate o întindere ale cărei margini sînt insesizabile. Melancolia prezintă o stare vagă care nu intenționează ceva determinat și precizat. Trăirile comune cer obiecte palpabile și forme cristalizate. Contactul cu viața se face, în acest caz, prin individual; este un contact strîns și sigur.
    Desprinderea de existență ca dat concret și calitativ și abandonarea în nemărginire ridică pe om din încadrarea lui firească. Perspectiva infinitului îl arată singur și părăsit în lume. Sentimentul propriei finități este cu atît mai intens cu cît conștiința infinității lumii este mai mare. Dacă în unele stări această conștiință este deprimantă și chinuitoare, în melancolie ea este mai puțin dureroasă, din cauza unei sublimări care face singurătatea și părăsirea mult mai puțin apăsătoare, împrumutîndu-le uneori un caracter voluptuos.
    Disproporția dintre infinitatea lumii și finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci însă cînd o privești într-o perspectivă de vis, așa cum e în stările melancolice, aceasta încetează de a mai fi torturantă, lumea apărînd într-o frumusețe stranie și maladivă. Sensul adînc al singurătății vizează o suspendare dureroasă a omului în viață și o frămîntare în izolare cu gîndul morții. A trăi singur înseamnă a nu mai cere nimic și a nu mai aștepta nimic de la viață. Singura surpriză a singurătății este moartea. Marii singuratici nu s-au retras niciodată spre a se pregăti pentru viață, ci pentru a suporta, interiorizați și resemnați, lichidarea vieții din ei. Din pustiu și din grote nu se pot aduce mesaje pentru viață. Nu condamnă viața toate religiile plecate din pustiuri? Și nu este în iluminările și transfigurările marilor singuratici o viziune apocaliptică de sfîrșit și prăbușire, iar nu o aureolă de sclipiri și triumfuri?
    Singurătatea melancolicilor are o semnificație mult mai puțin adîncă; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbește de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasă? Dar însăși atitudinea melancolică, prin pasivitatea și considerarea în perspectivă, nu este ea colorată estetic?
    Atitudinea estetică în fața vieții se caracterizează printr-o pasivitate contemplativă care savurează din real tot ceea ce îi convine subiectivității, fără nici o normă și fără nici un criteriu. Lumea este considerată ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistă pasiv la desfășurarea unor aspecte. Concepția spectaculară a vieții elimină tragicul și antinomiile imanente existenței, care odată recunoscute și simțite te prind ca într-un vîrtej dureros în drama lumii. Experiența tragicului presupune o tensiune atît de mare, încît viețuirea estetică nici n-o poate bănui. În tragic, participarea intensă cu întreg conținutul ființei noastre este atît de hotărîtoare, încît fiecare moment este o chestiune de destin, pe cînd în atitudinea estetică este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsită în toate stările estetice. Ceea ce este estetic în melancolie se manifestă în tendința spre pasivitate, reverie și încîntare voluptuoasă. Că ea nu poate fi asimilată integral unei stări estetice, aceasta derivă din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventă melancolia neagră? Dar ce este, mai întîi, o melancolie dulce? Cine nu cunoaște senzația de plăcere ciudată în după-amiezele de vară, cînd te abandonezi simțurilor fără nici o problematică specială și cînd sentimentul unei eternități senine dezvoltă în suflet o împăcare dintre cele mai neobișnuite? Este ca și cum grijile acestei lumi și toate incertitudinile spirituale ar amuți în fața unui spectacol de o frumusețe uluitoare, în seducțiile căruia orice problemă ar deveni inutilă. Dincolo de orice agitație, tulburare sau efervescență, o trăire liniștită soarbe cu o voluptate reținută toată splendoarea cadrului. Este o notă esențială a stărilor melancolice calmul, absența unei intensități deosebite. Regretul, care intră în structura melancoliei, explică și el absența unei intensități particulare a acesteia. Dacă regretul poate fi persistent, el niciodată nu e atît de intens încît să provoace o suferință profundă. Actualizarea unor motive sau a unor întîmplări din trecut, însumarea în afectivitatea noastră prezentă a unor elemente care astăzi nu mai pot fi active, relația dintre o tonalitate afectivă a senzațiilor și mediul în care s-au născut, dar pe care l-au părăsit, sînt determinante esențiale de melancolie.