agonia
francais

v3
 

Agonia.Net | Règles | Mission Contact | Inscris-toi
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Textes du même auteur


Traductions de ce texte
0

 Les commentaires des membres


print e-mail
Visualisations: 5835 .



Portocala mecanica
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
par [Anthony_Burgess ]

2006-10-22  | [Ce texte devrait être lu en romana]    |  Inscrit à la bibliotèque par Maria Bungău



Portocala mecanică
1972



PARTEA ÎNTÎI



1

„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Eram eu, adică Alex, și ai mei trei gășkari Pete, Georgie și Moho, care era chiar mohorît, și stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu ne răzdoacele cum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele săl¬batică, rece și neagră, dar în același timp uscată. Lac¬tobarul Korova era un mesto în care se servea lapte plus încă ceva și poate că voi, Fra, ați uitat cum erau mestourile alea, lucrurile schimbîndu se de speriat în zilele astea, toată lumea grăbindu se să uite și nici mă¬car ziarele nemaicitindu se prea mult. Deci, ce vindeau ei acolo era lapte și încă ceva. N aveau licență pentru băuturi, dar încă nu era nici o lege împotriva noilor chekstii tari pe care obișnuiau să le pună în bătrînul moloko, încît să poți să l sorbăi cu vellocet sau synthemesc sau drencrom sau una sau două alte chekstii care ți ar fi asigurat cincisprezece minute liniștite de horrorshow, timp în care puteai să i admiri pe Mare¬le Bog și Sfînta lui Ceată de Îngeri și Sfinți în panto¬ful tău stîng, iar din mozgul tău să iasă scîntei. Sau pu¬teai trage la măsea lapte cu tăișuri, cum ne plăcea nouă să spunem, și asta te ascuțea și te pregătea pentru o partidă murdară de unu contra douăzeci, și chiar asta trăgeam noi în seara cu care am început povestea.
Aveam buzunarele pline de denghi, deci nu era chiar nevoie, pentru un plus de ceva poli la teșcherea, să tolkaftim vreun babalîc de celavek în vreo alee, băl¬tind în sînge, în timp ce noi ne număram prada și o împărțeam la patru, și nici să ultraviolentăm vreo puiankă albă în cap, bătrînă și tremurîndă, încremenită în vreo prăvălie, în timp ce noi o ștergeam cu banii din casă. Dar, cum se zice, banii nu sînt totul.
Toți patru eram la țol ultramodern, ceea ce în zile¬le alea însemna o pereche de pantaloni negri foarte strîmți, cu o apărătoare pentru bătrîna piftioasă, cum îi ziceam noi, chiar între craci, făcută să te protejeze, dar și cu un soi de model care se putea vedea destul de clar într o anumită lumină, așa că eu aveam unul în formă de păianjen, Pete avea o ruka (mînă, care va să zică), Georgie avea o floare foarte fantezistă, și dra¬gul de Moho avea unul foarte excitant, o lițofață (față, care va să zică) de clovn, Moho neștiind prea multe și avînd, pe lîngă toată tristețea unui Toma Necredin¬ciosul, de departe cea mai multă mohoreală. Apoi pur¬tam jachete pe talie, fără revere, dar cu umerii umflați (pleciumeroi le ziceam), la mișto față de ăia cu umeri de adevăratelea. Apoi, Fra, aveam cravatele alea alb murdar care semănau cu piureul de cartofi pe care ai lăsat urme cu furculița. Purtam părul nu prea lung și aveam cizme horrorshow cu vîrfui ascuțit, durere, pen¬tru tras șuturi.
— Ei, și care va fi să fie mișcarea?
Trei dievuște erau la bar împreună, dar din păcate noi eram patru malciki și de obicei eram toți pentru unul și unul pentru toți. Ascuțitele erau îmbrăcate tot la patru ace, cu peruci una roșie, una verde și una por¬tocalie pe golovane, fiecare costînd nu mai puțin decît cîștigul lor pe trei sau patru săptămîni, cred, plus un machiaj asortat (curcubee în jurul ocilor și botul bine vopsit). Mai aveau rochii negre, lungi, foarte strîm¬te, pline cu broșe mici ca de argint cu diverse nume de malciki — Joe și Mike și tot așa. Pesemne că erau numele malcikilor pe care i au avut înainte să împli¬nească paisprezece ani. Se tot zgîiau la noi și mai că îmi venea să zic (cu juma' de gură) ca noi trei să ne cărăm pentru un pic de jumul și să l lăsăm singur pe dra¬gul de Moho, ceea ce ar fi însemnat doar să i kupetim o juma de alb da' de data asta cu ceva synthemesc în el, numai că nu se făcea. Moho era foarte, foarte urît și chiar așa cum îl arăta numele, dar era un luptător horrorshow spurcat și expert la tras șuturi.
— Ei, și care va fi să fie mișcarea?
Celavekul de lîngă mine, dintr unul din fotoliile mari, plușate, înșirate de a lungul a trei pereți, era deja dus bine, cu ocii încețoșați, mormăind tot felul de slove ca „Aristotel a tras din greu să facă ciclame inteligen¬te". Aterizase departe, pe orbită, și știam cum e, pen¬tru că și eu, ca toată lumea, o încercasem, dar acum gîndeam că e un fel de chekstie lașă, Fra. Zaci acolo după ce ți ai băut bătrînul moloko și ai impresia de rahat că tot ce e în jurul tău ține de trecut. Vidvezi to¬tul ok, foarte clar — mesele, stația, luminile, ascuțite¬le și malcikii —, dar e ca și cum o chekstie pe care o știai acolo a dispărut. Și stai acolo hipnotizat de ciz¬ma sau pantoful sau unghia sau ce o fi fost, și în ace¬lași timp te trezești luat de guler și scuturat ca și cum ai fi un pui de mîță. Te scutură și te scutură pînă nu mai rămîne nimic. Îți pierzi numele și corpul și șine¬le și nici că îți pasă și aștepți pînă cînd cizma sau un¬ghia se îngălbenesc tot mai tare și mai tare. Apoi lu¬minile încep să explodeze ca bombele atomice și cizma sau unghia sau ce o fi fost, un pic de murdărie pe turul pantalonilor, se transformă într un mesto mare, mare, mare, mai mare decît lumea întreagă, și tu toc¬mai ești pe cale sa îi fii prezentat bătrînului Bog sau Dumnezeu, cînd deodată totul se sfîrșește. Te întorci din nou aici, de data asta smiorcăin¬du te și bălmăjind din bot un buhuhu. Ei bine, e foarte frumos, dar foar¬te jalnic. Nu ai fost pus pe acest pămînt ca să iei legă¬tura cu Dumnezeu. Genul ăsta de lucruri poate stoar¬ce toată puterea și bunătatea unui celavek.
— Ei, și care va fi să fie mișcarea?
Stația mergea și îți intrase în cap ideea că golosul solistului mergea dintr o parte în alta a barului, zburînd în tavan și apoi prăbușindu se din nou, izbindu se din perete în perete. Era Berti Laski, chinuind un oldie chiar adevărat, „You Blister My Paint". Una din cele trei puiance de la bar, cea cu perucă verde, împingea și tră¬gea din șale în ritmul a ceea ce ei ziceau că e muzică. Simțeam cum tăișurile din bătrînul moloko începeau să mă străpungă, și acum eram gata pentru unu contra douăzeci. Așa că strig: „Afară, afară, afară" ca un cîine, și i trag una celavekului de lîngă mine, lîngă mine aiurea, că era clăbucit și dus departe, una de horrorshow drept în a lui uha, gaura urechii va să zică, da' nici că a simțit o și i dădea înainte cu „Sistemul telefonic și ce se întîmplă cînd farfarculele devin rubadubdube". Da' avea s o simtă el, nu glumă, la în¬toarcerea pe pămînt.
— Unde afară? zise Georgie.
— Taci și umblă, zic, și om vedea ce o să iasă, Fra.
Așa că ne am prelins în măreața noce de iarnă, am coborît pe bulevardul Marghanita, am cotit pe Boothby Avenue, și acolo am găsit exact ce căutam, o malenkaia arătare numai bună să ți începi seara cu ea. Un celavek, genul profesor amețit și speriat, cu oche¬lari pe nas și botul căscat în aerul rece al nocei. Avea cărți sub braț și o umbrelă de rahat, venind dinspre Biblio¬teca Publică, pe care doar ceva liudii o mai vizitau pe atunci. Nu prea aveai ocazia să întîlnești genul bur¬ghez după căderea nopții în vremea aia, așa că fără poliție și doar cu drăguții de noi, răutăți de malciki prin preajmă, celavekul ăsta cu mutră de prof mergea singur singurel pe toată strada. Așa că ne încoim spre el, foarte politicos, și i zic:
— Scuze, Fra.
Păru un malenki pic pugat, vidvăzîndu ne chiar pa¬tru lîngă el, atît de zîmbărețo politicoso liniștiți, dar zice:
— Da? Ce doriți? cu un golos ascuțito profesoral, asta ca să ne arate că nu era pugat defel. Zic:
— Văd că ai cărți sub braț, Fra. E chiar o plăcere rară azi să dai peste cineva care încă mai citește, Fra.
— O, zice tresărind. Chiar așa? Și continua să ne privească pe rînd pe fiecare, ca și cum acum s ar fi aflat în mijlocul unui cvartet politicoso zîmbăreț.
— Da, zic, nici nu știi cît mi ar plăcea, Fra, dacă ai fi drăguț să mi permiți să văd ce cărți ai tu acolo. Ni¬mic nu mi place mai mult în lumea asta ca o carte bună și curată, Fra.
— Curată, zice. Cum curată? Numai că Pete îi și exkavă cele trei cărți și ni le îm¬părți skor rapid și cu o moacă cruntă.
Cum erau doar trei, fiecare aveam cîte una pe care să o vidvedem, în afară de Moho. A mea se numea Cristalografie elemen¬tară, așa că am deschis o și zic:
— Excelent, chiar super, și tot întorc paginile. Apoi cu un golos foarte șocat, zic:
— Dar ce avem aici? Ce i cu slova asta murdară? Mă faci să roșesc. Ce dezamăgire, Fra, zău așa.
— Dar, încearcă el, dar, dar.
— Păi, zice Georgie, asta i ceea ce numesc eu jeg. Uite, o slovă începe cu f și alta începe cu ca. Cartea lui se numea Vraja fulgului de nea.
— O, zice veșnic mohorîtul Moho, peste umărul lui Pete, exagerînd ca de obicei, uite, zice aici cum i a pus o, și cu poze, și cu alea alea. Văd, zice, că nu ești decît o javră bătrînă cu mintea murdară.
— Se poate, Fra? la vîrsta ta..., zic și încep să fac bu¬cățele cartea din mîna mea, ceilalți la fel cu ale lor, Moho și Pete împărțind Sistemul romboidal ca pe o frînghieîn jocul cu frînghia.
Genul prof, cu ochii holbați, skînci ceva slove:
— Bine, dar nu sînt ale mele, sînt ale municipalită¬ții, asta este curată mîrșăvie și vandalism, sau cam așa ceva.
Și chiar încercă să ni le smulgă, patetic lucru, vă spun. Zic:
— Meriți să ți dăm o lecție. Chiar meriți, Fra.
Car¬tea despre cristale din mîna mea era a naibii de bine legată și era greu de răzdrențit în bucățele, marfă de a devăratelea, din zilele alea cînd lucrurile erau făcute ca să țină, dar m am străduit și am reușit să o trans¬form în fulgi ca de nea, cam mari, pe care i am pre¬sărat pe celavekul ăla amărît și skîncitor, și ceilalți au făcut la fel cu ale lor, bătrînul Moho țopăind în jurul nostru ca un clovn ce era.
— Uite l, zice Pete, Peștele fulgișorilor numai pen¬tru tine, cititor obscen de porcărele și murdării.
— Bătrîn celavek pervers, zic, și apoi am început să l bumbăcim.
Pete îl ținea de ruka, Georgie îi căsca botul pentru ca Moho să poată să i scoată falso zubii, de sus și de jos. I a aruncat pe asfalt, iar eu le am aplicat bătrîna cizmo striveală, chit că erau ai naibii de rezistenți bas¬tarzii, din ceva plastic super horrorshow nou. Bătrî¬nul celavek începu să scoată ceva icneli întretăiate — „vai, of, au" — încît Georgie îi lăsă gubele deoparte și i altoi una cu pumnul plin de inele în botul fără dinți, ceea ce îl făcu pe bătrînul celavek să înceapă să se vaite din greu, și apoi țîșni sînge, o frumusețe, Fra. Așa că tot ce am mai făcut a fost să i scoatem tzoalele, dezbrăcîndu l la maiou și izmene (era tare starîi; Moho mai că și a ieșit din golovan de atîta smehăială), și apoi Pete i a tras una cu dragoste în domnul cur, și l am lăsat să plece. Plecă un pic clătinat, căci nu fu¬sese chiar o tolkafteală serioasă, scoțînd în continua¬re „Oh, oh, oh uri", noi chicotind în spatele lui, apoi i am scotocit prin buzunare, în timp ce Moho dansa în jurul nostru cu umbrela lui de rahat, dar n am găsit prea multe. Erau ceva scrisori veki, unele de prin 1960, cu „Draga mea dragă, cea mai dragă" și tot ghiveciul ăla și un inel de chei și un stilou care curgea. Bătrînul Moho renunță la dansul lui cu umbrela și bineînțeles că începu să citească una din scrisori cu voce tare, ca să arate străzii goale că știe să citească.
— Iubita mea, începu el să recite cu un golos foarte ascuțit, mă voi gîndi la tine cît ești departe și sper că ți vei aminti să te îmbraci bine cînd ieși afară seara. Apoi scoase un smehăit icnit — „Ho, ho, ho" —, făcîndu se că se șterge la iahma curului cu ea.
— Destul, zic. Hai să i dăm drumul, Fra. În buzu¬narele acestui vîrstnik celavek nu erau decît malenkie tăieței (adică bani) — nu mai mult de trei bucăți —, așa că le am aplicat scîrbavnicelor lui moneduțe tra¬tamentul diviziunii, grăunțele adăugîndu se la mălaiul frumos ce l aveam deja. Apoi i am sfîșiat umbrela și i am răzdrențit tzoalele, împrăștiindu le în patru vînturi, Fra, și așa am terminat cu celavekul gen profe¬sor vîrstnik. Știu că n am făcut prea mult, dar era doar începutul serii și nu mi prezint scuz acuz jacuzele mele la domniile voastre. Tăișurile din laptele plus continuau să ne străpungă frumos și de horrorshow. Acum urma să jucăm rolul bunului samaritean, adi¬că să descărcăm o parte din tăiețeii noștri, lucru mult mai incitant decît o magazino krasteală, dar și o cale de a cumpăra un alibi în avans, așa că ne am dus la Duke of New York pe Amis Avenue, și cu siguranță acolo, la căldurică, erau trei sau patru bătrîne babuște, pituindu și berea neagră în contul AS (Ajutor So¬cial). Acum noi eram malciki foarte de treabă, zîmbindu le angelic la una și la toate, încît luminițele bătrîne și zbîrcite au început să se șocheze, bătrînele lor ruki, cu vene îngroșate, tremurînd în jurul paharelor și vărsînd berea pe masă.
— Lăsați ne, băieți, zice una din ele, cu fața toată brăzdată de parcă avea o mie de ani, sîntem doar niș¬te femei bătrîne și amărîte. Dar noi numai ne am ară¬tat zubii, ne am așezat și am sunat după chelner. Cînd a apărut, nervos bine, ștergîndu și ale lui ruki pe șor¬țul unzuros, i am comandat pentru noi patru vetera¬ne — o veterană însemna rom cu cherry brandy ames¬tecat, ceva foarte la modă atunci, unora plăcîndu le să adauge un strop de lămîie, asta fiind varianta ca¬nadiană. Apoi îi zic chelnerului:
— Dă le la babuștele astea bătrîne și amărîte de aco¬lo ceva mai hrănitor. Scoțieni dubli și ceva să ia aca¬să. Și mi am golit buzunarul de denghi pe masă, și cei¬lalți au făcut la fel, Fra. Așa că fiecare luminiță vîrstnikă speriată a primit cîte o dublă de apă de foc, și nici că mai știau ce să zică sau să facă. „Mulțam, băieți", scoate una din ele, dar se vedea că erau sigure că va urma ceva murdar. Oricum, fiecare a primit o sticlă de Yank General, coniac adică, să l ia acasă, și am dat bani ca să li se livreze la fiecare cîte o duzină de bere neagră a doua zi dimineață, pentru care trebuiau să și lase la tejghea adresele lor de zune bătrîne și împuțite. După aia, cu tăiețeii care ne mai rămăseseră am făcut apro¬vizionarea, Fra, toate plăcintele cu carne, pretzeleurile, snackurile cu brînză, crispsurile și batoanele de cio¬colată din mestoul ăla, și toate numai pentru bătrînele rechine. După care le spunem:
— Ne întoarcem într o minută, și bătrînele puiance încă mai zic: „Mulțam, copii" și „Dumnezeu să vă binecuvînteze, băieți", și ieșim fără un cent de tăiețel la ghiozdan.
— Te face să te simți trădător, zău așa, zice Pete. Pu¬teai să vidvezi că dragul de Moho cel mohorît nu prea ponimase tot, dar nu zicea nimic de frică să nu fie cre¬zut glupîi și hoinar zentimental și fără casă. Așa că am dat din nou colțul pe Attlee Avenue, unde prăvălia aia de dulciuri și canceroase mai era încă deschisă. Îi scu¬tisem trei luni și tot cartierul fusese pe de a ntregul liniștit. Așa că milițoii înarmați sau patrocii cu razia nu prea mai dădeau pe aici, în zilele alea fiind mu¬tați mai în partea de nord a rîului. Ne am pus mășkoacele — erau marfă, super horrorshow, minunat alcă¬tuite; fețe de personalități istorice (îți ziceau cum le cheamă cînd le cumpărai), așa că eu îl aveam pe Disraeli, Pete îl avea pe Elvis Presley, Georgie îl avea pe Henry al VIII lea, iar dragul de Moho avea un celavek poet pe nume Pibi Shelley; era o deghizare de adevăratelea, păr și toate alea, și erau dintr o chekstie din plastic, așa că atunci cînd terminai cu ele le pu¬teai rula și ascunde în cizmă — apoi trei dintre noi am intrat înăuntru, Pete făcînd pe gardovoiul afară, nu că am fi avut de ce să ne temem din partea aia. Cum am intrat în magazin ne am dus drept la Slouse, proprie¬tarul, un celavek, burduf de vin tremurător, care a vidvăzut pe loc ce avea să se întîmple și s a năpustit di¬rect în spate, unde pesemne era telefonul și poate pușkociul lui bine uns, cu șase gloanțe scîrboase. Moho s a năpustit în spatele tejghelei, skor rapid ca o pasă¬re, trimițînd pachete de tabac prin aer și împiedicîndu se de un carton, o ascuțită cu zubii rînjind spre clienți și cu grudele în vînt, agățată acolo ca reclamă la ceva canceroase de tip nou. Ce puteai vidvedea apoi era un fel de minge mare rostogolindu se în prăvălie în spatele draperiei, fiind de fapt bătrînul Moho și Slo¬use încleștați într o luptă pe viață și pe moarte. Pu¬teai apoi sluși gîfîieli și mormăieli și lovituri în spa¬tele draperiei și chekstii căzînd, și înjurături, și apoi sticle făcute zob zob zob. Mama Slouse, nevasta, în¬ghețase în spatele tejghelei. O șansă să fi avut și ar fi răknit ca din gură de șarpe, așa că am dat roată tej¬ghelei, foarte skor rapid, și am pus laba pe ea, și era o dihanie mare și de horrorshow, puțind toată a par¬fum, și cu niște fleșcăite de grude bălăngănitoare. I am pus ruka mea peste bot ca s o împiedic să împrăștie moartea și distrugerea în cele patru vînturi, dar aceas¬tă doamnă cățea mi a mușcat o cu sete, așa că eu am fost acela care a răknit, și apoi a dat și ea drumul fru¬mos la un urlet după milițoi. Așa că a fost nevoie să o tolkaftesc corespunzător cu una din greutățile de la cîntar, și după aceea o lovitură drăguță cu o rangă pe care o țineau pentru deschis lăzi, și asta l a dat la ivea¬lă pe cel roșu, ca pe un bun prieten. Așa că am trîn tit o pe podea și i am sfîșiat tzoalele doar de distrac¬ție și i am aplicat o cizmă dulce cît s o opresc să se mai vaite. Și vidvăzînd o cum zăcea acolo cu grudele la vedere, m am întrebat un moment să o sau să n o, dar asta avea să fie pentru mai tîrziu în seara aia. Am fă¬cut apoi curat în casă, și ce horrorshow lovitură dă¬dusem în astă noce, și aveam fiecare cîteva pachete din cele mai bune canceroase, și apoi duși am fost, Fra.
— Chiar că era un bastard mare și greu, zicea întru¬na Moho. Nu mi plăcea mutra lui Moho, părea murdar și neîngrijit, ca un celavek ieșit dintr o bătaie, din care chiar ieșise, bineînțeles, dar niciodată nu trebuie să arăți cum că ai fi ieșit. Cravata arăta de parcă cineva i ar fi călcat o în picioare, măskoaka îi fusese smulsă și avea mizerie de pe jos pe lițofață, așa că l am tras într o alee și l am malenki pic curățat, înmuindu ne taștukii în scuipat ca să l ștergem de mizerie. Ca de obicei pentru bătrînul Moho. Ne am întors skor rapid la Duke of New York, și după ceasul meu, nu lipsise¬răm mai mult de zece minute. Băbuștele vîrstnice mai aveau încă din berea și scoțienii ce le cumpăraserăm, așa că le am zis:
— Bună, fetelor, ce mai faceți? Au început cu vekiul „Bine, copii, Dumnezeu să vă binecuvînteze, băieți", așa că am sunat din colopoțel, iar de data asta un alt chelner și a făcut apariția, și am comandat beri cu rom în ele, eram însetați, Fra, și orice bătrînele puiance ar mai fi dorit. Apoi le am zis bătrînelor babuște:
— Așa i că nu am ieșit afară de aici? Nu i așa că am fost tot timpul aici? Au priceput mesajul skor rapid și zic:
— Sigur, copii. Nu v am scăpat din ochi. Dumnezeu să vă binecuvînteze, băieți, luînd încă o dușcă.
Nu că ar fi contat prea mult în realitate. A mai tre¬cut cam o jumătate de oră pînă cînd milițoii au dat un semn de viață, și cei care au intrat nu erau decît niște patroci foarte tineri, foarte roz sub șlemurile lor mari de polițoci. Zice unul:
— Hei, voi, știți ceva despre ce s a întîmplat la ma¬gazinul lui Slouse în seara asta?
— Noi? zic inocent. De ce, ce s a întîmplat?
— Jaf și huliganism. Două spitalizări. Pe unde ați umblat voi în seara asta?
— Nu mă lua cu tonul ăsta obraznic, zic. Nu prea îmi pasă de insinuările astea obraznice. O fire bănui¬toare se ascunde sub ele, Fra.
— Copiii au fost aici toată seara, skîncesc bătrînele ascuțite. Dumnezeu să i binecuvînteze, nu există bă¬ieți mai buni și mai generoși ca ei. Chiar că au fost aici tot timpul. Nici că s au mișcat.
— Nu făceam decît să întrebăm, zice celălalt tînăr milițoi. Trebuie să ne facem slujba cum și o face fiecare. Dar ne au aruncat o privire obraznică de prevenire îna¬inte să iasă. Le am însoțit ieșirea cu un pic de plescăit din buze brrrrrrrr. Însă pe mine, în ceea ce mă privea, mă încerca un pic de dezamăgire la cum mergeau lu¬crurile pe atunci. Chiar că nu aveai cu ce să te lupți. To¬tul ușor ca pupă mă n cur. Dar noaptea încă era foar¬te, foarte la început.



2

Cînd am ieșit de la Duke of New York am vid văzut în dreptul vitrinei principale a barului, puter¬nic luminată, un bătrîn piancik bolborosind, bețiv adi¬că, dînd drumul la cîntecele deocheate ale taților lui, și din cînd în cînd rîgîind gîr gîr, de parcă ar fi avut o orchestră împuțită în măruntaiele lui putrede. Dacă era o chekstie la care nu puteam rezista, apoi asta era. N am răbdat niciodată să văd un mujik plin de jeg cum se clatină și borăște, beat mort, oricîți ani ar fi avut, dar mai ales cînd era vîstnik de adevăratelea ca ăsta. Re¬zema zidul și tzoalele lui erau dezgustătoare, moto¬tolite și în dezordine, acoperite de rahat și noroi și jeg și toate cele. Așa că ne am dat la el și l am doborît cu vreo două trozneli horrorshow, dar el tot mai cînta. Cîntecul zicea:

Și mă voi întoarce la iubita mea, la iubita mea,
Cînd tu, iubito, vei pleca.

Dar cînd Moho i a mai tras vreo doi pumni în botul lui de bețivan jegos, n a mai cîntat și a început să skîncească:
— Hai, omorîți mă, lași nenorociți, și așa nu mai vreau să trăiesc, nu într o lume atît de împuțită ca asta.
I am zis lui Moho să l lase mai ușor, căci pe atund mă interesa uneori să slușesc ce ar fi avut vreunul din bătrînii decrepiți de spus despre viață și lume. Zic:
— O! Și de ce e împuțită?
El strigă:
— E o lume împuțită fiindcă îi lasă pe tineri să dea în bătrîni așa cum ați făcut voi, și nu mai există nici lege, nici ordine.
Răknea din răsputeri, agitîndu și rukile și chiar dă¬dea un horrorshow cu slovele lui, enervîndu l doar chiorăitul ăla ciudat pe care l scoteau kișkile lui de par¬că ceva i se învîrtea înăuntru sau de parcă un mujik necioplit i ar fi întrerupt super recitalul, așa că bătrînul celavekîl amenința cu pumnii, strigînd:
— Lumea asta nu mai este pentru bătrîni, așa că în¬seamnă că nu mi e frică deloc de voi, puțoilor, căci sînt prea beat ca să mai simt durerea dacă mă loviți, iar dacă mă omorîți nu pot decît să mă bucur.
Am smehăit, am rînjit, dar n am zis nimic, așa că el mai zice:
— Ce fel de lume este asta? Oameni pe lună, oameni învîrtindu se în jurul pămîntului ca fluturii în jurul lămpii, dar nu se mai dă doi bani pe legea pămîntu¬lui, și nici pe ordine. Așa că n aveți decît să fiți cît de răi vreți, huligani lași și împuțiți. Apoi ne a trimis o bezea prrrrr cum le trimiseserăm și noi mai devreme milițoilor, și continuă să cînte:

O, țară dragă, luptat am pentru tine
Și pacea ți am adus, și victoria.

Așa că l am încolțit cu dragoste, cu rînjete pe lițofețele noastre, dar el tot cînta. Apoi l am trîntit cu bur¬ta de pămînt și zăcea întins și greu, cînd o porție bună de bere borîtă ieși cu presiune din el. Era dezgustător, așa că i am tras o cizmă, fiecare cîte una, și apoi sînge țîșni, și nu cîntec sau vomă din botul lui bătrîn și jegos. Și apoi ne am văzut de drum.
Cînd am ajuns pe lingă Centrala Municipală, am dat de Billyboy și cei cinci gășkari ai lui. Căci în zilele alea, Fra, gașka nu era făcută din mai mult de patru sau cinci, le ziceam auto găști, căci patru numai bine încăpeau într o mașină, iar șase erau maxim pentru o gașkă. Uneori, se uneau mai multe bande în micro malenkie armate pentru marele război de noapte, da' era mai bine să bîntui în cele mai mici. Billyboy mă băga n boa¬lă numai dacă îi vidvedeam lițofața lui grasă și încrun¬tată, și întotdeauna duhnea a prăjelniță, chiar și cînd era îmbrăcat cu tzoalele lui cele mai bune, ca acum. Ne au vidvăzut exact cînd îi vidvăzusem, așa că a ur¬mat o supraveghere tăcută din partea amîndurora. Urma să fie pe bune, urma să fie curat, urmau să fie șișuri, uzii, briște, nu numai pumni și cizme. Billyboy și gășkarii lui s au oprit din treaba pe care tocmai o făceau, adi¬că tocmai erau pe cale să i o tragă unei tinere dievuște înlăcrimate, de nu mai mult de zece ani, ea skîncind întruna, dar cu țoalele încă pe ea, Billyboy ținînd o de o ruka și Leo, aghiotantul lui numărul unu, de cealaltă. Pesemne că tocmai isprăviseră partea cu slovele mur¬dare, înainte de a trece la un malenki pic de ultraviolență. Cînd ne au vidvăzut venind, i au dat drumul micuței puiance hohotinde, căci avea balta broaște, iar ea o luă la goană cu picioarele ei slabe și albe în întu¬neric, încă văicărindu se „oh, oh, oh". Zic cu un zîmbet larg de gășkar:
— Măi să fie, nu e ăsta iezișorul împuțit de Billy¬boy în prostoană? Ce mai faci, Măria Ta, glajă umfla¬tă de ulei ieftin și împuțit? Hai să ți trag una la coaie, dacă ai coaie, eunuc fleșcăit ce ești!
După care i am dat drumul.
Eram noi patru contra lor șase, așa cum vă spuse¬sem, dar dragul de Moho, cu toată mohoreala lui, făcea cît trei în ceea ce privește demența și lupta mur¬dară. Moho avea în jurul pieptului, răsucită de două ori, o uzia, lanț adică, horrorshow de lungă, pe care o desfăcu și începu s o legene cu gingășie în oci sau oci. Pete și Georgie aveau șișuri bune și ascuțite, dar în ceea ce mă privea aveam o super brișkă tăietoare de gîtleje, pe care, la vremea aia, puteam să o mînuiesc cu artă și strălucire. Așa că ne dratluptam nu în întu¬neric, căci luna, cu omuleții ei cu tot, tocmai ieșise, iar stelele sclipeau ca niște cuțite dornice să ni se alătu¬re în luptă. Cu brișka mea reușisem să i despic pînă jos tzoalele unuia din gășkarii lui Billyboy, cu multă finețe, fără să i ating pielea de sub haine. Cînd s a tre¬zit gășkarul ăsta al lui Billyboy în toiul luptei despi¬cat ca o păstaie, cu burta goală și cu bătrînele lui coa¬ie la vedere, s a foarte, foarte razdraofticat, agitîndu se, urlînd și, lăsîhd jos garda, i a făcut loc lui Moho, cu lan¬țul lui șuierînd ssssssss, așa că bătrînul Moho i a lănțit una drept între oci, și gășkarul ăsta al lui Billyboy s a îndepărtat clătinîndu se și urlînd din răsputeri. Ne descurcam grozav, și în curînd l am avut pe numărul unu sub călcîi, orbit cu lanțul bătrînului Moho, tîrîn du se și urlînd ca un animal, dar cu o cizmă bine în¬fiptă în ceafă, așa că era mort, mort, mort.
Din noi patru, Moho, ca de obicei, a ieșit cel mai prost în ceea ce privește aspectul, adică lițofața lui era toa¬tă însîngerată și tzoalele un dezastru, dar noi, ceilalți, eram încă fresh și întregi. Dar eu îl vroiam pe împu¬țitul ăla gras de Billyboy, așa că dansam cu brișka mea de parcă eram un bărbier pe puntea unui vas pe o mare foarte agitată, încercînd să ajung la el cu cîteva crestături pe lițofața lui murdară și unsuroasă. Billy boy avea un noj cu lamă lungă, dar era un malenki pic prea încet și greoi în mișcări, ca să belească pe cine¬va prea tare. Și, Fra, chiar că îmi plăcea să valsez — stînga doi trei, dreapta doi trei — și hîrșt obrazul stîng, și hîrșt obrazul drept, două dîre de sînge țîșnind în același timp în lumina de iarnă, cîte una de fiecare par¬te a mistriei lui grase, jegoase și unsuroase. Chiar dacă sîngele i curgea șiroaie, puteai să vidvezi că lui Billy boy nici că i păsa, agitîndu se greoi ca un urs gras și jegos și împungîndu mă cu șișul lui.
Apoi am slușit sirenele și am știut că milițoii veneau cu pușkoacele scoase pe geamul mașinilor, gata să tra¬gă. Dievușka aia mică și plîngăreață sigur le spusese, o cabină de chemat patrocii aflîndu se nu prea depar¬te în spatele Centralei Municipale.
— Pun eu curînd mîna pe tine, nu te teme, zic, țap împuțit. Să vezi ce frumos o să ți tai eu coaiele.
Apoi am șters o, greu și gîfîind, cu excepția lui Leo numărul unu, rămas întins la pămînt, ei la nord de rîu, iar noi în cealaltă parte. Chiar după prima intersecție era o alee întunecată și goală, deschisă la ambele ca¬pete, și ne am odihnit acolo, gîfîind din greu, apoi mai încet și apoi respirînd normal. Era ca și cum te odih¬neai între picioarele a doi munți terifianți și super enormi, adică cele două blocuri, și în ferestrele tutu¬ror apartamentelor vidvedeai ceva ca o lumină albastră dansînd. Trebuie să fi fost teleurile. Astă seară dădeau ceea ce ei numeau un spectacol mondial, însemnînd că același program putea fi vidvăzut de tot mapamon¬dul, adică mai ales de liudii de vîrstă medie și din cla¬sa de mijloc. Și Fra, pun pariu că sigur era vreun celavek mare, faimos, stupid pe post de comic sau un cîntăreț negru, și totul era vărsat de tele sateliții speciali în spațiu. Am așteptat trăgîndu ne sufletul pînă am slușit sirenele milițoilor îndreptîn¬du se către est și atunci am știut că eram în siguranță. Numai dra¬gul de Moho încă se holba cu botul căscat la stele și planete și la lună ca un copil care nu mai văzuse așa ceva, și zice:
— Mă întreb ce o fi pe ele. Oare cum o fi acolo sus pe o chestie din asta?
Îi trag un cot și zic:
— O, tu, glupîi bastard! Nu mai chibzui asupra lor. Ce să fie, viață ca aicea jos, cu unii care primesc cuți¬te și cu alții care le dau. Și acum nocia este încă molodo jună, așa că să ne vedem de drum, Fra.
Ceilalți au smehăit, numai dragul de Moho m a privit cu se¬riozitate, și apoi din nou la stele și la lună. Așa că am luat o în jos pe alee, cu televidiile pîlpîind albastru de jur împrejur. Aveam acum nevoie de o mașină, așa că am luat o la stînga, ieșind din alee și pe loc am vidvăzut că eram în Piața Priestley, căci am dat cu ochii de statuia de bronz a unui poet bătrîn cu buza de sus ca o maimuță și cu o pipă înfiptă în botul lui fleșcăit. Cum mergeam spre nord am ajuns la împuțiciunea aia veche de Filmodrom, aproape dărăpănat, căci nimeni nu se mai ducea pe acolo în afara unor malciki ca mine și gășkarii mei, și noi numai pentru ceva hai sau ceva răzdrențit sau ceva viol în întuneric. De pe afișele din fața Filmodromului, cu ceva urme de muște pe ele, am vidvăzut că era obișnuitul super western, cu arhan¬ghelii de partea US șerifului ce și golea încărcătoare¬le de șase focuri în hoții de vite, legiuni ale Răului, ge¬nul de chekstie hoții și vardiștii, difuzată de Stat în zilele alea. Mașinile parcate lîngă sinema nu erau cine știe ce, chekstii mai mult sau mai puțin rablagite în cea mai mare parte, dar am văzut un Durango 95 mai nou care mai că ar fi mers. Georgie avea pe inelul lui de chei o pluri cheie, cum i se zicea, așa că ne am îm¬barcat pe loc — Moho și Pete în spate, trăgînd cu dis¬tincție din canceroasele lor — și eu i am dat cheie și motorul vibra ceva de horrorshow, fiori de plăcere vibrîndu ți și ție prin pîntece. Am apăsat pedala acce¬lerației cu a mea noga, am dat cu spatele cu gingășie, și nimenea nu ne a văzut cînd am luat o din loc.
Am bîntuit un pic pe la periferie, băgînd groaza în oldecii și zunele ce îndrăzneau să traverseze, plus ceva zig zaguri printre mîțe și alte cele. Am luat o apoi spre vest. Nu era prea mult trafic, așa că mi am înfipt noga pînă în podea, iar Durango 95 înghițea kilometri ca pe spaghete. În curînd apărură pomi de iarnă și întu¬neric, Fra, un întuneric ca la țară, și la un moment dat în lumina farurilor, am dat peste o dihanie cu un bot cu colți mîrîind, care schelălăi cînd am luat o în plin, și bătrînul Moho, pe scaunul din spate, se strică de rîs, hă, hă, hă, la faza asta. Apoi am văzut un june malcik cu uscata lui făcînd fichi fichi sub un pom, așa că ne am oprit și am făcut ceva mișto de ei, apoi le am tras la amîndoi vreo două skatoalce, nu prea tari, dar i am făcut să plîngă și ne am cărat. Ce căutam noi acum era bătrîna vizită surpriză. Asta era chiar o chekstie super și dădea sare și piper ultraviolenței. Am ajuns în sfîrșit la un fel de sat, și chiar la marginea lui era un fel de viluță de una singură cu un pic de grădină în jur. Luna se ridicase bine pe cer, așa că puteam vidvedea căbănuța tot mai bine pe măsură ce ne apropiam, așa că am pus frînă, ceilalți trei chicotind ca bezmeticii, și numele de pe poarta chekstiei ăsteia de vilă era ACA¬SÃ, auzi ce nume glupîi. Am ieșit din mașină și le am dat dispoziție gășkarilor mei să termine cu chicotitul, căci avem treburi serioase, așa că am deschis poarta cea malenkaia și m am îndreptat spre ușa din față. Am ciocănit cu gingășie, dar n a venit nimeni, așa că am ciocănit un pic mai tare și de data asta am slușit pe ci¬neva venind, apoi un zăvor tras, apoi ușa s a deschis de o șchioapă, apoi de o șchioapă și ceva, apoi am vidvăzut o pereche de oci uitîndu se la mine, dar ușa a rămas închisă cu lanțul. „Da? Cine sînteți?" Era un golos de ascuțită, după sunet o dievușkă fragedă, așa că i am răspuns într o manieră extrem de rafinată, cu golosul unui gentleman adevărat:
— Scuzați mă, doamnă, îmi pare sincer rău că vă de¬ranjez, dar prietenul meu și cu mine făceam o plimba¬re cînd i s a făcut dintr o dată rău și din ce în ce mai rău, și zace în drum ca leșinat și geme. Puteți fi atît de bună să mi permiteți să folosesc telefonul pentru a chema o ambulanță?
— Nu avem telefon, îmi zice dievușkă. Îmi pare rău, dar nu avem. Va trebui să mergeți la altcineva. Din căbănuța cea malenkaia slușeam un țac țac țacțacțac de la bătutul la mașină al cuiva, și apoi bătutul s a oprit și un golos de celavek întrebă:
— Cine e, dragă?
— Bine, zic, dar puteți măcar avea bunăvoința să i dați o cană cu apă? Cred că e un fel de criză. Ca și cum ar fi trecut printr un fel de leșin.
Dievușka avu un moment de ezitare, apoi zice:
— Așteaptă.
După care se îndepărtă și cei trei gășkari ai mei s au dat jos în liniște din mașină, s au furișat tiptil, ceva de horrorshow, punîndu și mășkoacele, și mi am pus o și eu pe a mea, așa că n am avut decît să mi vîr bătrîna ruka și să desfac lanțul, căci o înmuiasem pe aceas¬tă dievușkă cu golosul meu de domn, astfel că nu încuiase ușa așa cum ar fi trebuit să facă, noi nefiind decît niște străini în noapte. Așa că toți patru am năvălit răc¬nind înăuntru, bătrînul Moho făcîndu și numărul ca de obicei cu săritul în sus și în jos, cîntînd porcărele, și chiar că era o vilă malenkaia și drăguță, așa să știți. Am intrat smehăind în camera în care era lumina aprin¬să, și acolo era dievușka asta ghemuită, o bucățică bună și tînără de ascuțită, cu niște grude horrorshow, și cu ea era celavekul ăsta, mujul ei, de asemenea tînăr, cu ociki cu ramă de baga pe nas, și pe masă era o mași¬nă de scris și hîrtii împrăștiate peste tot, dar era și un teanc mic de hîrtii cu ceea ce sigur scrisese deja, așa că aveam din nou de a face cu genul cărturar, la fel cu cel pe care l bumbăcisem cu cîteva ore înainte, nu¬mai că ăsta era un scriitor, și nu un cititor. Oricum asta nu mai conta acum, căci ne zice:
— Ce e asta? Cine sînteți voi? Cum îndrăzniți să in¬trați la mine în casă fără voia mea?
Și în tot timpul ăsta atît golosul, cît și rukile îi tremu¬rau. Așa că i zic:
— Să nu ai niciodată teamă, căci teama de ți va um¬ple o, inima, fîrtate, te roagă a fi în stare degrabă s o alungi. Apoi Georgie și Pete s au cărăbănit în căuta¬rea bucătăriei, în timp ce dragul de Moho, cu botul lui cît o șură, stătea lîngă mine așteptînd dispoziții.
— Tu să mi zici ce e asta, îi spun, luînd de pe masă teancul de hîrtii bătute la mașină, la care mujul cu rame de baga îmi zice nervos:
— Exact asta vreau să știu. Ce e asta? Ce vreți? Ie¬șiți afară pînă nu vă arunc eu.
Așa că dragul de Moho, cu masca lui Pibi Shelley, scoase un smehăit sonor și începu să mîrîie ca un animal.
— E o carte, zic, e cartea la care tocmai scrii.
Și golosul îmi deveni foarte aspru:
— Întotdeauna am avut cea mai mare admirație pentru ăi de pot scrie cărți.
M am uitat la hîrtia de deasupra, și acolo era nu¬mele — PORTOCALA MECANICÃ — și îi zic:
— Ãsta chiar că e un titlu glupîi. Cine a mai auzit vreodată de o portocală mecanică?
Așa că am început să citesc un malenkipic cam tare, cu un golos numai bun pentru predici de clasă:
— „Încercarea de a impune omului, o creatură evo¬lutivă și capabilă de tandrețe, capabilă să culeagă stro¬pii de pe buzele bărboase ale Domnului la Judecata de Apoi, încercarea de a impune, zic, legi și condiții potrivite unei creații mecanice, iată împotriva a ce ri¬dic eu condeiul meu ca o spadă" — la care Moho scoa¬se un plescăit din buze; a trebuit să smehăiesc și eu.
Apoi am început să fac bucățele hîrtiile și să le împrăștii pe podea, și mujul ăsta scriitor deveni bezmetic și se îndreptă spre mine cu zubii încleștați și galben de furie, cu unghiile gata să mă înșface ca niște gheare. Așa că era rîndul bătrînului Moho să și intre în rol, drept care se porni rînjind și curînd din botul tremurînd al celavekului țîșniră ah uri și oh uri, jap jap, întîi o stîngă, apoi o dreaptă, iar vekiul nostru gășkar iubit, Cel Roșu — vino roso la cișmea și tot așa peste tot, parcă livrat de la aceeași mare firmă — începu să curgă, pătînd covorul cel frumos și curat și bucățele¬le din cartea lui, pe care eu continuam să o mărunțesc, hîrșt hîrșt. În tot timpul ăsta această dievușkă, nevastă iubitoare și credincioasă, înghețase lîngă șemineu și începu dintr o dată să scoată malenki skîncete, numai bune să însoțească muzica pumnilor lui Moho. Apoi Georgie și Pete se întoarseră din bucătă¬rie mestecînd ceva, și deși aveau încă mășkoacele, o puteau face fără probleme, Georgie cu o pulpă rece de ceva într o mînă și cu o jumate de hleb unsă cu un dărab de maslo, și Pete cu o sticlă de bere cu un guler de spumă și cu ruka plină de ceva ce arăta ca o tartă cu prune. Dădură drumul la hă hă, hă uri vidvăzîndu l pe bătrînul Moho dansînd cu pumnii în jurul celavekului scriitor, care puse plaka lui cum că munca de o viață i a fost distrusă, vai, vai, vai uri curgîndu i din botul turtit și însîngerat, dar hă, hă, hă urile lui Georgie și Pete erau hăhăieli cu gura plină și puteai vedea bucăți din ce aveau în gură. Nu mi plăcea ches¬tia asta, căci era jegoasă și băloasă, așa că zic:
— Puneți jos haleala. Nu v am dat voie. Puneți mîna pe celavek și țineți l bine să poa' să vadă și să nu se care.
Așa că au lăsat potolul plin de grăsime printre hîr tiile care zburau peste tot și au pornit în galop spre celavekul scriitor, ai cărui ociki cu rame de baga erau deja sparți, dar încă pe nas, și în jurul căruia bătrînul Moho încă dansa de se cutremurau bibelourile de pe policioară (așa că le am măturat dintr o mișcare ca să nu se mai cutremure, frățiorilor), în timp ce l bumbă cea pe autorul Portocalei mecanice, de i făcuse lițofața toată un roșu, încît părea un soi special de fruct foar¬te zemos.
— Perfect, Moho, zic. Acum, pentru cealaltă chekstie, să ne ajute Bog pe toți. Așa că el făcu pe durul cu dievușkuța care încă răknea, răknea și răknind se retrăgea în patru labe, ăsta da horrorshow, și îi prin¬se mîinile la spate, în timp ce eu îi rupeam una, alta și celelalte, ceilalți continuînd cu hă, hă, hă urile, pînă cînd niște grude bune și adevărate, chiar de super horror¬show, și au dat la iveală lițofețele lor roz, o, Fra, iar eu m am descheiat la prohab, gata pentru penetrare, în timp ce o penetram puteam sluși strigăte de agonie, iar acest însîngerat celavek de scriitor pe care Georgie și Pete îl țineau aproape că își ieșise din minți, umplîndu ne cu slovele cele mai scîrboase pe care le știam deja și cu altele pe care tocmai le inventase. După mine era rîndul bătrînului Moho, lucru pe care aces¬ta îl făcu într o manieră sălbatico fornăito țipătoare, cu măskoaca lui de Pibi Shelley indiferentă la chestia asta, în timp ce o țineam eu acuma. După care ne am schim¬bat, Moho și cu mine apucîndu l pe zbuciumatul scri¬itor care deja nu mai lupta, ci doar bolborosea slove aiurea de parcă era pe tărîmul din barul cu lapte și încă ceva, și Pete și Georgie și au primit și ei porția. După care s a făcut un fel de liniște, și noi eram plini de un fel de ură, așa că am zdrobit ce se mai putea zdrobi, mașină de scris, lampă, scaune, iar Moho, lucru care îi era în fire, s a ușurat și tocmai se pregătea și să se cace pe covor, hîrtie fiind din belșug, dar l am oprit.
— Afară, afară, afară, afară, am chiuit. Celavekul scri¬itor și zuna lui nici nu mai contau, însîngerați, sfîșiați șibîiguind. Dar aveau să rămînă în viață.
Așa că ne am urcat în mașina care ne aștepta și l am lăsat pe Georgie să ia volanul, eu simțindu mă un malenki pic cam zguduit, și ne am întors în oraș, trecînd în drumul nostru peste tot felul de chestii schelălăitoare.



3

Cap compas iehat am spre oraș, Fra, dar chiar la margine, nu departe de Canalul Industrial, cum îl numeau ei, am vidvăzut cum acul de la benzină își dă duhul, așa cum acele de la ha ha ha urile noastre o făcuseră deja, și mașina începu să tușească hîr hîr hîr. Nu era chiar motiv de îngrijorare totuși, căci albastrul intermitent al unei benzinării — pornit oprit pornit oprit — se vedea chiar în apropiere. Chestia era dacă să lăsăm mașina să o sobiriască patrocii sau, noi încă aflîndu ne într o dispoziție de crimă și ură, să i facem un tolkvînt de pe malul vekii gîrle, pentru un plescăit monumental înainte ca noaptea să și dea duhul. Am ales ultima variantă, așa că ne am dat jos și, fără frîne, toți patru i am dat un tolkvînt pînă pe marginea împuțitei ăleia de ape, ce era un fel de sirop de excre¬mente umane, apoi încă un tolkvînt horrorshow, și drept în apă se duse. A trebuit să ne tragem înapoi de frica stropilor împuțiți pe țoalele noastre, dar bîldîbîc bîldîbîc s a dus la fund cu grație.
— Drum bun, bătrînă gășkară, strigă Georgie, iar Moho s a simțit obligat să încheie cu un nechezat de clovn — „Hu hu hu hu". Apoi am luat o spre gară ca să ajungem în Centru, cum se numea mijlocul orașu¬lui. Ne am luat bilete corecți și politicoși, și am așteptat în liniște, ca niște domni pe peron, în timp ce bătrînul Moho umplea automatul de haleală, avînd teșchereaua plină de mărunțiș, gata dacă era nevoie să împartă batoanele de ciocolată la cei săraci și flămînzi, chit că nu era nici unul pe acolo, și apoi bătrînul expreso rapido s a ivit șuierînd, iar noi ne am urcat în trenul ce arăta a fi mai mult gol. Ca să ne umplem cele trei minute de călătorie am făcut un pic de ceea ce ei numeau tapițerie, niște găuri horrorshow prin care ie¬șeau măruntaiele scaunelor, iar bătrînul Moho dînd cu uzia pînă cînd geamul se sparse și se împrăștie în aerul de iarnă, dar toți ne simțeam un pic și zdrunci¬nați și obosiți și tulburați, căci cheltuisem, Fra, oareșce energie în seara asta, și doar Moho, ca un animal clovnesc ce era, se simțea voios, dar arăta prea plin de mizerie și prea puțea a transpirație, asta fiind o chestie care mă scotea din minți la el.
Am ajuns în Centru și ne am întors agale la Lactobarul Korova, toți mergînd un pic într o duuungă, întorcînd spatele la lună și la stele și la becurile de pe stîlpi, căci nu eram decît niște malciki în creștere, cu școală în timpul zilei și cînd am intrat la Korova l am găsit mult mai plin decît îl lăsasem cu cîteva ore mai devreme. Celavekul care bătea cîmpii pe tărîmul lui alb plus synthemesc sau ce o fost, era încă acolo, mur¬murând:
— Spiritele morților din șirele de paie hălăduie încă de la începutul vremurilor lui Platon.
Pesemne că era la a treia sau a patra porție în sea¬ra aia, căci avea aspectul ăla palid și neomenesc de par¬că ar fi devenit un obiect și de parcă lițofața lui ar fi fost o bucată de cretă scobită. Acum zău, dacă tot vro¬ia să stea atît de mult pe tărîmul ăla, trebuia să se ducă într unul din separeurile din spate, și nu să stea în salonul din față, căci aici unii dintre malciki s ar fi dat un malenki pic la el, deși nu chiar, deoarece erau gea¬lați mai forțoși, ascunși la Korova care ar fi putut pune capăt oricărui scandal. Oricum, Moho se înghesui drept în celavekul ăsta, și cu nechezatul lui de mare clovn ce și arăta podoabele atîrnînde, strivi sub sapogul lui mare și murdar piciorul gagiului. Dar celave¬kul, Fra, avea sonorul out, fiind desprins de propriul său corp.
Erau ceva nadțati, cei mai mulți lăptind și prizînd și mișunînd pe acolo (nadțati le spuneam la adoles¬cenți), dar mai erau și cîțiva mai vîrstnici, celaveki și zune (dar nu burghezi, nu, niciodată) gavarind și hlizindu se la bar. Puteai să ți dai seama după cum erau de bărbieriți și după tzoalele de pe umerii lor (pulo¬văre mari și flocoase) că veneau de la ceva repetiție la studiourile TV de după colț. Dievuștele care erau cu ei aveau lițofețele pline de viață și boturi lăbărța¬te, foarte roșii, arătînd o grămadă de dinți, smehăind înainte și nedînd doi bani pe lumea asta rea. Apoi dis¬cul de la tonomat se porni (era Jonny Jivago, un kotoșman rusnac cîntînd Only Every Other Day), și în pau¬ză, scurta tăcere înainte ca altă melodie să înceapă, una dintre dievuștele astea — foarte blondă, și cu un zîmbet larg pe botul ei roșu și spre patruzeci de ani, aș zice — dintr o dată dădu drumul la un tril, doar o mă¬sură și jumătate, ca și cum ar fi exemplificat ceva de¬spre care tocmai gavareau, și pentru o secundă, Fra, parcă o pasăre mare ar fi intrat în zbor în Lactobar, și am simțit fiecare fir mic de păr cum mi se zbîrlește pe tot hoitul, și fiori strecurîndu se ca niște șopîrle malenkie și încete prin mine în sus și apoi din nou înjos. Căci cunoșteam bucata. Era dintr o operă de Friederich Gitterfenster, numită Das Bettzeug, și era aia în care ea își dă duhul cu gîtul tăiat, și slovele erau „Poate e mai bine așa". Oricum, m am cutremurat.
Dar bătrînul Moho, de îndată ce a slușit bucățica asta de cîntec ca pe o pleașcă de carne roșie aruncată în blidul lui, a și dat drumul la una din vulgaritățile lui, care în cazul ăsta era un fluierat, urmat de un lă¬trat, urmat de două degete împungînd aerul de două ori, urmate de un nechezat zgomotos de clovn. Am simțit cum iau foc și cum îmi vine sîngele în cap, vidvăzînd și slușind mitocănia lui Moho, așa că i zic:
— Nenorocitule! Palavragiu nenorocit și fără ma¬niere.
Apoi m am întins pe lîngă Georgie, care stătea în¬tre mine și groaznicul Moho și i am ars una lui Moho skor rapid peste bot. Moho înlemni, cu botul căscat, ștergîndu și kroviul de pe gube cu ruka lui, uitîndu se uluit cînd la kroviul roșu ce șiroia, cînd la mine.
— Pentru ce ai făcut asta? zice cu mutra lui de prost.
Nu mulți vidvăzuseră ce am făcut, și la ăia care vidvăzuseră li se fîlfîia. Stația pornise din nou și mergea o chekstie bolnavă la chitară electrică. Îi răspund:
— Pentru că ești un nenorocit fără maniere și sărac cu duhul la capitolul conduita în societate, fratele meu.
Moho arboră o mutră de cîine turbat, zicînd:
— Să știi atunci că nu mi place ce ai făcut. Și nu mai sînt fratele tău și nici nu mai vreau să fiu.
Scoase apoi o ditamai taștukă plină de muci din bu¬zunar, cu care își curăță sîngele, încă uimit, tot uitîn¬du se la ea încruntat, de parcă sîngele ăla nu l meri¬ta el, ci alți celaveci. Era ca și cum ar fi cîntat cu sînge pentru a și masca mitocănia cu care tratase cîntecul dievușkăi. Dar dievușka aia se hlizea înainte ha, ha, ha cu gășkarii ei de la bar, dînd din botul ei roșu, cu zubii la vedere, și nici nu băgase de seamă mitocănia împuțită a lui Moho. De fapt, eu eram ăla pe care îl de¬ranjase Moho. Zic:
— Dacă nu ți place asta și dacă nu aia ți ai fi dorit, atunci știi ce ai de făcut, Fra.
Georgie interveni tăios, făcîndu mă să mă uit la el:
— Gata. Hai să nu începem.
— Spune i asta lui Moho, zic. Moho nu poate să și trăiască toată jîznia ca un copil mic.
Și i aruncai o privire tăioasă lui Georgie. Moho zise, acum că roșul krovi începuse să i se oprească:
— De unde și pînă unde crede el că poate să mi dea dispoziții și să mă tolkaftească atunci cînd are el chef? O laie, asta i ce i spun eu lui, și îi fut un lanț peste oci cît ai zice pește.
— Ai grijă, zic, cît pot de încet, cu stația care zgîlțîia pereții, și cu celavekul dus cu sorcova de lîngă Moho țipînd din ce în ce mai tare „Pogoară ți strălu¬cirea mai aproape, tu, ultoptimatule". Zic:
— Chiar grijă tu să ai, o, Moho, de vrerea ți e în via¬ță să mai fii.
— O laie, zice Moho, fornăind, o laie mare și balșoaie. N aveai dreptul să faci ce ai făcut. Mă înfrunt cu tine la orice oră cu lanțul sau șișul sau brișka, nu mă tolkaftești tu pe mine fără motiv, să ți intre bine în cap că asta nu ți o înghit.
— Ba eu ți o trag cu șișul, de cîte ori o ceri, i am mîrîit o înapoi.
Pete zice:
— Hai, amîndoi lăsați o moartă. Nu sîntem noi gășkari? Nu e corect gășkarii astfel să se poarte. Uite la malcikii ăia cum le curg balele să facă smeh mișto de noi. Nu e cazul să le dăm ocazia.
— Bine, da' Moho trebuie să învețe să și cunoască locul. Am dreptate?
— Stai, zice Georgie. Despre ce căcat de loc vorbești? În viața mea n am auzit că liudi ar trebui să învețe să și cunoască locul.
Pete spune:
— Adevărul e, Alex, că n ar fi trebuit să l tolkaftești pe Moho pe nedrept. Þi o zic o dată și gata. Þi o spun cu tot respectul, da' să știi că daca ai fi dat în mine, mi ai fi dat socoteală. Nu zic mai mult.
Și își vîrî lițofața în paharul cu lapte.
Puteam să simt răzdracii din mine, dar am încercat să nu mă arăt, și zic cît se poate de calm:
— Un șef trebuie să existe. Disciplină trebuie să fie. Am dreptate?
O vorbă unul n a mai skazat, darămite o încuviin¬țare. Răzdracii grămezi pe dinăuntru, dar pe afarănu mai calm.
— Ãla am fost eu, zic, și nu de ieri, de alaltăieri. Om fi noi toți gășcari, dar unul trebuie să conducă. Am drep¬tate? Am dreptate?
Parcă prudenți, au încuviințat cu toții. Moho toc¬mai își usușa ultimele urme de krovi. Și tot Moho fu cel care spuse:
— Ai dreptate, ai dreptate. Dubiduuub. Poate că sîntem cu toții un pic cam obosiți. Mai bine să nu mai vorbim.
Am fost surprins și chiar un malenki pic pugat să l aud pe Moho gavarind atît de înțelept. Tot Moho zice:
— Drumul spre pat e ăl mai bun acum, așa că cel mai bine e să ne ducem acasă. Am dreptate?
Eram surprins. Ceilalți doi încuviințară da, da, da. Zic:
— Ai prins șpilul la skatoalca peste bot, Moho? Mu¬zica a fost de vină, mă înțelegi? O iau de bezmetik ori de cîte ori un celavek, oricare ar fi el, se bagă peste o puiankă ce cîntă. Asta a fost tot.
— Mai bine hai spre casă, să prindem un pic de spatceamnic, zice Moho. O noapte cam lungă pentru niș¬te malciki în creștere. Este?
— Este, încuviințară și ceilalți doi. Zic:
— Cel mai bine e să ne cărăm acum acasă. Moho chiar că a făcut o sugestiune horrorshow. Deci, Fra, dacă nu ne vedem în timpul zilei, mîine la aceeași oră și n același loc?
— Sigur că da, zice Georgie. E ca și făcut.
— Poate eu, zice Moho, o să întîrzii un malenki pic. Dar în același loc și aproape la aceeași oră mîine cu siguranță.
Își tampona încă guba, deși nu îi mai curgea krovi.
— Și, zice, să sperăm că nu se va mai găsi nici o pu¬iankă să cînte pe aici. Apoi scoase vekiul lui nechezat, un hohoho mare de clovn. Părea a fi prea mohorît ca să se mai atace.
Și duși am fost, fiecare pe drumul lui, eu rîgîind arrrrgh de la coca rece pe care o băusem. Aveam la îndemînă brișka tăietoare de gîtleje în cazul în care vreunul din gășkarii lui Billyboy ar fi mișunat pe lîngă bloc, așteptîndu mă, dar și pentru că din cînd în cînd una din bandele sau gruppele sau șaikele de atunci era pe picior de război. Locuiam cu tatati și cu mami în apar¬tamentele Blocului Municipal 18A, între Kingsley Avenue și Wilsonway. Am ajuns fără probleme la marea ușă principală, chiar dacă am trecut pe lîngă un tînăr malcik cu mațele împrăștiate, țipînd și skîncind, tăiat la me¬serie, și am văzut ici colo, la lumina becurilor, dîre de sînge ca niște semnături, Fra, ale încăierărilor nopții. Și am mai văzut, chiar lîngă 18A, o pereche de nijni de dievușkă, fără îndoială făcută zdrențe în arșița momentului, Fra. Și m am dus înăuntru. În holul de la intrare vekiul, cumintele tablou municipal pe pereți — celaveci și puiance, plini de sănătate, concentrați asupra demnității muncii, la masa de lucru și la mașini, cu nici urmă de tzoale pe hoitul lor bine făcut. Dar bineînțe¬les că unii din malcikii care locuiau în 18A, după cum era de așteptat, au înfrumusețat și au decorat mențio¬nata mare pictură cu un creion îndemînatic sau un pix, adăugînd păr și scule întărite și baloane cu slove mur¬dare în boturile acestor celaveci și zune complet nagoi (adică goi). M am îndreptat spre lift, dar nu a mai fost nevoie să apăs knopkul electric ca să văd dacă merge sau nu, pentru că fusese tolkit ceva de horrorshow în seara asta, ușile de metal îndoite, acțiune de mare forță, într adevăr, așa că n am avut decît să urc zece etaje pe jos. Am înjurat și am gîfîit urcînd, fiind obosit mai mult în hoit decît în cap. Aveam dispera¬tă nevoie de muzică în seara aia, pesemne întărîtat de acea dievușkă pe care o auzisem mai devreme cîntînd. Doream parcă un mare festin înainte ca pașaportul să mi fie vizat, Fra, la frontiera somnului și fanionul vărgat ridicat pentru a mă lăsa să trec dincolo.
Am deschis ușa de la 10 8 cu propria mea kliuciă, și înăuntru, în apartamentul nostru malenki, totul era liniștit, Ta și Ma demult în lumea somnului, și mami îmi lăsase pe masă malenkaia mea cină — două hălcuțe de ceva carne buretoasă din conservă, cu o feliutză sau cam așa ceva de hlebă cu unt și un pahar de moloko rece. Ha, ha, ha, bătrînul moloko fără cuțite sau synthemesc sau drencrom în el. Cît de malefic, Fra, putea să mi se pară atunci inocentul lapte. Totuși, l am băut și am hăpăit, căci eram mai flămînd decît crezu¬sem la început, și am mai luat și o plăcintă cu fructe din cămară, vîrînd bucăți din ea în botul meu hămesit. M am spălat apoi pe dinți și am plescăit din buze, curățîndu mi botul cu iazîka sau limba, iar apoi m am dus în cămăruța sau denul meu, ca să mi lepăd tzoalele, ceea ce am și făcut. Aici aveam patul meu, stația mea, mîndria jîznii mele, și discurile mele în dulap și afișe și steaguri pe pereți, amintiri din viața mea din școala de corecție, de cînd eram de unsprezece ani, Fra, toate strălucitoare șiblazonate cu un nume sau un nu¬măr: SOUTH 4; METRO CORSKOL BLUE DIVISION; THE BOYS OF ALPHA.
Micile difuzoare ale stației mele erau aranjate de jur împrejurul camerei, pe tavan, pereți, podea, așa că, în¬tins în pat și slușind muzica, mă simțeam prins în ochiu¬rile orchestrei. Primul lucru pe care mi l doream în seara aia era acel concert nou pentru vioară al americanului Geoffrey Plautus, interpretat de Odysseus Choerilos cu Filarmonica Macon (Georgia), așa că l am luat de unde era pus cu grijă, i am dat drumul și am așteptat.
Și după aia, Fra, a început. O, extaz, extaz și raiul pe pămînt. Stăteam întins nagoi, cu ochii în tavan, golovanul sprijinit pe rukile mele de pe pernă, ocii închiși, botul deschis în extaz, slușind șuvoiul de sunete fer¬mecătoare. O, era splendid și splendoarea întruchipa¬tă. Tromboanele trosneau galben arămiu sub patul meu, și în spatele golovanului meu, de trei ori mai ar¬gintiu aprins, trompetele, și apoi lîngă ușă timpane¬le rostogolindu se prin măruntaiele mele, și apoi din nou afară, zdrobindu se ca un tunet dulceag. O, era mi¬nunea minunilor. Și apoi, pasăre țesută din cel mai rar dumnezeiesc metal sau vin argintiu curgînd pe o navă spațială, unde gravitatea nu mai are sens, vioara solo, deasupra celorlalte coarde, și coardele acelea ca o cuș¬că de mătase în jurul patului meu. Apoi flautul și plic¬ticosul oboi, ca niște viermi făcuți parcă din platină, în topitura subțire, subțire de aur și argint. Eram, Fra, în paradis. Ta și Ma, în dormitorul lor de alături, învă¬țaseră să nu mai bată în perete, plîngîndu se de ceea ce ei numeau zgomot. Îi instruisem. Acuma luau som¬nifere. Poate, știind cît de mult îmi plăcea muzica mea de noapte, le și luaseră. Cum stăteam și slușeam, cu ocii strîns închiși ca să țin închis extazul care era mai bun decît orice Bog sau Dumnezeu synthemescit, ve¬deam tablouri încîntătoare. Celaveci șipuiance, tineri și vîstnici, întinși la pămînt, implorînd iertare, și eu smehăiam cu tot botul, înfigîndu mi cizma în lițofețele lor. Și apoi dievuște cu hainele sfîșiate, proptite în pereți, în timp ce eu intram ca o șlaga în ele, și într a¬devăr, atunci cînd muzica, de fapt un singur acord, se ridică pe acoperișul celui mai înalt turn al ei, atunci, întins acolo pe patul meu cu ocii închiși strîns și cu ruki sub golovan, m am rupt, împroșcînd și strigînd aaaaaah cu tot extazul posibil. Și astfel muzica încîntătoa¬re își atinse finalul apoteotic.
După asta, l am ascultat pe dragul de Mozart, sim¬fonia Jupiter, și alte imagini cu alte lițofețe veniră la rînd să fie zdrobite și strivite, și imediat după asta m am gîndit că voi mai asculta doar un singur disc înainte să trec frontiera, și vroiam ceva foarte puternic și foarte solid, așa că l am ales pe J. S. Bach, Concertul Brandenburgic, pentru registrul mediu și jos al coardelor. Și, slușind cu o încîntare alta decît înainte, am văzut din nou acel nume pe hîrtia pe care o răzdrențisem în sea¬ra aia, părea atît de demult, în căsuța aia numită ACA¬SÃ. Numele era ceva despre o portocală mecanică. Ascultîndu l pe J.S. Bach, am început să ponimai ce vroia să zică, și m am gîndit, slușind mai departe splendoa¬rea brună a vekiului maestru german, că mi aș fi dorit să i fi tolkaftit pe amîndoi mai tare și să i fi sfîșiat în bucățele pe propria lor podea.



4

A doua zi dimineață m am trezit, Fra, la o, ora o, o, opt și încă mă simțeam dur mahmur futut în cur, cu oci încleiați horrorshow cu clei de somn și m am gîndit să nu mă duc la școală. M am gîndit cum să stau un malenki pic mai mult în pat, să zicem o oră sau două, și pe urmă să mă îmbrac frumos și la fix, poa¬te chiar după un pleosc în baie, să mi opăresc apoi un castron de ceaiok tare și de adevăratelea cu un pic de pîine prăjită, în timp ce slușesc la radio sau citesc gazetta, adin singurel. Și apoi după prînz poate că, dacă voi mai avea chef, mă voi itcărăbăni pe la bătrîna sculă șkoală ca să văd ce s a mai pus la cale în acel măreț loc de învățătură glupo năroadă și fără rost. Și, Fra, l am au¬zit pe tataică miu boscorodind și tropăind și apoi itcărăbănindu se la vopsitoria unde robotea, în timp ce cu un golos extrem de respectuos de cînd mă făcusem mare și tare, mama îmi spuse:
— E trecut de opt, fiule. Sper că n o să întîrzii din nou. I am răspuns:
— Mă cam doare golovanul. Mai dorm un pic și o să fiu ca nou.
Am slușit un fel de oftat și mi răspunse:
— Atunci o să ți pun dejunul în cuptor, băiete. Tre¬buie să mă duc și eu acum. Ceea ce era adevărat, căci oricine care nu era copil, cu copil sau bolnav trebuia să meargă la robotit. Maică mea lucra la unul din Centrostate, cum le numeau, așezînd conserve de supă, fasole și alte alea în rafturi. Așa că am slușit o cum pune o farfurie în cuptor, cum își încalță pantofii și în timp ce își lua haina de după ușă oftează din nou: „Păi, eu m am dus, băiete." Dar eu mă pregăteam deja să mă duc din nou în lumea somnului, ceea ce am și făcut și chiar am avut parte de ceva horrorshow, o sniția bizară și foarte reală, l am visat nu știu pentru care motiv pe al meu gășkar Georgie. În sniția asta era mult mai în vîrstă, foarte tăios și foarte dur, gavarind de¬spre disciplină și supunere și cum toți malcikii la co¬manda sa trebuiau să sară și s o îndeplinească, salutînd cu mîna la chipiu de parcă erau în armată, și m am văzut pe mine aliniat ca și ceilalți și spunînd da, dom¬nule, nu, domnule și atunci am vidvăzut cu claritate că Georgie avea stele pe pleciumeroi și era leit cu un general. Apoi l a chemat pe bătrînul Moho care avea un bici, și Moho era mult mai vîrstnik și mai încărun¬țit, cu cîțiva zubii lipsă, după cum s a văzut cînd a smehăit vidvăzîndu mă, iar apoi al meu gășkar Georgie a zis, arătînd spre mine: „Omul ăla este plin de jeg pe tzoale din cap pînă n picioare", ceea ce era adevărat. Așa că am skîncit: „Nu dați, vă rog nu dați, Fra", și am început să fug. Și alergam în zig zag cu Moho după mine, scuturîndu și golovanul de atîta smehăit, ples¬nind din sfîntul bici, și de fiecare dată cînd mă tolkaftea cu biciul ăsta auzeam un țiuțiuțiuit de sonerie elec¬trică, și țiuitul ăsta era și el un fel de durere.
Așa că m am trezit skor rapid, cu inima bum bum bum și bineînțeles că era o sonerie adevărată țîrrțîrr, soneria de la noi de la ușă. M am făcut că nu e nimeni acasă, dar țîrrrîitul una ntruna pînă am auzit un golos strigînd prin ușă:
— Deschide și fă te încoa', știu că ești în pat.
Am recunoscut golosul pe loc. Era golosul lui P. R. Deltoid (un nărod gliupîi, individu'), cel pe care ei îl numeau Consilierul meu Post Corecție, un celavek ocupat pînă peste cap cu cărțile lui. I am strigat vin, vin, vin cu un golos de parcă m ar fi durut ceva, m am dat jos din pat și, Fra, mi am pus pe mine un halat din ceva mătase cu modele de metropole pe el. Apoi mi am vîrît ale mele noghi în niște tuflecei de lînă finuți, mi am țesălat superba podoabă și eram gata pentru P. R. Del¬toid. I am deschis și a intrat tîrîindu și picioarele, ciu¬fulit, cu o șapkă veche și ponosită pe golovan, cu pe¬lerina murdară.
— O, Alex, băiete, îmi spune. Adineauri m am întîlnit cu mama ta. Zicea ceva de o durere undeva. Așa că fără școală azi, nu i așa?
— De fapt mă doare capul îngrozitor, Fra, domnule, îi zic cu golosul meu de domn subțire. Sper să mi re¬vin pînă după masă.
— Sau cu siguranță pînă diseară, nu? zice P. R. Del¬toid. Seara e marea distracție, nu i așa, Alex, băiete? Șezi, zice, șezi, șezi, de parcă el era gazda, iar eu mu¬safirul. Și se așeză în vekiul balansoar al tatei și înce¬pu să se legene, de parcă de asta ar fi venit. Îi zic:
— O ceașkă de ceaiok clasic, domnule? De ceai, vreau să zic.
— N am timp, îmi răspunde. Și se legăna privindu mă pe sub sprîncenele încruntate, de parcă ar fi avut tot timpul din lume. Chiar n am timp, zice el prostește.
Așa că am pus deoparte ibricul și zic:
— Cărui fapt îi datorez această deosebită plăcere? Este ceva în neregulă, domnule?
— În neregulă? zice skor rapid, șiret, uitîndu se la mine într un fel bănuitor, dar continuînd să se legene.
Apoi observă o reclamă în gazetta care era pe masă — o puiankă tînără, zîmbind apetisant cu grudele la vedere și care făcea reclamă, Fra, la minunățiile plaje¬lor iugoslave. Apoi, după ce a consumat o dintr o în¬ghițitură, îmi zice:
— De ce crezi că s ar fi întîmplat ceva rău? Ai făcut oare ceva ce nu ar fi trebuit să faci?
— Doar un fel de a zice, domnule, îi răspund.
— Ei bine, spune P. R. Deltoid, și eu îți zic doar ca un fel de a zice, ai grijă, Alex, puiule, fiindcă data viitoa¬re, așa cum bine știi, n o să mai ai parte de școala de corecție. Data viitoare va fi locul cu gratii și praful se va alege de munca mea. Dacă n ai nici o considerație pentru scîrba de tine, atunci măcar ai un pic pentru mine, căci am tras din greu din cauza ta. O bilă mare, neagră, crede mă pe cuvînt, pentru fiecare dintre voi pe care nu l am îndreptat, o recunoaștere a eșecului pen¬tru fiecare dintre voi care sfîrșește în gaura cu gratii.
— N am făcut nimic din ceea ce n ar fi trebuit să fac, domnule, zic. Milițoii nu mă au cu nimic la mînă, Fra, domnule, vreau să zic.
— Nu mă vrăji tu cu milițoii, zice P. R. Deltoid scîrbit, dar încă legănîndu se. Doar pentru că poliția nu a pus încă mîna pe tine nu înseamnă, după cum bine știi, că nu ai făcut nimic rău. A fost ceva bătaie azi noapte, nu? Un pic de tămbălău cu șișuri, lanțuri de bicicle¬tă și alte alea. Unul dintre prietenii unui anumit gră¬san a fost luat cu salvarea noaptea tîrziu de lîngă Uzina electrică și dus la spital, tăiat chiar urît, să știi. S a ros¬tit numele tău. Mie mi a ajuns la urechi pe căile obiș¬nuite. S au rostit și numele anumitor prieteni de ai tăi. Se pare că a fost o serie de delicte de toate felurile azi noapte. Bineînțeles că nimeni nu poate să dovedeas¬că nimic despre nimeni, ca de obicei. Dar țin să te pre¬vin, Alex, puiule, și asta pentru că îți sînt un bun prie¬ten, ca întotdeauna, singurul om din comunitatea asta bolnavă și tristă care vrea să te salveze de tine însuți.
— Apreciez toate astea, domnule, zic, credeți mă.
— Sigur că apreciezi, nuuu? păru că mîrîie. Numai ai grijă, atît îți zic. Noi știm mai mult decît crezi tu, Alex, puiule.
Apoi îmi zice cu un golos plin de amărăciune, dar continuînd să se legene:
— Ce se întîmplă cu voi toți? Problema asta o stu¬diem și am tot studiat o în ultima sută blestemată de ani, așa cum zic, dar n am ajuns încă la nici o conclu¬zie. Aveți un cămin cald, niște părinți buni și iubitori, și aveți și ceva minte. E oare un demon care și a făcut cuib înăuntrul vostru?
— Nimeni nu mă are cu nimic la mînă, domnule, zic. E ceva timp de cînd n au mai pus milițoii grebla pe mine.
— Tocmai asta este ceea ce mă îngrijorează, oftă P. R. Deltoid. Un pic cam de prea mult timp ca să nu îmi pută. După socoteala mea ești pe aproape. Ãsta e mo¬tivul pentru care îți spun, Alex, puiule, ține ți trompa ta tînără și frumoasă departe de mizerie, ca să zic așa. Am fost destul de clar?
— Limpede precum apa unui lac, domnule, zic. Lim¬pede ca un cer senin în plină vară. Vă puteți baza pe mine, domnule.
Și i am servit un zîmbet cu zubii la vedere.
Dar după ce s a uhodit, mi am făcut o oală de ceaiok beton și am rînjit în mine gîndindu mă la chekstia asta pentru care P. R. Deltoid și gașka lui își făceau griji. Admit că sînt rău, și dacă tolkaftesc, crastesc și crestez cu brișka plus clasicul viol, și dacă sînt poprit, ei bine, cu atît mai rău pentru mine, Fra, căci o țară nu poate funcționa dacă fiecare celavek se comportă cum am făcut o eu aseară. Așa că dacă mă vor popri, vor fi trei luni aici, alte șase dincolo, iar apoi, așa cum P.R. Deltoid a fost atît de amabil să mă prevină, data vii¬toare, în ciuda fragedelor mele primăveri, Fra, va veni la rînd lugubra grădină zoologică în persoană, așa că vă zic: „Aveți dreptate, dar e păcat, domnilor, căci eu nu pot suporta să fiu închis. Așa că în viitorul care acum pare că și întinde spre mine brațele albe ca zăpada și pure precum florile de crin, dacă șișul nu mă va prin¬de din urmă și dacă sîngele meu nu și va face numă¬rul printre fiare contorsionate și parbrize împrăștiate pe autostradă, țelul meu va fi ca sub nici o formă să nu mai fiu poprit vreodată." Ceea ce e doar o vorbă¬rie. Dar, Fra, ce mă face să rîd ca un malcik ce sînt este învîrtitul ăsta în jurul cozii în căutarea a ceea ce e ca¬uza răului. Nu caută și cauza binelui, așa că de ce ar face invers? Dacă liudii sînt buni, asta e pentru că le place, și nu o să fiu eu ăla care o să mă pun contra, așa că nu văd motivul să o fac atunci cînd este invers. Iar eu eram starostele celor de pe invers. Mai mult, răutatea apar¬ține individului, lui, ție sau mie, nouă înșine adin sin¬gurei, și individul ăsta a fost făcut de bătrînul Bog sau Dumnezeu în marea sa mîndrie și slavă. Dar non individul nu poate avea răul, asta însemnînd că cei din guvern, judecătorii și școlile nu și pot permite răul pentru că nu și pot permite individualul. Și oare is¬toria noastră modernă, Fra, nu e ea povestea unor in¬divizi bravi și malenkie, luptîndu se cu aceste mari ma¬șinării? Să știți că vorbesc serios, Fra. Dar ceea ce fac, fac pentru că îmi place.
Așadar, în dimineața zîmbitoare de iarnă, îmi beam ceaiokul meu beton cu moloko și lingură după lin¬gură după lingură de zahăr, mie plăcîndu mi foarte sladki, și am scos din cuptor gustarea pe care bătrîna și sărmana mea mamă mi o gătise. Era doar un ou pră¬jit, și nimic altceva, dar mi am prăjit pîine și am mîncat oul cu pîine prăjită și gem, savurîndu l pe măsu¬ră ce citeam gazetta. Gazetta era cea obișnuită, despre ultraviolență și bănci jefuite și greve și fotbaliști paralizînd de frică pe toată lumea cu amenințarea că nu vor juca sîmbăta viitoare dacă nu vor avea indemni¬zații mai mari, niște obrăznicături de malciki, asta erau. De asemenea tot mai multe excursii în spațiu și ecrane TV stereo tot mai mari și oferte de cutii cu fulgi de săpun gratis în schimbul etichetelor de pe conser¬vele de supă, super ofertă valabilă doar o săptămînă, care mă făcea să smehăiesc. Și mai era un articol mare și balșoi despre Tineretul Modern (adică despre mine, așa că mi am scos pălăria, rînjind în mine ca un bezmetik), scris de vreun celavek chel și foarte deștept. L am citit cu atenție, Fra, drinkăindu mi ceaiokul în continuare, cupă după cană după ceașcă, crănțănind feliutzele de pîine neagră prăjită, înmuiate în gemmm și n ohooou. Ãst celavek savant povestea chekstiile obișnuite, despre lipsa de educație paternală, cum îi zicea el, despre criza de profesori super duri care să scoată niște nenorociți de cerșetori din amărăștenii ăia inocenți, făcîndu i să ohohoh implore îndurare. Toate astea erau glupîie și mă făceau să rîd, dar era mișto să mergi înainte știind, Fra, că cineva te ține la curent cu noutățile. În fiecare zi apărea ceva despre Tineretul Modern, dar chekstia cea mai tare pe care au avut o vreodată în bătrîna gazetta, a fost un articol scris de un preot vîrstnik cu o zgardă pe post de guler, care zicea că după părerea lui de specialist și gavarea ca un om al lui Bog, DRACUL ERA MARELE VINOVAT și își făcea loc prin carnea tînără și nevinovată, iar res¬ponsabilă de lucrul ăsta era lumea adulților cu răz¬boaiele și bombele și toate prostiile lor. Așa că avea toată dreptatea. Așa că știa ce vorbește, ca reprezen¬tant al lui Dumnezeu. Așa că noi, tinerii și inocenții malciki, nu aveam nici o vină. Da, da, da.
Așa că, după ce am dat drumul la vreo două gîr gîr rîgîieli din al meu stomac plin și nevinovat, am des¬chis radioul și am început să scot din dulap tzoalele de după amiază. Era un program de muzică, un cvar¬tet de coarde malenki și drăguț, Fra, de Claudius Birdman, un tip pe care îl știam bine. Și a trebuit să smehăiesc în mine cînd mi am amintit de ce vidvăzusem odată într unui din articolele astea despre Tineretul Modern, despre cum Tineretul Modern ar deveni mai bun dacă s ar încuraja O Reală Apreciere a Artelor. Ma¬rea Muzică, se zicea, și Marea Poezie ar fi potolit Ti¬neretul Modern și l ar fi făcut mai civilizat. Civilizat pe ouăle mele sifilizate. Muzica mă face întotdeauna mai tăios, Fra, și mă face să mă simt ca însuși bătrînul Bog, gata să fulger și să trăznesc cu celavecii și puiancele skîncind sub a mea ha, ha putere. Așa că după ce mi am dikisit un pic lițofața și rukile și am terminat cu îmbră¬catul (tzoalele mele de după amiază erau genul stu¬dent: pantaloni albaștri clasici, pulovăr cu un A de la Alex), m am gîndit că ar fi momentul cel puțin să mă itkărăbănesc pe la disc butik (că aveam și tăieței, bu¬zunarele pline ochi cu denghi) și să văd dacă n am pri¬mit demult promisa și demult comandata Beethoven A Noua, stereo (adică Simfonia Corală) înregistrată sub bagheta magică a lui L. Muhaivir cu Falokratica Dam¬nata Orkestra. Așa că, Fra, am purces.
Ziua era cu totul altceva decît noaptea. Noaptea îmi aparținea mie și găștii mele și tuturor celorlalți nadțati, iar burghezii vîrstniki stăteau zăvoriți în spatele ușilor, dînd pe gît știrile glupîi de la televizor, dar ziua era pentru cei vîrstniki și tot ziua părea că sînt mai mulți milițoi sau patroci. Am luat autobuzul de la colț pînă în Centru, apoi m am întors pe jos pînă în Taylor Place unde era disc butikul căruia îi făceam favoarea de a i fi client neprețuit, Fra. Avea un nume glupîi — MELODIA, dar era un mesto de horrorshow, care de cele mai multe ori punea ruka skor rapid pe cele mai recente înregistrări. Am intrat înăuntru și nu mai erau alți clienți în afară de două tinere puiance sugînd la înghețata pe băț (și notați că era o iarnă rece ca dracu), în timp ce treceau în revistă cele mai noi discuri pop — Johnny Burnaway, Stash Kroh, The Mixers, Lay Quiet Awhile With Ed And Id Molotov și toată gașka. Puiancele astea nu puteau avea mai mult de zece ani, și, la fel ca mine, era clar că se hotărîseră să și ia o dimi¬neață liberă de la bătrîna sculă șkoală. Puteai să vidvezi cum și au imaginat că sînt deja niște dievuște în toată firea cînd au început să se fîțîie la vederea Credin¬ciosului Vostru Povestitor, Fra, cu sutienele umplute cu vată și mînjite cu roșu pe gube. M am dus la tej¬ghea, arborînd zîmbetul dințato politicos pentru bătrînul Andy din spatele ei (el însuși întotdeauna po¬liticos, întotdeauna de ajutor, un tip super horrorshow, chiar dacă era chel și foarte, foarte slab). Îmi zice:
— Aha, cred că știu ce vrei. Vești bune, vești bune. A ajuns.
Și dînd din mîini ca un mare dirijor ce ține tempo ul, se duse să l aducă. Cele două tinere puiance au în¬ceput să chicotească, cum fac toate la vîrsta aia, așa că le am aruncat o kăutătură oarecum rece. Andy s a întors skor rapid, fluturînd coperta albă și foarte stră¬lucitoare a celei de A Noua, care avea pe ea, Fra, lițofața trăznet de încruntată a lui însuși Ludwig van.
— Uite l, zice Andy. Să l încercăm?
Dar eu, lăkomindu mă ca naiba, vroiam să mă în¬torc acasă la al meu stereo, să pot să l slușesc adin sin¬gurel. Așa că am băgat mîna după denghi ca să plă¬tesc, cînd una dintre puiance îmi zice:
— Ce ți ai luat, Fratelo? Ce sculă, ce basculă? Tine¬rele dievuște aveau felul lor propriu de gavareală. The Heaven Seventeen? Luke Sterne? Goggly Gogol?
Și amîndouă chicoteau, legănîndu se și fîțîindu se. Și n momentul ăla mi a trăznit prin cap o idee care m a făcut aproape să cad pe spate de agonie și extaz, Fra, așa că n am putut să respir pentru aproape zece secunde. Mi am venit în fire, am arborat zubii proas¬păt spălați, și le zic:
— Ce sculă aveți acasă, micile mele surori, pe care să vă ascultați trilurile amețite?
Căci puteam vidvedea că discurile pe care și le cum¬păraseră erau chekstii dintr astea pentru adolescen¬ții pop fani.
— Pun pariu că n aveți altceva decît niște prăpădi¬te de moriști portative bune pentru picnic.
Iar ele au cam pus buza la chestia asta.
— Haideți cu unchiul, zic, să le ascultați cum tre¬buie. Să auziți trompetele îngerești și tromboanele dia¬volești. Vă invit.
Și le am făcut o plecăciune. Ele au chicotit din nou și una din ele zice:
— Da' ne e așa de foame! O, dac am putea să mîncăm!
La care cealaltă glăsuiește:
— Da, că bine zice, nu i așa?
Așa că le spun:
— Hai să păpați cu unchiul. Ziceți voi unde.
Așa că au început să se creadă super sofisticate, ceea ce era chiar patetic, și au început să vorbească cu golosuri de super lady despre Ritz și Bristol și Hilton și II Ristorante Granturco. Dar le am oprit cu „Haideți după unchiul", și le am dus la Pasta Parlour imediat după colț și le am lăsat să și umple lițofețele lor tine¬re și nevinovate cu spaghete și cîrnați și cremșnit și banana split și sos de ciocolată fierbinte pînă cînd aproape mi s a făcut rău uitîndu mă la ele, eu, Fra, neluînd altceva decît o felie de șuncă rece și un castron plin de chilii cu bulbuci. Cele două puiance semănau foarte tare, deși nu erau surori. Aveau aceleași idei sau aceeași lipsă de idei și aceeași culoare de păr — ca pa¬iele vopsite. Ei bine, astăzi se vor face mari. Astăzi va fi o zi de pomină. Fără școală după prînz, dar ceva edu¬cativ, cu Alex pe post de profesor. Numele lor erau, după cum spuseseră, Marty și Sonietta, destul de bezmetikuțe și supermoderne în felul lor copilăresc. Așa că le zic:
— Sigur că da, Marty și Sonietta. E timpul pentru marea audiție. Haideți.
Cînd am ieșit în strada rece nici nu le trecea prin cap să meargă cu autobuzul, o, nu, ci cu un taxi, așa că le am făcut pe plac, deși rînjind horrorshow în sinea mea și am chemat un taxi din rîndul parcat lîngă Cen¬tru. Șoferul, un celavek vîrstnik cu favoriți și tzoale foarte murdare, zice:
— Fără distrugeri. Lăsați scaunele în pace. Abia au fost retapițate. I am redus temerile lui stupide la tă¬cere și ne am îndreptat în grabă spre Flatblocul Mu¬nicipal 18 A, cu cele două puiance mici și căpoase chi¬cotind și șușotind. Așa că, să nu mai lungim vorba, am ajuns, Fra, și le am condus pînă la 10 8, și au gîfîit și s au hlizit pînă au ajuns sus, iar apoi au zis că le e sete, așa că am descuiat lada cu comori din camera mea și le am dat la cele două dievuște de zece ani cîte un Sco¬țian horrorshow, chiar dacă bine completat cu sifon plin de bule. Stăteau pe patul meu, încă nefăcut, legănîndu și picioarele, smehăind și drinkănind din cu¬pele cu picior înalt, în timp ce le puneam discurile lor malenkie și patetice la aparatul meu stereo. Și drinkăneau ca și cum ar fi fost o băutură aromată și dulce pen¬tru copii, pusă în pahare aurite scumpe, foarte frumoa¬se și încîntătoare. Dar ele îi tot dădeau înainte cu oh, oh, oh și ziceau întruna „Super" și „Marfă" și alte slove ciu¬date care erau foarte la modă în grupul lor tînăr. În timp ce le puneam tot rahatul ăsta, le am încurajat să mai bea un pahar, iar ele n au avut nimic împotrivă, Fra. Așa că atunci cînd am ajuns să le pun a doua oară fiecare din discurile lor pop patetice (erau două: „Honey Nose", cîntat de Ike Yard, și „Night After Day After Night", mor¬măit parcă de doi eunuci fără coaie, al căror nume l am uitat), erau aproape de culmea isteriei, așa cum se ma¬nifestă ea la tinerele puiance, sărind prin patul meu, iar eu împreună cu ele în cameră.
Ce s a întîmplat de fapt în după amiaza aia nu e ne¬voie să vă descriu, Fra, căci vă puteți imagina și sin¬guri. Alea două s au destzolit, tăvălindu se de rîs, căci credeau că este cea mai balșoaie distracție să l vadă pe bătrînul unchi Alex stînd în picioare, gol nagoi, cu o mînă în șold și cu cealaltă mînuind seringa precum un doctor în curul gol, și înțepîndu se apoi la modul clasic în a lui ruka pentru a primi infuzia de pisică fe¬roce a junglei. Am scos apoi preafrumoasa A Noua din coperta sa, așa încît Ludwig era și el gol nagoi acum, și am potrivit acul pe ultima parte, care era toată o binecuvîntare. Și au început contrabașii parcă să gavarească de sub patul meu către restul orchestrei, și apoi golosurile de masculi intervenind și spunîndu le tu¬turor să fie veseli și apoi aria binecuvîntată și încîntătoare despre Bucurie, strălucire glorioasă a cerurilor, iar apoi i am simțit pe bătrînii tigri înhățîndu mă și ca ata¬re le am înhățat și eu pe cele două tinere puiance. De data asta nu li s a mai părut nimic haios și s au oprit din răknetele de bucurie, și au trebuit să se supună straniilor și ciudatelor dorințe ale lui Alexandru cel Mare pe care A Noua și înțepătura hipo l au făcut ciudesnîi și zameceat de minunat și foarte pretențios, o, Fra. Dar amândouă erau foarte, foarte bete și cu greu mai simțeau ceva.
Cînd ultima parte s a terminat pentru a doua oară, cu toate talgerele și strigătele despre Bucurie Bucurie Bucurie Bucurie, cele două tinere puiance deja nu mai făceau pe marile doamne sofisticate. Parcă se trezise¬ră dîndu și seama de ce li se făcuse persoanelor lor malenki, spunînd că vor să meargă acasă și că eu eram o bestie feroce. Arătau ca după o bitkafteală zdravănă, ceea ce chiar primiseră, și erau pline de vînătăi și um¬flături. Păi, dacă n au vrut să se ducă la școală, ori¬cum trebuiau să și primească porția de educație. Și edu¬cație au primit. Skînceau și îi tot dădeau cu oh oh oh urile, în timp ce și puneau tzoalele pe ele și încer¬cau să mă înghioldito împungă cu pumnișorii lor mici, așa cum stăteam acolo gol nagoi și murdar, cu părul vîlvoi, căzut lat pe pat. Sonietta cea mică skîncea:
— Bestie și animal scîrbos. Jeg de om.
Așa că le am lăsat să și strîngă boarfele și să se care, ceea ce au și făcut, zicînd ceva despre cum vor chema patrocii să mă prindă și tot rahatul de rigoare. Au coborît apoi pe scări, iar eu m am prăbușit în somn, cu Bucuria Bucuria Bucuria Bucuria urlînd tot mai tare și izbindu se de toți pereții.



5

Dar din cauza asta ce s a întîmplat a fost că m am trezit tîrziu, aproape la șapte jumătate după cea¬sul meu, și chestia asta s a dovedit a nu fi prea inte¬ligentă. Căci poți vidvedea cu ochiul liber că în lumea asta rea totul se contabilizează. Poți ponima că fieca¬re lucru duce la alt lucru. Da, da, da. Aparatul meu ste¬reo nu mai cînta nici Bucuria, nici I Embrace Ye O Ye Millions, asta însemnînd că un celavekîl oprise, și ăsta nu putea fi decît fie Ma, fie Ta, căci după zgomotele pe care le slușeamînliving, cling cling ul farfuriilor și drinkănitul ceaiokului din cești, era clar că amîndoi își luau prînzul lor obosit după ce robotiseră, unul la fabrică, celălalt la magazin. Bieții bătrîni. Jalnici vîrstnici. Mi am pus halatul și am ieșit, deghizat în fiu unic și iubitor, zicînd:
— Salut, salut, salut la toată lumea. Mă simt mult mai bine după ce m am odihnit toată ziua. Sînt gata acum pentru munca de seară, să mai fac și eu un ban.
Căci asta credeau ei că făceam în zilele alea.
— Miam, miam, ce ai bun acolo, mami? E și pentru mine?
De fapt era ceva ca o plăcintă înghețată, pe care o dez¬gheța și apoi o încălzea, și nu părea deloc apetisantă, dar trebuia să zic și eu ceva. Tati îmi aruncă o privire suspicioasă și nu prea încîntată, dar nu mi spuse nimic, căci era conștient că nu ar fi îndrăznit, iar mami schiță spre mine un surîs mic și obosit, de genul oh, tu, fruct al pîntecelui meu, unicul meu fiu. Am por¬nit spre baie în pași de dans, klătindu mă rapid, căci mă simțeam murdar și lipicios, apoi m am dus din nou la mine în cameră pentru tzoalele de seară. După care, strălucitor, pieptănat, periat și în plină splendoare, m am așezat în fața feliutzei mele de plăcintă. Tataică miu îmi zice:
— Nu că aș vrea să mi bag nasul, băiete, dar unde anume lucrezi tu seara?
— O, zic eu meșterind, de cele mai multe ori treburi ocazionale, ca de exemplu o mînă de ajutor. Ici și colo, unde se poate.
I am aruncat o kăutătură piezișă drept între ochi, ca și cum i aș fi spus să și vadă de ale lui, că eu îmi văd de ale mele.
— N am cerut niciodată bani, nu i așa? Nici pentru haine, nici pentru distracții. Așa că de ce întrebi?
Tati începu să bîiguie ceva umil și penibil.
— Iartă mă, fiule, zice. Dar uneori mă îngrijorez. Uneori am vise. Poți să rîzi dacă vrei, dar sînt multe lucruri în vise. Azi noapte am avut un vis cu tine și nu mi a plăcut deloc.
— O!
Reușise să mă interesoveze acum cu visele lui despre mine. Simțeam și eu că avusesem un vis, dar nu puteam să mi amintesc exact despre ce era.
— Da? am zis, și m am oprit din mestecatul bucății mele de plăcintă cleioasă.
— Era atît de real, zice bătrînul. Te am văzut zărind pe stradă, bătut de alți băieți. Băieții ăștia erau precum băieții cu care obișnuiai să te încurci înainte de a fi trimis la ultima școală de corecție.
„O!" am rînjit în mine la chestia asta, tataică miu fiind convins că eu chiar m am cumințit sau crezînd că era convins. După care mi am amintit propriul meu vis, care fusese un vis al acelei dimineți cu Georgie dînd ordinele lui de general și bătrînul Moho smehăind fără dinți, în timp ce pleznea din bici. Dar mi se spusese odată că visele se întîmplă întotdeauna pe dos.
— O, nu te îngrijora vreodat' în ceea ce îl privește pe unicul tău fiu și moștenitor, o, tată al meu, îi zic. Tu teamă să nu ai. El poate singur de grijă să își poarte.
— Și, continuă tati, păreai fără apărare, scăldat în sînge și fără să poți lovi și tu.
Era chiar pe dos, așa că am mai avut un rînjet malenki și tăcut în mine însumi, după care mi am scos toți denghii din teșkerea, clincănindu i în timp ce i puneam pe fața de masă pătată cu sos. Zic:
— Uite, tati, nu i prea mult. E ce am cîștigat aseară. Dar poate de ajuns ca să luați un Scoțian mic, tu și mama, într un loc șic.
— Mulțam, fiule, zice, dar nu mai ieșim prea mult acum. Nu prea avem curajul să ieșim, străzile sînt așa cum sînt. Tot felul de huligani și așa mai departe. Ori¬cum, îți mulțumesc, mîine o să aduc acasă o sticlă de ceva și pentru ea. Și strecură tot acest cîștig murdar în teșkereaua pantalonilor săi, în timp ce mama era la klătitul vaselor în bucătărie. Așa că am ieșit împrăști¬ind de jur împrejur zîmbete pline de iubire.
Cînd am ajuns la parterul blocului, am fost oarecum surprins. Chiar mai mult decît atît. Am rămas blocat și cu botul căscat. Veniseră să mă întîmpine. Mă aștep¬tau lîngă pictura murală municipală, cea care înfățișa demnitatea nagoi a muncii, toată mâzgălită, celaveki și zune în fundul gol stînd serioși la roțile industriei, după cum v am mai spus, cu mizeriile alea desenate de către malcikii obraznici ieșindu le din bot. Moho avea în mînă ceva mare și gros ca un baton de vop¬sea de ulei neagră și scria cu el mare de tot slove mur¬dare peste pictura noastră municipală, în timp ce ne¬cheza în maniera Moho clasică, adică — hî, hî, hî. Dar se întoarse cînd Georgie și Pete îmi semnalară prezen¬ța cu saluturi de întîmpinare, arătîndu și zubii stră¬lucitori de gășkar, și trîmbiță:
— Iată l, este aici, ura, iată l, a sosit!, și schiță un soi de piruetă greoaie.
— Începusem să ne îngrijorăm, zice Georgie. Stăteam acolo, așteptînd și drinkănind bătrînul moloko cu tăi¬șuri, și tu nu mai apăreai. Așa că Pete aici de față și a închipuit că poate vreo chekstie sau alta te a jignit, așa că am venit la reședința ta. Nu i așa, Pete?
— Exact, zice Pete.
— Scuz acuz jacuzele mele, le răspund eu cu gri¬jă. Am avut ceva ca o durere în golovan, așa că a tre¬buit să dorm. Nu m au trezit cînd le am spus eu să mă trezească. În fine, sîntem aici, gata pentru ce bătrîna noce ne va oferi, nuuu?
Se pare că mă molipsisem cu acest „nuuu?" de la P. R. Deltoid, Consilierul meu Post Corecție. Foarte ciudat.
— Ne pare rău că te doare, zice Georgie, făcînd pe compătimitorul. Poate că ți ai folosit golovanul prea mult. Poate ai răcnit ordine și ai cerut disciplină și alte alea. Ești sigur că nu te mai doare? Ești sigur că n ai fi mai fericit să te întorci în pat? Și schițară cu toții un malenki rînjet.
— Ia vezi! zic. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Sarcasmul ăsta, dacă pot să i spun așa, nu vi se potrivește, micii mei prieteni. Se pare că ați gavarit un pic în liniște pe la spatele meu, făcînd mișto sau cam așa. Dar pentru că fac parte din gașkă și sînt șeful vostru, am cu siguranță dreptul să știu despre ce e vorba, nu? Așa că, Moho, ce vrea să zică rînjetul ăsta de prost gust de pe fața ta?
Căci Moho își deschisese botul pentru un soi de smehăială bezmetikă și mută. Georgie interveni skor rapid cu replica:
— Gata, nu te mai lua de Moho, Fra. Face parte din noul stil.
— Noul stil? zic. Cum adică? E clar că ați bîrfit în stil mare pe la spatele meu. Vreau să slușesc amănun¬te. Și mi am încrucișat rukile, pregătindu mă să ascult, sprijinit confortabil de balustrada ruptă și uitîndu mă de sus la ei, gașkă, așa cum singuri își spuneau, căci stăteam cu trei trepte deasupra lor.
— Nu te supăra, Alex, zice Pete, dar am vrea ca lu¬crurile să fie ceva mai democratice. Și nu să ne spui tu ce să facem și ce să nu facem tot timpul. Asta fără supărare.
Georgie continuă:
— Nu e vorba de supărare. E vorba despre cine are idei. Și care au fost ideile lui? Și în timpul ăsta își ținea ocii ațintiți disprețuitor spre mine. Mărunțișuri, chekstii malenki, așa ca azi noapte. Ne am făcut mari, Fra.
— Mai ziceți, spun fără să mă mișc. Vreau să mai slușesc.
— Păi, zice Georgie, dacă vrei, fie. Am itmișunat, am magazino crastit și alte alea, și cu ce ne am ales fieca¬re, în afară de o ruka jalnică de tăieței? Și cînd colo, nu¬mai ce l auzim pe Will Englezul la kafeneaua Muscleman povestind cum poate el să preia orice și ar pune un malcik în cap să jefuiască. Metal strălucitor și pie¬tre prețioase, continuă el cu privirea aia rece ațintită încă asupra mea. Sînt mulți, mulți, mulți bani de cîștigat, așa zicea Will Englezul.
— Păi, zic eu, foarte calm pe dinafară, dar plin de răzdraci pe dinăuntru. De cînd te nsoțești și te nvoiești tu cu Will Englezul?
— De azi, de ieri, zice Georgie. M am tot gândit adin singurel. De exemplu de la Sabatul trecut. Pot să am jîznia mea proprie, gășkare, nu i așa?
Mi se cam rupea de toate astea, Fra, dar le zic:
— Și ce veți face cu acești mulți, mulți, mulți denghi sau bani, cum atît de coios îi numiți? Nu aveți tot ce vă trebuie? Vreți o mașină, vă cade din pom. Dacă vreți cîțiva poli, îi luați, nu? De cînd strădania asta subită de a deveni capitalist mare și umflat?
— Ah, zice Georgie, gîndești și gavarești uneori ca un copil mic.
La care Moho dădu drumul la un hu hu hu.
— În noaptea asta, zice Georgie, o să dăm un crast de oameni mari.
Se părea așadar că visul meu spusese adevărul. Georgie pe post de general, spunîndu ne ce să facem și ce să nu facem, Moho cu biciul ca un buldog fără min¬te, mîrîind printre dinți. Dar am jucat în continuare cu grijă, cu mare, cu cea mai mare grijă, și am zis zîmbind:
— Grozav. Super horrorshow. Iată i că au inițiative. Þi am fost un bun profesor, așa că ia spune mi ce ai în cap, Georgie, băiatule.
— O, zice Georgie, cu un zîmbet șiret și viclean, nu crezi că mai întîi ar trebui să luăm bătrînul moloko plus? Ceva să ne ascută, amice, pe tine mai ales, că noi avem un avans față de tine.
— Ai gavarit exact ceea ce gîndeam, i am întors zîmbetul. Chiar vroiam să zic să mergem la dragul nos¬tru Korova. Da, da, da. După tine, Georgie, puiule.
Și am făcut ceva ca o plecăciune adîncă, zîmbind ca bezmetikul, dargîndind cu înfrigurare. Insă pe cînd am ajuns în stradă, mi am dat seama că a gîndi e pen¬tru cei fără pic de glagoră, în timp ce aceia care au glagoră se folosesc de inspirație și de ce le mai trimite Bog. Iar de data asta, ceea ce a venit în ajutorul meu a fost o muzică încîntătoare. Căci tocmai itinera pe a colo o mașină cu radioul pornit, așa că am putut să slușesc o măsură sau două din Ludwig van (era Con¬certul pentru vioară, ultima parte). Și în momentul ăla am vidvăzut limpede ce aveam de făcut. Așa că zic cu un golos adînc și gros:
— Chiar așa, Georgie, și am fulgerat în sus și n jos brișka mea cea tăietoare de gîtleje.
Georgie zise:
— Îh?, dar scoase skor rapid șișul, lama țîșnind din mîner, și iată ne față în față. Bătrînul Moho zice:
— Oh, asta nu i corect, și dădu să și desfacă lanțul din jurul taliei, dar Pete îi spuse punîndu și ruka ferm pe bătrînul Moho:
— Lasă i, așa e corect.
Așa că Georgie și Al Vostru Prea Umil pornirăm să ne dăm tîrcoale cu mișcări tăcute de felină, căutînd bre¬șe în apărare, cunoscînd fiecare stilul celuilalt un pic prea horrorshow, Georgie făcînd din cînd în cînd fen¬te cu șișul lui strălucitor, deși nu le înlănțuia prea in¬teligent. Și, în tot timpul ăsta, liudii treceau pe lîngă noi și vidvedeau toate astea, dar nu se amestecau, părîndu li se pesemne o priveliște obișnuită. Dar după aceea am numărat adin dva tri și am pornit la atak ak ak cu brișka, deși nu la lițofață sau la oci, ci la ruka ce ținea șișul și, Fra, l a scăpat. Da, l a scăpat. Și a scă¬pat șișul cu un clincănit pe trotuarul înghețat bocnă. Doar îi gîdilisem degetele cu brișka și acum se uita la firul malenki de krovi care devenea tot mai roșu în lu¬mina becurilor.
— Iar acum, zic, și eram eu acela care luasem ini¬țiativa, deoarece Pete îi dăduse lui Moho înțeleptul so¬viet de a nu și descinge uzia din jurul taliei, soviet pe care Moho îl ascultase — iar acum, Moho, domnia ta și cu mine vom face la fel, ce zici?
Moho dădu drumul la un „Aaaaaah" ca un animal balșoi și bezmetik, descolăcind lanțul din jurul taliei, cu o viteză horrorshow pe care nu puteai să nu o ad¬miri. Acum figura potrivită pentru mine era să mă ghe¬muiesc ca o broască pentru a mi apăra lițofața și ocii, așa că asta am și făcut, Fra, ceea ce l a surprins un ma¬lenki pic pe bătrînul Moho, el fiind obișnuit cu jap, jap, jap ul față în față. Trebuie să vă spun, totuși, că mi a ars una oribilă în spate, încît mă ardea bezmetik, dar durerea aia îmi spunea să atac skor rapid o dată pen¬tru totdeauna și să termin cu bătrînul Moho. Așa că mi am înfipt brișka în a lui noga stîngă, în koapsa lui kapsată, spintecînd doi țoli de haine, atît cît să dau drumul la un malenki strop de krovi, care să l bezmeticeaskă de tot pe Moho. Apoi, în timp ce el hău hău hăulea ca un cîine, am încercat să aplic același stil ca la Georgie, riscînd totul pe o mișcare — sus, pieziș și taie — și am simțit cum brișka se înfige destul de adînc în carnea încheieturii bătrînului Moho, care dădu dru¬mul la uzia lui șerpuită, smiorcăindu se ca un copil mic. Apoi încercă să și sugă tot sîngele care îi curgea din în¬cheietură, schelălăind în același timp, și era prea mult krovi de înghițit, așa că a început să facă bulbulbulbuci la gură, cel roșu țîșnind ca o arteziană, o splendoare, dar nu pentru multă vreme.
Zic:
— Ok, gașkă, acum ar cam trebui să știm cum stă treaba. Nu i așa, Pete?
— Eu n am spus niciodată nimic, zice Pete. N am gavarit nici măcar o slovă. Vezi că bătrînul Moho o să moară de cît sînge a pierdut.
— Nici vorbă, zic. Se poate muri o singură dată. Moho a murit înainte de a se fi născut. Kroviul cel roșu se va opri în curînd. Și asta pentru că nu tăiasem așa nu¬mitele legături centrale. Așa că îmi scot eu însumi taștuka mea curată de la teșkerea și îi înfășor cu ea ruka bătrînului Moho muribund, care urla și gemea, iar kro¬viul s a oprit, Fra, exact așa cum am spus că va face. Așa că acum cred că știau cine era stăpîn și conducă¬tor, o, sărmană turmă.
Nu mi a luat mult să i potolesc pe acești doi soldați răniți în căldurica de la Duke of New York, cu niște brandy uri mari în față (cumpărate cu tăiețeii lor, căci eu îi dădusem pe toți ai mei lui tata) și cu comprese cu taștukele înmuiate în borcanul cu apă. Bătrînele puiance cu care fuseserăm atît de horrorshow aseară erau tot acolo și îi dădeau înainte cu „Mulțam, copii" și „Dumnezeu să văbinecuvînteze, băieți" de parcă nu se mai puteau opri, chit că nu mai repetasem samarito gestul și în seara asta. Dar Pete zise:
— Și care mai e viața voastră, fetelor? și le cumpă¬ră bere neagră și sifon, el părînd a fi plin de denghi la teșkerea, așa că au continuat mai tare cu ale lor „Dum¬nezeu să vă binecuvînteze și să vă țină sănătoși" și „N o să vă lăsăm la greu, băieți" și „Cei mai buni co¬pii din lume, asta sînteți voi".
Cînd au terminat, îi zic lui Georgie:
— Ne am întors de unde am plecat, nu? Exact cum eram înainte și uităm totul, nu iașa?
— Așa, așa, așa, zise Georgie.
Dar bătrînul Moho părea încă zdruncinat și chiar zise:
— L aș fi putut dovedi cu uzia mea pe bastardul ăla mare, doar că mi s apus în cale un celavek, ca și cum s ar fi luptat nu cu mine, ci cu vreun alt malcik. Zic:
— Ei bine, Georgie, băiatule, la ce te ai gîndit?
— O, zice Georgie, nu astă seară, te rog, nu în asta noce.
— Cum? Doar ești un celavek mare și puternic, zic, ca noi toți. Nu sîntem copii mici, nu i așa, Georgie, bă¬iatule? Așa că spune dar ce coptu ai tu în a ta minte?
— Aș fi putut să i rad una horrorshow peste oci, zice Moho, iar bătrînele babuște tot îi dădeau înainte cu „Mulțam, copii".
— Mă gîndeam la casa aia, știi? spune Georgie. Cea cu două becuri afară. Aia cu numele ăla glupîi.
— Ce nume glupîi?
— Mansion sau Manșe sau tot așa ceva tîmpit. Unde locuiește puianka aia foarte vîrstnikă împreună cu pi¬sicile ei și cu toate chekstiile alea veki și valoroase.
— Adică?
— Aur și argint și ceva bijuterii. Așa zicea Will En¬glezul.
— Le vidvăd, zic. Le vidvăd chiar horrorshow.
Știam la ce se referea — Orașul vechi, chiar în spa¬tele Blocului Victoria. Ei bine, conducătorul adevărat și horrorshow știe întotdeauna cînd să dăruiască sau să se arate generos față de subalternii lui.
— Foarte bine, Georgie, zic. O idee bună și demnă de urmat. Ne itkărăm chiar acum.
Și pe cînd ieșeam afară, bătrînele babuște ziceau:
— N o să scoatem un cuvînt, copii. Ați fost tot timpul aici, băieți. Așa că le zic:
— Ce fete bune! În zece minute sîntem înapoi să vă mai cumpărăm ceva.
Și iată mă conducîndu mi gașka spre împlinirea destinului meu.



6

Chiar după Duke of New York mergînd spre est erau birouri, apoi vekea bibliotecă unde avusese loc kafteala, urma apoi blocul ăla balșoi numit Victo¬ria Flatblock, după vreo victorie sau alta, iar apoi ajun¬geai la casele alea de tip veki din acea parte a orașu¬lui care se numea Orașul vechi. Găseai ceva dome vechi și horrorshow pe aici, Fra, cu liudi vîrstniki care trăiau în ele, colonei lătrători, subțiri șibătrîni, cu bas¬toane, și puiance bătrîne care erau văduve și dame vîrst nice și surde, cu pisici și care, Fra, nu avuseseră par¬te de atingerea nici unui celavek în întreaga și pura lor jîznie. Și tot aici, într adevăr, erau chekstii veki care și ar fi găsit prețul în tăieței pe piața turistică, precum tablouri și bijuterii și alte rahaturi veki din epoca pre plastică. Așa că am ajuns, frumos și în liniște, la aceas¬tă domă numită Manșe, care avea becuri în abajururi de sticlă pe stîlpi metalici, de parcă ar fi păzit ușa din față de ambele părți, și era o lumină micăîntr una din camerele de la parter, așa că ne am croit drum prin întunericul străzii ca să ne uităm pe acea fereastră. Fe¬reastra avea gratii ca și cum casa ar fi fost o închisoa¬re, dar puteam vidvedea bine și limpede ce se itpetrecea înăuntru.
Ce vedeau ochii noștri era că puianka asta vîrstnikă, cu voiosul foarte cărunt și cu o lițofață extrem de zbîrcită, tocmai turna bătrînul moloko dintr o sticlă de lapte în castronașe și așeza apoi aceste castronașe jos pe podea, încît puteai să spui că era plin de mîțe și kotoșmani mieunători, torcînd pe la picioarele ei. Și am mai putut vidvedea una sau două skotine mari și gra¬se, sărind pe masă cu boturile lor căscate tot mai mult, mai mult și mai mult. Și puteai s o vidvezi pe bătrîna babușkă răspunzîndu le, gavarind într o limbă bos¬corodită către pisoiașii ei. În cameră puteai vidvedea o mulțime de picturi vechi pe pereți și ceasuri antice și foarte elaborate, precum și ceva vase și decorațiuni care și ele păreau veki și doroghie. Georgie șopti:
— Putem să luăm pe ele niște denghi chiar horrorshow, Fra. Will Englezul de abia așteaptă.
Pete zice:
— Cum intrăm?
Acum era rîndul meu, și trebuia să mă mișc skor rapid, înainte ca Georgie să ne spună cum.
— Prima chekstie, șoptesc, e să încercăm calea obiș¬nuită, ușa din față. Mă voi duce foarte politicos și voi zice că unuia din gașka mea tocmai i s a făcut rău în¬tr un mod ciudat pe stradă. Georgie ar putea să facă pe bolnavul cînd o să deschidă. Apoi o să cer apă sau să telefonez la doctor. După aia o să fie simplu să intrăm.
Georgie zice:
— Poate că nu deschide.
Îi răspund:
— Vom încerca, nu?
Ridică din pleciumeroi, strîmbîndu se ca o broască. Așa că le spun lui Pete și bătrînului Moho:
— Voi doi, gășcari, veți sta de fiecare parte a ușii, bine?
Încuviințară în întuneric da, da, da.
— Așadar, îi zic lui Georgie și mă îndrept fără fri¬că spre ușa din față.
Era o sonerie și am apăsat o și un țîrîit se auzi țîrr, țîrr în holul dinăuntru. Urmă un fel de slușire, de par¬că puianka și kotoșmanii ei și ar fi ciulit urechile la țîr țîr țîrîitul ăsta, minunîndu se. Așa că am apăsat pe bătrînul zvonak un malenki pic mai presant. M am aple¬cat apoi spre deschizătura pentru scrisori prin care am strigat cu un golos plin de rafinament:
— Ajutor, doamnă, vă rog. Prietenului meu tocmai i s a făcut rău pe stradă. Dați mi voie să telefonez la un doctor.
Am vidvăzut cum se aprinde lumina în hol, după care am auzit ale babuștei noghi tîrșîindu și șleap șleap papucii pînă la ușa din față, și mi a trecut prin cap ideea, nu știu de ce, că avea la fiecare subsuoară cîte un pisoi mare și gras. Apoi a strigat cu un golos sur¬prinzător de jos:
— Cară te! Cară te sau trag! Georgie a auzit și a vrut să chicotească. I am răspuns cu un soi de suferință și de presiune în golosul meu de gentleman:
— O, doamnă, vă rog, ajutați mă! Prietenului meu îi este foarte rău.
— Cară te! strigă ea. Îți știu tertipurile tale murda¬re ca să mă faci să deschid ușa și să cumpăr apoi lu¬cruri pe care nu le vreau. Cară te, îți spun.
Asta chiar că era o inocență încîntătoare.
— Cară te, zise din nou, sau o să mi pun pisicile pe tine. Puteai să zici că este un malenki pic bezmetikă, din cauză că și a trăit toată viața adin singurică. Apoi m am uitat în sus și am vidvăzut o fereas¬tră cu cercevea dea¬supra ușii de la intrare, și era mult mai skor rapid s o facem așa, cățărîndu ne unul pe pleciumeroii celuilalt ca să ajungem înăuntru. Căci altfel, tîrguiala asta ar fi durat întreaga noce.
Așa că am spus:
— Prea bine, doamnă, dacă nu vreți să ne ajutați, o să mi duc prietenul suferind în altă parte.
Așa că le am făcut cu ochiul gășkarilor mei, ei tăcînd chitic în continuare, doar eu plîngîndu mă cu voce tare:
— Ai răbdare, prietene, sigur vom găsi un alt bun samaritean în altă parte. Nu trebuie să o învinuim pe această doamnă în vîrstă că este atît de suspicioasă cu atît de mulți nemernici și pungași mișunînd în noap¬te. Cu siguranță, nu.
Apoi am așteptat din nou în întuneric și eu am șoptit:
— Gata, ne întoarcem la ușă. Eu o să stau pe pleciu¬meroii lui Moho. O să deschid fereastra aia și o să in¬tru, gașkă. O s o amuțesc pe bătrîna puiankă și o să vă deschid la toți. Nici o problemă.
Pentru că trebuia să le arăt cine era conducătorul și celavekul cu idei.
— Uite, zic. Chekstia aia horrorshow sculptată în pia¬tră de deasupra ușii e numai bună ca să mi țină ale mele noghi.
Au vidvăzut o cu toții și au căzut în freză de cum de m am gîndit, și au zis și au încuviințat da, da, da în întuneric.
Așa că ne am întors în vîrful picioarelor la ușă. Moho era malcikul nostru puternic și greu, iar Pete și Georgie m au ridicat pe pleciumeroii bărbătești și balșoi ai lui Moho. Și n tot timpul ăsta, grație emisiunii de pe programul ăla glupîi de la TV și grație fricii de noap¬te aliudilor din lipsă de poliție de noapte, strada a ră¬mas pustie. Stînd pe pleciumeroii lui Moho, am vidvăzut că sculptura aia în piatră de deasupra ușii se po¬trivea perfect cu cizmele mele. Am îngenuncheat, Fra, și iată mă. Fereastra, așa cum m am așteptat, era în¬chisă, dar mi am scos brișka și am crăpat sticla feres¬trei, mînuind la fix mînerul de os. În tot timpul ăsta, sub mine, gașka respira din greu. Așa că mi am bă¬gat ruka prin spărtură și partea de jos a ferestrei a alu¬necat în sus frumos și ușor ca argintul. Și m am stre¬curat înăuntru de parcă aș fi alunecat într o cadă cu apă. Iar oile mele erau acolo, sub mine, cu boturile lor deschise cum se uitau în sus, O, Fra.
M am trezit în întunericul ticsit cu paturi și bufete și scaune grele și balșoaie și mormane de cutii și cărți de jur împrejur. Dar mi am făcut drum cu bărbăție spre ușa camerei în care eram, uitîndu mă să văd vreo urmă de lumină pe sub ea. Ușa s a deschis cu un scîrțîiiiiiiit și m am trezit pe un hol în care dădeau alte uși. Cît de multă risipă, Fra, vreau să zic toate camerele astea și doar o harpie bătrînă și pisoii ei, dar poate că mîțele și kotoșmanii aveau dormitoare separate și mîncau smîntînă și capete de pește precum altețele regale și prin¬ții. Auzeam glasul înăbușit al puiancei ăsteia bătrîne, undeva mai jos, zicînd: „Da, da, da, asta e", dar pe¬semne că gavarea cu mieunătoarele de la picioarele ei, care mieunauuuuu pentru mai mult moloko. Apoi am văzut scările care duceau în hol, și mi am zis că ar trebui să i arăt găștii mele nestatornice și de doi bani că eu valoram cît ei trei la un loc și chiar mai mult. Așa că voi face totul adin singurel. Voi da drumul la ultraviolențe asupra acestei puiance vîrstnice și asu¬pra pispisoilor ei dacă e nevoie, apoi o să mi bag ale mele ruki pînă n coate în ceea ce arată a fi polenznîi poleială de adevăratelea și mă voi duce valsînd spre ușa din față, o voi deschide, lăsînd să curgă aurul și argintulpe gașka mea în așteptare. Trebuie să învețe to¬tul despre arta conducerii.
Așa că am itcoborît încet și cu gingășie, admirînd de a lungul spiralei scărilor tablouri groahznice de pe vremuri — dievuște cu păr lung și gulere înalte, pei¬saje de la țară cu pomi și cai, și celavekul cel sfînt și bărbos, gol nagoi atîrnînd de o cruce. Peste tot era un miros umed de pisici și de pește pentru pisici și de praf vechi în toată doma, total diferit de cel de la blocuri. Și cum am ajuns jos am vidvăzut lumină în camera asta din față, unde ea împărțea moloko la mîțe și la kotoșmani. Mai mult, puteam vidvedea skotinele alea mari și ghiftuite, intrînd și ieșind cu cozile lor fluturînde, și frecîndu se de partea de jos a ușii. În holul în¬tunecat pe un piedestal mare de lemn am vidvăzut o statuie malenkaia și frumoasă care strălucea în lumi¬na camerei, așa că am crastit o numai pentru suflețelul meu, căci înfățișa o dievușkă tînără și slabă, stînd într un picior cu brațele întinse, și puteam să văd că e făcută din argint. Așa că o aveam în mînă cînd am itintrat în camera cu lumina aprinsă, zicînd:
— Hi, hi, hi! În sfîrșit ne întîlnim. Se pare că gavareala noastră prin gaura de la scrisori nu a fost, ca să spun așa, prea satisfăcătoare. Trebuie să admitem că nu, o, chiar că nu, harpie vîrstnikă și împuțită.
Și m am chiorît la lumina acestei camere și la bătrîna puiankă din ea. Era plin de mîțe și kotoșmani, mișunînd peste tot pe covor, cu bucăți de blană plutind în aer, și skotinele astea grase erau de toate felurile și de toate culorile, negre, albe, tărcate, roșcate, ca de baga, și de toate vîrstele de asemenea, așa că erau pisoi care se jucau unul cu altul și erau mîrtani gata crescuți și mai erau unele foarte rele, bătrîne, scuipînd din cînd în cînd. Stăpîna lor, bătrîna puiankă, se uită la mine fioros ca un bărbat și mi zice:
— Cum ai intrat? Păstrează distanța, canalie nemer¬nică, sau o să mă văd nevoită să te lovesc.
Am dat drumul la o smehăială horrorshow la ches¬tia asta, vidvăzînd că avea în ruka ei cu vene îngro¬șate un baston rablagit din lemn pe care îl ridicase și mă amenința. Așa că, ținîndu mi zubii strălucitori la vedere, m am dat mai aproape de ea, cu răbdare, și pe cînd mă apropiam am văzut pe ceva ca un bufet o chekstie mică și drăguță, cea mai malenkaia și încîntătoare chekstie pe care orice malcik pasionat de muzică, așa cum eram eu, și ar fi dorit vreodată să o vadă cu pro¬priii lui oci, căci părea a fi golovanul și pleciumeroii lui însuși Ludwig van sau ceea ce ei numeau un bust, o chek¬stie ca de piatră, cu păr lung din piatră și oci orbi și cra¬vata lui mare șiînfoiată. M am îndreptat spre ea zicînd:
— Doamne, ce frumos, și totul numai pentru mine!
Dar itducîndu mă spre ea, cu ocii mei numai pe ea, și cu a mea ruka lacom întinsă, nu am văzut castroanele cu lapte de pe podea, așa că am nimerit într unul și mi am pierdut oarecum echilibrul.
— Hopa, zic, încercînd să mă îndrept, dar puianka aia bătrînă m a ajuns din urmă foarte vicleană și cu o mare skor rapiditate pentru vîrsta ei și poc, poc m a poc¬nit drept în golovan cu bucata aia de baston. Așa că m am trezit sprijinindu mă pe ale mele ruki și pe ge¬nunchi, încercînd să mă ridic și zicînd:
— Urît, urît, urît.
Și ea poc, poc din nou, spunînd:
— Ploșniță mică, jalnică și nenorocită, spărgînd ca¬sele oamenilor adevărați.
Nu mi a plăcut acest poc, poc, așa că am apucat de capătul bastonului, care se prăvălea din nou în jos, iar ea și a pierdut echilibrul și a încercat să se îndrepte, ținîndu se de masă, dar fața de masă a alunecat cu bor¬canul cu lapte și cu o sticlă goală de lapte, împrăști¬ind pleoșcuri albe în toate direcțiile, după care s a tre¬zit pe podea, mormăind și dîndu i înainte cu:
— Blestemat să fii, băiete, o să vezi tu!
Acum toate pisicile s au speriat și s au pornit să fugă și să sară într o panică pisicească, unele dintre ele acuzîndu se reciproc, începînd tolkafteli pisicești cu miau, miorlau și grrrrr și craaac. M am ridicat pe ale mele noghi și iat o pe vîrstnikă prezidentă rea și amenin¬țătoare, cu bărbia tremurîndă și încercînd să se ridi¬ce de pe podea, așa că m am văzut nevoit să i aplic o lovitură malenkaia finuță peste lițofață, care se pare că nu i a plăcut, căci a început să țipe „Auuuuuu", și puteai să vidvezi cum lițofață ei zbîrcită devine vînăto purpurie acolo unde aterizasem cu a mea noga.
Cînd m am dat înapoi ca să mă redresez după lovi¬tură, pesemne că am călcat pe coada uneia dintre mîțoancele răknitoare și dratluptătoare, căci am slușit un „Miauuu" gromki și ceva din blană și dinți și gheare s a încolăcit în jurul piciorului meu, și m am trezit blestemînd și scuturîn¬du mă ca să scap de ea, cu statue¬ta cea malenkaia de argint în a mea ruka, încercînd să trec peste bătrîna puiankă de pe jos, ca să ajung la dragul de Ludwigvan, încremenit în piatră. După care am nimerit în alt castron plin ochi cu moloko cu smîntînă și aproape am zburat din nou pe jos, întreaga chekstie fiind tare caraghioasă dacă ai fi putut să ți o ima¬ginezi ca întîmplîndu i se altui celavek și nu Umilului Vostru Povestitor. Apoi puianka cea vîrstnikă s a întins printre toate mîțele alea mieunînde și dratluptînde și m a prins de noga, tot dîndu i înainte cu „Huoooo" la mine, și, dezechilibrîndu mă, de data asta chiar am aterizat pe jos peste moloko ul împroșkat și kotoșmanii zgîrie tot, și bătrîna prezidentă a început să mi bumbăcească lițofața, răknind întruna:
— Pe el, bateți l, zmulgeți i unghiile, gînganie mica și afurisită — asta numai către mîțele ei, la care, de par¬că ar fi ascultat de puianka cea vîrstnikă, doi kotoșmani s au urcat pe mine și au început să mă zgîrie ca bez¬meticii. Așa că am devenit și eu bezmetik, Fra, și am dat cu ei de pămînt, dar babușka începu să țipe:
— Scîrbă, să nu te atingi de pisoiașii mei — și și în¬fipse ghearele în lițofața mea.
Așa că a fost rîndul meu să răknesc:
— Tu, sumka bătrînă și jegoasă — și, ridicînd malenkaia statuetă de argint, i am atins o skatoalkă discre¬tă și elegantă la golovan, ceea ce a redus o horrorshow și cu grație la tăcere.
După ce m am ridicat de pe jos dintre mîțele și kotoșmanii miorlăitori, ce altceva am putut să slușesc în depărtare decît sirena urlătoare a bătrînei mașini de poliție, și mi a trecut skor rapid prin cap că bătrîna pre¬zidentă a pisicilor vorbea la telefon cu milițoii atunci cînd eu credeam că le vorbește mieunătorilor și mior¬lăitorilor, căci devenise suspicioasă după ce sunasem labătrînul zvonok, pretinzînd că cer ajutor. Așa că, slușind zgomotul înfricoșător al patrocaravanei, m am năpustit la ușa din față, am robotit pînă am desfăcut toate încuietorile și lanțurile și zăvoarele și alte chekstii protectoare. Am reușit să o deschid și cine altul mă aștepta în prag decît bătrînul Moho și abia am apucat să i vidvăd pe ceilalți doi așa ziși gășkari ai mei luîndu și tălpășița.
— La o parte! îi strig lui Moho. Vin patrocii!
La care Moho zice:
— Iar tu vei rămîne să te întîlnești cu ei, hî, hî, hî, și atunci am vidvăzut că și desfăcuse uzia, apoi a ri¬dicat o, a încolăcit o vîjjjjj și mi a descolăcit o cu gra¬ție și artistic peste oci, pe care abia am apucat să i în¬chid la timp.
Am început să urlu acolo, încercînd să vidvăd, cu toată marea durere care urla și ea, iar Moho îmi zice:
— Nu mi place că ai făcut ce ai făcut, bătrîne gășkar. N a fost corect să mi faci ce și cum mi ai făcut, brat.
Și am slușit cum cizmele lui balșoaie și umflate tro¬păie depărtîn¬du se, el dispărînd hî, hî, hî în întune¬ric și cam la șapte secunde după aceea am slușit ma¬șina milițoilor gonind într un urlet de sirenă asurzitor, de parcă era un animal bezmetik care se năpustea. Ur¬lam și eu, și clătinîndu mă mi am trosnit golovanul drept de peretele holului, căci îmi țineam ocii strîns în¬chiși și toate lichidele care țîșneau din ei dădeau o im¬presie de agonie. Așa că bîjbîiam prin holul de la in¬trare cînd au ajuns milițoii. Nu puteam să i văd, dar puteam să i slușesc, și chiar să le miros blestemata lor duhoare de bastarzi și imediat i am putut simți pe bas¬tarzi cum îmi aplică grosolan mișcarea clasică, cea cu brațul răsucit la spate și mă împing afară. Și am mai putut să slușesc golosul unui milițoi părînd a veni din camera din care ieșisem cu toate mîțele și kotoșmanii: „E lovită urît, dar respiră", și în tot timpul ăsta se auzeau miorlăituri asurzitoare.
— Ce plăcere deosebită, am auzit golosul altui mi¬lițoi zicînd în timp ce eram tolkaftit cu grosolănie și viteză în mașină. Micul Alex la discreția noastră. Am urlat:
— Sînt orb, Bog să vă ardă și să vă umple de sînge, bastarzi groahznici ce sînteți!
— Ciocu' mic, smehăia parcă alt golos, și mi arse o skatoalcă peste bot cu ruka, pe care am simțit un ghiul sau cam așa ceva.
— Trăzni v ar Bog să vă trăznească, împuțiții naibii de bratnici! Unde sînt ceilalți? Unde i gașka mea îm¬puțită și trădătoare? Unul din ai mei bratia blestemați și groahznici m a izbit cu lanțul drept peste ori. Prindeți i, pînă nu scapă! A fost numai ideea lor, Fra. M au silit s o fac. Sînt nevinovat, Bog să vă căsăpească.
Smehăiau acum cu toții de mine, cu toată cruzimea de care erau în stare, și mă tolkafteau pe bancheta din spate a mașinii, dar eu îi tot dădeam înainte cu așa zisa mea gașkă, pînă cînd am vidvăzut că era în zadar, căci pesemne că se întorseseră la căldurică în Duke of New York și vîrau acum cu de a sila bere neagră și sifon și Scoțieni dubli pe gorlgîtlejele ascultătoare ale acelor puiance împuțite șivîrstnice care spuneau: „Mulțam, copii. Dumnezeu să văbinecuvînteze, băieți. Ați fost aici tot timpul, copii. Nici că v ați mișcat de sub ochii noștri."
În timpul ăsta, cu sirena urlînd, goneam spre patrol circă, înghesuit între doi milițoi, brute rînjite care mi tot dădeau ghionturi plus ceva malenkaia tolkafteală. Apoi mi am dat seama că pot să mi ridic un pic oci pleoapele și că pot vidvedea parcă printre lacrimi un fel de oraș care curgea pe lîngă noi, luminile contopindu se unele în altele. Îi puteam vidvedea acum cu ocii care mă usturau pe cei doi milițoi rînjiți care stăteau cu mine în spate și pe șoferul cu gît subțire și pe bastardul cu grumazul umflat de lîngă el, acesta din urmă gavarind sarkastic și zicîndu mi:
— Ei, Alex, băiatule, cu toții de abia așteptăm să pe¬trecem o seară plăcută împreună, nu i așa?
Zic:
— De unde și pînă unde știi cum mă cheamă, bru¬tă rîncedă și împuțită? Dea Bogul să putrezești în iad, bratnic groahznic ce ești, poponaru' naibii!
Așa că au smehăit cu toții la faza asta și mi am sim¬țit uha apucată de unul din milițoii ăia împuțiți care stăteau cu mine în spate. Ãla cu gîtul gras de lîngă șo¬fer zice:
— Toată lumea a auzit de micuțul Alex și de gașka lui. Alex al nostru a ajuns un tînăr foarte celebru.
— E din cauza lor, am țipat eu. Georgie și Moho și Pete. Nu s gașka mea, bastarzii!
— Ei bine, zice gît gros, ai toată seara la dispoziție ca să ne spui întreaga poveste a caznelor nerușinate la care te au supus gentlemanii ăia tineri și cum l au dus ei la pierzanie pe sărmanul și nevinovatul Alex.
Apoi ceva ca o altă sirenă de poliție făcu vuum pe lîngă noi, dar mergea în direcția opusă.
— E pentru bastarzii ăia? întreb. Îi luați și pe ei, bas¬tarzilor?
— Aia, zice gît gros, e o ambulanță. Sigur se duce după bătrîna doamnă, victima ta, ticălos nemernic și nenorocit.
— Numai ei sînt de vină, urlu eu, clipind din ocii care mă usturau ca naiba. Bastarzii o să drinkănească liniștiți în Duke of New York. Prindeți i și pe ei, dracu să vă ia, poponari împuțiți! Urmă o smehăială și mai mare și încă o malenkaia tolkafteală, Fra, peste bietul meu bot care mă ustura. Apoi am ajuns la patrolcirca lor împuțită și în timp ce mă ajutau să ies din mași¬nă cărîndu mi șuturi și îmbrînceli și mă tolkafteau în sus pe scări, mi am dat seama că numai cinstit n or să joace bratnicii ăștia groahznici și împuțiți, trăzni i ar Bog să i trăznească.



7

M au vîrît în cantora aia luminată foarte pu¬ternic și zugrăvită în alb, care avea un von înțepător, un amestec parcă de vomă și latrină și dezinfectant și boturi duhnind a bere, toate aceste mirosuri venind dinspre locurile cu gratii de alături. Puteai să i auzi pe unii dintre pleni blestemînd și cîntînd în celulele lor și mi s a năzărit că l slușesc pe unul bătînd ritmul în perete:

Și mă voi întoarce la iubita mea, iubita mea
Cînd tu, iubito, vei pleca.

Dar golosurile milițoilor le ziceau să și țină gura, și puteai sluși chiar și un zvuk, ca și cum cineva ar fi fost tolkaftit super horrorshow și ar fi țipat auuuuuu, și era ca un golos de bătrînă puiankă beată, nu de băr¬bat. Cu mine în cantora asta mai erau patru milițoi, fiecare drinkănindu și cu zgomot ceaiokul, care se afla într un castron mare pe masă, și sugeau și din cînd în cînd rîgîiau deasupra cănilor lor jegoase și balșoaie. Mie nu mi au oferit nimic. Tot ce mi au dat, Fra, a fost o oglindă veke și prăpădită ca să mă văd în ea, și în¬tr adevăr nu mai era Povestitorul vostru tînăr și ară¬tos, ci o strigoaie de priveliște, botul fiindu mi umflat și ocii foarte roșii și nasul bumbăcit și el un pic. Au smehăit horrorshow cu toții cînd au vidvăzut groaza de pe fața mea, și unul din ei zice:
— Pare a fi coșmarul fragedei iubiri.
Apoi apăru un milițoi superior, cu ceva stele pe pledumeroi, ca să arate cît de sus, sus, sus pus este, mă vidvăzu și zise:
— Hmm.
După care au început. Le zic:
— N o să scot nici măcar o singură slovă singurică pînă nu mi aduceți un avocat. Cunosc legea, bastarzilor.
Bineînțeles că au smehăit bine și gromko la faza asta, iar superiorul milițoi înstelat zice:
— Foarte bine, băieți, o să începem prin a i arăta că și noi cunoaștem legea, dar să cunoști legea nu e totul.
Avea un golos ca de gentleman și vorbea pe un ton foarte plictisit, și, cu un zîmbet ca de gășkar, făcu un semn cu capul către un bastard mare și gras. Bastar¬dul ăsta mare și gras își scoase tunica și puteai vidvedea că avea o divlă mare și veke, apoi se apropie de mine nu prea skor rapid și cînd și a deschis botul într un fel de rînjet viclean și foarte plictisit, am simțit vonul de la ceaiokul cu lapte pe care tocmai îl drinkănise. Nu era prea bine bărbierit pentru un patrok și puteai vidvedea niște pete uscate de transpirație pe cămașa lui la subsuoară, și puteai să i simți vonul ca de ceară din urechi în timp ce se apropia. După care își încleșta a lui ruka împuțită și roșie și mi trase una drept în burtă, ceea ce n a fost cinstit, fază la care toți ceilalți milițoi își zguduiră golovanele de atîta smehăială, în afară de superior, care continua să rînjeas că în felul lui sătul și plictisit. A trebuit să mă sprijin de peretele vopsit în alb, așa că tot albul mi s a lipit de tzoale, și am încercat, agonizînd, să mi trag bătrîna ră¬suflare, iar apoi mi a venit să vomit plăcinta lipicioasă pe care o mîncasem înainte de începutul serii. Dar nu puteam să sufăr genul ăsta de chekstie, borală pe toată podeaua, așa că m am abținut. Apoi am văzut cum grăsanul ăsta bătăuș s a întors spre gașka lui de milițoi ca să smehăie horrorshow de ceea ce făcuse, așa că mi am ridicat noga dreaptă și, înainte ca ei să i poată striga să se ferească, i am tras una frumos și inteligent chiar la țurloaie. La care grăsanul ăsta se apucă să urle ca din gură de șarpe, trăgîndu și piciorul după el.
Și după asta le a venit rîndul la toți și m au pasat de la unul la altul de parcă eu, O, Fra, aș fi fost o min¬ge istovită și însîngerată și mi au cărat la pumni în ouă și în bot și în pîntece, și am încasat lovituri cu picioa¬rele, iar apoi, cînd s a terminat, a trebuit să vărs pe po¬dea și, ca un celavek cu totul bezmetik, chiar le zic:
— Scuze, Fra, n a fost deloc frumos din partea mea. Scuze, scuze, scuze.
Dar ei mi au întins bucăți dintr o gazetta veke și m au făcut să curăț, și apoi m au pus să presar rumeguș pe jos. După care, aproape ca niște gășkari vechi și dragi, mi au zis că trebuie să mă așez și că o să avem cu to¬ții o gavareală liniștită. Apoi a intrat P. R. Deltoid ca să arunce o kăutătură, biroul său fiind în aceeași clă¬dire, și arăta foarte obosit și groahznic și îmi zice:
— Pînă la urmă s a întîmplat, Alex, băiatule, nuuu? Exact cum mi am închipuit că o să se întîmple. Măi, măi, măi.
După care s a întors către milițoi ca să le zică:
— Bună seara, domnule inspector. Bună seara, dom¬nule sergent. Bună seara, bună seara la toată lumea. Ei bine, misiunea mea s a încheiat, da. Măi, măi, băiatul ăsta e șifonat rău de tot, nu vi se pare? Uitați vă și voi cum arată.
— Violența naște violență, zice milițoiul superior cu un gen de golos foarte propovăduitor. S a opus repre¬zentanților legii.
— Da, sfîrșitul misiunii, zice iar P. R. Deltoid. S a ui¬tat la mine cu ocii lui foarte reci ca și cum aș fi deve¬nit un lucru și nu mai eram un celavek sîngerînd și bătut și foarte obosit. Presupun că trebuie să vin și eu mîine la tribunal.
— N am fost eu, Fra, domnule, îi zic, smiorcăindu mă un malenki pic. Puneți o vorbă bună pentru mine, dom¬nule, că nu sînt chiar atît de rău. Ceilalți m au dus de nas, domnule.
— Cîntă ca un cintezoi, zice patrokul superior, bat¬jocoritor. Cîntă de se zguduie pereții, zău așa.
— O să pun o vorbă, îmi răspunde P. R. Deltoid, pe un ton rece. O să fiu acolo mîine, fii fără grijă.
— Dacă aveți chef să i trageți una peste ochi, dom¬nule, zice milițoiul superior, nu vă jenați. O să l ținem noi. Trebuie că este o altă mare dezamăgire pentru dumneavoastră.
Apoi P. R. Deltoid a făcut ceva ce n am crezut nici¬odată că un om ca el, care ar fi trebuit să ne transfor¬me pe noi, răutățile, în malciki super horrorshow, o să facă, mai ales cu toții patrocii ăia acolo. Se apropie de mine și scuipă. Scuipă. Mă scuipă drept în lițofață, după care își șterse botul ud de scuipat cu ruka. Iar eu mi am șters și mi am șters și mi am șters lițofața scuipată cu taștuka plină de sînge, zicîndu i:
— Vă mulțumesc, domnule, vă mulțumesc foarte mult, a fost foarte drăguț din partea dumneavoastră, vă mulțumesc.
După care P. R. Deltoid ieși fără o slovă.
Milițoii s au apucat apoi să întocmească declarația aia lungă pe care eu trebuia să o semnez, și mi am zis în sinea mea, blestemați să fiți cu toții, dacă voi, bas¬tarzilor, sînteți cu toții de partea Binelui, atunci mă bu¬cur că eu sînt de partea cealaltă.
— Foarte bine, le zic, bratnici groahznici ce sînteți, poponari împuțiți. Căscați urechile, o s o auziți pe toa¬tă. N am de gînd să mă mai tîrăsc pe brîncia în fața voastră, merzkie jigodii. De unde vreți să încep, anima¬le împuțite? De la ultima corecție? Horrorshow, horrorshow, atunci ascultați.
Așa că le am scuipat o pe toată, iar lîngă mine stă¬tea milițoiul ăsta care stenografia, genul de celavek foarte tăcut și speriat, nici vorbă să fie patrok, umplînd pagină după pagină după pagină. Le am zis de ultra violență, de crasteală, de dratluptă, de bătrînul viol, le am zis totul, inclusiv chekstia din noaptea aia, cu puianka aia vîrstnikă și bogată cu mîțele și kotoșmanii ei mieunători. Și m am asigurat că toți așa zișii mei gășkari erau și ei băgați pînă n gîtia în poveste. Cînd am isprăvit, milițoiul stenograf părea un pic leșinat, sărmanul celavek. Patrokul căpitan îi zise, cu un golos blînd:
— E bine, copile, du te și ia ți o ceașcă bună de ceaiok și bate apoi la mașină, în trei exemplare, toată mizeria și spurcăciunea asta, dar acoperă ți nasul cu o batistă. Apoi le poți aduce la prietenul nostru tînăr și arătos ca să le semneze. Iar tu, îmi spune, poți fi con¬dus acum la iatacul tău nupțial cu apă curentă și tot confortul. În regulă, zice cu golosul ăsta plictisit că¬tre doi patroci bine făcuți, luați l.
Așa că am fost înghiontit și împuns și îmbrîncit spre celule și băgat într una din ele, la un loc cu alți zece sau doisprezece pleni, majoritatea beți. Printre ei erau unii, genul de celaveci animalici și ujasnîe, și unul avea tot nasul mîncat și botul deschis ca o gaură mare și neagră, iar altul zăcea întins pe jos, sforăind și cu balele curgîndu i întruna din bot, și altul care se vedea că se căcase în izmene. Apoi mai erau unii cam ciudați că¬rora se părea că le căzusem cu tronc, și unul din ei a sărit în spatele meu, așa că a trebuit să mă dratlupt un pic urît cu el și vonul lui, ca de metadonă și par¬fum ieftin m a făcut să mi vină să vărs iar, numai că burta mea era goală acum, O, Fra. Apoi celălalt ciu¬dat a început să mă pipăie, după care ăștia doi au în¬ceput să se dratlupte între ei, mîrîind, fiecare dintre ei vrînd să ajungă la hoitul meu. Skandalul s a înte¬țit, așa că au apărut doi milițoi și au intrat în ăștia doi cu un fel de bastoane, așa că s au potolit dintr o dată și au rămas uitîndu se în gol și bătrînul krovi curgea pic, pic, pic de pe lițofața unuia dintre ei. Erau și priciuri în celula asta, dar toate erau pline. M am căță¬rat pe patul cel mai de sus dintr un prici, fiind cîte pa¬tru într un prici, și acolo stătea un celavek vîrstnik și beat care sforăia înainte, cel mai probabil că fusese săl¬tat acolo în vîrf de către milițoi. Oricum, l am împins în jos din nou, căci nu era chiar atît de greu, și s a pră¬bușit peste un celavek gras și beat care zăcea pe po¬dea și amîndoi s au trezit și au început să răknească și să și tragă pumni jalnici unul altuia. Așa că m am întins în patul ăsta împuțit, Fra, și am căzut într un somn foarte istovitor și extenuant și dureros. Dar nu era chiar somn, ci era ca un fel de trecere într o altă lume mai bună. Și în această lume mai bună, O, Fra, mă aflam pe ceva ca un cîmp mare, plin de flori și de pomi, și mai era un fel de țap cu lițofața de om cîntînd la ceva ca un flaut. Și apoi răsări ca un soare în¬suși Ludwig van, cu lițofața lui încruntată și cu kravata și cu voiosul sălbatic în vînt, după care am auzit o pe A Noua, ultima parte, cu slovele puțin amesteca¬te ca și cum și ele ar fi știut că trebuie să se amestece, fiindcă acesta era un vis:

Băiete, rechin nestăpînit al cerurilor,
Măcel al Cîmpiilor Elizee,
Cu inimi înflăcărate, stîrniți și plini de sîrg,
Tolkafti vom al tău bot,
Precum și al tău groahznic și împuțit cur.

Dar versurile spuneau adevărul, după cum mi am dat seama cînd am fost trezit două sau zece minute sau douăzeci de ore sau de zile sau de ani mai tîrziu, ceasul fiindu mi furat. La mii și mii de metri în jos, sub mine, stătea un milițoi care mă împungea cu un băț lung cu un cîrlig în vîrf, zicîndu mi:
— Scularea, băiete. Scoală te, frumosule. Scoală, că i de rău.
Zic:
— Cum? Unde? Cine? Ce? Și Oda Bucuriei din A Noua își revărsa mai departe prin mine acordurile în¬tr adevăr încîntătoare și super horrorshow.
Zice milițoiul:
— Coboară și vezi. Te așteaptă niște vești minuna¬te, fiule.
M am urnit anevoie, foarte înțepenit, căci mă du¬reau toate și nu eram treaz de a binelea, și patrokul ăsta, care răspîndea un von puternic de brînză și cea¬pă, mă împinse afară din celula plină de sforăituri, iar apoi de a lungul coridoarelor, și în tot timpul ăsta aria cu Slavă Þie, Stea Curată continua să strălucească înăuntrul meu. Apoi am ajuns la o cantoră foarte aran¬jată, cu mașini de scris și flori pe birouri, și la ceva ca un birou de șef stătea milițoiul superior, arătînd foar¬te serios și ațintind asupra lițofeței mele adormite o kăutătură foarte rece. Îi zic:
— Măi, măi, măi! Care i faza, brat? Ce ți veni, acum în miezul ăsta luminos de noce?
Zice:
— Ai la dispoziție doar zece secunde ca să ți ștergi rînjetul ăla stupid de pe față. După aia, vreau să mă asculți.
— Nu mai spune! zic, smehăind. Nu ești mulțumit că aproape m ai omorît în bătaie și ai lăsat să fiu scui¬pat și m ai făcut să mărturisesc crime ore întregi și după aia m ai trimis printre bezmetici și perverși jegoși în celula aia groahznică? Ai vreo nouă tortură pentru mine, brat?
— O să fie propria ta tortură, îmi răspunde el cu se¬riozitate. Dea Domnul să te tortureze pînă o să crapi.
Iar apoi, înainte ca el să mi spună, am știut ce se întîmplase. Bătrîna puiankă, cea care ținea toate mîțele și kotoșmanii ăia, trecuse în lumea drepților într unul din spitalele municipale. Se părea că o izbisem un pic cam prea tare. Ei bine, asta era tot. M am gîndit la toa¬te mîțele și la toți kotoșmanii ăia mieunînd după moloko și nemaiprimind nimic de acum înainte, nimic de la stăpîna lor, bătrîna prezidentă. Asta era tot. De data asta mersesem pînă la capăt. Și n aveam decît cincisprezece ani.



PARTEA A DOUA


1

„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
De data asta mă aflu, și aceasta e partea foarte la¬crimogenă și tragică a poveștii care începe acum, Fra și singurii mei prieteni, în Statocna (Ocna de Stat, adi¬că) Numărul 84 R. Nu cred că sînteți nerăbdători să slușiți razcazania groaznică și de rahat cu șocul care l a făcut pe tata să și ridice amenințător ale lui ruki umflate și pline de krovi împotriva Bogului nedrept din ceruri, și cu mami strîmbîndu și botul huhuhuuu uhuuu în durerea ei de mamă cu un singur copil și unic fiu legănat la sînul ei, care a dezamăgit super horrorshow pe toată lumea. Apoi au mai fost și magis¬trații vîrstnici și nemiloși la curtea inferioară, gavarind niște slove foarte dure împotriva Prietenului și Umi¬lului Vostru Povestitor, după toată ponegrirea aia groahznică și de rahat scuipată de P. R. Deltoid și de patroci, trăzni i ar Bog să i trăznească. A mai fost apoi trimiterea în spurcata de custodie printre perverși îm¬puțiți și prestupnici. A fost apoi procesul la curtea su¬perioară cu judecători și un juriu, și cu niște slove în¬tr adevăr foarte, foarte obraznice, gavarite pe un ton foarte solemn, și apoi Vinovat și mami bohohocind cînd ei au zis Paisprezece Ani, O, Fra. Așa că iată mă acum, la fix doi ani de la ziua în care am fost îmbrîncit și zăvorît în Statocna 84 F, îmbrăcat după ultima modă din închisoare, care însemna un costum dintr o singură bucată de o culoare jegoasă, un fel de căcăniu în dungi, cu numărul cusut pe partea cu grudele, chiar deasupra bătrînei ticăinde și pe spate de ase¬menea, așa că încolo și încoace nu mai eram micul vostru gășkar Alex, ci 6655321.
„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
N a fost deloc folositor, chiar că nu, să stau în ga¬ura aia groahznică de iad și în grădina zoologică uma¬nă timp de doi ani de zile, bătut și tolkaftit de temni¬ceri brutali și sălbatici și întîlnind criminali împuțiți și vicleni, unii dintre ei adevărați perverși, gata să se arunce asupra unui malcik tînăr și atrăgător precum povestitorul vostru. Mai era apoi roboteala din atelier la cutiile de chibrituri și itmărșăluitul de jur împrejurul împrejurul împrejurul curții pentru ceva exerciții, iar în unele seri cîte un celavek vîrstnik, genul profe¬sor, ținea cîte o cuvîntare despre insecte sau despre Ca¬lea Lactee sau despre Minunile Slăvite ale Fulgului de Nea, și am smehăit bine la asta din urmă, căci mi a amintit de faza cu tolkafteala și cu Vandalismul Cu¬rat de atunci cu dedul ăla care venea de la Biblioteca Publică într o noapte de iarnă, pe cînd gașka mea nu se făcuse încă trădătoare, iar eu eram fericit și liber. Despre gașkă n am mai auzit decît un singur lucru, și asta s a întîmplat într o zi cînd Ta și Ma au venit să mă viziteze și mi au spus că Georgie era mort. Da, Fra, mort. Mort ca un rahat de cîine de pe stradă. Georgie îi dusese pe ceilalți doi în casa a unui celavek foarte bogat, și acolo l au trîntit pe jos pe proprietar și l au tolkaftit și l au lovit cu picioarele, și apoi Georgie s a apucat să facă răzdrențe draperiile și pernele, după care bătrînul Moho a spart niște ornamente foarte valoroase, ceva statui și alte alea, și atunci celavekul ăsta bogat și bumbăcit a scos un răget de bezmetik și a por¬nit după ei cu o bîtă de fier foarte grea. Faptul că era făcut razdraparcea i a dat un fel de forță gigantică, și Moho și Pete au reușit să iasă pe fereastră, dar Georgie a alunecat pe covor, după care bîta asta de fier clătinîndu se l a trosnit trosc și pleosc în golovan și ăsta a fost sfîrșitul trădătorului de Georgie. Babalîcul de criminal s a scos cu Legitima apărare, ceea ce era chiar corect și adevărat. Cu Georgie mort, deși la mai mult de un an după ce eu am fost prins de milițoi, totul pă¬rea drept și corect și rînduit de Soartă.
„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Eram în Capela Wing, căci era duminică diminea¬ță, și Chaplinul închisorii gavarea Cuvîntul Domnu¬lui. Ce aveam eu de făcut era să robotesc la vekiul apa¬rat stereo și să pun muzică solemnă înainte, după și de asemenea în timpul intonării imnurilor. În Cape¬la Wing stăteam în spate (erau patru capele, una după alta, aici în Statocna 84 F), aproape de locul în care se aflau temnicerii sau gardovoii cu puștile și fălcile lor mari și murdare și balșoaie și scîrboase, și îi puteam sluși pe toți plenii stînd jos și slușind Slova Domnu¬lui, în tzoalele lor oribile de pușcărie, de culoarea ra¬hatului, și un soi de von împuțit se ridica dinspre ei, nu ca de nespălare, nu de griazi, ci un soi special de von spurcat, pe care îl întîlnești doar la genul crimi¬nal, Fra, un von înecăcios, slinos, care nu mai iese nici¬odată. Și mă gîndeam că pesemne și eu căpătasem vonul ăsta, căci devenisem și eu un plenîi adevărat, deși eram încă foarte tînăr. Așa că, Fra, era foarte impor¬tant pentru mine să scap cît mai repede din grădina asta zoologică groahznică și împuțită. Și, după cum o să vidvedeți dacă citiți în continuare, nu mai era mult pînă aveam să scap.
— Ei, și care va fi să fie mișcarea? întreabă Chaplinul închisorii, pentru a adin dva treia oară. O să fie înăun¬tru sau afară, înăuntru sau afară din instituții ca asta, deși mai mult înăuntru decît afară pentru cei mai mulți dintre voi, sau aveți de gînd să urmați Cuvîntul Di¬vin și să ispășiți pedepsele care îi așteaptă în lumea de dincolo, dar și în asta de aici, pe păcătoșii care nu se căiesc? Niște idioți blestemați, asta sînteți, cei mai mulți dintre voi, care vă vindeți dreptul din naștere pentru un blid de terci rece. Fiorul hoției, al violen¬ței, imboldul unei vieți fără griji — merită toate astea cînd avem dovezi clare, da, da, dovezi de netăgăduit că iadul există? Știu eu, prieteni, în viziunile mele am fost informat că undeva există un loc, mai întunecat decît orice închisoare, mai fierbinte decît orice flacă¬ră a focului omenesc, unde sufletele criminalilor pă¬cătoși care nu se căiesc, așa ca voi — și nu vă mai ui¬tați chiorîș la mine, fir ați voi să fiți, nu mai rîdeți — așa ca voi, zic, strigă în agonia nesfîrșită și de ne su¬portat, cu nasurile înfundate de mirosul murdăriei, cu gurile ticsite de gunoiul arzînd, cu pielea jupuită și pu¬tredă, cu o minge de foc învîrtindu li se prin mărun¬taie. Da, da, da, știu eu.
În clipa asta, Fra, un plenîi de undeva din rîndul din spate dădu drumul la un plescăit din buze — „prrrrrrrr" — după care gardovoii scîrboși au venit pe loc la da¬torie, năpustindu se skor rapid spre ceea ce ei credeau că e scena skandalului, izbind urît și împărțind skatoalce în dreapta și n stînga. Apoi au înhățat un biet plenîi care tremura, foarte slab și malenki și vîrstnik pe deasupra, și l au tîrît spre ieșire, dar el skîncea tot timpul: „N am fost eu, el a fost, îl vedeți?", dar asta nici nu conta. L au tolkaftit urît de tot, după care l au scos afară din Capela Wing, în timp ce el răknea și și clă¬tina golovanul.
— Iar acum, zice Chaplinul închisorii, ascultați Cuvîntul Domnului.
Apoi luă în mîini marea carte, și i răsfoi paginile, pentru asta udîndu și mereu degete¬le, lingîndu le liop, liop. Era un bastard mare și balșoi și mătăhălos, cu o lițofață foarte roșie, dar ținea mult la mine, fiindcă eram tînăr și de asemenea foar¬te interesat acum de marea carte. Fusese stabilit ca făcînd parte din viitoarea mea așa zisă educație să ci¬tesc din carte și chiar să ascult muzică la aparatul stereo din capelă în timp ce citesc. Da, Fra. Era super horrorshow. Mă încuiau înăuntru și mă lăsau să slușesc muzică religioasă de J. S. Bach și G. F. Händel, și citeam despre yehudimenuhinii ăia vîrstnici tolkaftindu se unii pe alții și drinkănindu și apoi evreiescul vino și culcîndu se cu servitoarele nevestelor lor, su¬per horrorshow. Asta mă făcea să merg înainte, Fra. Nu mi prea kopama ultima parte a cărții, care e mai mult un fel de gavareală moralizatoare decît lupte și bătrînul viol. Dar într o zi Chaplin îmi zice, apucîndu mă strîns cu a lui ruka balșoaie și mușchiuloasă:
— A, 6655321, gîndește te la suferința divină. Me¬ditează la asta, băiete.
Și tot timpul răspîndea vonul ăsta puternic și băr¬bătesc de Scotch, și apoi s a dus la mica lui cantoră ca să mai drinkănească un pic. Așa că am citit totul de¬spre biciuirea și încoronarea cu spini și apoi chekstia despre răstignire și tot rahatul ăla, și am vidvăzut lim¬pede că și în chekstia aia puteam găsi ceva plăcut. În timp ce ascultam la aparatul stereo frînturi din minu¬natul Bach, am închis ocii și m am vidvăzut pe mine însumi dînd o mînă de ajutor și chiar luînd parte la tolkafteli și la bătutul cuielor, fiind îmbrăcat în ceva ca o togă, ultimul răcnet al modei romane. Așa că viața în Statocna 84 F nu era chiar o pierdere de vreme, și guvernatorul însuși era foarte încîntat să audă că în¬cepusem să fiu pasionat de Religie și că în ea îmi pu¬neam toate speranțele.
În dimineața asta de duminică, Chaplin citea din car¬te despre celaveci care au slușit slova, dar nu le a pă¬sat de ea cîtuși de puțin, fiind ca un fel de domă clă¬dită pe nisip, iar apoi ploaia a venit pleosc și bătrînul bumbum a spintecat cerul și așa s a terminat cu doma aia. Dar eu m am gîndit că numai un celavek foarte prost și ar clădi doma pe nisip, iar celavekul ăla tre¬buie că a avut o gașkă foarte prefăcută și niște vecini răutăcioși, care nu i au zis cît de prost era că se apu¬că să clădească așa ceva. Apoi Chaplin răkni:
— Fiți atenți cu toții. O să încheiem cu Imnul Nu¬mărul 435 din Culegerea de Imnuri ale Prizonierilor.
Urmă un trosc și un pleosc și fîș fîș cît timp plenii și au ridicat cărțile lor malenkie și unzuroase de imnuri și le au deschis și au dat paginile udîndu și degetele cu limba, iar temnicerii fioroși și sălbatici răkneau:
— Gura, bastarzilor. Te văd, 920537. Bineînțeles că aveam discul pregătit la stereo și am dat drumul mu¬zicii simple, cîntată doar la orgă, să curgă într un creessceendoo. După care plenii au început să cînte groaz¬nic de adevăratelea:

Noi bem ceaiok slab, cu arome puține,
Dar prindem putere din muncă.
Nu gustăm din bucate divine,
Pedeapsa noastră e lungă.

Mai mult urlau și jeleau slovele alea stupide, cu Chaplin parcă biciuindu i cu „Mai tare, lua v ar nai¬ba, cîntați mai tare" și cu temnicerii răknind: „Stai să vezi tu, 7749222", și „O să ți sune și ție ceasul, scîrbă". După care totul s a sfîrșit, iar Chaplin a zis:
— Fie ca Sfînta Treime să vegheze asupra voastră și să vă facă buni, amin și foșgăiala spre ieșire s a pro¬dus pe acordurile plăcute ale Simfoniei nr. 2 de A. Schweigselber, aleasă de Umilul Vostru Povestitor, O, Fra. Ce adunătură, mă gîndeam, stînd în picioare lîngă aparatul stereo veki al capelei, vidvăzîndu i pe toți cum își tîrîiau picioarele spre ieșire, dînd drumul la ihaha și beeee ca niște animale și arătînd spre mine „Þi o aia în cur" cu degetele lor groahznice, din cau¬ză că eu păream să am parte de un regim special. După ce ultimul a ieșit greoi pe ușă, cu ale lui ruki atîrnîndu i ca la o maimuță și cu temnicerul din stînga lui arzîndu i o skatoalcă tare și sănătoasă peste golovan, și după ce am oprit aparatul stereo, Chaplin a venit sus la mine, pufăind dintr o canceroasă, încă în tzoalele lui veki de om al lui Bog, albe și pline de dante¬le ca ale unei dievușke. Îmi zice:
— Îți mulțumesc, ca de fiecare dată, micule 6655321. Ce vești îmi aduci astăzi?
Ideea era, știam, că Chaplin ăsta umbla să devină un celavek sfînt și preamărit în ierarhia preoților de închisori și vroia o super horrorshow recomandare din partea guvernatorului, așa că obișnuia să se ducă din cînd în cînd și să i gavarească guvernatorului despre ce intrigi murdare mai urzesc plenîi, și o bună parte din tot rahatul ăsta o afla de la mine. O groază erau inven¬ții, dar unele erau adevărate, ca de exemplu atunci cînd ajunsese pînă la celula noastră prin conducta de apă cioc cioc cioccioccioc că marele Harriman avea de gînd să o șteargă. Plănuia să l tolkaftească pe temnicer la schimbul de noapte și să iasă afară îmbrăcat în tzoale de temnicer. Se mai punea apoi la cale o răzmeriță împotriva potolului oribil ce ni se dădea, și mi a ajuns și asta la urechi și am spus o. Apoi Chaplin a pasat o mai departe și a primit complimente din partea guver¬natorului pentru Spiritul său Public și pentru Auzul Fin. Așa că de data asta îi zic, deși nu era adevărat:
— Să vedeți, domnule, circulă prin țevi că o încărcă¬tură de cocaină a sosit pe căi ilegale și că o celulă un¬deva pe la Nivelul 5 o să fie centrul de desfacere.
Debitam totul pe măsură ce gavaream, așa cum de¬bitasem atîtea din poveștile astea, dar Chaplin fu foar¬te recunoscător și îmi zise:
— Bun, bun, bun. O să i transmit Lui însuși, numindu l așa pe guvernator.
Așa că îi spun:
— Domnule, am făcut tot ce mi a stat în putință, nu i așa?
Întotdeauna îmi foloseam golosul meu de gentleman foarte politicos cînd gavaream cu ăia sus puși.
— M am străduit, domnule, nu i așa?
— Cred, îmi răspunde, cred că în general te ai stră¬duit, 6655321. Ai fost de mare ajutor și consider că ai arătat o dorință sinceră de a te îndrepta. Dacă o să con¬tinui tot așa, o să obții absolvirea fără probleme.
— Dar, domnule, îi zic, ce e cu lucrul acesta nou de¬spre care se vorbește? Ce e cu acest așa zis tratament nou care te scoate pe loc din închisoare și te asigură că n o să te mai întorci aici niciodată?
— A, îmi răspunde, cu multă precauție. Unde ai au¬zit de asta? Cine ți a spus toate lucrurile astea?
— Lucrurile astea circulă, domnule, îi spun. Doi tem¬niceri vorbesc, cum se întîmplă, și cineva nu se poa¬te abține să nu tragă cu urechea. Și apoi cineva culege de pe jos în atelier un petic de ziar și acolo scrie tot. Cum puteți să mă bănuiți, domnule, cînd eu doar în¬drăznesc să fac o presupunere?
Puteai vidvedea că se gîndește la asta în timp ce pu¬făia mai departe din canceroasă, întrebîndu se cît de mult să mi spună din ceea ce știa despre chekstia asta de care pomenisem. Apoi îmi zice:
— Înțeleg că te referi la Tehnica lui Ludovico.
Era încă foarte precaut.
— Nu știu cum se numește, domnule, zic. Tot ce știu este că te scoate de aici repede și e sigur că n o să mai vii înapoi niciodată.
— Așa este, aprobă el, încruntîndu și sprîncenele pro¬eminente în timp ce se uita în jos la mine. Chiar așa este, 6655321. Desigur, pe moment, se află doar în faza ex¬perimentală. E foarte simplu, dar foarte drastic.
— Dar se folosește aici, nu i așa, domnule? îl întreb. Toate clădirile acelea albe din aripa de sud, domnu¬le. Le vedeam cînd se construiau, domnule, în timp ce ne făceam exercițiile.
— Încă nu a fost folosită, îmi răspunde. Nu în aceas¬tă închisoare, 6655321. El însuși și a exprimat rezer¬vele față de ea. Trebuie să mărturisesc că și eu împăr¬tășesc aceste rezerve. Întrebarea este dacă o astfel de tehnică poate într adevăr să facă un om să fie bun. Bu¬nătatea vine din interior, 6655321. Bunătatea e ceva ce alegi. Cînd un om nu mai poate alege, atunci el înce¬tează să mai fie om.
Ar fi continuat cu mult mai mult din tot rahatul ăsta, dar am slușit următoarea tură de pleni mărșăluind tropatrop pe scările de fier, venind să și ia mica lor por¬ție de Religie. Îmi zice:
— O să vorbim pe îndelete despre asta altă dată. Acum ai face bine să pregătești o piesă pentru orgă.
Așa că m am îndreptat spre vekiul stereo și am pus J. S. Bach, Preludiul Coral Wachet Auf, iar bastarzii ăia de criminali perverși și groahznici și împuțiți au intrat tîrîindu și picioarele, ca o adunătură de maimuțe be¬tege, cu temnicerii sau gardovoii lătrînd la ei și spurcîndu i. După care Chaplinul închisorii i a întrebat:
— Ei, și care va fi să fie mișcarea?
Și de aici ați fost și voi.
Ne au servit patru din aceste porții de așa zisă Re¬ligie de închisoare în dimineața aia, dar Chaplin nu mi a mai zis nimic despre Tehnica lui Ludovic, ce o mai fi fost și aia, O, Fra. După ce mi am terminat roboteala la stereo, doar mi a gavarit cîteva slove de mul¬țumire, după care am fost privodit înapoi în celula mea de la Nivelul 6, care nu era alta decît casa mea împu¬țită și ticsită. Gardovoiul care m a privodit nu era un celavek chiar atît de rău și nu m a tolkaftit și nici nu m a îmbrîncit cînd a deschis ușa, ci doar mi a zis:
— Am ajuns, băiețel, înapoi la bătrîna fundătură.
Și iată mă iar cu noii mei gășkari, criminali unul și unul, dar, Bog fie lăudat, nu erau din aceia care să se fi dedat la perversiuni ale trupului. Zophar stătea pe patul lui, era un celavek foarte slab și negricios, care vorbea, vorbea, vorbea încontinuu cu golosul lui de fumător de canceroase, așa că nimeni nu se mai obo¬sea să l slușească. Ceea ce zicea acum, către nimeni par¬că, era:
— Și pe vremea aia, nu puteai nicicum să faci rost de un pot (ce o mai fi fost și aia, Fra), nici dacă ai fi co¬tizat cu peste zece milioane de arhibalzi, așa că ce fac eu? Ei bine, mă duc în oraș la Turkey's și spun că am șpilul la ce era să fie mîine, așa că ce a putut să facă?
Ce vorbea el era jargonul ăla foarte vechi al crimi¬nalilor adevărați. Mai era Wall, care avea doar un sin¬gur oci și care acum își smulgea bucăți din unghiile de la picioare în onoarea zilei de duminică. Mai era și Big Jew, un celavek foarte repezit și nădușit care zăcea întins pe patul lui de parcă era mort. În afară de ei, mai erau Jojohn și Doctorul. Jojohn era foarte mes¬chin și tăios și vînos și se specializase în Atacuri Se¬xuale, iar Doctorul pretinsese că poate vindeca de sif și gono și gleto, dar nu făcuse decît să injecteze apă, și mai și omorîse două dievuște în loc să le scape de plozii nedoriți, așa cum le promisese. Erau o adună¬tură teribil de groahznică, într adevăr, și nu mi plă¬cea să fiu cu ei, O, Fra, nu mai mult decît vă place vouă acum, dar n o să mai dureze mult.
Acum ce vreau să știți e că celula asta a fost con¬struită în așa fel încît să încapă în ea doar trei, dar noi eram șase, îngrămădiți unii într alții, transpirați și sufocîndu ne. Și asta era starea tuturor celulelor din toa¬te închisorile în zilele alea, Fra, era o dezordine jegoa¬să și împuțită, o rușine, și nu exista nici o cameră decentă în care un celavek să și poată întinde mădularele. Și n o să vă vină să credeți ce o să vă spun acum, dar în duminica asta ne au broșat înăuntru încă un plenîi. Da, tocmai ne mîncaserăm potolul oribil cu găluște și tocana împuțită și fumam în liniște o canceroasă, fie¬care pe patul lui, cînd celavekul ăsta a fost aruncat în mijlocul nostru. Era un celavek vîrstnik și limbut și a început să răknească și să se plîngă înainte chiar ca noi să vidvedem care era situația. Încercă cică să scu¬ture gratiile în timp ce răknea:
— Îmi cer drepturile de homosexual, asta e plină ochi, o mîrșăvie blestemată, asta mi ați făcut.
Dar unul dintre gardovoi se întoarse și îi zise că va trebui să se descurce cum poate și să împartă un pat cu cine o să l lase, altfel o să trebuiască să doarmă pe jos.
— Și, îi mai zice temnicerul, o să fie mai rău, în nici un caz mai bine. O lume murdară numai pentru cri¬minali, asta încercați să construiți cu toții.



2

Ei bine, aducerea acestui nou celavek a în¬semnat într-adevăr începutul plecării mele din bătrîna Statocnă, căci era un plenîi atît de nesuferit și în¬grozitor de certăreț, cu o minte atît de murdară și cu intenții atît de scîrboase, încît nakazaniile au apărut chiar din aceeași zi. Era pe deasupra și foarte lăudă¬ros și a început să ne arate la toți o lițofață rînjită foar¬te disprețuitor și să parlamenteze cu un golos gros și mîndru. Zicea că e singurul prestupnic super horrorshow din toată grădina zoologică, dîndu-i înainte că a făcut aia și ailaltă și că a omorît zece patroci dintr-o singură lovitură cu ruka și tot rahatul de rigoare. Dar nimeni nu era prea impresionat, O, Fra. Așa că a în¬ceput să se ia de mine, eu fiind cel mai tînăr de aco¬lo, și a încercat să spună că din moment ce eram cel mai tînăr eu trebuia să zasnut pe jos și nu el. Dar cei¬lalți au sărit pentru mine, răknind: „Lasă-l în pace, bratnik groahznic ce ești", după care el începu veșnica je¬lanie cum că pe el nu-l iubește nimeni. Așa că în chiar acea noce m-am trezit cu plenîiul ăsta îngrozitor în¬tins de-adevăratelea lîngă mine în pat, patul meu fi¬ind la baza priciului ăstuia cu trei etaje, și pe deasu¬pra și foarte îngust, iar celavekul ăsta gavarea ceva slove împuțite de iubire și și-o freca și și-o freca și și-o freca înainte. Așa că am sărit în sus bezmetik și mi-am ieșit din pepeni, cu toate că nu vidvedeam prea horrorshow, căci afară în curte nu era aprinsă decît lumi¬na aia malenkaia și roșie. Dar mi-am dat seama că era el, bastardul împuțit, și apoi, după ce a izbucnit scan¬dalul și luminile au fost aprinse, am putut vidvedea lițofața lui oribilă plină de krovi roșu șiroindu-i din bot, din locul în care îl izbisem cu ruka mea încleștată.
Ce s-a sluciîntîmplat apoi, desigur, a fost că tova¬rășii mei de celulă s-au trezit și au început să se ames¬tece și ei, tolkaftindu-se un pic buimaci în beznă, și vakarmul se părea că trezise tot palierul, așa că pu¬teai sluși răknete și bubuieli în perete cu blidele din tablă, de parcă toți plenii din toate celulele credeau că avea să înceapă recreația mare, O, Fra. După care lu¬minile s-au aprins și au apărut gardovoii în cămășile și pantalonii și chipiurile lor, agitîndu-și bastoanele mari. Puteam vidvedea lițofața aprinsă a fiecăruia și cum își agitau ale alor ruki încleștate și se auzeau o groază de răknete și de blesteme. Apoi mi-am zis păsul și fieca¬re gardovoi a spus că pesemne că Umilul Vostru Po¬vestitor începuse oricum totul, căci eu nu aveam nici măcar o zgîrietură, pe cînd pleniul ăla oribil era în¬muiat bine în krovi roșu, roșu, care îi curgea șiroaie din locul ăla de pe bot unde îl pocnisem cu ruka mea în¬cleștată. Asta mă făcu de-a dreptul bezmetik. Le-am zis că n-o să mai dorm nici măcar o singură noce în ce¬lula aia dacă Autoritățile închisorii vor continua să în¬găduie ca niște prestupnici oribili, jegoși și împuțiți să se urce pe hoitul meu cînd dormeam și nu puteam să mă apăr.
— Așteaptă pînă dimineață, mi-au răspuns. E cum¬va vreo cameră privată cu baie și televizor pe care înăl¬țimea ta și-o dorește? Ei bine, o să vedem asta dimineață. Dar pînă una alta, micule gășkar, pune-ți golovanul tău sîngerînd jos pe podușka ta umplută cu paie și să nu mai avem iar probleme. înțeles?
După care s-au cărăbănit, amenințîndu-ne aspru pe toți, și în curînd luminile s-au stins, iar eu am zis că o să stau treaz pentru tot restul acelei noce, dar m-am adresat mai întîi prestupnicului ăluia îngrozitor:
— Haide, stai în patul meu dacă poftești. Mie nu-mi mai trebuie. Deja mi l-ai mînjit și mi l-ai împuțit cu hoitul tău spurcat.
După care ceilalți s-au amestecat și ei. Big Jew, încă asudînd de pe urma porției de bitva pe care o avuse¬sem în întuneric, a zis:
— Să nu crezi că n-am recepționat, frahte! N-o lăsa pe schîrba asta.
La care ăsta nou zice:
— Astupă-ți dermata împuțită, jidane, ceea ce însem¬na să-și țină gura, dar era foarte insultător. Așa că Big Jew se pregăti să lanseze o skatoalcă. La care Docto¬rul interveni:
— Potoliți-vă, domnilor, nu vrem să avem probleme, nu-i așa? cu golosul lui de mare clasă, dar prestupnicul ăsta nou chiar o cerea. Puteai să vidvezi că se cre¬dea un celavek mare și balșoi și că nu era de demni¬tatea lui să împartă o celulă cu încă șase și să trebuiască să doarmă pe podea pînă cînd îi oferisem patul. în sti¬lul lui obraznic, încercă să-1 imite pe Doctor, zicînd:
— Vai, vai, vai, nu maai vreeem prooblemee, nu-i așa, Arhicoiților?
La care Jojohn cel meschin și tăios și vînos zice:
— Dacă nu putem dormi, atunci haideți să facem puțină educație. Noul nostru prieten, aici de față, ar trebui să primească o lecție. Deși se specializase într-un soi de Asalturi Sexua¬le, avea un fel plăcut de a gavari, liniștit și limpede. La care noul plenîi rînji batjocoritor:
— Mă pupi, m-ai pupat și mă vei pupa, teroare mică.
După care toți și-au dat drumul, dar într-un fel ciu¬dat, aproape tandru, căci nimeni nu-și ridica golosul prea tare. Noul plenîi răkni un malenki pic la început, dar Wall i-a băgat pumnul în bot, în timp ce Big Jew îl ținea ridicat în dreptul gratiilor, astfel că puteai să-1 vidvezi în malenkaia lumină roșie ce venea de afară și nu făcea decît oh, oh, oh. Nu era un celavek prea pu¬ternic, căci atunci cînd încerca să tolkaftească și el se dovedea foarte neputincios, și bănuiesc că vroia să su¬plinească asta făcînd mult zgomot cu golosul și umflîndu-se în pene. Oricum, cînd am văzut bătrînul krovi șiroind roșu în lumina roșie, am simțit cum vechea bu¬curie îmi răsare parcă în kișki, așa că am zis:
— Lăsați-1 la mine, gata, lăsați-mi-l mie de-acum, Fra. La care Big Jew îmi spune:
— Asha, asha, băiețash. Asha e corect. Șterge cu el pe jos, Alecsh.
După care s-au așezat cu toții de jur-împrejur, iar eu munceam la prestupnicul ăsta în întunericul aproape de nepătruns. L-am bumbăcit peste tot, dănțuind cu șireturile desfăcute, apoi l-am îmbrîncit și el s-a pră¬bușit buf, buf pe podea. După care i-am tras cu cizma un șut super horrorshow drept în golovan, iar el dădu drumul la un ahhhh și începu parcă să sforăie ca și cum ar fi adormit, la care Doctorul zice:
— Bravo, cred că e destul pentru o lecție, privind pieziș la celavekul ăsta rupt și terminat de pe jos. Să-1 lăsăm să viseze că o să fie poate un băiat mai bun pe viitor.
După care ne-am urcat cu toții înapoi în paturile noas¬tre, căci eram acum foarte osteniți. Și am visat, O, Fra, că eram în ceva orchestră foarte mare, cu sute și sute de oameni, iar dirijorul era un amestec de Ludwig van și G. F. Händel, și părea surd și orb și tare sătul de lume. Eu eram cu instrumentele de suflat și cîntam la un fel de fagot lucitor și rozaliu, făcut din carne și crescînd din propriul meu hoit, chiar din mijlocul burții și de fiecare dată cînd suflam în el îmi venea să smehăiesc ha, ha, ha foarte tare, căci era ca și cum m-ar fi gîdilat, iar apoi Ludwig van a devenit foarte răzdrăcit și bezmetik. După care s-a apropiat mult de lițofața mea și a răknit în a mea uha, așa că m-am trezit lac de sudoare.
Bineînțeles că vakarmul ăla îngrozitor era de fapt sirena închisorii urlînd vum, vum, vuum. Era o dimi¬neață de iarnă și ocii mei erau tare mînjiți cu clei de somn, și cînd mi i-am deschis m-au durut groaznic de la lumina electrică ce fusese aprinsă prin toată grădi¬na zoologică. Apoi m-am uitat în jos și l-am vidvăzut pe acel prestupnic zărind pe podea, într-o baltă de sînge și vînăt și încă dus, dus, dus. După care mi-am adus aminte de noaptea trecută și asta m-a făcut să smehăiesc un pic.
Dar cînd m-am dat jos din pat și l-am mișcat cu al meu noga desculț, am simțit ceva ca o răceală înțepenită, așa că m-am dus la patul Doctorului și l-am scuturat, căci se trezea întotdeauna foarte greu dimineața. Dar de data asta s-a ridicat din pat destul de skor-rapid, și ceilalți au făcut la fel, în afară de Wall pe care nici cu slujbe nu-l puteai scula.
— Ce ghinion, zice Doctorul. Trebuie să fi fost un atac de cord.
Și, privindu-ne pe toți, adăugă:
— N-ar fi trebuit să vă dați la el în halul ăsta. N-a fost deloc înțelept să faceți ce-ați făcut.
La care Jojohn zice:
— Lasă, lasă, doctore, că nici tu nu te-ai dat îndărăt de la o porție mică de bumbăceală pe furiș.
Apoi Big Jew se întoarse spre mine, spunînd:
— Alecsh, ai fost prea nărăvash. Ultimul shut ce i l-ai tras n-a fost mishto deloc.
La faza asta am început să-mi simt răzdracii, așa că le zic:
— Ia stați puțin, cine a început? Eu m-am băgat doar la sfîrșit, nu? Am arătat spre Jojohn și am zis: A fost ideea ta.
Wall își înteți un pic sforăielile, așa că le spun:
— Sculați-l pe bratnicul ăla împuțit. Eli-a făcut bo¬tul varză cît timp Big Jew aici de față l-a ținut lipit de gratii.
La care Doctorul spuse:
— Nimeni nu va nega că i-a tras cîteva omului ca să-l învețe minte, ca să zic așa, dar se pare că tu, dra¬gul meu băiat, cu puterea și, aș zice, nechibzuința ti¬nereții, i-ai aplicat lovitura de grație. Mare păcat.
— Trădătorilor, le zic. Trădători și mincinoși — căci puteam vidvedea că totul era exact ca în urmă cu doi ani, cînd așa-zisa mea gașkă mă lăsase pradă milițoilor cu ale lor sălbatice rukii. După cîte îmi dădeam sea¬ma nu exista nimic în lumea asta în care să poți avea încredere, O, Fra. Apoi Jojohn s-a dus și l-a trezit pe Wall și Wall a fost gata să jure că Al Vostru Umil Povesti¬tor era adevăratul autor al acelor cruzimi și tolkafteli murdare. Cînd au apărut gardovoii, și apoi șeful gardovoilor, și apoi însuși guvernatorul, toată această gaș¬kă de celulă a mea se întrecea în a povesti cît mai tare basme despre cum l-am ubivat pe acest pervers de nimic, al cărui hoit băltind în krovi zăcea întins ca un sac pe jos.
Ziua aia a fost foarte stranie, O, Fra. Hoitul țeapăn a fost cărat afară, după care toată lumea din închisoa¬re a trebuit să stea în celule și să aștepte noi ordine, și nu s-a dat nici un fel de potol, nici măcar o cană de ceaiok fierbinte. Stăteam acolo în celulă cu toții și tem¬nicerii sau gardovoii tropăiau în sus și-n jos pe palier, răknind „Gura" sau „Închide gaura aia blestemată" ori de cîte ori șlușeau chiar și o șoaptă venind dinspre ce¬lule. Apoi, în jur de unsprezece dimineața, s-a produs un fel de încordare și de agitație și în celulă a pătruns parcă vonul fricii, și am putut apoi să-i vidvedem pe guvernator și pe gardovoiul șef și pe alți celaveci cu fețe de persoane foarte importante și balșoaie mergînd foarte skor-grăbiți și gavarind ca bezmeticii. Păreau că se îndreaptă spre capătul palierului, dar apoi am slușit cum se întorc, mergînd mai încet de data asta, și puteai să-l slușești pe guvernator, un celavek foar¬te asudat și grăsuț și blonduț rostind slove ca: „Dar, domnule..." și „Ei bine, ce se poate face, domnule?" și tot așa. După care tot grupul s-a oprit în dreptul ce¬lulei noastre și apoi gardovoiul șefa descuiat ușa. Pu¬teai să vidvezi imediat cine era celavekul cu adevă¬rat important, foarte înalt și cu oci albaștri și cu tzoale super horrorshow pe el, cel mai superb costum pe care îl vidvăzusem vreodată, Fra, cu siguranță ultimul răc¬net. Păru că se uită prin noi, bieți pleni, și spuse cu un golos foarte plăcut și într-adevăr educat:
— Guvernul nu mai poate opera cu teorii penologice demodate. Înghesuie-i pe criminali împreună și uite ce se întîmplă. Obții criminalitate concentrată, crimă chiar acolo unde se ispășesc pedepsele. În curînd s-ar putea să avem nevoie de tot spațiul de detenție pen¬tru deținuții politici.
N-am priceput o iotă, Fra, dar la urma urmelor nu gavarea cu mine. Spuse mai departe:
— Criminalii obișnuiți, așa ca grămada asta dezgus¬tătoare — (adică așa ca mine, Fra, și ca ceilalți, care erau de fapt adevărații prestupnici și trădători) — pot fi tratați cel mai bine pornind de la o bază exclusiv cu¬rativă. Distrugerea reflexului criminal, asta-i tot. În¬tr-un an va fi pusă în aplicare. Pedeapsa nu înseam¬nă nimic pentru ei, după cum puteți vedea. Le place așa-zisa lor pedeapsă. Încep să se omoare între ei.
Și și-a întors ocii severi și albaștri spre mine. Așa că îi zic, cu îndrăzneală:
— Cu respect, domnule, am mari obiecții față de ce tocmai ați spus. Eu nu sînt un criminal obișnuit, dom¬nule, și nu sînt nici dezgustător. Poate că ceilalți sînt dezgustători, eu însă nu sînt.
Gardovoiul șef se înroși pînă în vîrful urechilor și răkni:
— Închide-ți gaura aia blestemată. Nu știi în fața cui te afli?
— Bine, bine, zice celavekul ăsta mare.
Apoi se întoarse către guvernator ca să-i spună:
— Puteți să-l folosiți pe post de cobai. Puteți să în¬cepeți cu el. E tînăr, obraznic, vicios. Mîine Brodsky se va ocupa de el și puteți să vă duceți să-l vedeți. O să meargă strună, nu vă faceți griji. Huliganul ăsta tînăr și vicios va deveni de nerecunoscut.
Și aceste slove dure, Fra, păreau a fi începutul liber¬tății mele.



3

În seara aceleiași zile niște gardovoi nemiloși și meșteri la tolkaftit m-au cărat finuț și cu blîndețe să-l vidvăd pe guvernator în al său sfînt dintre cele mai sfinte birouri. Guvernatorul se uită cu lehamite la mine și zice:
— Presupun că habar n-ai cine a fost ăla de azi di¬mineață, nu-i așa, 6655321?
Și fără să aștepte să-i răspund, continuă:
— N-a fost nimeni altul decît Ministrul de Interne, noul Ministrul de Interne și ceea ce se numește o sită foarte nouă. Ei bine, ideile astea noi și ridicole s-au ma¬terializat, iar ordinele sînt ordine, deși pot să-ți spun în particular că eu nu le aprob. Chiar afirm cu tărie că nu le aprob. Eu sînt de principiul dinte pentru dinte. Dacă cineva te lovește, îl lovești și tu, nu-i așa? Așa că nu văd de ce Statul, atît de dur lovit de voi, huligani sălbatici, să nu trebuiască să vă lovească și el înapoi. Dar după ultima modă se pare că nu trebuie. Noua modă spune că trebuie să schimbăm răul în bine. Lucru care mie mi se pare strigător la cer. Hîm?
Așa că îi răspund, încercînd să fiu respectuos și amabil:
— Domnule.
La care gardovoiul șef, roșu și mătăhălos, în pozi¬ție de drepți în spatele scaunului Guvernatorului, urlă:
— Închide gaura aia împuțită, lepădătură!
— Bine, bine, interveni Guvernatorul, parcă obosit și plin de lehamite. Tu, 6655321, ești pe cale să fii în¬dreptat. Mîine te vei duce la tipul ăsta, Brodsky. Și se crede că va fi posibil să ieși din custodia Statului în două săptămîni și ceva. Peste două săptămîni și ceva nu vei mai fi un număr, vei fi din nou afară în marea lume liberă. Presupun — iar aici mîrîi un pic — că această perspectivă îți face plăcere.
N-am zis nimic, așa că gardovoiul șef urlă din nou:
— Răspunde, porc împuțit, atunci cînd Guverna¬torul îți pune o întrebare.
Așa că zic:
— Sigur că da, domnule, mulțumesc foarte mult, domnule, m-am străduit să dau ce e mai bun din mine aici, să știți. Le sînt recunoscător celor care m-au ajutat.
— Nu le fi, păru că oftează Guvernatorul. Asta nu este o răsplată, e chiar departe de a fi o răsplată. Ei bine, trebuie să semnezi o hîrtie, care precizează că vrei ca restul pedepsei tale să-ți fie comutat în supunerea la ceea ce ei numesc, ridicolă expresie, Tratament Regenerativ. O vei semna?
— Mai mult ca sigur că o voi semna, domnule, zic, și multe mulțumiri.
Așa că mi s-a dat un stilou, iar eu m-am iscălit fru¬mos și caligrafic. Guvernatorul a continuat:
— E în regulă, cred că asta este tot.
Gardovoiul șef spune:
— Capelanul închisorii ar vrea să stea de vorbă cu el, domnule.
Așa că am fost condus afară și în jos spre coridor, spre Capela Wing, tolkaftit tot drumul peste spate și peste golovan de către unul din gardovoi, dar de o ma¬nieră plictisită și fără nici un chef. Și am fost condus de-a lungul Capelei Wing pînă în micuța cantoră a lui Chaplin, în care m-au împins. Chaplin stătea la biro¬ul lui, răspîndind un von puternic și limpede de Scotch și canceroase scumpe și bărbătești. Îmi spune:
— O, micuțul 6655321, ia loc, te rog. Iar apoi către gardovoi: Așteptați afară, bine?
Ceea ce ei au și făcut. Apoi mi se adresă într-un mod aș putea spune foarte sincer, zicînd:
— Un lucru vreau să înțelegi, băiete, că eu nu am ni¬mic de a face cu asta. Dacă ar conta, m-aș opune, dar nu contează. De fapt este problema propriei mele ca¬riere, după cum este și problema slăbiciunii vocii mele în fața glasului autoritar al anumitor elemente mult mai puternice din guvern. M-am făcut înțeles?
Nu se făcuse, Fra, dar am dat din cap cum că da.
— Probleme etice foarte grave sînt la mijloc, conti¬nuă. Vei fi transformat într-un băiat bun, 6655321. Nici¬odată nu vei mai avea dorința de a comite acte de vio¬lență sau de a amenința în orice fel Pacea Statului. Sper că ai să poți suporta. Și sper că ești lămurit pe deplin despre toate acestea.
Spun:
— O, va fi frumos să fiu bun, domnule. Dar pe di¬năuntru am smehăit ceva de horrorshow, Fra. Îmi zice:
— S-ar putea să nu fie frumos să fii bun, micuțule 6655321. S-ar putea să fie îngrozitor să fii bun. Și cînd îți spun asta îți dai seama cît de contradictoriu sună. Sînt convins că voi avea multe nopți albe din cauza asta. Oare ce vrea Dumnezeu? Vrea să fii bun sau să alegi să fii bun? Oare un om care alege să fie rău ar pu¬tea fi într-un fel mai bun decît un om căruia i se impu¬ne să fie bun? Întrebări dure și profunde, micuțule 6655321. Dar tot ce vreau să-ți spun acum este urmă¬torul lucru: dacă vreodată în viitor te vei uita înapoi către aceste timpuri și îți vei aminti de mine, cel mai mic și cel mai umil dintre servitorii lui Dumnezeu, te implor nu gîndi rău despre mine în inima ta, crezînd că am avut ceva de a face cu ceea ce e pe cale să ți se întîmple. Și acum că tot am vorbit despre implorare, cu tristețe îmi dau seama că n-are nici un rost să mă rog pentru tine. Vei trece acum într-un loc în care vei fi departe de atingerea puterii rugăciunii. Dacă te gîndești, o chestie teribil de îngrozitoare. Și totuși, într-un fel, alegînd privarea de capacitatea de a face o alege¬re etică, într-un fel de fapt tu ai ales binele. Cel puțin așa îmi place să cred. Așa că mi-ar plăcea să cred că Dumnezeu ne va ajuta pe noi toți, 6655321.
După care a început să plîngă. Dar eu nu l-am prea băgat în seamă, Fra, decît cu un smehăit mic în mine, căci puteai vid vedea că drinkănise din bătrînul whis¬ky, iar acum mai luă o sticlă dintr-un sertar al birou¬lui și porni a-și turna un șlug chiar balșoi într-un pa¬har unsuros și groahznic. Îl dădu pe gît, după care zise:
— Poate totul va fi bine, cine știe? Neștiute sînt căi¬le Domnului.
Apoi dădu drumul la un imn cu un golos plin și pu¬ternic. Apoi ușa se deschise și gardovoii intrară ca să mă tolkaftească de la spate în drum spre celula mea împuțită, iar bătrînul Chaplinîi dădu înainte cu psal¬mul lui.
Ei bine, a doua zi dimineața a trebuit să-mi iau rămas-bun de la bătrîna Statocnă, și m-am simțit un malenki pic trist cum se întîmplă cînd te desparți de un loc cu care te-ai obișnuit. Dar n-am mers prea depar¬te, O, Fra. Am fost înghiontit și împuns pînă la noua clădire albă din chiar spatele curții unde obișnuiam să ne facem picul nostru de mișcare. Era o clădire foarte nouă cu un miros rece și oarecum cleios care îți dădea fiori. Stăteam acolo în holul balșoi și sinistru de pus¬tiu, descoperind vonuri noi cu adulmecătorul sau na¬sul meu atît de sensibil. Păreau vonuri ca de spital, iar celavekul căruia mă încredințaseră gardovoii avea un halat alb, așa că s-ar fi putut să fie angajat al spitalu¬lui. A semnat pentru mine, iar una dintre brutele de gardovoi care mă aduseseră îi zice:
— Fii cu ochii pe el, domnule. Un adevărat ticălos sălbatic, asta a fost și asta va fi, în ciuda a ce i-a tot pompat Capelanul închisorii și a cititului din Biblie.
Dar noul celavek avea niște oci albaștri chiar horrorshow care păreau că zîmbesc atunci cînd gavarea. îi răspunse:
— O, nu ne așteptăm la nici un fel de probleme. Vom fi prieteni, nu-i așa?
Și mi-a zîmbit cu ocii și botul lui mare și subțire plin cu zubii albi și m-am simțit pe loc vrăjit de celavekul ăsta. Oricum, m-a pasat la un celavek aparent subal¬tern, tot în haină albă, și acesta era și el foarte drăguț, care m-a condus la un dormitor extrem de drăguț, alb și curat, cu perdele și veioză la capul patului și cu un pat, unul singur, în întregime pentru Al Vostru Umil Povestitor. Așa că la chestia asta am avut un smehăit chiar horrorshow în mine însumi, gîndind că sînt un tînăr malcik extrem de norocos. Mi s-a spus să-mi scot îngrozitoarele tzoale de închisoare, și mi s-au dat niș¬te pijamale superbe, Fra, verde uni, ultimul răcnet pen¬tru hainele de noapte. Și mi s-a mai dat un halat fru¬mos și călduros și niște tuflecei drăgălași în care să-mi vîr ale mele goale noghi, așa că m-am gîndit: „Ei bine, Alex băiete, micuțule 6655321, cum ți se spune, ți s-a-ntîmplat la fix și fără de greșeală. Chiar că o să te simți bine aici."
După ce am primit o ceașkă de cafea chiar horrorshow și ceva gazette mai vechi și reviste la care să mă uit în timp ce o beau, celavekul în alb, primul din ei, cel care semnase pentru mine, a intrat în cameră și îmi zice:
— Aha, iată-te deci aici — o chekstie care suna tîm¬pit, dar nu era tîmpită, celavekul ăsta fiind chiar dră¬guț. Numele meu este Dr. Branom. Sînt asistentul Doctorului Brodsky. Cu permisiunea ta, am să-ți fac obișnuitul scurt consult general.
Așa că își scoase bătrînul steto din teșkereaua lui dreaptă.
— Trebuie să fim siguri că ești în formă bună, chiar că trebuie. Așa că pe cînd stăteam întins și fără bluza de la pijama, iar el mă consulta pe ici pe colo, îi zic:
— Ce anume veți face, domnule?
— O, zise Dr. Branom, mișcînd al său rece steto pe spatele meu, de fapt este ceva foarte simplu. Îți vom arăta doar niște filme.
— Filme? zic. Nu-mi venea să-mi cred alor mele uhi, Fra, după cum bine v-ați dat seama. Adică vreți să spu¬neți, zic, că va fi ca și cum aș merge la cinematograf?
— Vor fi filme speciale, zice acest Dr. Branom. Fil¬me foarte speciale. Vei avea prima sesiune în după-amiaza asta. Da, zice îndreptîndu-se, pari a fi un băiat foarte sănătos. Poate un pic subnutrit. Pesemne că din cauza mîncării de la închisoare. Poți să-ți pui bluza la loc. După fiecare masă, zice, așezîndu-se pe marginea patului, vei primi o injecție în braț. Asta te va ajuta.
M-am simțit chiar recunoscător acestui Dr. Branom atît de amabil. Îi zic:
— Vitamine, domnule?
— Ceva în genul ăsta, îmi zice zîmbind prietenos și chiar horrorshow. Doar o înțepătură în braț după fie¬care masă. Apoi se cară. Stăteam întins în pat și mă gîndeam că ăsta este raiul pe pămînt, și am citit cîteva dintre revistele pe care mi le dăduseră — Worldsport, Sinny (o revistă de cinema) și Goal. Apoi m-am întins în pat pe spate, mi-am închis ocii și am început să mă gîndesc la cît de bine era să fii din nou afară, Alex poa¬te cu o slujbă ușoară în timpul zilei, căci eram acum prea mare pentru bătrîna sculă-șkoală, și poate strîngînd ceva ca o nouă gașkă pentru noce, și prima roboteală va fi să pun mîna pe bătrînul Moho și pe Pete, dacă nu cumva au fost deja înhățați de milițoi. Dar de data asta voi fi foarte atent să nu fiu poprit. Ei îmi dă¬deau încă o șansă, deși comisesem o crimă și alte alea, și n-ar fi fost frumos să fiu poprit din nou după ce s-au zbătut să-mi arate filme care urmau să facă din mine un malcik într-adevăr bun. Am smehăit chiar horrorshow de inocența tuturor, și mă stricam de-atîta smehăială cînd au intrat să-mi aducă prînzul așezat pe o tavă. Celavekul care îl aducea era cel care mă condu¬sese în acest malenki dormitor la sosirea mea în mesto, și îmi zice:
— E bine să vezi că cineva e fericit.
Potolul de pe tavă părea bun și apetisant — două sau trei feliutze fierbinți de friptură de vită și kartofi piure și legu, și mai era de asemenea înghețată și o ceașkă fierbinte de ceaiok. Și mai era chiar și o cance¬roasă și o cutie de chibrite cu un singur chibrit înăun¬tru. Asta da viață, Fra. Apoi, cam după o jumătate de oră, pe cînd stăteam întins un pic somnoros în pat, in¬tră o soră, o dievușkă drăguță și tînără cu niște grude horrorshow (nu mai văzusem așa ceva de doi ani), în mînă cu o tăviță și o hipodermică. Îi zic:
— A, bătrînele vitamine, și îi fac cu ochiul, dar nu mă băgă în seamă. Tot ce a făcut a fost să-mi înfigă acul în mîna stîngă și apoi vîîșșt, să-mi bage toate vitaminele. După care a ieșit afară, toc, toc pe ale ei noghi cu tocuri înalte. Apoi celavekul cu haina albă, care părea să fie un fel de infirmier, a intrat înăuntru cu un sca¬un pe rotile. Și am fost malenki puțin surprins cînd am vidvăzut asta. Zic:
— Ce-ți veni, Fra? Sigur că pot să merg pe picioa¬rele mele, oriunde vom avea de umblat.
Dar el îmi răspunde:
— Mai bine te împing eu pînă acolo. Și într-adevăr, Fra, cînd m-am dat jos din pat m-am simțit un malenki pic slăbit. Din cauza subnutriției, cum zisese Dr. Branom, tot potolul ăla oribil din închisoare. Dar vitami¬nele din injecția de după masă mă vor pune pe picioa¬re. Sînt sigur de asta, mi-am zis.



4

M-au împins cu căruțul pînă într-un loc, Fra, care nu semăna cu nici un sinema din cîte vidvăzusem vreodată. Pe cuvînt, un perete era acoperit în în¬tregime cu un ecran argintiu, și vizavi era un perete cu găuri pătrate prin care se proiecta, și difuzoare ste¬reo împrăștiate peste tot prin mestoul ăla. Dar în dreap¬ta, pe unul din ceilalți pereți era un pupitru cu tot fe¬lul de indicatoare de măsură, și în mijlocul podelei, cu fața spre ecran, era ceva ca un scaun de dentist, cu o grămadă de fire ieșind din el, și a trebuit să înot par¬că din scaunul cu rotile spre el, ajutat fiind un pic și de un alt celavek, un infirmier, tot în alb. Am observat apoi că în spatele găurilor de proiecție era parcă un geam înghețat și mi s-a părut că vidvedeam umbre ca de oameni mișcîndu-se în spatele lui și chiar mi s-a părut că slușesc cum cineva tușea hîr, hîr, hîr. Dar ime¬diat după aia tot ce-am mai putut să observ a fost cît de slăbit păream să fim, lucru pe care l-am pus pe sea¬ma schimbării de pe potolul de la închisoare pe potolul consistent de aici și pe injecția cu vitamine.
— E în regulă, zice celavekul care împinsese căru¬țul, acum te las. Spectacolul va începe de îndată ce so¬sește Dr. Brodsky. Sper să-ți placă.
Să fiu sincer, Fra, nu simțeam deloc că aș fi dorit să vidvăd vreun film în după-amiaza aia. Pur și simplu nu aveam chef. Mi-ar fi plăcut mult mai mult un malenki spatceamnic liniștit și frumos, adin singurel în tot patul. Mă simțeam tare amețit.
Numai că acum un celavek îmbrăcat în alb îmi tră¬gea golovanul spre ceva ca un suport de cap, fredonînd în timpul ăsta ceva ca un cîntec pop de rahat.
— Pentru ce e asta? îl întreb.
Și celavekul îmi răspunde, întrerupîndu-și un pic fredonatul, că e o chestie care să-mi țină golovanul ne¬mișcat și să mă facă să mă uit la ecran.
— Bine, îi spun, dar eu vreau să mă uit la ecran. Am fost adus aici pentru a vidvedea filme și filme voi vidvedea. La care celălalt celavek în alb (mai erau încă trei, printre ei și o dievușka stînd la pupitrul cu apa¬rate și învîrtind de butoane) a smehăit un pic la asta. Și zice:
— Nu poți să știi niciodată. Chiar că nu poți să știi. Crede-ne, prietene. E mai bine în felul ăsta. Am simțit apoi că-mi leagă rukiile de mînerele scaunului și noghiile îmi erau parcă lipite de un suport de picioare. Mi s-a părut cam bezmetik, dar i-am lăsat să facă așa cum doreau. Dacă va fi să fiu din nou un tînăr malcik liber peste două săptămîni, puteam să mai las și de la mine, Fra. O chekstie care nu mi-a plăcut, totuși, a fost cînd mi-au pus ceva ca niște cîrlige pe pielea frunții, în așa fel încît pleoapele ocilor mei erau trase în sus, mai sus și mai sus, încît nu am putut să-mi mai închid ocii, oricît de mult m-am străduit. Am încercat să smehăiesc și să zic:
— Trebuie că e un film chiar horrorshow, de vreți cu tot dinadinsul să mă faceți a-l vidvedea.
Și unul dintre celavecii cu haină albă îmi zice, smehăind:
— Ai dreptate, prietene, chiar horrorshow. Un ade¬vărat show al ororilor. Apoi mi s-a îndesat pe golovan o cască din care vidvedeam tot felul de fire ieșind, după care mi-au lipit ceva ca o ventuză pe burtă și una pe bătrîna ticăindă, și puteam vidvedea că și din ele ieșeau tot felul de fire. Apoi s-a auzit un zgomot ca o ușă care se deschidea, și puteai să-ți dai seama, după cum toți subcelavecii îmbrăcați în alb au amuțit, că un celavek foarte important își făcuse intrarea. Și l-am vidvăzut pe acest Dr. Brodsky. Era un celavek malenki, foarte gras, cu părul numai bucle în jurul golovanului, iar pe nasul borcănat avea niște okeane foarte groa¬se. După cum puteam vidvedea, era îmbrăcat cu un costum super horrorshow, categoric ultimul răcnet, și împrăștia un von foarte ușor și delicat de sală de ope¬rații, îl însoțea Dr. Branom, tot numai un zîmbet, par¬că încurajîndu-mă.
— Este totul gata? zice Dr. Brodsky cu un golos gîfîit. Și am slușit voci zicînd da, da, da, parcă de la dis¬tanță, apoi și mai de aproape, după care s-a auzit ceva ca un zgomot de fond atenuat, de parcă cineva por¬nise butoanele. Și cu aceasta luminile s-au stins și nu mai era decît al Vostru Umil Povestitor și Prieten, sin¬gur în întuneric cu adin singurica lui teamă, incapa¬bil să se miște sau să-și închidă ocii sau să facă orice altceva. Și după asta, Fra, spectacolul de film a înce¬put cu ceva muzică de atmosferă foarte gromkaia ve¬nind din difuzoare, extrem de fioroasă și de discordan¬tă. Iar apoi pe ecran a început filmul, dar fără titlu și fără distribuție. Ce se vedea era o stradă, și ar fi pu¬tut să fie orice stradă din orice oraș, și era o noce foar¬te întunecată și becurile erau aprinse. Era o bucată de sinema foarte bună din punct de vedere profesional, fără dungi și fără purici ca atunci cînd vidvezi unul din filmele alea jegoase în casa cuiva pe o stradă dos¬nică. Și în tot timpul ăsta muzica bubuia sinistru. Și apoi vidvedeai un om bătrîn venind de-a lungul stră¬zii, foarte vîrstnik, și dintr-o dată doi malciki îmbră¬cați după ultimul răcnet la vremea aia (pantalonii erau tot strîmți, dar nici vorbă de kravată, ci mai mult un fel de jabou) s-au năpustit asupra lui și-au început să-l bumbăcească. Puteai sluși țipetele și gemetele lui, foar¬te realistice, și parcă auzeai pînă și respirația grea și icnetele celor doi malciki tolkaftitori. L-au făcut chisăliță, lovindu-l trosc, trosc, trosc cu ale lor ruki încleș¬tate, rupîndu-i tzoalele de pe el, după care l-au termi¬nat trăgîndu-i șuturi cu cizmele în hoitul lui nagoi (care zăcea plin de krovi în groahznica mocirlă a șanțului). După care au șters-o foarte skor-rapid. După care a ur¬mat un prim-plan cu golovanul vîrstnikului celavek, caftit, din care kroviul curgea, minunat de roșu. Ciu¬dat cum culorile așa-zisei lumi reale par cu adevărat reale doar cînd le vidvezi pe ecran.
Cît timp m-am uitat la film, am început să devin con¬știent că nu mă simțeam prea bine. Și asta am pus-o pe seama subnutriției și pe seama stomacului meu încă nepregătit pentru potolul consistent și vitaminele pe care le primisem aici. Dar am încercat să uit asta și să mă concentrez asupra următorului film, care a început imediat, Fra, fără nici un fel de pauză. De data asta filmul a sărit parcă drept pe o tînără dievușkuță, căre¬ia i se aplica clasicul viol, mai întîi de un malcik, apoi de un altul, apoi de un altul, ea răknind foarte gromko în difuzoare, acompaniată tot timpul de o muzică foarte patetică și tragică. Era de-adevăratelea, chiar foar¬te de-adevăratelea, deși dacă te gîndeai logic nu-ți puteai imagina ca vreun celavek să fie de acord să i se facă așa ceva într-un film sau, dacă filmele erau făcute de Cel Bun sau de Stat, nu-ți puteai imagina că cine¬va a putut să filmeze fără să intervină în ceea ce se întîmpla. Așa că tăieturile, lipiturile sau orice altă chekstie de genul ăsta erau făcute foarte inteligent. Căci erau foarte reale. Și cînd a ajuns la al șaselea sau al șapte¬lea malcik, rînjind plin de poftă și apoi năpustindu-se în ea, iar dievușka răknind pe banda sonoră ca bezmetikă, atunci am început să simt că mi se face rău. Aveam parcă dureri peste tot, și simțeam că îmi vine să vărs și în același timp nu vărsăm, și am început să mă spe¬rii, Fra, strîns legat cum eram de scaunul ăla. Cînd bu¬cata de film se termină, am putut sluși golosul aces¬tui Dr. Brodsky venind dinspre pupitru:
— Reacționează după doisprezece virgulă cinci? Pro¬mite, promite.
După care am trecut drept în altă feliutză de film, iar de data asta nu era decît o lițofață umană, o față uma¬nă foarte palidă, nemișcată și căreia i se făceau tot fe¬lul de chekstii nasoale. Începusem să asud malenki-pu-țintel, cu dureri în măruntaie și cu o sete îngrozitoare, iar golovanul îmi zvîcnea, zvîcnea, zvîcnea, și mi se pă¬rea că dacă s-ar fi putut să nu vidvăd bucata asta de film, poate că nu m-aș fi simțit atît de rău. Dar n-am pu¬tut să-mi închid ocii și oricît m-am străduit, n-am re¬ușit să ies din bătaia acestui film. Așa că eram obli¬gat să mă uit la ce i se făcea și să ascult cele mai înfiorătoare țipete care ieșeau din lițofață asta. Știam că nu putea fi de-adevăratelea real, dar asta nu mai avea nici o importanță. Mi se făcuse rău, dar nu pu¬team să vărs, și priveam cum o brișkă cresta mai întîi un ochi, apoi felia obrazul, apoi hîrșt, hîrșt, hîrșt toată fața, în timp ce kroviul cel roșu țîșnea pe obiectivul camerei de filmat. Apoi toți dinții au fost smulși cu o pereche de clești, iar răknetele și sîngele erau în¬grozitoare. La care am slușit golosul foarte mulțumit al lui Dr. Brodsky spunînd:
— Excelent, excelent, excelent.
Următoarea feliutză de film era cu o femeie bătrînă care ținea un magazin, bătută măr, în rîsetele gromkie ale cîtorva malciki, și acești malciki au distrus pră¬vălia și i-au dat foc. O puteai vidvedea pe această amărîtă puiankă vîrstnikă încercînd să se tîrască afa¬ră din flăcări, urlînd și răknind, dar malcikii îi rupseseră un picior și o bătuseră de nu se putea mișca. Așa că flăcările o înconjurară și puteai să-i vidvezi lițofața agonizîndă cerînd parcă ajutor dintre flăcări și apoi dispărînd în flăcări și puteai sluși cele mai cumplite și mai agonizînde urlete de agonie care au ieșit vreo¬dată dintr-un glas omenesc. Așa că de data asta am știut că trebuie să vărs, așa că am răknit:
— Vreau să vărs! Lăsați-mă, vă rog, să vărs! Adu¬ceți-mi ceva în care să vărs!
Dar acest Dr. Brodsky mi-a răspuns:
— Îți imaginezi doar. Nu ai de ce să fii îngrijorat. Următorul film, vă rog.
Asta pesemne se dorea a fi o poantă, pentru că am auzit ceva ca un smehăit din întuneric. Și am fost for¬țat să vidvăd cel mai îngrozitor film despre tortura ja¬poneză. Era războiul din '39-'45 și erau soldați țintuiți de copaci cu piroane, sub care se aprindeau focuri și cărora li se tăiau coaiele, și puteai chiar să vidvezi golovanul unui soldat retezat cu o spadă, și apoi, după ce capul s-a rostogolit, cu botul și ocii părînd încă vii, hoitul acestui soldat a luat-o practic la fugă, cu kroviul țîșnind ca o fîntînă din gît, iar apoi s-a prăbușit în hohotele de rîs foarte, foarte gălăgioase ale japonezilor. Durerile pe care le simțeam acum în burtă și în cap erau îngrozitoare și toate mi se păreau că vin de pe ecran, așa că am răknit:
— Opriți filmul! Vă rog, opriți-l! Nu mai pot să su¬port!
După care s-a auzit golosul acestui Dr. Brodsky:
— Să-l opresc? Să-l opresc, ai zis? De ce, de-abia am început.
Și atît el, cît și ceilalți au început să smehăiască din greu.



5

Nu vreau să vă descriu, Fra, ce alte chekstii îngrozitoare am fost forțat să vidvăd în acea după-amiază. Mințile acestor doi doctori, Dr. Brodsky și Dr. Branom, precum și ale celorlalți în halate albe, și nu uitați că mai era și dievușka aia răsucind din butoa¬ne și urmărind indicatoarele, pesemne că erau mai murdare și mai josnice decît mintea oricărui prestupnic din întreaga Statocnă. Căci eram sigur că nu era posibil ca vreun celavek să se gîndească măcar să facă filme ca acelea pe care eu fusesem silit să le vidvăd, legat de scaun și cu ocii forțați să stea larg deschiși. Tot ce puteam să fac era să răknesc gromko și cu dis¬perare, cerîndu-le să le oprească, să le oprească, și asta parcă a înăbușit un pic zgomotul de dratluptă și de pumni, precum și muzica ce le însoțea. Vă puteți ima¬gina că a fost o teribilă ușurare după ce am privit ul¬tima bucată de film și Dr. Brodsky a zis, cu un golos foarte plictisit și parcă a lehamite:
— Cred că ar fi destul pentru Ziua Unu, nu-i așa, Branom?
Și iată-mă cu luminile orbindu-mă, cu golovanul du¬duind ca un motor mare și balșoi care produce dure¬re, cu botul uscat și plin de jeg și cu sentimentul că aș putea borî și ultima bucată de potol pe care am mîn-cat-o vreodată, Fra, încă din ziua în care m-am născut.
— E în regulă, zice acest Dr. Brodsky, poate fi dus înapoi în pat.
După care m-a bătut pe pleciumeroi, zicîndu-mi:
— Bine, bine. Un început foarte promițător — cu un rînjet pe lițofață, după care s-a cărat afară cu Dr. Branom după el, dar Dr. Branom mi-a aruncat un fel de zîmbet foarte de gașkă și plin de compasiune, de parcă el n-ar fi avut nimic de a face cu toată chekstia asta, dar era obligat, ca și mine, să se implice.
Oricum, mi-au dezlegat hoitul din scaun și au dat drumul la pielea de deasupra ocilor mei, încît am pu¬tut să-i deschid și să-i închid din nou, iar eu i-am în¬chis, Fra, căci golovanul mă durea și îmi zvîcnea, după care am fost așezat în bătrînul scaun cu rotile și dus înapoi în al meu malenki dormitor, cu sub-celavekul care mă împingea fredonînd ceva melodie pop de tot rahatul, așa că am mîrîit la el:
— Închide-ți a ta gură, dar el doar a smehăit și mi-a zis:
— Nici gînd, prietene, și a continuat să cînte mai tare. Așa că m-au băgat în pat, iar eu mă simțeam încă bolnoi și nu puteam să adorm, dar în curînd am început să simt că în curînd aș putea să încep a mă simți doar un malenki pic mai bine, iar după aia mi s-a adus niș¬te ceaiok bun și fierbinte cu mult moloko și sahar și drinkănindu-l, am știut că acel coșmar îngrozitor era de domeniul trecutului și se sfîrșise. După care Dr. Bra¬nom intră înăuntru, numai un zîmbet. Îmi zice:
— Ei bine, după calculele mele ar trebui deja să fi în¬ceput să te simți mai bine. Nu?
— Da, domnule, zic cu precauție.
Nu prea kopatisem unde vroia să ajungă gavarind despre calcule, căci a te simți mai bine după ce te-ai simțit bolnoi este treaba ta și n-are nimic dea face cu calculele. Se așeză pe marginea patului, numai un zîmbet, ca un băiat de gașkă și îmi zice:
— Dr. Brodsky este foarte mulțumit de tine. Ai avut o reacție extrem de pozitivă. Mîine, bineînțeles, vor fi două sesiuni, dimineață și după-amiază, și cred că te vei simți un pic cam amețit la sfîrșitul zilei. Dar trebuie să fim aspri cu tine, căci trebuie să te vindeci.
Zic:
— Vreți să ziceți că trebuie să mai trec prin...? Vreți să ziceți că trebuie să mă uit iar la...? O, nu, zic, a fost îngrozitor.
— Bineînțeles că a fost îngrozitor, zîmbi Dr. Branom. Violența este un lucru foarte îngrozitor. Asta este ceea ce înveți tu acum. Corpul tău învață acest lucru.
— Dar, zic, nu înțeleg. Nu înțeleg cum de m-am sim¬țit atît de rău. Înainte niciodată nu mă simțeam rău. De fapt mă simțeam exact invers. Vreau să zic că atunci cînd o făceam sau cînd mă uitam mă simțeam super horrorshow. Așa că nu înțeleg de ce sau cum sau ce...
— Viața este un lucru extraordinar, zise Dr. Branom cu un golos coborît parcă din înalturi. Procesul vieții, alcătuirea corpului omenesc, oare cine poate să înțe¬leagă pe deplin aceste miracole? Dr. Brodsky este, bi¬neînțeles, un om deosebit. Ceea ce ți se întîmplă ție acum este ceea ce ar trebui să se întîmple oricărui or¬ganism uman sănătos și normal pus în fața acțiuni¬lor forțelor răului, acțiuni bazate pe principiul distru¬gerii. Te vei face sănătos atît fizic, cît și psihic.
— Nu cred că mă voi face, zic, și nici că voi înțele¬ge toate astea. Tot ce-ați făcut pînă acum a fost să mă faceți să mă simt foarte, foarte bolnav.
— Te simți bolnav acum? îmi zice, păstrîndu-și zîmbetul de gașkă pe lițofață. Bei ceaiok, te odihnești, ai o discuție liniștită cu un prieten, sînt sigur că nu te simți altfel decît bine.
L-am ascultat și am încercat cu grijă parcă să simt durerea și răul din golovanul și din hoitul meu, dar avea dreptate, Fra, mă simțeam super horrorshow și chiar aveam chef de cină.
— Nu pricep, zic. Probabil că îmi faceți ceva de mă simt rău. Și m-am încruntat gîndindu-mă la asta.
— Te-ai simțit rău în această după-amiază, îmi spu¬se, pentru că te însănătoșești. Cînd sîntem sănătoși re¬acționăm în prezența urii cu teamă și greață. Ai început să te însănătoșești, asta e tot. Vei fi încă și mai sănă¬tos mîine pe la ora asta.
Apoi mă bătu pe noga și ieși, după care am încercat să pun cap la cap întreaga chekstie pe cît de bine am putut. Concluzia la care am ajuns a fost că firele și toa¬te chekstiile alea care îmi erau fixate pe hoit pesem¬ne că mă făceau să mă simt rău, și totul nu era decît un truc. Încă le mai potriveam și mă gîndeam ce-ar fi dacă mîine aș refuza să mă las legat de scaun și aș începe chiar să mă dratlupt un pic cu ei toți, căci aveam drep¬turile mele, cînd alt celavek intră în cameră ca să mă vadă. Era un celavek vîrstnik și zîmbitor care îmi spu¬se că el era ceea ce se numea Ofițerul Însărcinat cu Eli¬berarea, și avea cu el o grămadă de hîrtii. Îmi spuse:
— Unde te vei duce după ce vei pleca de aici?
Chiar că nu mă gîndisem deloc la chekstia asta, și abia acum începuse să-mi pice fisa că aveam să fiu un malcik bun și liber foarte curînd, dar asta s-ar fi întîmplat doar dacă aș fi jucat cum îmi cîntau, fără să încep vreo dratluptă sau să răknesc sau să refuz și tot așa. Așa că zic:
— Mă voi duce acasă. La ai mei Ta și Ma.
— Ai tăi cum?
Nu pricepea deloc vorbirea nadțatilor, așa că i-am explicat:
— La părinții mei, în bătrînul și dragul meu bloc.
— Înțeleg, zice. Și cînd ai fost vizitat ultima oară de părinții tăi?
— Acum o lună, zic, sau pe-aproape. S-a suspen¬dat ziua de vizită pentru o scurtă perioadă din cau¬za unuia dintre prestupnici care a făcut să explodeze niște praf de pușcă primit pe ascuns de la puianka lui. O festă chiar împuțită pe care să o joci unor nevino¬vați, pedepsindu-i în felul ăsta. Așa că e aproape o lună de cînd am avut ultima vizită.
— Înțeleg, zice celavekul. Și părinții tăi au fost in¬formați despre transferul tău și despre iminenta ta eli¬berare?
Această slovă — eliberare — avea un zvuk minunat.
— Nu, îi răspund. Apoi spun mai departe: Asta va fi o surpriză plăcută pentru ei, nu-i așa? Eu intrînd pe ușă și zicînd: „Iată-mă, m-am întors, un celavek din nou libeer." Da, super horrorshow.
— E în regulă, zice Ofițerul Însărcinat cu Elibera¬rea, să lăsăm chestia asta. Deci ai unde să stai. Acum urmează problema unei slujbe, nu-i așa?
Și îmi prezentă o listă lungă de slujbe pe care le-aș putea avea, dar m-am gîndit că va fi timp destul pen¬tru asta. Mai întîi o vacanță malenkaia și drăguță. Aș putea să dau o crasteală imediat ce ies și să-mi um¬plu bătrîna teșkerea cu ceva mălai drăguț, dar trebu¬ia să fiu foarte atent și să fac toată treaba adin singu¬rel. Nu voi mai avea niciodată încredere în așa-zișii gășkari. Așa că i-am spus celavekului să lase asta un pic deoparte și că vom gavari despre ea cu altă oca¬zie. Îmi răspunse că bine, bine, bine după care se pre¬găti să plece. Se dovedi a fi un celavek foarte ciudat, căci ceea ce făcu în continuare fu parcă să chicotească și apoi să spună:
— Ești drăguț să-mi tragi un pumn în față înainte să plec?
Mi-am zis că pesemne n-am slușit corect ce-a zis, așa că îi spun:
— Poftim?
— Ești drăguț, chicotește el, să-mi tragi un pumn în față înainte să plec?
M-am încruntat foarte uimit și am zis:
— De ce?
— O, zice el, doar să văd cum te descurci.
Și și-a adus lițofața foarte aproape, cu un rînjet plin de grăsime pe tot botul. Așa că am ridicat pumnul și l-am îndreptat spre lițofața asta, dar el s-a tras foarte skor-rapid, încă rînjind, și a mea ruka a împuns doar aerul. O chestie foarte încurcată, și m-am încruntat cînd a plecat smehăind ca un dement. Iar apoi, Fra, m-am simțit rău din nou, exact ca după masă, însă doar pen¬tru vreo două minute. Mi-a trecut skor-rapid și cînd mi-au adus cina am descoperit că aveam poftă de mîncare și eram gata să-mi înfig dinții în puiul prăjit. Dar celavekul cel vîrstnik chiar că era ciudat cerînd o skatoalcă peste lițofața. Și chiar că era ciudat să mă simt rău din cauza asta.
Dar ceea ce a fost chiar și mai ciudat, s-a întîmplat după ce am adormit în noaptea aia, Fra. Am avut un coșmar și, așa cum v-ați putut aștepta, era una dintre bucățelele de film la care privisem după-amiază. Un vis sau un coșmar sînt ca un film în interiorul golovanului tău, cu diferența că poți să intri în el și să faci parte din el. Și exact asta mi s-a întîmplat. Era un coș¬mar cu una dintre bucățile de film pe care mi le ară¬taseră spre sfîrșitul sesiunii de după-amiază, despre niște malciki smehăind și ultraviolentînd o tînără puiankă ce răknea plină de krovi roșu, roșu, cu tzoalele răzdrențite ceva de horrorshow. Luam parte și eu la bumbăceala asta, smehăind și fiind parcă șeful găștii, îmbrăcat după ultimul răcnet al modei nadțati. Și în toiul bătăii și tolkaftelii am simțit că paralizez și că vreau să vomit, și toți ceilalți malciki au făcut mișto gromko de mine. După care am dratluptat să-mi găsesc drumul înapoi spre trezire prin propriul meu krovi, mililitri, centilitri și litri, pînă cînd m-am regăsit în pa¬tul meu din această cameră. Mi-a venit să vărs, așa că m-am dat jos din pat tremurînd tot, ca să ies pe coridor la bătrînul Wee Cee. Dar, atenție, Fra, ușa era încuia¬tă. Și întorcîndu-mă am văzut parcă pentru adin pri¬ma oară că fereastra avea gratii. Așa că am luat oala din dulăpiorul malenki de lîngă pat și mi-am dat seama că nu am scăpare de nici un fel. Mai rău, nu îndrăzneam să mă întorc în propriul meu golovan adormit. În curînd mi-am dat seama că ceea ce vreau e să nu-mi mai fie rău și că eram pugat să mă întorc înapoi în pat ca să dorm. Dar curînd m-am prăbușit din nou în somn și n-am mai visat nimic.



6

— Opriți-l, opriți-l, opriți-l! răkneam încon¬tinuu. Opriți-l, bastarzi groahznici, căci eu unul nu mai pot să suport!
Era a doua zi, Fra, și eu chiar că mă străduisem toa¬tă dimineața și toată după-amiaza să le fac jocul și să stau ca un malcik horrorshow zîmbitor și cooperant în scaunul de tortură, cu ocii capsați deschiși ca să pot vidvedea tot, în timp ce ei îmi flășuiau pe ecran por¬ții împuțite de ultraviolență, cu al meu hoit, ale mele ruki și ale mele noghi legate de scaun ca nu cumva să o iau din loc. Ce eram obligat acum a vidvedea nu era chiar o chekstie despre care să fi gîndit înainte că ar fi prea rea, era doar despre trei sau patru malciki năpustindu-se într-o prăvălie și umplîndu-și teșkerelele cu tăieței, bumbăcind-o în același timp pe vîrst-nika puiankă bocitoare care era proprietăreasă, tolkaftind-o și lăsîndu-i roșul krovi să curgă. Dar zvîcnetul, zvîc, zvîc, zvîc din golovanul meu, dorința de aborî, precum și setea aspră și uscată pe care o simțeam în bot erau mai rele decît ieri.
— O, îmi e de ajuns! am strigat. Nu e corect ce fa¬ceți, poponari împuțiți! și încercam să mă smulg din scaun, dar fără succes, căci eram bine legat.
— A-ntîia, glăsui cu voce tare Dr. Brodsky. Te des¬curci minunat. Încă o porție și sîntem gata.
Ce-a urmat era din nou bătrînul Război '39-'45, și era o peliculă plină de purici, dungi și pete, încît pu¬teai vid vedea că o făcuseră nemții. Începea cu acvile¬le germane și steagul nazist cu chestia aia ca o cruce îmbîrligată pe care toți malcikii de la școală se înne¬buneau să o deseneze, și erau niște ofițeri germani aro¬ganți mergînd pe niște străzi pline de praf și cratere de bombe și clădiri prăbușite. Apoi te lăsau a vidvedea liudii împușcați la zid la comanda ofițerilor, și apoi hoituri nagoi, îngrozitoare, zăcînd în noroi, ca niște cuști de coaste goale și noghi subțiri și albe. Mai erau apoi liudii care răkneau în timp ce erau tîrîți, deși pe banda sonoră nu se auzea nimic, Fra, pe ea nefiind decît muzică. Și abia atunci am băgat de seamă, cu toa¬tă durerea și greața, că muzica ce parcă zvîcnea și bu¬buia pe banda sonoră era chiar Ludwig van, ultima parte din Simfonia a Cincea, și am răknit bezmetik la asta.
— Opriți-vă! am răknit. Opriți-vă, poponari groahznici și dezgustători! E un păcat, asta este, un păcat împuțit și de neiertat, bratnicilor!
Nu s-au oprit imediat, căci mai era doar un minut sau două din film — liudii bătuți și plini de krovi, apoi alte plutoane de execuție, apoi iar bătrînul steag na¬zist și SFÎRȘIT. Dar cînd luminile s-au aprins, atît Dr. Brodsky cît și Dr. Branom stăteau în fața mea, și Dr. Brodsky zice:
— Despre ce păcat vorbești?
— Ãsta, zic, plin de silă. Să-l folosești pe Ludwig van la chestia asta. El n-a făcut rău nimănui. Beethoven doar a scris muzică. Iar după aceea chiar că am borît, și au trebuit să-mi aducă o tăviță care semăna la formă cu un rinichi.
— Muzica, spune Dr. Brodsky, parcă după o medi¬tație profundă. Va să zică, ești pasionat de muzică. Eu unul nu știu nimic despre ea. Tot ce știu este că e un potențator emoțional foarte util. Măi, măi. Ce zici de¬spre asta, Branom, hîm?
— Nu se poate abține, zice Dr. Branom. Fiecare om ucide lucrurile pe care le iubește, după cum spune po¬etul prizonier. Pesemne că acesta este elementul pu¬nitiv. Guvernatorul va fi încîntat.
— Pentru numele lui Bog, dați-mi ceva să beau.
— Dezlegați-l, comandă Dr. Brodsky. Aduceti-i o karafă de apă de la gheață.
Așa că sub-celavecii se puseră în mișcare și în curînd drinkăneam litru după litru de apă, și, Fra, par¬că eram în rai. Dr. Brodsky îmi spune:
— Pari a fi un tînăr destul de inteligent. Și de ase¬menea pari a avea ceva gust. Dar îți plăcea chestia asta cu violența, nu? Violență și jaf, jaful fiind o formă de violență.
N-am gavarit nici măcar o slovă, Fra. Încă îmi era greață, chiar dacă mă simțeam o idee mai bine. Însă fusese o zi înfiorătoare.
— Iar acum, zice Dr. Brodsky, ce crezi că s-a întîmplat? Spune-mi, ce crezi că îți facem?
— Mă faceți să mi se facă rău, zic, și mi se face rău cînd mă uit la filmele voastre perverse și împuțite. Chiar dacă nu filmele sînt cele care îmi fac chestia asta. Dar simt că dacă ați opri filmele, nu mi-ar mai fi rău.
— Exact, zice Dr. Brodsky. Este vorba despre asocie¬re, cea mai veche metodă educativă dinlume. Și ce anu¬me te face să-ți fie rău?
— Chekstiile astea împuțite și groahznice pe care mi le-ați băgat în golovan și în hoit, zic, astea mă face să-mi fie rău.
— Straniu, zice Dr. Brodsky parcă zîmbind. Limba tribului. Știi cumva de unde provine, Branom?
— Rămășițe ciudate din anticul argou în versuri, zice Dr. Branom, care nu prea mai părea a fi un prieten. Ceva țigănească de asemenea. Dar rădăcinile cele mai multe sînt din slavă. Propaganda. Penetrare sublimi¬nală.
— Bine, bine, bine, zice Dr. Brodsky, parcă nerăbdă¬tor și pierzîndu-și interesul. Ei bine, îmi zice, nu fire¬le sînt de vină. N-are nimic de a face cu ceea ce este prins de tine. Toate astea sînt doar pentru a-ți măsu¬ra reacțiile. Atunci, ce te face să-ți fie rău?
Mi-am dat seama ce dobitok bezmetik am fost să nu-mi amintesc de injecțiile hipodermice din a mea ruka.
— O, am răknit, acum m-am prins. O mîrșăvie îm¬puțită, murdară și josnică. Un act de trădare pe care n-o să mai aveți ocazia să-l faceți, futu-vă să vă fut!
— Mă bucur că ți-ai prezentat obiecțiile de pe-acum, zice Dr. Brodsky. Acum știm cum stăm. Să știi că am putea să-ți administrăm chestia asta a lui Ludovico în mult mai multe feluri. Pe gură, de exemplu. Dar me¬toda subcutanată este cea mai bună. Nu te opune, te rog. Nu are nici un rost să te opui. Nu te poți pune cu noi.
— Bratnici îngrohzitori, m-am smiorcăit. Apoi le-am zis: Nu-mi pasă de ultraviolență și de tot rahatul ăla. Pot să-l suport. Dar nu e corect pentru muzică. Nu e corect să mi se facă rău cînd slușesc mult iubitul Ludwig van și G. F. Händel și pe ceilalți. Toate astea îmi arată că sînteți niște bastarzi plini de răutate și n-am să vă iert niciodată, poponarilor.
Amîndoi au căzut un pic pe gînduri. Apoi, Dr. Brodsky zice:
— Întotdeauna e greu să faci delimitarea. Lumea e una, viața e alta. Cea mai dulce și mai dumnezeiască dintre acțiuni are partea ei de violență — de exemplu actul iubirii, de exemplu muzica. Trebuie să-ți încerci norocul, băiete. A fost numai alegerea ta.
N-am înțeles toate aceste slove, dar i-am răspuns:
— Nu-i nevoie să continuați, domnule. Mi-am schim¬bat un malenki pic tonul în stilul meu viclean. Mi-ați demonstrat că toate astea, dratlupta, ultraviolența și crima sînt rele, rele, rele, îngrozitor de rele. Mi-am în¬vățat lecția, domnilor. Văd acum ceea ce n-am văzut niciodată înainte. Sînt vindecat, slavă Domnului.
Și mi-am ridicat ocii spre tavan într-o atitudine sme¬rită. Dar amîndoi doctorii ăștia și-au clătinat golovanele cu tristețe parcă, și Dr. Brodsky mi-a zis:
— Încă nu ești vindecat. Mai sînt multe de făcut. Doar atunci cînd corpul tău va reacționa violent și cu promp¬titudine la violență, ca la un șarpe, fără nici un ajutor din partea noastră, fără medicație, doar atunci...
Le zic:
— Dar, domnule, domnilor, eu văd de ce e rău. E rău pentru că e împotriva societății, e rău pentru că ori¬ce celavek de pe pămînt are dreptul să trăiască și să fie fericit fără a fi bătut, tolkaftit și hăcuit. Credeți-mă că am învățat foarte mult.
Dar dr. Brodsky a smehăit tare la asta, arătîndu-și toți zubii lui albi și a zis:
— Erezia unei epoci de rațiune, sau niște slove ase¬mănătoare. Văd ce e bine și sînt de acord, dar de făcut fac ce e rău. Nu, nu, băiete, trebuie să lași totul în sea¬ma noastră. Dar bucură-te, în curînd totul se va termina. În mai puțin de două săptămîni vei fi un om li¬ber. Apoi mă bătu prietenește pe pleciumeroi.
În mai puțin de două săptămîni. O, Fra, și prieteni, părea o viață de om. Părea a fi ca de la începutul și pînă la sfîrșitul lumii. Să fi terminat cei paisprezece ani fără reducere la Statocna era un fleac pe lîngă asta. Fiecare zi era la fel. Totuși, cînd dievușka a apărut cu hipodermica la patru zile după gavareala cu Dr. Brodsky și Dr. Branom, i-am zis: „Nu, n-ai să mi-o faci", și i-am ars o skatoalcă peste a ei ruka de i-a zburat se¬ringa cu un clincănit pe podea. Asta doar ca să vidvăd ce vor face. Și ce-au făcut a fost că au adus patru sau cinci sub-celaveci balșoi de-adevăratelea, bastarzi cu halate albe, să mă țintuiască de pat, și m-au tolkaftit cu lițofețele lor încruntate aproape de a mea, iar puianka aia de soră mi-a zis: „Tu, diavol mic, rău și împielițat", asta în timp ce, cu altă seringă, îmi înțepa ruka foarte brutal și fără menajamente. După care, epuizat, am fost dus cu scaunul la același sinema al iadului ca și mai înainte.
Și în fiecare zi era la fel, Fra, tot aceleași filme, toa¬te cu bumbăceli și tolkafteli și krovi roșu prelingîndu-se de pe lițofețe și hoituri, împroșcînd obiectivul camerei de filmat. Erau fie obișnuiții malciki rînjiți și smehăiți, înțoliți după ultimul răcnet nadțati, fie ceva torturi de-ale japilor, fie niște bumbăceli sau execuții naziste. Și cu fiecare zi sentimentul că aș vrea să mor din cauza greții, a tensiunilor din gulie, a durerilor de rîzători, precum și groaznica, groaznica sete deveneau tot mai cumplite. Pînă într-o dimineață cînd am încer¬cat să-i înfrîng pe bastarzi lovindu-mă, lovindu-mă, lovindu-mă cu golovanul de pereți astfel încît să îmi pierd cunoștința, dar tot ce s-a întîmplat a fost că mi s-a făcut greață, căci această violență nu era cu nimic deosebită de cea din filme, așa că n-am reușit decît să mă extenuez, să primesc injecția și să fiu împins cu sca¬unul ca și mai înainte.
Iar apoi a venit o dimineață în care m-am sculat, mi-am mîncat ouăle, pîinea prăjită cu gem și ceaiokul fierbinte cu moloko și m-am gîndit: „Nu poate să mai dureze mult. Sigur sîntem aproape de sfîrșitul perioa¬dei. Am suferit îngrozitor, mai mult nu pot să mai în¬dur." Și am așteptat, și am așteptat, Fra, să vină puianka aia cu seringa, dar nu a venit. Apoi sub-celavekul cu halat alb și-a făcut apariția și mi-a zis:
— Azi, bătrîne, te lăsăm să mergi pe picioarele tale.
— Să merg? îl întreb. Unde?
— La locul obișnuit, zice. Da, da, nu mai fi atît de mirat. Vei merge pe picioarele tale la filme, cu mine alături, bineînțeles. Nu vei mai fi dus cu scaunul.
— Bine, dar, zic, cum rămîne cu groaznica mea in¬jecție de dimineață?
Căci eram chiar surprins, Fra, căci pînă atunci fu¬seseră foarte hotărîți să pompeze chekstia aia a lui Ludovico, cum îi spuneau, în mine.
— N-o să mai primesc în suferinda mea ruka mi¬zeria aia împuțită și îngrozitoare?
— Gata cu ea, parcă rînji celavekul ăsta. În vecii ve¬cilor, Amin. Ești pe propriile tale picioare, băiete. Să mergi și tot tacîmul în camera ororilor. Dar încă te vor lega și te vor obliga să privești. Așa că hai, să mergem, micuțul meu tigru.
Prin urmare, a trebuit să-mi pun halatul și tufleceii și să-mi mișc picioarele pe coridoare pînă la mestoul sinema.
Numai că de data asta, Fra, nu eram doar îngrețoșat, ci și extrem de uimit. Din nou am avut parte de obișnuita ultraviolență, celaveci cu golovanele zdro¬bite și puiance cu kroviul șiroaie, implorînd iertare, obișnuitele bumbăceli și răutăți intime și particulare. Apoi lagărele de concentrare, evreii și străzile străine și gri pline cu tancuri și uniforme și celaveci prăbușindu-se sub tirul armelor, asta fiind partea socială a lucrurilor. Numai că de data asta nu mai puteam da vina pe nimic pentru starea de greață și setea mea și durerile de tot felul, în afară de ceea ce eram obligat să vidvăd, ocii încă fiindu-mi capsați, iar hoitul și ale mele noghi încă legate de scaun, dar fără firele și toa¬te celelalte chekstii conectate la golovanul și la hoitul meu. Așa că cine altele decît filmele pe care le vidvedeam erau vinovate de starea de rău pe care o sim¬țeam? Asta, bineînțeles, dacă dădeam la o parte chekstia aia a lui Ludovico ce acționa acum ca un vaccin, impregnată în kroviul meu, așa că îmi va veni să vărs mereu și în vecii vecilor. Amin, ori de cîte ori voi ve¬dea genul ăsta de ultraviolență. Așa că botul mi s-a schimonosit și am început să ho, ho, ho-tesc, lacrimi¬le făcînd să dispară imaginile pe care mă forțau să le vidvăd, ca niște binecuvîntate picături argintii de rouă. Dar bratnicii în halate albe s-au repezit skor-rapid cu taștukele lor să mi le șteargă, zicînd:
— Măi, măi, ce-i cu bîz, bîz-ul ăsta?
Iar imaginile au devenit din nou limpezi în fața ocilor mei, nemți împingînd evrei, celaveci și zune, malciki și dievușke, în mestouri unde toți urmau să o mierlească de la gazele otrăvitoare. Și am început din nou să ho, ho, ho-tesc și din nou s-au grăbit să-mi șteargă lacrimile, foarte skor-rapizi, ca nu cumva să pierd nici măcar una din chekstiile pe care mi le ară¬tau. A fost o zi îngrozitoare și oribilă, voi, Fra și sin¬gurii mei prieteni.
Stăteam întins în pat, singur în acea noce, după ce luasem cina, friptură grasă de berbec, plăcintă de fruc¬te și înghețată, zicînd în sinea mea: „La naiba, la nai¬ba, la naiba, poate că aș mai avea o șansă dacă ies acum de aici." Dar nu aveam nici o armă. Nu-mi lăsaseră brișka, iar de bărbierit mă bărbierea o dată la două zile un celavec gras și chel, care venea la patul meu îna¬inte de micul dejun, în prezența a doi bratnici în ha¬late albe care vegheau dacă eu sînt un malcik bun și non-violent. Unghiile de la ale mele ruki erau tăiate și pilite scurt ca să nu pot sa zgîriu. Dar încă eram iute în atac, deși mă slăbiseră, Fra, încît ajunsesem o um¬bră a ce obișnuiam a fi în libertate. Așa că m-am dat jos din pat, m-am dus la ușa încuiată și am început să o lovesc horrorshow și tare cu pumnii, în timp ce răkneam:
— Ajutor, ajutor! Mi-e rău, mor! Un doctor, un doc¬tor, un doctor, repede! Vă rog. Oh, o să mor, simt că o să mor! Ajutor! Pînă să vină cineva, gorlgîtlejul mi s-a uscat iască și a început să mă doară. Apoi am auzit zgomot de noghi venind pe coridor și golosuri ner¬voase, iar apoi am recunoscut golosul celavekului cu halat alb care-mi aducea potolul și mă însoțea apoi spre cazna mea zilnică. L-am auzit mormăind:
— Ce se întîmplă? Ce vrei? Ce viclenie pui la cale?
— Vai, mor! am horcăit. Mă doare groaznic într-o parte. Sigur e apendicită. Vaaai!
— Apendici-kăkat, l-am auzit mormăind, iar apoi, spre bucuria mea, Fra, am slușit zăngănitul cheilor. Dacă te prefaci, micul meu prieten, amicii mei și cu mine te vom pocni și te vom trosni toată noaptea. Apoi a deschis ușa și parcă a lăsat să intre înăuntru plăcu¬ta adiere a promisei mele eliberări. Eram pitit în spa¬tele ușii cînd o deschise larg și puteam să-l vidvăd în lumina de pe coridor uitîndu-se buimac după mine prin cameră. Mi-am ridicat apoi pumnii gata să-i ard o skatoalcă zdravănă la gît, și, vă jur, tocmai cînd parcă îl vidvedeam în închipuire doborît și văitîndu-se sau mort, mort, mort, și cînd simțeam cum bucuria dă să se nască în pîntecele meu, chiar în acel moment grea¬ța a început să se ridice în mine ca un val și am sim¬țit o teamă cumplită că sînt într-adevăr pe cale să mor. M-am prăbușit pe pat ho, ho, ho-tind, iar celavekul care de data asta nu era în halat alb, ci într-o haină de casă, se prinsese deja de ce fusese în capul meu, căci îmi spuse:
— Iată că din orice putem învăța, nu-i așa? Am pu¬tea spune că învățăm fără întrerupere. Hai, micuțul meu prieten, ridică-te de pe pat și trage-mi una. Pe cuvînt că asta vreau. Un pumnoc sănătos în bărbie. Abia aștept să o faci, pe cuvînt.
Dar tot ce am putut să fac, Fra, a fost să zac acolo și să ho, ho, ho-tesc.
— Scîrbă, șuieră parcă celavekul acum. Împuțiciune.
Și mă ridică de gulerul de la bluza de pijama, în tot acest timp eu simțindu-mă slab și fleșcăit, după care își ridică ruka dreaptă și-mi arse o skatoalcă sănătoa¬să peste lițofață.
— Asta, zice, e pentru că m-ai făcut să mă dau jos din pat, scîrnăvie.
După care își frecă ale lui ruki, fîș, fîș, și ieși din ca¬meră. Zang, zang, se răsuci cheia în broască.
Și, Fra, de ce nu am putut scăpa decît după ce am adormit, a fost sentimentul groaznic și nefiresc că este mai bine să fii lovit decît să lovești. Dacă celavekul ăla ar mai fi stat, pesemne că i-aș fi întors și celălalt obraz.



7

Nu puteam, Fra, să-mi cred urechilor. Mi se părea că eram în mestoul ăsta împuțit dintotdeauna și că voi rămîne acolo încă pe atîta. Dar fusese vorba de două săptămîni, iar acum îmi spuneau că cele două săptămîni sînt aproape gata. Mi-au zis:
— Mîine, micule prieten, afară, afară, afară.
Și făceau cu degetul cel mare semnul libertății. Iar apoi celavekul în alb, care mă tolkaftise și care conti¬nuase să-mi aducă tăvile cu potol și să mă conducă la tortura de fiecare zi, îmi zise:
— Dar mai ai în față încă o zi grea de-adevăratelea. Va fi ziua pe care o vei petrece afară. Și rînji cu sub¬înțeles.
Mă așteptam și în dimineața aceea să mă itkar ca de obicei în pijama, tuflecei și halat la sinema mesto. Dar nu. În dimineața aia mi s-au dat cămașa, lenjeria, tzoalele de seară și cizmele mele horrorshow cu vîrf as¬cuțit, toate superbe, călcate și lustruite. Mi s-a dat chiar și brișka mea tăietoare de gîtleje, pe care o foloseam în vremurile de demult la bumbăceli și dratlupte. M-am încruntat nedumerit la chestia asta în timp ce mă îm¬brăcam, dar sub-celavekul în halat alb rînji numai, fără să gavareaskă o iotă, Fra.
M-au condus cu amabilitate la același vechi mesto, dar acolo erau acum ceva schimbări. Draperiile fuse¬seră trase în fața ecranului de sinema, iar geamurile înghețate de sub găurile de proiecție nu mai erau, le trăseseră sau le îndoiseră în lateral ca pe niște obloa¬ne sau jaluzele. Și unde nu se auzise decît zgomot de tuse, hîr, hîr, hîr și nu fuseseră decît niște umbre, de data asta era un public adevărat, iar în acest public puteam să recunosc unele lițofețe. Era Guvernatorul Statocnei, și omul bisericii, Chaplin, cum i se zicea, și gardovoiul șef precum și celavekul acela foarte impor¬tant și bine îmbrăcat, care era Ministrul de Interne sau de Inferne. Pe toți ceilalți nu îi cunoșteam. Dr. Brodsky și Dr. Branom erau și ei acolo, dar nu în halate albe, ci așa cum s-ar îmbrăca niște doctori suficient de mari, ca să dorească să fie ultraeleganți. Dr. Branom stătea doar în picioare, pe cînd Dr. Brodsky, în picioare și el, gavarea într-o manieră didactică spre toți liudii adu¬nați acolo. Cînd mă vidvăzu intrînd, zise:
— Aha. Iar acum, domnilor, vi-l prezentăm chiar pe subiectul însuși. Este, după cum puteți observa, sănă¬tos și bine hrănit. Vine direct după un somn de noap¬te și un mic dejun bun, nedrogat și nehipnotizat. Mîine îl trimitem cu încredere din nou în lumea de afară, un băiat la fel de cumsecade ca acela pe care l-ați întîlni într-o dimineață de mai, gata să vă spună o vor¬bă bună și plin de solicitudine. Ce schimbare, dom¬nilor, față de huliganul ca o epavă, condamnat de Stat la o pedeapsă inutilă, acum doi ani, și neschimbat după doi ani. Zic neschimbat? Nu chiar. Închisoarea l-a în¬vățat zîmbetul fals, mîinile frecate ale ipocriziei, vicle¬șugul slugarnic, fățarnic și grețos. L-a învățat și alte vicii și l-a perfecționat în cele la care se pricepea de mult. Dar, domnilor, destul cu vorbele. Faptele vor vorbi mai abitir. Dați drumul la treabă. Fiți cu toții atenți.
Eram un pic amețit de toată gavareala aia și încer¬cam să mă conving că toată chestia aia era despre mine. Apoi toate luminile s-au stins și au apărut două fas¬cicule luminoase dinspre găurile de proiectare, unul din ele luminîndu-l din plin pe Umilul și Suferindul Vos¬tru Povestitor. Iar în cel de-al doilea spot luminos îna¬inta un celavek mare și balșoi pe care nu-l vidvăzusem în viața mea. Avea o lițofață cu pungi de grăsime, mustață și ca niște șuvițe de păr trase peste golovanul lui aproape chel. Avea cam treizeci sau patruzeci sau cincizeci de ani, mă rog, cam așa de bătrîn, vîrstnik, ce mai. Se itîndreptă spre mine, spotul de lumină itînaintînd o dată cu el și în curînd cele două spoturi se uniră într-un fel de baltă mare. Îmi zise viclean:
— Salut, scîrnăvie. Puah, nu prea te speli, după cît de groaznic miroși.
Apoi, ca și cînd ar fi dansat, mă calcă apăsat pe ale mele noghi, stîngul, dreptul, apoi îmi trase cu gheara unbobîrnac peste nas care mă duru bezmetik de tare, aducîndu-mi lacrimi în oci, după care îmi răsuci ruka de parcă era butonul de la radio. Am deslușit ceva chi¬coteli și chiar cîteva lătrături horrorshow venind din¬spre public. Nasul și ale mele noghi și gaura urechii mă ardeau și mă dureau ca bezmeticele, așa că îi zic:
— Ce ai cu mine? Nu ți-am făcut nici un rău, Frate.
— Oh, zice celavekul, îți fac asta — și mă crestă iar peste nas — și asta — îmi răsuci urechea ce mă ustu¬ra ca naiba — și astalaltă — și mă calcă din greu pe al meu noga drept — pentru că nu-mi pasă deloc de soiul tău îngrozitor. Și dacă vrei să schimbi ceva, hai dă-i, chiar te rog să-i dai drumul.
Îmi dădeam seama că trebuie să mă mișc skor-rapid și să-mi scot brișka tăietoare de gîtleje înainte ca boala asta ucigătoare și îngrozitoare să se năpusteas¬că și să schimbe așa-zisa plăcere a luptei în sentimen¬tul că sînt pe cale s-o mierlesc. Dar, Fra, în momentul în care ruka mea a atins brișka în teșkerea, în fața ocilor minții mele mi-a apărut parcă o imagine a acestui celavek obraznic, implorînd iertare, cu kroviul roșu, roșu, roșu țîșnindu-i din bot și imediat după imagi¬nea asta, greața și uscăciunea și durerile s-au grăbit să mă năpădească, și vidvedeam că trebuie să schimb, și asta cît mai skor-rapid, ce simțeam față de putre¬gaiul ăsta de celavek, așa că m-am căutat în teșkerea de țigări sau de ceva bănuți, și, O, Fra, n-aveam nici una din chekstiile astea. Așa că am zis, parcă hoho¬tind și suspinînd:
— Aș fi vrut să-ți dau o țigare, Fra, dar se pare că nu am nici una.
La care celavekul zise:
— Vai, vai, hî, hî, hî, plînge băiatul. După care mă crestcrestcrestă peste nas din nou cu unghia ca o ghea¬ră balșoaie, și am putut sluși oarece smehăieli sono¬re, parcă de veselie, dinspre publicul din întuneric. I-am zis din nou cu disperare, încercînd să fiu amabil cu celavekul ăsta insolent și plin de răutate, ca să-mi po¬tolesc durerile și greața care mă năpădeau:
— Te rog, lasă-mă să fac ceva pentru tine, te rog. Și m-am pipăit din nou în teșkerea, dar nu am găsit decît brișka tăietoare de gîtleje, așa că am scos-o și întinzîndu-i-o, i-am zis: Te rog, ia-o, te rog. Un mic cadou. Te rog, primește-l.
Dar îmi răspunse:
— Păstrează-ți șperțurile astea împuțite pentru tine. Nu mă poți duce cu asta. Și îmi trase una peste ruka, iar brișka mea tăietoare de gîtleje căzu pe podea. Așa că i-am zis:
— Te implor, trebuie să fac ceva. Pot să-ți curăț ciz¬mele? Privește, mă las în jos și le curăț cu limba. Și, Fra, mă credeți sau mă pupați undeva, am îngenuncheat și-am scos iazîka mea roșie de-un cot și jumătate ca să-i ling cizmele lui împuțite și groahznice. Dar singu¬ra lui reacție a fost să-mi tragă una nu prea tare peste bot. Și după aceea, mi s-a părut că voi opri greața și durerea dacă doar îi țin gleznele înlănțuite strîns cu ale mele ruki și îl trîntesc pe bratnicul ăsta groahznic pe podea. Așa că am făcut-o, spre balșaia lui surpri¬ză, și s-a prăbușit, poc, în rîsetele sonore ale împuți¬tului de public. Dar cînd l-am vidvăzut pe podea, am simțit din nou cum mă năpădesc senzațiile alea oribi¬le, așa că i-am întins a mea ruka skor-rapid ca să-l salt și săltat a fost. Și tocmai cînd se pregătea să-mi apli¬ce o skatoalcă urîtă și binemeritată peste lițofață, Dr. Brodsky a intervenit:
— E în regulă, te-ai descurcat foarte bine. După care celavekul cel îngrozitor a făcut parcă niște plecăciuni și s-a prelins în pași de dans, ca un actor, afară din sce¬nă, în timp ce luminile s-au aprins, înfățișîndu-mă cum clipeam și cum botul mi-era strîmbat a plîns. Dr. Brod¬sky s-a adresat publicului:
— Subiectul nostru este, după cum vedeți, împins să facă fapte bune, fiind în mod paradoxal împins să facă fapte rele. Intenția de a acționa violent este înso¬țită de senzații puternice de disconfort fizic. Pentru a le anihila, subiectul trebuie să-și schimbe urgent ati¬tudinea în sensul diametral opus. Aveți întrebări?
— Dreptul de a alege, a mormăit un golos grav și plin. Am vidvăzut că îi aparținea Chaplinului închi¬sorii. De fapt nu are de ales, nu-i așa? Egoismul, teama de durere fizică îl conduc spre acest act grotesc de înjosire. Nesinceritatea lui s-a văzut cu claritate. A în¬cetat să fie un răufăcător, dar a încetat și să fie o crea¬tură capabilă de alegere morală.
— Astea sînt subtilități, păru că zîmbește Dr. Brodsky. Nu ne pasionează motivația sau standardele de etică înaltă. Ne interesează doar să stopăm crimina¬litatea...
— Și, interveni balșoiul Ministru bine îmbrăcat, să descongestionăm aglomerația îngrozitoare din închi¬sorile noastre.
— Bravo, bravo! zise cineva.
Începură să gavarească și să se certe, iar eu doar stă¬team acolo, Fra, complet ignorat de bratnicii ăia igno¬ranți, așa că am strigat:
— Dar eu, eu, eu! Cum rămîne cu mine? Unde intru eu în joc? Ce sînt eu, doar un animal sau un cîine? Și asta i-a pornit pe toți să gavarească zgomotos și să-mi arunce tot felul de slove. Așa că am strigat încă și mai tare: Ce voi fi? Doar o portocală mecanică?
Nu știu ce m-a făcut să folosesc aceste slove, Fra, care doar mi-au apărut în golovan fără să le chem. Și asta i-a amuțit pe celaveci, dintr-un oarecare motiv, pen¬tru o minută sau două. Apoi unul dintre celaveci, ge¬nul profesor vîrstnik și foarte slab, s-a ridicat, cu gîtul plin parcă de cabluri de condus curentul dinspre golovanul lui către hoit, și mi s-a adresat:
— N-ai nici un motiv să obiectezi, băiete. Tu ai făcut alegerea, și toate astea sînt consecința alegerii tale. Și tot ce va urma de-acum încolo va fi ceea ce tu însuți ai ales.
La care Chaplinul închisorii strigă:
— O, ce bine-ar fi să pot să cred asta! Și puteai să vidvezi cum guvernatorul i-a aruncat o privire care îi dădea de înțeles că nu va ajunge atît de sus în ierarhia pre¬oților de închisori pe cît ar fi crezut. Apoi certurile au început din nou și am putut sluși rostindu-se slova Iu¬bire, Chaplinul închisorii însuși strigînd mai tare ca toți ceva despre Iubirea Perfectă Alungă Teama și tot rahatul de rigoare. La care Dr. Brodsky spuse, smehăind cu toată lițofața:
— Mă bucur, domnilor, că această problemă a Iubi¬rii a fost ridicată. Iar acum veți vedea în acțiune un soi de iubire despre care se credea că a murit o dată cu Evul Mediu.
Și luminile s-au stins din nou și spoturile de lumi¬nă s-au ivit iar, unul pe bietul vostru Prieten și Poves¬titor în suferință, iar în celălalt parcă s-a rostogolit ti¬mid cea mai gingașă tînără dievușkă pe care o jîznie întreagă ai fi sperat să o vidvezi, O, Fra. Cum să vă spun, avea niște grude horrorshow la vedere, căci tzoalele erau foarte decodecoltate. Iar ale ei noghi parcă erau Bog în Ceruri, și pășea astfel încît ți se strîngeau ale tale kișki, și totuși lițofața ei era lițofața inocentă a unei tinere dulci și zîmbitoare. S-a apropiat de mine o dată cu lumina, care era parcă lumina grației divi¬ne și tot rahatul ăla sfînt, și primul lucru care mi-a flășuit prin golovan a fost că aș fi vrut să o posed aco¬lo pe podea și să-i aplic bătrînul și sălbaticul viol, dar tot atît de skor-rapid ca un glonț a revenit greața, de parcă era un detectiv pîndind după colț și gata acum să-și facă groahznica lui arestare. Iar acum vonul încîntător care venea dinspre ea îmi producea greață în ale mele kișki, așa că mi-am dat seama că trebuie să îmi schimb complet atitudinea înainte ca durerea și setea și greața cea îngrozitoare să mă copleșească hor¬rorshow și de-adevăratelea. Așa că am răknit:
— O, tu, cea mai frumoasă și mai mîndră dintre dievuște, îți pun inima mea la picioare ca să pășești pe ea. Dacă aș fi avut un trandafir, ți l-aș fi dat. Dacă ar fi plouat, iar pe pămînt ar fi fost noroi, ți-aș fi întins tzoalele mele ca să pășești pe ele, ca nu cumva gin¬gașele tale picioare să se acopere cu mizerie și noroi. Și pe cînd îi spuneam toate astea, Fra, puteam să simt cum greața parcă dă înapoi. Lasă-mă, am continuat să răknesc, să cad la picioarele tale, să-ți fiu de ajutor și să te protejez de lumea cea rea. Apoi în cap mi-au venit slovele potrivite, și rostindu-le, m-am simțit ime¬diat mai bine: Lasă-mă să fiu cavalerul tău servitor, și-am îngenuncheat din nou pe bieții mei genunchi, înclinîndu-mă și închinîndu-mă.
Însă imediat m-am simțit copleșit de tristețe, căci, ca și cum și ăsta ar fi fost un spectacol, dievușka a zîmbit și, înclinîndu-se către public, a ieșit în pas de dans, luminile aprinzîndu-se în ropotul cîtorva aplauze. Și ocii unora dintre acei celaveci vîrstnici din public se pironiseră pe această dievușka tînără, plini de dorin¬ță murdară și impură, O, Fra.
— El va fi adevăratul vostru creștin, răknea Dr. Brodsky, gata să întoarcă și celălalt obraz, gata mai degra¬bă să se lase crucificat decît să crucifice, gata să se îm¬bolnăvească de moarte chiar și la gîndul de a ucide o muscă.
Și avea dreptate, Fra, pentru că atunci cînd a spus că m-aș gîndi să omor o muscă am simțit cum mi se face un pic rău, dar am alungat greața și durerea gîndindu-mă cum aș hrăni musca aia cu bucățele de zahăr și cum aș îngriji-o ca pe un cățel însîngerat, și tot ra¬hatul de rigoare.
— L-am îmblînzit, strigă el. Bucurați-vă în fața în¬gerilor lui Dumnezeu.
— Important este, spuse gromko Ministrul de Inferne, că funcționează.
— O, zice Chaplinul închisorii parcă oftînd, chiar că funcționează, Dumnezeu să ne ajute pe toți.




PARTEA A TREIA




1

„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Chiar asta mă întrebam și eu, Fra, a doua zi dimi¬neața, eu și cu mine, în picioare, în fața clădirii albe parcă lipite de bătrîna Statocnă, în tzoalele serii de cu doi ani în urmă, în lumina gri a dimineții, cu un malenki geamantan cu cîteva din chekstiile mele perso¬nale și cu ceva tăieței donați cu generozitate de către împuțitele de autorități ca să am cu ce porni în noua mea viață.
Restul zilei de dinainte fusese foarte obositor, cu in¬terviuri pe bandă pentru știri și fotografii luate flaș, flaș, flaș și alte demonstrații cum mă retrăgeam din fața ultraviolenței și tot felul de alte căcaturi stînjenitoare. Iar apoi m-am prăbușit în pat și imediat mi s-a părut că am fost trezit și mi s-a spus să o șterg, să mă itkar acasă, ei nedorind să-l mai vadă pe Al Vostru Umil Povestitor în vecii vecilor, O, Fra. Așa că iată-mă, foar¬te, foarte devreme dimineața, cu doar cîțiva poli la teșkerea, zornăindu-i șiîntrebîndu-mă:
„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Un mic dejun în vreun mesto, căci nu mîncasem ni¬mic în dimineața aia, fiecare celavek nedorind altce¬va decît să mă tolkaftească afară spre libertate. Nu drinkănisem decît o ceașkă de ceaiok. Statocna era situată în partea sărăcăcioasă a orașului, dar erau malenkie birturi muncitorești cam peste tot, și în curînd am găsit unul din ele, Fra. Era mizerabil și împuțit, cu un singur bec în tavan și ăla acoperit cu rahați de muscă, ce lăsau și mai puțină lumină, și în care se găseau cîțiva robotnici matinali dînd pe gît ceaiok și cîrnați care arătau groaznic, cu felii de hleb pe care le haleau ca niște lupi înfometați hap hap, după care răkneau să li se mai aducă. Îi servea o dievușkă foarte murdară cu grude balșoaie, pe care unii dintre celavecii care mîncau încercau să o apuce, ha ha ha, în timp ce ea se ferea hi hi hi, și numai priveliștea lor lîngă mine mă făcea să borăsc, Fra. Dar am cerut niște pu¬ne prăjită și gem și ceaiok, foarte politicos, cu golosul meu de gentleman, după care care m-am așezat într-un colț întunecat ca să mănînc și să drinkănesc. În timp ce mă ocupam cu asta, a apărut o piticanie malenkaia micuță de celavek, vînzînd gazetta de di¬mineață, genul de prestupnic strîmb și îngrohzitor, cu ochelari groși cu rame de oțel și cu tzoalele de culoa¬rea unei budinci cu stafide în stadiu avansat de alte¬rare. Am kupetit o gazettă cu gîndul să mă pregătesc să reintru în acea jîznie normală, punîndu-mă la cu¬rent cu ce se mai itpetrecea în lume. Gazetta pe care o luasem părea a fi gazetta Guvernului, căci singure¬le știri de pe prima pagină erau despre nevoia ca fie¬care celavek să fie sigur că va vota din nou Guvernul la următoarele alegeri generale, de care se părea că ne mai despart doar două sau trei săptămîni. Și erau, Fra, slove sforăitoare despre ceea ce Guvernul făcuse în ul¬timul an și mai bine în ceea ce privește creșterea ex¬porturilor, o politică externă super horrorshow și ser¬vicii sociale îmbunătățite, și tot rahatul de rigoare. Dar cu ce se mîndrea cel mai tare Guvernul era modul în care curățase străzile în ultimele șase luni, făcîndu-le mai sigure pentru liudiii pașnici, iubitori de plimbări nocturne, asta prin salarii mai bune pentru poliție și poliția devenind mai dură față de tinerii huligani și perverși și hoți și tot rahatul de rigoare. Lucru care l-a interesovat un pic pe Umilul Vostru Povestitor. Și pe a doua pagină a gazettei, era fotografia parcă necla¬ră a cuiva care îmi părea foarte cunoscut, și mi-am dat seama că nu era nimeni altul decît eu, eu, eu. Păream foarte posac și parcă speriat, dar sigur era din cauza blițurilor care se declanșaseră țac țac țac tot timpul. Ce se spunea sub poza mea era că eram primul ab¬solvent al noului Institut de Stat pentru Recuperarea Caracterelor Criminale, vindecat de instinctele sale cri¬minale în doar două săptămîni, devenit acum un ce¬tățean bun și cu respect față de lege și tot rahatul de rigoare. Și am mai văzut un articol foarte sforăitor de¬spre această Tehnică a lui Ludovico și cît de inteligent era Guvernul și tot rahatul de rigoare. Și mai era o altă fotografie, a unui celavek care îmi părea cunoscut și era de fapt Ministrul de Inferne sau de Interne. Părea că dăduse drumul la ceva sforăieli despre cum priveș¬te înainte la o epocă bună și lipsită de fărădelegi și în care nu va mai exista teama de atacurile mișelești din partea tinerilor huligani și perverși și tîlhari și tot ra¬hatul de rigoare. Așa că am mîrrrrrîit și am azvîrlit gazetta pe podea, cît să acopere petele de ceaiok vărsat și de flegme groahznice de la animalele jegoase care frecventau acest birt.
— Ei, și care va fi să fie mișcarea?
Va fi să fie, Fra, drumul spre casă și o surpriză fru¬moasă pentru tatataică-miu și mami, unicul lor fiu și moștenitor din nou în sînul familiei. Apoi voi putea sta întins în patul din propriul meu malenki den, slușind ceva muzică plăcută, și totodată voi putea să mă gîndesc mai bine ce voi face acum cu astă jîznie a mea. Ofițerul însărcinat cu eliberarea îmi dăduse cu o zi îna¬inte o listă lungă de slujbe pe care le-aș fi putut încer¬ca și telefonase la tot felul de celaveci în legătură cu mine, dar n-aveam nici o intenție, Fra, să încep să ro¬botesc chiar atît de repede. O malenkaia puțină odih¬nă mai întîi, da, și o contemplare liniștită în pat a su¬netului muzicii încîntătoare.
Așa că am luat autobuzul pînă în Centru, și apoi au¬tobuzul pînă pe Kingsley Avenue, apartamentele din Flatblocul 18 A aflîndu-se chiar în zonă. Poate nu mă veți crede, Fra, cînd vă zic că inima mea bătea bum, bum, bum parcă de emoție. Totul era încă foarte tă¬cut, fiind încă devreme, așa că atunci cînd am intrat în holul blocului nu era nici un celavek, ci doar celavecii și zunele goi-nagoi de pe Demnitatea Muncii. Ce m-a surprins, Fra, era modul în care fuseseră curățați, căci nu mai erau slove murdare scrise în baloanele ce ieșeau din boturile Muncitorilor Demni și nici alte părți indecente ale corpului adăugate la hoiturile lor des¬puiate, de creioanele unor malciki cu minți murdare. Și ce m-a surprins de asemenea era că liftul mergea. A coborît cînd am apăsat knopkul electric și cînd am intrat am fost surprins să vidvăd că totul era curat în interiorul așa-zisei cuști.
Așa că am urcat pînă la zece, și l-am văzut pe 10-8 așa cum era dintotdeauna, și ruka mi-a tremurat și a tresărit cînd mi-am scos din teșkerea micuța kliuciă ca să deschid. Dar am băgat hotărît kliucia în broască, am răsucit-o, după care am deschis și am intrat, și aco¬lo am dat de trei perechi de oci surprinși și parcă în¬fricoșați uitîndu-se la mine, și erau Ta și Ma luîndu-și micul dejun și era și un alt celavek pe care nu-l mai văzusem niciodată în a mea jîznie, un celavek înde¬sat și balșoi în cămașă și bretele, simțindu-se ca aca¬să, Fra, drinkănindu-și ceaiokul cu lapte și mestemestecîndu-și ouomleta cu pîine prăjită. Și celavekul ăsta necunoscut fu primul care îmi vorbi:
— Cine ești, prietene? De unde ai făcut rost de che¬ie? Afară, înainte să-ți trag una! Ieși afară și bate la ușă. Care-i treaba cu tine? Zi repede.
Tati și mami stăteau parcă împietriți și mi-am dat seama că nu citiseră încă gazetta, amintindu-mi că gazetta nu ajungea decît după ce tatataică-miu se itkăra la muncă. Dar apoi mami deschise gura:
— O, doamne, ai fugit! Ai evadat! Ce ne vom face? Iar va veni poliția aici, vai, vai, vai! O, băiat rău și ne¬mernic, să ne faci de rușine în halul ăsta!
Și, mă credeți sau mă pupați undeva, se puse pe hohohotit. Așa că am început să încerc să le explic că pot să sune la Statocnă dacă vor, și în tot timpul ăsta necunoscutul celavek stătea acolo parcă încruntîndu-se și arătînd de parcă ar fi vrut să-mi înfunde lițofața cu pumnul lui păros și balșoi și mușchiulos. Așa că am zis:
— Ce-ar fi acum să-mi dai tu ceva lămuriri? Ce faci aici și de cînd? Nu mi-a plăcut tonul pe care mi-ai vor¬bit. Ai grijă. Hai, scuipă!
Era celavekul gen om al muncii, foarte urît, în jur de treizeci-patruzeci, și stătea acum cu botul căscat la mine fără să gavarească nici măcar o singură slo¬vă. Așa că tati fu cel care zise:
— Ne-ai luat cam prin surprindere, fiule. Ar fi tre¬buit să ne spui că vii. Credeam că vor mai fi cel puțin cinci sau șase ani înainte ca ei să-ți dea drumul. Nu că, și o spuse foarte posomorît, nu am fi foarte încîntați să te vedem din nou în libertate.
— Cine e ăsta? zic. De ce nu vorbește? Ce se întîmplă aici?
— El e Joe, zice mami. Stă cu noi acum. E chiriașul nostru. Vai, vai, vai, făcu ea mai departe.
— Tu, zice Joe ăsta. Am auzit totul despre tine, bă¬iete. Știu ce-ai făcut, cum le-ai zdrobit inimile bieți¬lor tăi părinți îndurerați. Deci te-ai întors, da? Înapoi ca să le mai faci o dată viața praf, de-aia te-ai întors? Poate peste cadavrul meu, pentru că le-am fost mai mult ca un fiu decît ca un chiriaș. Aproape că aș fi smehăit la asta, dacă răzdracii din mine nu mi-ar fi stîrnit senzația de vomă, căci, deși celavekul ăsta părea cam de aceeași vîrstă cu Ma și Ta, încerca să pună o ruka protectoare de fiu pe umerii mamei mele înlă¬crimate, O, Fra.
— Așa deci, zic, și aproape că am simțit că mă pră¬bușesc și eu în lacrimi. Deci așa stau lucrurile. Ei bine, îți dau cinci minuute mari și late ca să-ți iei toate chekstiile astea împuțite și oribile din camera mea.
Și m-am îndreptat spre cameră, celavekul fiind un malenki pic prea încet ca să mă oprească. Cînd am des¬chis ușa inima mi-a căzut pe covor, căci nu mai era deloc camera mea, Fra. Toate steagurile mele dispă¬ruseră de pe pereți și celavekul ăsta le înlocuise cu postere de boxeuri și era unul cu membrii unei echipe stînd mîndri cu brațele încrucișate și cu ceva argintiu ca un scut în față. Iar apoi am văzut ce mai lipsea. Apa¬ratul meu stereo, dulapul cu discuri nu mai erau, nici scrinul cu comoara mea încuiată, care conținea sticle și droguri și două seringi curate și strălucitoare.
— Ce lucru împuțit și mizerabil s-a întâmplat aici? am strigat. Ce-ai făcut cu lucrurile mele personale, bas¬tard îngrozitor ce ești? Asta era pentru Joe, dar tati a fost cel care mi-a răspuns:
— Totul a fost luat, fiule, de către poliție. Sînt noile dispoziții pentru despăgubirea victimelor.
Am descoperit că mi-era foarte greu să mă simt bine, căci golovanul mă durea îngrozitor, iar botul îmi era atît de uscat că a trebuit să iau skor-rapid un gît din sticla de lapte de pe masă, ceea ce l-a făcut pe acel Joe să zică:
— Maniere de porc împuțit. Am zis:
— Dar a murit. Era moartă.
— Au rămas pisicile, fiule, îmi spuse tata parcă mîhnit. N-au avut cui să le lase în grijă pînă la deschide¬rea testamentului și au trebuit să angajeze pe cineva ca să le hrănească. Așa că poliția ți-a vîndut lucruri¬le, hainele și toate celelalte ca să contribuie la îngriji¬rea lor. Așa e legea, fiule. Dar tu n-ai fost niciodată unul care să respecți prea mult legea.
A trebuit să mă așez, la care acel Joe zise:
— Cere voie înainte să te așezi, porc fără maniere, dar i-am replicat skor-rapid:
— Închide-ți gaura aia jegoasă, mare și grasă, și am început deja să mă simt rău.
Apoi am încercat să fiu cît de cît rezonabil și să zîmbesc de dragul sănătății mele, așa că am zis:
— Totuși, este camera mea, nu puteți să negați. Și este și casa mea. Așa că ce propuneri aveți, al meu Ta și a mea Ma?
Dar ei nu făceau decît să mă privească foarte poso¬morîți, mama clătinînd un pic din lițofața ei plină de riduri și udă de lacrimi, după care tati îmi spuse:
— Trebuie să ne gîndim la toate astea, fiule. Nu pu¬tem să-l dăm pur și simplu pe Joe afară, nu-i așa? Vreau să spun că Joe are o slujbă, un contract de doi ani și noi am făcut o înțelegere, nu-i așa, Joe? Vreau să zic, fiule, că ne-am gîndit că vei sta în închisoare pentru o perioa¬dă lungă, iar camera era liberă.
Se simțea un pic rușinat, puteai vedea asta de pe lițofața lui. Așa că i-am zîmbit doar și am încuviințat, spunînd:
— Am înțeles. Te-ai obișnuit cu un pic de liniște și te-ai obișnuit și cu ceva poli în plus. Asta-i viața. Iar fiul tău n-a fost nimic altceva decît o povară îngrozi¬toare.
Iar apoi, Fra, mă credeți sau mă pupați undeva, m-am pus pe plîns, părîndu-mi foarte rău de mine însumi. Așa că tati spuse:
— Știi, fiule, Joe a plătit deja chiria pe luna următoa¬re. Adică, orice am face în viitor, nu putem să-i spu¬nem lui Joe să iasă afară, nu-i așa, Joe?
La care acest Joe spuse:
— La voi doi trebuie să mă gîndesc, voi care ați fost ca un tată și o mamă pentru mine. Oare ar fi corect sau bine să plec și să vă las la cheremul acestui tînăr monstru care nu s-a purtat deloc ca un adevărat fiu? Plînge acum, dar nu e decît teatru și prefăcătorie. Lăsați-l să plece și să-și găsească o cameră altundeva. Lă¬sați-l să învețe cît de greșite i-au fost drumurile și că un băiat așa de rău ca el nu merită niște părinți atît de buni cum a avut.
— Bine, zic, ridicîndu-mă și încă plin de lacrimi. Știu acum cum stau lucrurile. Nimeni nu mă iubește, ni¬meni nu mă vrea. Am suferit și-am suferit și-am sufe¬rit și toată lumea vrea să sufăr mai departe, sînt sigur.
— Tu i-ai făcut pe alții să sufere, îmi zice acest Joe. Așa că este drept ca și tu să suferi de-adevăratelea. Mi s-a povestit totul despre faptele tale, în timp ce stă¬team aici seara la masă, și am fost șocat de ceea ce am auzit. Multe din ele mi-au făcut greață.
— Aș vrea, zic, să fiu înapoi în închisoare. În bătrîna dragă Statocnă, așa cum era ea. Mă itkar acum, zic. Nu mă veți mai vidvedea niciodată. O să mă descurc, mulțumesc frumos. O s-o aveți din greu pe conștiință.
La care tati spuse:
— N-o lua chiar așa fiule, iar mama se puse iar pe bohohocit, cu lițofața schimonosită și cu Joe ăla punîndu-și ruka pe după umerii ei din nou, liniștind-o gata, gata, gata, ca un bou. Așa că am ieșit clătinîndu-mă pe ușă afară, lăsîndu-i pradă îngrozitoarei lor vinovă¬ții, O, Fra.



2

Mă itscoboram în jos pe stradă parcă fără nici un chef, Fra, în tzoalele alea de seară la care liudiii se holbau, și era și frig, căci era o zi rece și ticăloasă de iarnă și singurul lucru pe care simțeam că îl doream era să mă depărtez de toate astea și să nu mai trebu¬iască să mă gîndesc la nici un fel de chekstie. Așa că am luat autobuzul spre Centru, apoi m-am întors pe jos pînă la Taylor Place unde era butikul de discuri Me¬lodia — căruia obișnuiam să-i fac favoarea de a-i fi client neprețuit, O, Fra, și care părea să fie același mesto dintotdeauna, încît atunci cînd am intrat m-am aș¬teptat să-l văd pe același bătrîn Andy, chelul ăla foar¬te, foarte slab, celavekul ăla săritor de la care kupeteam discuri pe vremuri. Dar, Fra, nu era nici un Andy, ci doar o kirăială și o sporovăială de nadțati (adolescenți), malciki și puiance slușind oarece cîntece pop noi și în¬grozitoare, pe care și dansau, iar în spatele tejghelei se afla un celavek nu cu mult mai mare decît un nadțat, bătînd din oasele alor lui ruki și smehăind ca un bezmetik. Așa că m-am apropiat, am așteptat pînă a catadicsit să mă bage în seamă și-i zic:
— Aș vrea să ascult un disc cu Mozart Patruzeci.
Nu știu de ce tocmai asta îmi trecuse prin golovan, dar îmi trecuse. Celavekul de la tejghea îmi zice:
— Patruzeci ce, prietene?
Îi răspund:
— Simfonia. Simfonia Numărul Patruzeci în Sol Minor.
— Ooooo, interveni unul dintre nadțatii care dan¬sau, un malcik cu părul în oci, Simpafonie. Nu pare simpatic? Vrea o simpafonie.
Simțeam cum răzdracii cresc în mine, dar trebuia să mă păzesc, așa că m-am făcut că-i zîmbesc celavekului care îi luase locul lui Andy și tuturor nadțatilor care dansau și răkneau. Așa că celavekul de la tejghea îmi zice:
— Du-te în cabina de acolo prietene, și-am să-ți pom¬pez ceva acolo.
Așa că m-am îndreptat spre cabina malenkaia unde puteai sluși discurile pe care vroiai să le cumperi, și acest celavek mi-a pus un disc, dar nu era Mozart Pa¬truzeci, ci era Mozart Praga — sigur tipul culegînd pri¬mul Mozart pe care l-a găsit pe raft —, iar chestia asta ar fi trebuit să înceapă să mă răzdrăcească de-adevăratelea, dar trebuia să mă controlez de groaza dureri¬lor și a greții, iar ceea ce uitasem era ceva ce n-ar fi tre¬buit să uit și acum mă făcea să-mi doresc moartea. Era vorba despre faptul că bratnicii ăia de doctori făcu¬seră în așa fel încît orice muzică ce ar fi trebuit să tre¬zească emoții în mine îmi făcea greață, ca și cum aș fi privit sau aș fi dorit să comit acte de violență. Și asta era din cauză că toate filmele acelea violente erau acom¬paniate de muzică. Și îmi aminteam în mod deosebit de filmul ăla groaznic cu naziști, acompaniat de Beethoven A Cincea, ultima parte. Iar acuma dragul de Mozart suna înfiorător. M-am năpustit afară din cabi¬nă ca un bezmetik ca să mă feresc de greața și dure¬rea care mă năpădeau, și am ieșit val-vîrtej afară din magazin, cu nadțatii ăia smehăind după mine și cu celavekul de la tejghea strigînd: „Hei, hei!" Dar nu i-am băgat în seamă și am trecut clătinîndu-mă ca un orb pe partea cealaltă a drumului și după colț la Lactobarul Korova. Știam ce vroiam.
Mestoul era aproape gol, căci era încă dimineață. Arăta și ciudat, căci fusese decorat cu vaci muugitoare, de culoare roșie, iar în spatele tejghelei nu era nici un celavek pe care să-l fi cunoscut. Dar cînd am spus: „Lapte plus una mare", celavekul cu o lițofață sfrijită și foarte proaspăt rasă a știut ceea ce doream. Așa că mi-am luat molokoul cu dubla și m-am așezat într-unul din separeurile care se găseau de jur-împrejurul mestoului, despărțite cu draperii de mestoul princi¬pal, și m-am așezat în scaunul plușat și am sorbit și-am tot sorbit. Cînd am terminat întregul pahar, am înce¬put să simt că încep să se întîmple tot felul de lucruri. Îmi fixasem ocii pe o malenkaia bucățică de staniol de la un pachet de canceroase care era pe podea, matu¬ratul în acest mesto nefiind prea super horrorshow, Fra. Și petecul ăla de staniol începu să crească și să crească și să crească, și era atît de strălucitor și de în¬flăcărat, încît a trebuit să-mi mijesc ocii. Și devenise atît de mare, încît nu era cît separeul în care zăceam, ci cît întregul Korova, cît întreaga stradă, cît întregul oraș. Iar apoi s-a făcut cît întreaga lume, iar apoi s-a făcut cît întregul întregului, Fra, și parcă era o mare care spăla toate celelalte chekstii care existaseră vre¬odată sau care fuseseră numai gîndite vreodată. Par¬că slușeam cum eu însumi făceam gălăgie și gavaream slove ca: „Dragi sălbăticiuni ciudate și moarte, nu pu¬treziți în tot felul de deghizări" și tot rahatul de rigoa¬re. Iar apoi am simțit cum viziunea a copleșit tot sta¬niolul ăla, și au apărut culori cum nimeni n-a mai vidvăzut vreodată, și am putut vidvedea un șir lung, lung, lung parcă de grupuri de statui, care era împins tot mai aproape și mai aproape și mai aproape și toa¬te aveau lumini strălucitoare aprinse sub ele și dea¬supra lor, O, Fra. Și grupul ăsta de statui îi aparținea lui Dumnezeu sau Bog și Sfintei lui Cete de îngeri și Sfinți, toți foarte strălucitori ca bronzul, cu bărbi și aripi mari și balșoaie care parcă fluturau într-un fel de vînt, așa că de fapt nu puteau fi de piatră sau bronz, iar ochii sau ocii lor se mișcau și erau vii. Și aceste personaje mari și balșoaie au venit mai aproape și mai aproa¬pe, tot mai aproape, pînă cînd m-au prăvălit la pămînt și am putut să slușesc propriul meu golos strigînd „Ee-eeeee". Și-am simțit că m-am descotorosit de toate — tzoale, corp, creier, nume, de toate — și chiar m-am simțit horrorshow de parcă eram în rai. Și a urmat par¬că un zghomot ca de fărîmițare și ca de mototolire, iar Bog și îngerii și Sfinții parcă și-au clătinat golovanele spre mine, și parcă mi-au gavarit că încă nu era tim¬pul și că ar trebui să mai încerc, iar apoi totul parcă s-a chiorît, a smehăit, iar apoi s-a prăbușit, lumina cea mare și caldă a început să se răcească și m-am trezit cum eram înainte, cu paharul gol pe masă și cu do¬rința de a plînge și cu sentimentul că moartea era sin¬gurul răspuns la toate întrebările mele.
Și chiar asta era, vidvăzusem limpede că ăsta era sin¬gurul lucru pe care puteam să-l fac, dar cum să-l fac habar nu aveam, căci niciodată nu mă gîndisem la așa ceva înainte, O, Fra. În micuța mea geantă cu chekstii personale aveam brișka mea tăietoare de gîtleje, dar pe loc am simțit cum îmi vine rău în momentul în care mi-am imaginat cum îmi retezzzz gîtlejul și cum propriul meu krovi roșu, roșu țîșnește. Ceea ce îmi do¬ream nu era ceva violent, ci o chestie care să mă facă să adorm cu blîndețe, acesta fiind sfîrșitul Umilului Vostru Povestitor, nemaidînd nimănui nici o bătaie de cap. Poate, m-am gîndit, dacă o să mă itkărăbănesc la Biblioteca Publică de după colț, poate voi găsi într-o carte cea mai bună modalitate de a o mierli fără du¬rere. Și m-am imaginat pe mine însumi mort, și cît de rău le va părea la toți, lui Ta și lui Ma, și acelui mur¬dar și împuțit de Joe, uzurpatorul, și lui Dr. Brodsky și lui Dr. Branom și acelui Ministru de Interne și de Inferne și oricărui alt celavek. Precum și împuțitului și lăudărosului de Guvern. Așa că m-am prelins în iar¬nă, și era de pe acum după-amiază, aproape ora două, după cum puteam vidvedea pe cronometrul balșoi din Centru, așa că preumblarea mea pe tărîm cu bătrînul moloko plus trebuie să fi durat mai mult decît crezu¬sem. Am mers în josul bulevardului Marghanita, am cotit-o apoi pe Boothby Avenue, apoi după colț din nou și iată Biblioteca Publică.
Era un soi de mesto veki și jegos în care nu-mi mai aduceam aminte să fi intrat încă de pe vremea cînd eram un foarte, foarte malenki malcik, de nu mai mult de șase ani, un mesto alcătuit din două părți — una în care împrumutai cărți și una în care puteai să citești, plină cu gazette și reviste și cu un von de oameni bătrîni și vîrstnici, cu tzoalele lor mirosind parcă a bătrînețe și a sărăcie. Ãștia stăteau în picioare în fața stan¬durilor cu gazette de jur-împrejurul camerei, pufnind, rîgîind și gavarind în sinea lor, dînd paginile ca să ci¬tească știrile cu o foarte mare tristețe, sau stăteau la mese uitîndu-se prin reviste ori făcîndu-se că se uită, unii dintre ei moțăind, iar unul sau doi chiar sforăind des¬tul de tare. La început parcă nu puteam să-mi aduc aminte ce doream în primul rînd, apoi mi-am adus aminte, parcă un pic surprins că venisem acolo pen¬tru a afla cum s-o mierlesc fără durere, așa că m-am încoit spre raftul plin cu chekstii de consultat. Erau o grămadă de cărți, dar nici una cu un titlu, Fra, care să te dumirească. Am găsit o carte medicală pe care am luat-o, dar cînd am deschis-o era plină cu desene și fotografii de răni și boli groaznice care m-au făcut să-mi fie un pic rău. Așa că am pus-o la loc, și am luat marea carte sau Biblia, cum se numea ea, gîndind că poate mi-ar putea aduce un pic de alinare, așa cum făcuse în zilele de demult de la bătrîna Statocnă (de fapt nu atît de demult, deși acum păreau că s-au întîmplat cu mult, mult timp înainte) și m-am prăbușit pe un sca¬un ca să o citesc. Dar tot ce am găsit era despre a urgisi de șaptezeci de ori cîte șapte și o grămadă de bleste¬me evreiești și tolkafteli între ei și toate astea m-au fă¬cut să-mi fie rău din nou. Așa că aproape am izbuc¬nit în plîns, încît un mujik foarte vîrstnik și rufos care stătea în fața mea m-a întrebat:
— Ce ai, fiule? Ce s-a întîmplat?
— Vreau să mor, i-am răspuns. Asta e tot ce vreau. Viața a devenit prea mult pentru mine.
Un celavek vîrstnik care citea lîngă mine zise: „Ssssst", fără să-și ridice ochii dintr-o revistă bezmetikă, plină parcă de chekstii geometrice balșoaie. Asta mi-a atras într-un fel atenția. Mujikul celălalt îmi zise:
— Ești prea tînăr pentru asta, fiule. De ce, ai toată viața în față.
— Da, zic cu amărăciune. Ca o pereche de grude false. La care celavekul care citea revista zise din nou: „Ssssst", dar de data asta privindu-mă, și ceva ca un ceas sună pentru amîndoi. Mi-am dat seama cine era, iar el spuse, foarte gromko:
— Pe Dumnezeul meu, eu nu uit niciodată nici o formă. Pe Dumnezeul meu, porc tînăr, am pus mîna pe tine.
Cristalografie, asta era. Asta era ceea ce luase de la bibliotecă atunci. Zubii cei falși au ssscrîsnit ceva de horrorshow. Tzoalele răvășite. Cărțile răzdrențite, toa¬te despre cristalografie. M-am gîndit că ar fi mai bine să o șterg cît mai skor-rapid, Fra. Dar mujikul ăsta bătrîn și vîrstnik era deja în picioare, urlînd ca un bezmetik către toți tușitorii bătrîni și vîrstnici de la gazettele înșirate de jur-împrejurul pereților, și la cei care moțăiau cu revistele pe la mese.
— Am pus mîna pe el! a strigat. Porcul ăla tînăr și otrăvit care a distrus cărțile de cristalografie, cărți rare, cărți care niciodată nu vor mai putea fi găsite nicăieri.
Asta dădu naștere unui vakarm nebun, căci bătrînul celavek chiar își ieșise din pepeni.
— Un specimen de marcă de tînăr sălbatic și laș! răkni el. Aici, în mijlocul nostru și la mîna noastră! El și amicii lui m-au bătut, mi-au tras pumni și m-au căl¬cat în picioare. Mi-au smuls hainele și mi-au scos din¬ții. Au rîs de sîngele și de gemetele mele. M-au ținut în șuturi pînă acasă, amețit și dezbrăcat!
Asta nu era chiar în întregime adevărat, după cum știți, Fra. Mai avea ceva tzoale pe el, nu era complet nagoi.
Așa că i-am răknit înapoi:
— Asta a fost acum doi ani. Am fost pedepsit de atunci. Mi-am învățat lecția. Uitați-vă — poza mea este în ziare.
— Pedepsit, zici? interveni un vîrstnik, genul fost soldat. Ar trebui să fiți exterminați cu toții. Ca atîția alți paraziți periculoși. Asta da pedeapsă.
— Bine, bine, zic. Oricine are dreptul la propria lui părere. Iertați-mă, dar trebuie să plec.
Și am dat să mă itkărăbănesc din mestoul ăsta, plin cu oameni bătrîni și bezmetici. Aspirină, asta era. Poți s-o mierlești dacă iei o sută de aspirine. Aspirine de la bătrîna prăvălie. Dar celavekul cu cristalografia răkni: — Nu-l lăsați să plece! O să-i arătăm noi ce-i aia pe¬deapsă, porc tînăr și criminal! Puneți mîna pe el. Și credeți-mă, Fra, sau pupați-mă undeva, doi sau trei vîrst-nici tremurători, fiecare de cam nouăzeci de ani, m-au apucat cu ale lor ruki bătrîne și tremurînde, și am sim¬țit cum mi se face rău la vonul bătrîneții și al bolii care venea dinspre mujicii ăștia aproape morți. Celavekul cu cristalele era acum călare pe mine, cărîndu-mi skatoalce malenkie peste lițofață, și-am încercat să mă smulg și să mă irkărăbănesc, dar acele ruki bătrîne care mă țineau erau mai puternice decît aș fi crezut. Așa că alți celaveci bătrîni au venit șchiopătînd dinspre gazette ca să-și încerce puterile pe Umilul Vostru Povestitor. Urlau chekstii ca: „Omorîți-l! călcați-l în picioare, ucideți-l, zdrobiți-i dinții!" și tot rahatul ăla, încît am pu¬tut vidvedea ceea ce era limpede ca bună ziua. Era bă-trînețea punîndu-se la încercare cu tinerețea, asta era. Dar unii dintre ei spuneau: „Bietul Jack, aproape că l-a omorît pe bietul Jack, asta a făcut porcul ăsta tî¬năr", și tot așa de parcă s-ar fi întîmplat ieri. Și pen¬tru ei chiar ieri se întîmplase. Apoi parcă era o mare de oameni bătrîni, murdari și împuțiți care alergau să mă prindă cu ale lor slabe ruki și gheare bătrîne și cor¬noase, răknind și gîfîind, dar gășkarul nostru cu cris¬talele era în frunte, dînd skatoalcă după skatoalcă. Și n-am îndrăznit să fac nici măcar o singură chekstie sin¬gurică, Fra, căci era mai bine să fii lovit astfel, decît să-ți fie greață și să simți durerea îngrozitoare, dar fap¬tul că în jurul meu era violență mă făcea să simt că grea¬ța mă pîndea de după colț ca să vadă cînd să iasă la vedere și să se dezlănțuie.
Apoi un celavek supraveghetor și-a făcut apariția, era un celavek ceva mai tînăr, care răkni:
— Ce se întîmplă aici? Opriți-vă imediat! Asta este o sală de lectură!
Dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Așa că celavekul supraveghetor spuse:
— În regulă, o să sun la poliție.
Așa că i-am răknit, și niciodată în toată jîznia mea n-aș fi crezut că voi face asta:
— Da, da, da, sună, apără-mă de nebunii ăștia bătrîni!
Am băgat de seamă că celavekul supraveghetor n-avea nici un chef să se alăture dratluptei și să mă sal¬veze de furia și nebunia ghearelor acestor celaveci bătrîni. O șterse doar, poate spre biroul lui sau spre locul unde era un telefon. Acum toți bătrînii ăia începură parcă să gîfîie, și simțeam că aș fi putut doar să le trag un bobîrnac și ar fi căzut cu toții, dar nu făceam decît să mă las ținut cu multă răbdare de aceste ruki bătrîne, cu ocii închiși, și să simt skatoalce fără putere peste lițofața mea și să slușesc golosurile bătrîne respirînd gîfîit și răknind: „Porc de cîine, criminal ordi¬nar, huligan, tîlhar, omorîți-l!" Apoi am primit o skatoalcă atît de dureroasă în nas, încît mi-am zis la dracu, la dracu, și mi-am deschis ocii și am început să mă zbat ca să scap de ei, ceea ce nu era greu, Fra, și m-am nă¬pustit răknind spre holul de la intrare, din fața came¬rei de lectură. Dar răzbunătorii aceia bătrîni încă mă urmăreau, gîfîind să-și dea duhul, cu ghearele lor de animale tremurînd, ca să pună mîna pe Prietenul și Umilul vostru Povestitor. Apoi mi s-a pus piedică și am fost din nou pe podea, încasînd pumni, și am slușit deodată golosuri de celaveci tineri răknind: „Gata, gata, opriți-vă!" și am știut că sosise poliția.



3

Parcă eram amețit, Fra, și parcă nu vidvedeam limpede, dar eram sigur că îi mai întîlnisem pe milițoii ăștia în vreun mesto și altă dată. Cel care mă spri¬jinea și îmi tot zicea: „Gata, gata, gata" pînă la ușa din fața Bibliotecii Publice, pe ăsta nu-l știam deloc, dar îmi părea prea tînăr ca să fie patrok. Dar ceilalți doi aveau spinări pe care eram sigur că le mai văzusem și înainte. Îmbrînceau celavecii ăia bătrîni cu o bucu¬rie și o distracție balșoaie, șfichiuind malenki biciuști și răknind:
— Terminați, băieți obraznici! Asta ar trebui să vă învețe să nu mai faceți scandal și să nu mai tulburați Pacea Statului, voi, ticăloși răi ce sînteți!
Așa că i-au condus pe acei răzbunători vîrstnici, aproape pe moarte, care gîfîiau și șuierau, înapoi în camera de lectură, după care s-au întors, făcînd haz de distracția pe care o avuseseră, ca să se uite la mine. Cel mai în vîrstă dintre cei doi zise:
— Măi, măi, măi, măi, măi, măi, măi! Zău că este micul Alex. De mult nu te-am văzut, gășkare. Cum îți merge?
Eram complet zăpăcit, uniforma și șlemul sau cas¬ca împiedicîndu-mă să văd cine era, deși lițofața și golosul îmi erau foarte cunoscute. M-am uitat apoi la celălăit, și, în ceea ce-l privea, cu lițofața lui încruntată și bezmetikă, nu aveam nici o îndoială. După care, în¬cremenit și tot mai stupefiat, m-am uitat din nou la cel cu măi, măi, măi, era grăsunul de Billyboy, dușma¬nul meu de pe vremuri. Celălalt era, bineînțeles, Moho, care fusese pe vremuri al meu gășkar și totodată duș¬manul țapului ăla gras și împuțit de Billyboy, dar care era acum un milițoi cu uniformă și șlem și bici ca să păstreze ordinea. Zic:
— O, nu!
— Ei, ce zici? Și bătrînul Moho dădu drumul la ne¬chezatul lui clasic pe care mi-l aminteam atît de hor-rorshow: „Hî, hî, hî!"
— E imposibil, zic. Nu poate fi adevărat. Nu pot să cred.
— Crede privirilor tale, mîrîi Billyboy. Nimic nu-i scos din mînecă. Nici o vrajă, gășkare. O slujbă pen¬tru doi care au acuma vîrsta de slujbași. Poliția.
— Ești prea tînăr, zic. Mult prea tînăr. Nu fac ei patroci din malciki de vîrsta ta.
— Am fost tineri, continuă bătrînul milițoi Moho. Nu puteam să trec peste asta, Fra, zău că nu puteam. Așa eram atunci, gășkari tineri. Iar tu întotdeauna ai fost cel mai tînăr. Și iată-ne acum aici.
— Încă nu pot să îmi cred ochilor, zic. După care Bil¬lyboy, patrokul Billyboy pe care nu mi-l puteam ima¬gina, îi spuse tînărului milițoi care încă mă sprijinea și pe care nu-l cunoșteam:
— Cred că ar fi mult mai bine, Rex, dacă i-am împăr¬tăși un pic din clasica disciplinară. Băieții o să fie în¬totdeauna băieți, așa a fost mereu. Nu-i nevoie să tre¬cem prin rutina secției. Ãsta de-aicea și-a reluat vechile obiceiuri, de care noi ne aducem bine aminte, pe cînd tu bineînțeles că nu poți. Sigur că i-a atacat pe cei bătrîni și fără apărare, care pe bună dreptate au ripos¬tat. Dar trebuie să avem și noi ceva de spus în nume¬le Statului.
— Ce tot zici? îi spun, parcă neputînd să-mi cred alor mele uhe. Ei s-au dat la mine, Fra. Nu sînteți de par¬tea lor și nu puteți fi. Tu nu poți fi, Moho. Era un celavek pe care l-am bumbăcit odată pe vremuri, care a în¬cercat să-și ia o malenkaia revanșă după atîția ani.
— Mulți ani, într-adevăr, zice Moho. Nu-mi mai amintesc prea horrorshow de zilele alea. Și nu mai îmi spune Moho. Spune-mi domnule ofițer.
— Cu toate astea, ne amintim destul de mult, con¬tinuă Billyboy să dea din cap. Nu mai era atît de gras cum fusese. Malciki mici și obraznici cu briști tăietoa¬re de gîtleje, ăștia trebuie ținuți sub control.
Așa că m-au apucat cu o mînă fermă și m-au scos afară din Bibliotecă. O mașină de patrulă a milițocilor ne aștepta în față și celavekul pe care îl numeau Rex era șoferul. M-au tolghiontit pe scaunul din spa¬te și nu puteam să mă opresc din a crede că totul era o glumă și că Moho își va scoate șlemul de pe gulie și că va începe să hăhăie. Dar n-a făcut-o. Le-am zis, încercînd să-mi stăpînesc strekea din mine:
— Și bătrînul Pete, ce i s-a întîmplat lui Pete? Îmi pare rău de Georgie, am auzit totul despre asta.
— Pete, o, da, Pete, zice Moho. Parcă îmi amintesc numele.
Puteam vidvedea că ieșeam din oraș. Le zic:
— Încotro ne îndreptăm?
Billyboy se întoarse spre mine și îmi zise:
— E încă lumină. O raită pe la țară, pustie din cau¬za iernii, dar retrasă și încîntătoare. Nu e drept, nu e întotdeauna drept ca liudii din oraș să vidvadă prea mult din pedepsele noastre disciplinare. Străzile tre¬buie păstrate curate, și asta nu numai la propriu.
Și se întoarse din nou cu privirea înainte.
— Lasă asta, zic. Nu o merit. Zilele de demult sînt moarte și duse. Pentru ceea ce-am făcut în trecut mi-am primit pedeapsa. Am fost vindecat.
— Ni s-a citit despre asta, zice Moho. Superiorul ne-a citit toate astea și nouă. A zis că a fost o metodă foar¬te bună.
— Þi-a citit? îi zic, un malenki pic răutăcios. Ești încă prea moho ca să citești singur, Fra?
— O, nu, zice Moho, parcă blînd și cu regret. Nu poți să-mi mai vorbești așa. Nu, în nici un caz, gășkare. Și îmi cîrpi o skatoalcă balșoaie drept în mistrie, încît tot kroviul meu roșu, roșu începu să-mi curgă pic, pic, pic din nas.
— Nu poți să mai ai încredere, zic cu amărăciune, ștergîndu-mi kroviul cu ruka. Am fost întotdeauna adin singurel.
— Așa și vei fi, zice Billyboy.
Ajunseserăm pe cîmp și acolo erau pomi fără frun¬ze și se auzeau cîteva ciripituri parcă ciudate, și mai departe se vedeau parcă niște mașini agricole huruind înfundat. Începuse să se întunece, căci eram în mie¬zul iernii. Nu se zăreau liudi în jur și nici animale. Eram numai noi patru.
— Dă-te jos, Alex, băiatule, zice Moho. Doar un ma¬lenki puțintel de disciplinară.
În tot timpul ăsta, celavekul șofer doar stătea la vo¬lan, fumînd o canceroasă și citind malenki puțintel dintr-o carte. Avea lumina aprinsă în mașină ca să poată vidvedea. Nu aruncă nici o privire la ceea ce Billyboy și Moho îi făceau Umilului Vostru Povestitor. N-am să vă descriu ce-au făcut, dar erau gîfîieli și bufnituri par¬că pe fundalul mașinilor agricole care huruiau și al cip-ciripitului de pe crengile nagoie, adică goale. Și puteai vidvedea cum se ridica fumul în lumina din mașină, șoferul ăla întorcînd paginile foarte calm. Și erau că¬lare pe mine, tot timpul, Fra. Apoi Billyboy sau Moho, nu pot să spun care, spuse:
— Cred că e destul, gășkare, așa cred, tu nu?
După care mi-au tras o skatoalcă de adio fiecare drept în litofață, după care m-am prăbușit și doar zăceam aco¬lo în iarbă. Era rece, dar nu simțeam frigul. Apoi și-au scuturat ale lor ruki, și-au pus la loc șlemurile și tu¬nicile pe care le dăduseră jos și s-au întors în mașină.
— La buna vedere, Alex, zice Billyboy, la care Moho scăpă un nechezat clovnesc de-al lui. Șoferul își ter¬mină pagina pe care o citea, puse cartea deoparte, după care porni mașina și o luară spre oraș, fostul meu gășkar și fostul meu dușman făcîndu-mi cu mîna. Dar eu doar zăceam acolo, dărîmat și demolat.
După un timp a început să mă doară îngrozitor, iar apoi se porni să plouă, o ploaie ca gheața. Nu vedeam nici un celavek în zare, și nici lumini de case. Unde să mă duc, eu care nu aveam nici casă și nici prea mulți tăieței la teșkerea? Mi-am plîns de milă, hî, hî, hî. După care m-am ridicat și am început să merg.



4

Acasă, acasă, acasă, asta era ceea ce doream și credeți-mă, Fra, că ACASÃ am și ajuns. Mergeam prin întuneric, nu pe drumul spre oraș, ci pe drumul dinspre care se auzea zumzăitul parcă de mașini agri¬cole. Asta m-a adus într-un fel de sat pe care simțeam că-l mai vidvăzusem și altă dată, dar asta poate pen¬tru că toate satele sînt la fel, mai ales în întuneric. Erau case și un mesto parcă de băuturi, iar la capătul satu¬lui era o căsuță malenkaia, adin singurică, iar pe poar¬ta ei puteam vidvedea numele ei strălucind alb, ACASÃ. Eram ud leoarcă de la ploaia aia înghețată, așa că tzoalele mele nu mai erau ultimul răcnet, ci chiar mizerabile sau mai bine spus patetice, iar superba mea podoabă se transformase într-un rahat împuțit care în¬găla al meu golovan tremurător și eram sigur că lițofața mea era plină de tăieturi și zgîrieturi, iar vreo doi dintre zubii mei s-au clătinat cînd i-am pipăit cu lim¬ba sau iazîka. Și tot hoitul mă durea și mi-era cum¬plit de sete, așa că îmi tot țineam botul deschis în ploa¬ia rece, iar stomacul îmi chiorăia grrrrrr tot timpul, căci nu-i mai dădusem nimic de potol încă de dimineață și atunci nu foarte mult, Fra.
ACASÃ scria și poate că era vreun celavek care m-ar fi putut ajuta. Am deschis poarta și-am înaintat clătinîndu-mă pe potecă, ploaia transformîndu-se acum în lapoviță, după care am ciocănit discret și patetic la ușă. Nici un celavek nu a apărut, așa că am ciocănit un malenki pic mai mult și mai tare, după care am auzit zvon de noghi venind spre ușă. După care ușa s-a deschis și un golos de bărbat a zis:
— Da, ce doriți?
— O, zic, ajutați-mă, vă rog. Am fost bătut de po¬liție și lăsat să mor în drum. Vă rog, dați-mi să beau ceva și un loc lîngă foc, vă rog, domnule.
Ușa s-a deschis de tot și puteam vidvedea parcă o lumină caldă și un foc trosnind trosc, trosc înăuntru.
— Oricine-ai fi, poftim înăuntru, zice celavekul. Dumnezeu să te ajute, amărîtă victimă, intră și hai să vedem ce-i cu tine. Așa că am intrat clătinîndu-mă și credeți-mă, Fra, că nu mă prefăceam deloc, ci chiar eram complet terminat. Celavekul ăla amabil îmi în¬conjură pleciumeroii cu ale lui ruki și mă împinse în camera unde ardea focul, și pe loc mi-am dat seama unde eram și de ce cuvîntul ACASÃ de pe poartă îmi părea atît de familiar. L-am privit pe celavek, iar el m-a privit cu milă parcă, iar de acum mi-l aminteam chiar bine. Desigur că el nu-și aducea aminte de mine, căci în zilele acelea fără de griji eu și așa-zișii mei gășkari săvîrșeam toate bumbăcelile, dratluptele și crastelile cu mășkoace horrorshow sub care ne deghizam. Era un celavek scund de vîrstă mijlocie, treizeci, patruzeci, cincizeci, și care purta ociki.
— Stai lîngă foc, îmi zice, și-am să-ți aduc niște whis¬ky și niște apă caldă. Măi, măi, măi, doamne, cum te-au bătut!
Și se uită cu duioșie la golovanul și la lițofața mea.
— Poliția, îi zic. Îngrozitoarea și oribila poliție.
— Încă o victimă, zice, parcă oftînd. O victimă a tim¬purilor moderne. Mă duc să-ți aduc whisky-ul ăla, după care trebuie să-ți curăț puțin rănile.
Și ieși. M-am uitat de jur împrejur prin camera asta malenkaia și confortabilă. Era acum aproape plină de cărți, un cămin și două scaune, și puteai vidvedea oa¬recum că nu mai locuia nici o femeie acolo. Pe masă se afla o mașină de scris și o grămadă de foi risipite, și mi-am amintit că celavekul ăsta era un celavek scri¬itor. Portocala mecanică, despre asta era vorba. Cara¬ghios cum îmi rămăsese în minte. Dar nu trebuia să mă dau de gol, căci acum aveam nevoie de ajutor și de bunătate. Bratnicii ăia groahznici și îngrozitori din acel mesto alb și cumplit mi-au făcut-o, m-au făcut să am nevoie de ajutor și bunătate și m-au forțat să do¬resc să dau ajutor și bunătate chiar dacă nimeni nu mi-ar fi cerut-o.
— Iată-mă, zice celavekul întorcîndu-se.
Îmi întinse un pahar plin, fierbinte și îmbietor pe care să-l drinkănesc, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine, după care mi-a curățat crestăturile de pe lițofață. Și îmi zice apoi:
— Trebuie să faci o baie bună și fierbinte, o să ți-o pregătesc, după care poți să-mi povestești tot la o masă bună și fierbinte de care o să mă ocup cît timp faci tu baie.
Fra, mai că îmi venea să plîng de cît de bun era cu mine, și cred că trebuie să fi văzut bătrînele lacrimi în ocii mei, căci îmi spuse:
— Gata, gata, gata, și mă bătu pe pleciumeroi.
Mă rog, m-am dus și am făcut baie, după care mi-a adus o pijama și un halat să mă îmbrac, amîndouă în¬călzite lîngă foc, și o pereche de tuflecei călduroși. Și, Fra, deși mă dureau toate, am simțit că în curînd mă voi simți mai bine. M-am itscoborît pe scări și am vidvăzut că în bucătărie așezase masa cu cuțite și furcu¬lițe și o felie mare de hleb, o sticlă de Sos Prima, și cu¬rînd a servit o ouomletă prăjită cu feliutze de șuncă, cîrnați sfîrîinzi și cești balșoaie de ceaiok dulce și fier¬binte, cu lapte. Era grozav să stai la căldură și să mănînci și am descoperit că mi-era foarte foame, așa că după omletă am simțit nevoia să mănînc feliutză după feliutză de hleb întinsă cu unt și gem de căpșune dintr-un borcan mare și balșoi.
— Mult mai bine, îi spun. Cum voi putea să mă re¬vanșez vreodată?
— Cred că știu cine ești, îmi zice. Dacă ești acela care cred eu, atunci ai ajuns, prietene, în locul potrivit. Nu era fotografia ta în ziarele din dimineața aceasta? Nu ești tu biata victimă a acestei noi și îngrozitoare teh¬nici? Dacă da, atunci ai fost trimis aici de providență. Chinuit în închisoare, apoi azvîrlit afară ca să fii chi¬nuit de poliție. Mi se rupe inima de tine, dragul meu, drag băiat.
Fra, nu puteam să scot o slovă, deși aveam botul des¬chis larg ca să-i răspund la întrebări.
— Nu ești primul care ajunge aici în pragul dispe¬rării, îmi zice. Poliția adoră să-și aducă victimele la marginea acestui sat, dar este providențial faptul că tu, care ești un alt fel de victimă, ai venit pînă aici. Poa¬te că totuși ai auzit de mine?
Trebuia să fiu foarte atent, Fra, așa că îi zic:
— Am auzit de Portocala mecanică. Nu am citit-o, dar am auzit de ea.
— O, zice, iar lițofața lui strălucea ca soarele în stră¬lucirea înflăcărată a dimineții. Povestește-mi despre tine.
— Nu sînt prea multe de povestit, domnule, îi răs¬pund cu umilință. O năzbîtie prostească și copilăreas¬că, așa-zișii mei prieteni insistînd sau mai bine zis forțîndu-mă să pătrund în casa unei bătrîne puiance, doamne, vreau să zic. N-am avut nici o intenție rea, dar din nefericire, doamna și-a forțat bătrîha și buna ei ini¬mă încercînd să mă azvîrle afară, deși eram gata să ies de bunăvoie, și din cauza asta a murit. Am fost acu¬zat că i-am provocat moartea. Așa că am fost trimis la închisoare, domnule.
— Da, da, da, zi mai departe.
— După care am fost ales de Ministrul de Inferne sau Interne ca să testeze chekstia aia a lui Ludovico pe mine.
— Povestește-mi despre asta, îmi zise, aplecîndu-se nerăbdător înainte, cu mînecile de la pulovăr pline de gemul din farfuria pe care o pusesem într-o margine.
Așa că i-am povestit totul despre asta. I-am poves¬tit chiar tot, Fra, era plin de nerăbdare să audă, cu ocii parcă strălucind și cu gubele întredeschise, în timp ce untura de pe farfurii se sleia, sleia, sleia. Cînd am ter¬minat se ridică de la masă, clătinînd din cap, și îngînînd hm, hm, hm, adunînd farfuriile și celelalte chekstii de pe masă și le duse la chiuvetă ca să le spele. Îi spun:
— Le spăl eu, domnule, chiar mi-ar face plăcere.
— Odihnește-te, odihnește-te, bietul meu băiat, îmi zice, dînd drumul la robinet, apa clocotită țîșnind dintr-o dată. Ai păcătuit, bănuiesc, dar pedeapsa ta a de¬pășit orice măsură. Te-au transformat în ceva diferit de o ființă umană. Nu mai ai puterea de a alege. Ești obli¬gat să faci doar fapte acceptabile social, o mică mașină capabilă doar de lucruri bune. Și îmi dau bine seama despre ce e vorba, chestia aia cu condiționarea marginală. Muzica și actul sexual, literatura și arta, toate sînt acum izvor nu de plăcere, ci de durere.
— Aveți dreptate, domnule, îi spun aprinzîndu-mi una din canceroasele lui bărbătești cu filtru.
— Întotdeauna au țintit prea sus, îmi zice ștergînd o farfurie, un pic absent. Dar intenția esențială este ade¬văratul păcat. Un om care nu poate să aleagă încetea¬ză să mai fie un om.
— Așa zicea și Chaplin, domnule, capelanul închi¬sorii, vreau să zic.
— Nu-i așa, nu-i așa? Sigur că așa spunea, trebuie că așa spunea, altfel ar mai fi fost creștin? Ei bine, să lăsăm asta, îmi spune, ștergînd încă aceeași farfurie pe care o ștergea și cu zece minute mai înainte, mîine trebuie să ne întîlnim cu cîțiva oameni. Cred că poți fi de folos, bietul meu băiat. Cred că poți să ajuți la înlăturarea acestui Guvern mult prea totalitar. Să trans¬formi un om tînăr și decent într-o mașinărie mecani¬că nu poate fi, cu siguranță, privit ca un triumf de că¬tre nici un guvern, în afară de acela care se umflă în pene cu puterea Iui de represiune.
Continua să șteargă aceeași farfurie, așa că-i spun:
— Domnule, ștergeți încă aceeași farfurie. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce privește umflatul în pene. Guvernul ăsta pare a fi tare plin de el.
— O, îmi spune, uitîndu-se la farfurie de parcă o ve¬dea pentru prima dată și o așeză jos. Încă nu sînt prea îndemînatic, îmi spune, la treburile casei. Soția mea le făcea pe toate, lăsîndu-mă pe mine să scriu.
— Soția dumneavoastră, domnule? îi spun. A ple¬cat și v-a părăsit?
Căci doream într-adevăr să aflu despre soția lui de care îmi aduceam atît de bine aminte.
— Da, m-a părăsit, îmi spune cu un golos parcă mai puternic și mai amar. Vezi tu, a murit. A fost violată și bătută cu sălbăticie. Șocul a fost foarte mare. S-a întîmplat în casa asta — și ale lui ruki tremurau, frămîntînd cîrpa de vase — în camera de alături. A trebuit să mă oțelesc pentru a continua să trăiesc aici, însă ea ar fi dorit să stau aici, unde amintirea ei parfumată per¬sistă încă. Da, da, da, biată mică fetiță.
Vidvedeam cu claritate, Fra, ce se întîmplase în acea noce de demult și mă vidvedeam pe mine săvîrșind acea treabă și simțeam că îmi vine să vărs, iar dure¬rea începuse să învie în golovanul meu. Și celavekul ăla putea vidvedea toate acestea, căci lițofața mea arăta de parcă se golise de kroviul cel roșu, roșu, și era foar¬te palidă și el a observat totul imediat.
— Hai, du-te la culcare acum, îmi spuse cu blîndețe. Am pregătit camera de oaspeți. Biet, biet băiat, prin cîte ai trecut. O victimă a vremurilor moderne, așa cum a fost și ea. Biată, biată, biată fetiță.



5

Somnul din noaptea aia a fost chiar horrorshow, Fra, fără vise, iar dimineața care a urmat era se¬nină și parcă înghețată, iar o mireasmă foarte plăcu¬tă de prăjeală pentru micul dejun venea de jos. Mi-a luat ceva timp să-mi amintesc unde eram, ca întotdea¬una, dar mi-am amintit și imediat după aceea m-am simțit oarecum încălzit și protejat. Dar, în timp ce stă¬team întins în pat așteptînd să fiu chemat jos la micul dejun, mi-a trăznit prin cap ideea că trebuie să aflu nu¬mele celavekului ăsta atît de protector și de matern, așa că am dat o tură cu ale mele noghi nagoi, căutînd Portocala mecanică, ce sigur avea scris pe copertă al lui imia, el fiind autorul. În dormitorul meu nu erau decît un pat, un scaun și o lampă, așa că am deschis ușa de alături, care dădea în propria cameră a celaveku¬lui, și acolo am putut-o vidvedea pe soția lui pe pe¬rete, o fotografie mărită, balșoaie, încît am simțit un malenki pic că mi se face rău aducîndu-mi aminte. Dar mai erau și vreo două-trei rafturi de cărți, iar printre ele, așa cum mă gîndisem că trebuia să fie, era și un exemplar din Portocala mecanică și pe coperta cărții, ca și pe cotorul ei, era imia autorului — F. Alexander. Bu¬nule Bog, m-am gîndit, încă un Alex. După care am răs¬foit-o, stînd în picioare, în pijama și cu ale mele noghi goale, dar fără să simt nici un malenki pic de frig, căci căsuța era bine încălzită, dar n-am putut să-mi dau sea¬ma despre ce era cartea. Părea scrisă într-un stil par¬că foarte bezmetik, plin de ah și oh și rahaturi dintr-alea, iar ce reieșea era că toți liudii de azi au fost transformați în mașini, deși în realitate ei — adică tu și cu mine și cu el și cu mi se fîlfîie cine — erau mai mult crescuți natural, ca un fruct. F. Alexander părea să creadă că noi toți creștem în ceea ce el numea po¬mul lumii, în livada lumii pe care Bog sau Dumnezeu o plantase, și că ne aflam acolo deoarece Bog sau Dum¬nezeu avea nevoie de noi să-și potolească iubirea lui însetată, sau, mă rog, un rahat de genul ăsta. Nu-mi plăcea cum sună toată chestia asta, și mă întrebam cît de bezmetik era acest F. Alexander în realitate, poate că se bezmeticise o dată cu moartea nevesti-sii. Dar după aceea mă strigă de jos cu golosul unui celavek sănătos, plin de bucurie și dragoste și tot rahatul de rigoare, așa că Umilul Vostru Povestitor jos s-a și dus.
— Ai dormit mult, îmi zice, scoțînd ouăle fierte și trăgînd din prăjitor pîine neagră prăjită. Este aproa¬pe zece. Sînt cîteva ore de cînd m-am trezit și lucrez.
— Scrieți o altă carte, domnule? îl întreb.
— Nu, nu, nu de data asta — îmi spune, și amîndoi ne așezăm la masă, liniștiți și ca niște vechi gășkari, în cioc, cioc, ciocnitul cojilor de ou șiîn cranț, cranț, cranț crănțănitul pîinii negre prăjite, cu cești mari și balșoaie pentru ceaiokul cu lapte adevărat lîngă noi. — Nu, am vorbit la telefon cu mai multe persoane.
— Credeam că nu aveți telefon, îi zic, vîrînd lingu¬rița în ou și neluînd aminte la ce vorbesc.
— De ce? zice, dintr-o dată tresărind ca un animal alert, cu o linguriță în a lui ruka. De ce crezi că n-aș avea telefon?
— A, nu, zic, nu, nu.
Și mă întrebam, Fra, cît de mult își amintește din pri¬ma parte a acelei noce de demult cînd venisem la ușă cu vechea poveste că trebuie să-i telefonez doctoru¬lui și ea răspunzîndu-mi că nu au telefon. Îmi arun¬că un smot pătrunzător, dar după aceea se calmă și redeveni blînd și drăguț, luînd cu lingurița din bătrînul ouț. Îmi zice, mestecînd mai departe:
— Da, am sunat mai multe persoane care ar putea fi interesate de cazul tău. Vezi tu, ai putea fi o armă foarte puternică cu care să fim siguri că Guvernul ac¬tual, rău și diabolic, nu va mai fi reales la următoarele alegeri. Vezi tu, marea sforăială a Guvernului este de¬spre cum s-a ocupat el de criminalitate în aceste ulti¬me luni.
Se uită din nou la mine cu atenție, pe deasupra ou¬lui lui aburind, și m-am întrebat din nou dacă putea vidvedea rolul pe care îl jucasem pînă acum în jîznia lui. Dar el îmi spuse:
— Recrutînd tineri sălbatici și duri pentru poliție. Propunînd tehnici de condiționare debilizante și care subminează voința.
Și tot felul de slove tot așa de lungi, Fra, și cu o pri¬vire parcă nebună sau bezmetikă în ocii lui.
— Am mai văzut asta și înainte, zice, și în alte țări. Marginea subțire a prăpastiei. Înainte să ne dăm sea¬ma unde sîntem, vom avea întregul aparat al totali¬tarismului.
„Bietul, bietul de tine", m-am gîndit, și am continuat să-mi mănînc oul și să crănțăn pîinea prăjită. Îi zic:
— Și ce pot să fac eu, domnule?
— Tu, îmi spune, cu privirea încă bezmetikă, ești o mărturie vie a acestor propuneri diabolice. Omul, omul obișnuit, trebuie să știe, trebuie să vadă.
Se ridică de la masă și începu să se plimbe în sus și în jos prin bucătărie, de la chiuvetă la bufet, spunînd foarte gromko:
— Le-ar plăcea ca fiii lor să ajungă ceea ce tu, bia¬tă victimă, ai ajuns? Nu. Guvernul trebuie să decidă ce este și ce nu este o crimă și să pompeze afară via¬ța și măruntaiele și voința oricui ar rosti ceva ce nu ar fi pe plac Guvernului?
Se liniști, dar nu se mai întoarse la ou.
— Am scris un articol, îmi spune, în dimineața asta în timp ce tu dormeai. Va apărea într-o zi sau două îm¬preună cu fotografia ta necăjită. Îl vei semna, bietul meu băiat, o relatare a ceea ce ți-au făcut.
— Și cu ce vă veți alege din asta, domnule? Vreau să zic, în afară de ceva mălai pentru articol, cum îi spu¬neți. Vreau să spun, de ce sînteți atît de înfierbîntat și pornit împotriva acestui Guvern, dacă pot îndrăzni să fiu atît de necioplit și să vă întreb?
Strînse cu putere marginea mesei și spuse, scrîșnind din zubii care erau foarte jegosi și pătați de la fumul de țigară:
— Unii dintre noi trebuie să lupte. Marile tradiții de libertate trebuie apărate. Nu sîntun om de partid. Unde văd infamie, caut să o stîrpesc. Numele parti¬delor nu înseamnă nimic. Tradiția libertății înseamnă totul. Omul obișnuit o va trăda, o, da. Vor da liberta¬tea pe o viață mai liniștită. De aceea trebuie să li se deschidă ochii, să fie atenționați...
Și la asta, Fra, puse mîna pe o furculiță și o înfipse de două dva trei ori în perete pînă o îndoi. După care o aruncă pe podea. Îmi zise apoi cu blîndețe:
— Mănîncă tot, bietul meu băiat, biată victimă a lu¬mii moderne, și puteam vidvedea cu claritate cum se tîmpește de golovan. Mănîncă, mănîncă, mănîncă și oul meu.
Dar i-am răspuns:
— Și eu cu ce mă aleg? Oare voi fi vindecat? Oare voi mai putea vreodată să slușesc bătrîna Simfonie Co¬rală fără să îmi fie greață? Oare voi mai putea trăi vre¬odată o jîznie normală? Domnule, ce se va întîmpla cu mine?
Mă privi, Fra, ca și cum nu s-ar fi gîndit la asta îna¬inte, și oricum n-ar fi contat în comparație cu Liber¬tatea și tot rahatul de rigoare și păru surprins de ceea ce spusesem, de parcă mi-aș fi arătat egoismul cerînd ceva și pentru mine. Așa că îmi spuse:
— O, după cum ți-am spus, ești o mărturie vie, bie¬tul meu băiat. Termină-ți micul dejun și hai să vezi ce-am scris, pentru că va apărea în The Weekly Trumpet sub numele tău, victimă nefericită.
Ei bine, Fra, ceea ce scrisese era un articol foarte lung și lacrimogen, și în timp ce îl citeam mi se rupea inima de bietul malcik care gavarea despre suferințele sale și despre cum Guvernul i-a distrus voința și despre cum era în puterea tuturor liudilor să nu mai lase un Guvern atît de rău și diabolic să-i mai conducă vreo¬dată, și deodată mi-am dat seama că bietul malcik în suferință nu era altul decît AVUP.
— Foarte bine, îi zic. Horrorshow de-adevăratelea. O, măiestru scris-ați, domnule.
Iar el mă scrută de aproape și îmi spuse:
— Ce-ai spus? de parcă nu slușise ceea ce spusesem.
— O, zic, asta este ceea ce noi numim vrajă nadțat. Toți adolescenții folosesc vorbirea asta, domnule.
Așa că se itkără la bucătărie să spele vasele, lăsîndu-mă în tzoalele de noapte de împrumut și în tuflecei, așteptînd să mi se facă ceea ce urma să mi se facă, eu unul neavînd nici un plan pentru mine însumi, Fra. În timp ce marele F. Alexander era în bucătărie, un cling, cling, cling se auzi la ușă.
— Ah, strigă ieșind afară, ștergîndu-și ale lui ruki. Trebuie să fie ei. Mă duc să deschid.
Așa că se duse și îi pofti înăuntru și din hol se au¬zea un hahaha mormăit de conversație și saluturi și ce vreme de rahat și ce mai faceți, după care itintrară în camera cu focul și cu cărțile și cu articolul despre cum am suferit, mă văzură și scoaseră un aaaah. Erau trei liudi, și F. Alex îmi spuse care sînt ale lor imeni. Z. Dolin era un celavek, genul pipăcios foarte răgușit, tușind hîr, hîr, hîr cu un muc de canceroasă în bot, îm-prăștiindu-și scrum pe tzoale, pe care apoi îl scutura cu niște ruki foarte neliniștite. Era un celavek malenki și rotund, gras, cu okeane mari și cu ramă groasă pe nas. Apoi Rubinstein Nu Știu Cum Nu Știu Cum, un celavek foarte înalt și politicos, cu un golos de ade¬vărat gentleman, foarte vîrstnik, cu o barbă în formă de ou. Iar la urmă D. B. da Silva, foarte skor-rapid în mișcări, și care răspîndea un von puternic de parfum. Toți se uitau horrorshow la mine și păreau superîncîntați de ceea ce vedeau. Z. Dolin zise:
— Perfect, perfect, nu? Ce unealtă extraordinară poa¬te fi băiatul ăsta. Dacă e nevoie, bineînțeles, ar putea să arate chiar și mai bolnav și mai zombi decît este. Orice pentru cauză. Fără îndoială că vom putea să ne gîndim la ceva.
Nu mi-a plăcut hodoronc tronc chestia cu zombi. Așa că le-am zis:
— Ce se mai aude, bratnicilor? Ce oare avut-ați voi în minte pentru al vostru mic gășkar?
La care F. Alexander șuieră:
— Ciudat, ciudat, stilul ăsta de voce îmi spune ceva. Ne-am mai întîlnit și înainte, sînt sigur de asta.
Și încremeni, scufundat în gînduri. Trebuia să fiu cu mare băgare de seamă, Fra. D. B. da Silva îmi spuse:
— Mai ales ședințe publice. Dacă te vom arăta la șe¬dințele publice, ajutorul tău va fi imens. Și bineînțe¬les, punctul de vedere al ziarelor trebuie captat. O via¬ță distrusă, pe asta o să batem monedă. Trebuie să le sădim focul în inimi.
Își arătă cei aproape treizeci de zubi, foarte albi, în comparație cu lițofața lui închisă la culoare, semănînd un malenki pic mai degrabă cu un străin. Le spun:
— Nimeni nu vrea să îmi spună cu ce mă aleg eu din asta. Torturat în închisoare, azvîrlit din casă de pro¬priii mei părinți și chiriașul lor împuțit și trufaș, bă¬tut de bătrîni și aproape omorît de milițoi, ce se va întîmpla cu mine?
La care celavekul Rubinstein interveni:
— Vei vedea, băiete, că partidul nu va fi nerecunos¬cător, o, nu. După ce totul se va sfîrși, va fi și o surpri¬ză mică și foarte binevenită pentru tine. Doar așteap¬tă și vei vedea.
— Nu cer decît o singură chekstie, le-am strigat, să fiu normal și sănătos, ca în vekile zile, să am malenkaia mea parte de distracție cu gășkari de-adevăratelea și nu cu din aceia care doar își zic așa, deși sînt mai mult niște trădători. Puteți să-mi dați asta? Poate vreun celavek să mă facă la fel cum am fost? Asta este ceea ce vreau și asta e ceea ce vreau să știu.
Hîr, hîr, hîr, tuși cel care își zicea Z. Dolin.
— Un martir pentru cauza Libertății, zice. Ai de ju¬cat un rol și nu trebuie să-l uiți. Între timp noi vom avea grijă de tine.
După care începu să mă bată peste ruka stîngă de parcă eram un idiot, rînjind într-un fel bezmetik. Am răknit:
— Nu mă mai tratați ca pe un lucru de care e nevo¬ie doar pentru a fi folosit! Nu sînt un idiot pe care să-l prostiți, bratnici cretini ce sînteți! Prestupnicii obișnuiți sînt tîmpiți, dar eu nu sînt nici obișnuit și nici moho. M-ați slușit?
— Moho, zice F. Alexander, căzut pe gînduri. Moho. Am auzit numele ăsta undeva. Moho.
— Poftim? zic. Ce are a face Moho cu toate astea? Ce știi tu despre Moho?
După care spun:
— O, Bog să ne ajute.
Nu-mi plăcea privirea din ocii lui F. Alexander. Așa că m-am îndreptat spre ușă ca să merg sus, să-mi iau tzoalele și să mă itkar.
— Aproape că am crezut, zice F. Alexander, arătîndu-și zubii pătați și ocii nebuni. Dar astfel de lucruri sînt imposibile. Căci, pe Cristos, dacă ar fi fost el, l-aș fi sfîșiat. L-aș fi spintecat, pe Dumnezeul meu, da, da, așa aș fi făcut.
— Lasă, zice D. B. da Silva, mîngîindu-l pe umăr așa cum liniștești un cățel. S-a întîmplat demult. Erau cu totul alți oameni. Trebuie să ajutăm această biată victimă. Asta trebuie să facem, gîndindu-ne la viitor și la cauza noastră.
— Îmi iau doar tzoalele, zic, din capul scărilor, hai¬nele, vreau să zic, și după aceea mă itkar adin singurel. Vreau să zic că aveți toată recunoștința mea pentru tot, dar am propria mea jîznie de trăit.
Căci tot ce vroiam era să mă itkar cît mai skor-rapid de acolo. Dar Z. Dolin zise:
— O, nu. Te avem, prietene, și te păstrăm. Totul va fi în regulă. Vei vedea.
Și a urcat cu mine la etaj, ținîndu-mă de ruka din nou. Așa că, Fra, m-am gîndit să mă bat, dar gîndul la luptă m-a făcut să îmi vină să leșin și să vomit, așa că am rămas pe loc. După care am văzut nebunia din ocii lui F. Alexander și am spus:
— Cum vreți voi. Sînt în ale voastre ruki. Dar hai să începem și să se termine odată, Fra.
Căci singurul lucru pe care îl vroiam acum era să ies afară din mestoul ăsta care se numea ACASÃ. În¬cepuse să nu-mi placă deloc smotprivirea lui F. Ale¬xander.
— E în regulă, zice acest Rubinstein. Îmbracă-te și hai să îi dăm drumul.
— Moho, moho, moho, continuă F. Alexander să repete, murmurînd înăbușit. Ce sau cine era Moho ăsta?
Am iturcat scările skor-rapid și m-am îmbrăcat în mai puțin de două secunde. După care am ieșit cu cei trei, am urcat într-o mașină, Rubinstein de o parte și Z. Dolin tușind hîr, hîr, hîr de cealaltă, cu D. B. da Sil¬va la volan, și am intrat în oraș și am mers pînă la un bloc, nu prea departe de ceea ce fusese casa sau blo¬cul meu.
— Hai, băiete, coboară, îmi zice Z. Dolin, tușind și făcînd chiștocul de canceroasă din botul său să stră¬lucească roșu ca un malenki furnal. Aici vei locui.
Așa că am itintrat, și era tot o chekstie cu Demni¬tatea Muncii pe peretele holului, și am urcat în lift, Fra, și după aceea într-un apartament ca toate apartamen¬tele din toate blocurile din oraș. Foarte, foarte malenki, cu două dormitoare și o cameră de zi-mîncat-și-muncă, a cărei masă era acoperită în întregime de cărți și hîrtii și cerneală și sticle și tot rahatul de rigoare.
— Iată noua ta casă, zice D. B. da Silva. Instalează-te, băiete. Mîncarea este în bufet, pijamaua în sertar. Odihnește-te, odihnește-te, suflet zbuciumat.
— Poftim? zic, că nu prea ponimasem.
— E în regulă, zice Rubinstein, cu golosul lui de vîrstnik. Te lăsăm acum. Avem de lucru. Ne întoarcem mai tîrziu. Omoară-ți timpul cum poți.
— Un lucru doar, tuși Z. Dolin hîr, hîr, hîr. Ai vă¬zut ce a agitat memoria chinuită a prietenului nostru F. Alexander. S-a întîmplat cumva...? Vreau să spun, oare ai...? Cred că știi la ce mă refer. Nu vom mai spu¬ne nimănui.
— Am plătit, zic. Bog știe că am plătit pentru ce am făcut. Am plătit nu numai pentru mine, dar și pentru bratnicii ăia care ziceau că sînt gășkarii mei. Am sim¬țit cum devin violent, așa că mi s-a făcut un pic de grea¬ță. Trebuie să mă întind puțin, le spun. Mi s-au întîm¬plat lucruri groaznice, groaznice, groaznice.
— Așa e, zice D. B. da Silva, arătîndu-și cei treizeci de zubi. Odihnește-te.
Așa că m-au lăsat, Fra. S-au itcărat la treburile lor, care cred că erau despre politică și tot rahatul de ri¬goare, iar eu am rămas pe pat, adin singurel, cu totul în jurul meu foarte, foarte tăcut. Zăceam doar acolo cu sapoghii azvîrliți din ale mele noghi, cu cravata des¬făcută, complet debusolat și fără să știu ce fel de jîznie voi mai avea de trăit. Și tot felul de imagini îmi treceau prin golovan, cu tot felul de celaveci pe care îi întîlnisem la școală și la Statocnă și cu tot felul de chekstii care mi se întîmplaseră și cum în toată lumea asta balșoaie nu găsești nici măcar un singur celavek în care să poți avea încredere. După care m-am cufun¬dat în somn, Fra.
Cînd m-am trezit puteam sluși muzică de dincolo de perete, cu gromki sonorul la maxim, și de fapt asta mă smulsese din ațipeala mea. Era o simfonie pe care o cunoșteam chiar horrorshow, dar pe care nu o mai slușisem de mulți ani, se numea Simfonia Numărul Trei a unui celavek danez, Otto Skadelig, o piesă foar¬te gromkaia și foarte violentă, mai ales în prima par¬te, care se auzea chiar acum. Am slușit preț de vreo două secunde cu bucurie și curiozitate, dar după aceea m-au năpădit toate, durerea și greața și am început să gem din ale mele toate kișki. Și iată în ce hal ajunse¬sem, eu care iubisem muzica atît de mult, tîrîndu-mă din pat și hohohotind de mila mea, iar apoi bum bum bum — lovind în perete și strigînd: „Gata, gata, opreș¬te-o!" Dar ea continua, și parcă tot mai tare. Așa că am izbit în perete pînă cînd nodurile mîinii mi-au ajuns numai krovi roșu roșu și piele strivită, izbind, izbind întruna, dar muzica nu s-a oprit. După care m-am gîndit să fug de ea, așa că am ieșit din dormi¬torul malenki și am italergat skor-rapid la ușa din față a apartamentului, dar era încuiată pe dinafară, așa că nu am putut să ies. Și în timpul ăsta muzica devenea tot mai gromkaia și tot mai gromkaia, de parcă era o tortură intenționată, O, Fra. Așa că mi-am vîrît dege¬tele mele mici adînc în uhi, dar tromboanele și tim¬panele pătrundeau încă destul de gromko. Așa că am strigat din nou la ei să se oprească, și am cioc cioc cio¬cănit în perete, dar n-am obținut nici un malenki pic de schimbare. „O, ce-am să mă fac?" am hohotit în mine însumi. „O, Bog din ceruri, ajută-mă." Cutreieram prin apartament, cuprins de dureri și de greață, încercînd să opresc muzica și răknind din adîncul alor mele kișki și deodată deasupra mormanului de cărți și de hîrtii și de toate celelalte rahaturi care erau pe masa din ca¬mera de zi, am vidvăzut ceea ce trebuia să fac și ceea ce dorisem să fac, pînă cînd bătrînii ăia de la Biblio¬teca Publică, iar apoi Moho și cu Billyboy deghizați în patroci mă opriseră, adică să mă sinucid, să dispar pentru totdeauna din lumea asta crudă și blestema¬tă. Ceea ce vid văzusem era slova Moarte pe coperta a ceva ca un pamflet, chiar dacă era vorba doar de Moarte Guvernului. Și parcă tot providența adusese o altă malenkaia cărțulie care avea o fereastră deschi¬să pe copertă și care spunea: „Deschide fereastra spre aerul proaspăt, spre idei proaspete, spre un mod nou de viață." Așa că în momentul ăla am știut că îmi spu¬ne să termin cu totul și să sar. O clipă de durere, poa¬te, și după aceea somn etern, etern, etern.
Muzica revărsa încă sunetele suflătorilor și ale to¬belor, iar viorile de o mie de ori mai puternice prin perete. Fereastra camerei unde zăcusem era deschisă. M-am ittîrît la ea și vidvedeam la mare distanță ma¬șinile, autobuzele și celavecii pietoni de dedesubt. Am strigat către lume: „Adio, adio, Bog să vă ierte pen¬tru o viață distrusă", după care m-am urcat pe per¬vaz, cu muzica suflînd dinspre stînga mea, mi-am în¬chis ocii, am simțit vîntul rece pe a mea lițofață, după care am sărit.



6

Am sărit, Fra, și am căzut drept pe trotuar, dar nu am mierlit-o, o, nu. Dacă aș fi mierlit-o nu aș fi fost aici să scriu ceea ce scris-am. Se pare că saltul n-a fost de la o înălțime suficient de mare ca să omoa¬re. Dar mi-am rupt spatele și încheieturile și ale mele noghi și am simțit o durere foarte balșoaie înainte de a-mi pierde cunoștința, Fra, cu lițofețe uimite și sur¬prinse de celaveci de pe stradă stînd aplecate deasu¬pra mea. Și chiar înainte de a-mi pierde cunoștința am vidvăzut limpede că nici măcar unui celavek din toa¬tă lumea asta îngrozitoare nu-i păsa de mine, și că toa¬tă acea muzică ce străbătea prin perete era pusă la cale de aceia care ar fi trebuit să fie noii mei gășkari, și că asta era o chekstie pe care și-o doreau pentru politi¬ca lor oribilă, egoistă și sforăitoare. Și toate astea mi-au trecut prin cap în a milion milioana parte dintr-o minută, înainte să las în urmă lumea, cerul și lițofețele celavecilor care se holbau de deasupra mea la mine.
Locul unde mă aflam cînd mi-am revenit la jîznie după o gaură lungă și neagră, neagră de poate un mi¬lion de ani, era la spital, în întregime alb și cu vonul pe care îl au spitalele, parcă acru, septic și curat. Chekstiile astea antiseptice pe care le primești în spitale ar trebui să aibă un von chiar horrorshow de ceapă prăjită sau de flori. Mi-am adus aminte foarte greu cine eram și eram complet înfășurat în alb, și nu puteam să simt nimic în hoitul meu, nici o durere, nici o sen¬zație și nici un alt fel de chekstie. Golovanul meu era înfășurat în bandaje de jur-împrejur și erau tot felul de chestii parcă lipite de lițofața mea, iar ruki îmi erau și ele bandajate și parcă bucățele de lemn erau fixate pe degetele mele, ca cele puse la flori ca să le facă să crească drepte, iarbătrînele mele noghi erau și ele în¬dreptate și bandajate în întregime și prinse cu sîrme, iar în ruka mea dreaptă, lîngă pleciumeroi, picura krovi roșu, roșu dintr-un borcan cu capul în jos. Dar tot nu simțeam nimic, Fra. O soră stătea lîngă patul meu și citea dintr-o carte, tipărită foarte prost și puteai vidvedea că era vorba de o poveste din cauza liniuțelor de dialog și parcă începuse să respire oh, oh, oh, tot mai gîfîit, așa că trebuie că era o poveste despre cla¬sicul viol. Era o dievușka chiar horrorshow sora asta, cu un bot foarte roșu și cu gene lungi la oci, și pe sub uniforma foarte strîmtă puteai vidvedea că avea niș¬te grude horrorshow. Așa că-i zic:
— Ce se mai aude, micuță surioară? Ci vino dar și întinde-te un pic cu gășkarul tău malenki în pat.
Dar slovele n-au sunat deloc horrorshow, de parcă botul meu era astupat, și puteam simți cu iazîka mea că unii dintre zubi nu mai existau. Dar sora sări în sus, azvîrli cartea pe podea și spuse:
— O, ți-ai recăpătat cunoștința.
Erau cuvinte cam pompoase pentru o puiankă atît de malenkaia ca ea, și am încercat să i-o spun, dar slo¬vele care ieșeau erau doar mîr, mîr, mîr. Se itkără afa¬ră și mă lăsă adin-singurel, și acum am putut vidvedea că eram într-o cameră malenkaia numai a mea și nu într-unul din acele saloane lungi în care mai fusesem pe cînd eram un foarte mic malcik, pline cu ce¬laveci vîrstnici tușind și murind în jurul tău, lucru care te făcea să vrei să te faci bine și sănătos pe loc. Cred că avusesem difterie atunci, O, Fra.
De data asta se părea că nu prea puteam să fiu con¬știent prea mult timp, căci am ațipit din nou aproape imediat, foarte skor-rapid, dar sînt sigur că după nu mai mult de unul sau două minute puianka soră se întoarse împreună cu niște celaveci în halate albe, care se viduitau la mine încruntați și zicînd hîm, hîm, hîm către Umilul Vostru Povestitor. Și sînt sigur că împre¬ună cu ei era și bătrînul Chaplin de la bătrîna Statocnă care nu contenea să gavarească:
— Băiatul meu, oh, bietul meu băiat, răspîndind un von de whisky vechi și zicîndu-mi în continuare: Dar nu pot să rămîn indiferent, o, nu. În nici un caz nu pot să subscriu la ceea ce au de gînd acei bratnici să facă și altor prestupnici. Așa că m-am retras și acum pre¬dic despre toate astea, micul meu drag fiu întru I. C.
M-am trezit din nou mai tîrziu și pe cine credeți că am vidvăzut în jurul patului meu, pe nimeni alții decît cei trei din al căror apartament m-am aruncat, pe numele lor D.B. da Silva și Rubinstein Nu Știu Cum Nu Știu Cum și Z. Dolin.
— Prietene, îmi spunea unul din celaveci, dar nu puteam nici vidvedea, nici sluși prea horrorshow care din ei, prietene, micul meu prieten, spunea acest golos, oamenii sînt în culmea indignării. Ai distrus șan¬sele de realegere ale acestor nemernici îngrozitori și aroganți. Vor trebui să plece și bun plecați vor fi pen¬tru totdeauna. Ai slujit minunat Libertatea.
Am încercat să-i răspund:
„Dacă aș fi murit ar fi fost și mai minunat pentru voi, nu-i așa, bratnici politici și trădători, care vă dădeați drept băieți de gașkă." Dar tot ce am reușit să scot a fost un hîr, hîr, hîr. Apoi unul din cei trei părea că ține în mînă o grămadă de bucățele tăiate din gazette și tot ce am putut vidvedea era o imagine îngro¬zitoare cu mine plin de krovi purtat pe o targa și îmi părea că îmi amintesc țăcănitul blițurilor care trebuie să fi fost ale cela vecilor fotografi. Dintr-o privire am putut citi niște titluri care parcă tremurau în ruka celavekului care le ținea, ca de exemplu BÃIAT VICTIMÃ A SCHEMEI DE REFORMÃ CRIMINALE sau GUVERNUL UN CRIMINAL și mai era și o imagine a unui celavek care îmi părea familiar și sub care scria AFARÃ AFA¬RÃ AFARÃ și acesta era Ministrul de Inferne sau In¬terne. După care puianka de soră le spuse:
— N-ar trebui să-l tulburați în așa hal. N-ar trebui să faceți nimic care l-ar putea supăra. Așa că, vă rog să poftiți afară. La care am încercat să spun:
„Afară, afară, afară", dar n-a ieșit din nou decît un hîr, hîr, hîr. Oricum, cei trei celaveci politici au plecat. Și am plecat și eu, numai că doar înapoi pe alt tărîm, înapoi la tot întunericul luminat de vise ciudate de¬spre care nu știam dacă erau vise sau nu, O, Fra. Ca de exemplu aveam impresia că hoitul sau corpul îmi era golit de ceva ce părea a fi apă murdară și umplut după aceea cu apă curată. Și mai erau vise chiar drăguțe și horrorshow despre cum mă aflam în mașina pe care o crastisem de la un celavek și mă vînturam în sus și în jos prin lume, adin-singurel călcînd liudii care stri¬gau că sînt pe moarte, iar pe mine nu mă durea și nici nu îmi era greață. Și mai erau și vise despre bătrînul viol cu dievuște, trîntindu-le la pămînt și obligîndu-le să o facă și toată lumea care stătea în jur bătînd din ruki și urlînd ca bezmeticii. Cînd m-am trezit din nou erau Ta și Ma veniți să-l vidvadă pe fiul lor cel bolnav, mami hohohotind chiar de horrorshow. Puteam gavari de-acum mai bine, așa că am putut spune:
— Măi, măi, măi, măi, măi, ce se mai aude? Ce vă face să credeți că sînteți bineveniți?
Iar tatataică-miu îmi spuse, parcă rușinat:
— Ai apărut în ziare, fiule. Scria că ți s-a făcut o mare nedreptate. Scria cum Guvernul te-a făcut să încerci să-ți iei viața. Și într-un fel a fost și greșeala noastră, fiule. Casa ta e casa ta, la urma urmei, fiule.
Și mami nu contenea cu hohohotitul și arăta urîtă ca dracu. Așa că am spus:
— Și oare cum mai adastă al vostru fiu cel nou, pe nume Joe? Mă rog și sper că bine-i și sănătos și prosper.
La care mami îmi zice:
— O, Alex, Alex. Oooooo.
Iar tatataică-miu zice:
— O situație foarte delicată, fiule. A intrat într-un pic de conflict cu poliția și poliția i-a făcut-o.
— Nu se poate! zic. Chiar? Așa un celavek de trea¬bă și toate celelalte. Uimit de tot chiar sînt, pe onoa¬rea mea.
— Își vedea de treaba lui, zice Ta. Și poliția i-a spus să o ia din loc. El aștepta la colț, fiule, să apară o fată cu care urma să se întîlnească. Și ei i-au spus s-o ia din loc, iar el le-a răspuns că are drepturi ca oricine altul, la care au tăbărît pe el și l-au lovit cu destul de mul¬tă cruzime.
— Groaznic, zic, groaznic de-adevăratelea. Și unde este bietul băiat acum?
— Aaaaaaa, hohohotea mami. S-a întors aaaaaacasă.
— Da, zice tati. S-a întors în orașul lui natal să se în¬sănătoșească. Au trebuit să dea slujba lui de aici alt¬cuiva.
— Așa că, zic eu, vreți acum să vin înapoi și lucru¬rile să fie cum au fost înainte.
— Da, fiule, zice tataică-miu. Te rugăm, fiule.
— O să mă gîndesc, le spun. O să mă gîndesc cu mul¬tă atenție.
— Aaaaaaaa, nu contenea mami.
— Oh, termină, îi spun, sau chiar că am să-ți dau ceva ca să ai de ce să plîngi și să urli. O să-ți zdrobesc zubii, asta o să fac.
Și, Fra, faptul că am rostit asta m-a făcut să mă simt un malenki pic mai bine de parcă ceva ca un krovi proaspăt și roșu roșu începuse să curgă prin tot hoi¬tul meu. Asta era ceva la care trebuia să mă mai gîn¬desc. Era ca și cum pentru a mă simți mai bine, tre¬buia mai întîi să mă simt mai rău.
— Nu așa se vorbește cu mama ta, fiule, zice tatataică-miu. La urma urmei, ea te-a adus pe lume.
— Da, zic. Pe o lume groahznică și împuțită.
Mi-am închis ocii strîns de parcă mă durea și le-am spus:
— Plecați acum. Mă voi gîndi dacă mă întorc. Dar lucrurile vor sta cu totul altfel.
— Bine, fiule, zice Ta. Cum spui tu.
— Va trebui să vă hotărîți, le zic, cine va fi șeful.
— Aaaaaaa, îi tot dădea mami înainte.
— Foarte bine, fiule, zice tatataică-miu. Lucrurile vor fi cum dorești. Numai fă-te tu bine.
După ce au plecat m-am relaxat și m-am mai gîndit puțin la tot felul de chekstii, tot felul de imagini trecîndu-mi prin golovan, iar cînd puianka de soră se în¬toarse și îndreptă cearceafurile de pe pat, i-am zis:
— De cînd sînt aici?
— De o săptămînă și ceva, îmi zice.
— Și ce mi-au făcut?
— Păi, zice, erai făcut țăndări și plin de vînătăi și ai suferit contuzii severe și ai pierdut o grămadă de sînge. Au trebuit să repare toate astea, nu?
— Bine, zic, dar a făcut cineva ceva cu golovanul meu? Vreau să zic, dacă s-au jucat pe dinăuntru cu așa-zisul meu creier?
— Orice-ar fi făcut, îmi spune, a fost pentru binele tău.
Dar vreo două zile mai tîrziu, doi celaveci parcă doc¬tori au intrat, amîndoi celaveci tinerei cu zîmbete foar¬te sladkie, și aveau o carte cu poze. Unul din ei îmi spune:
— Vrem să te uiți peste astea și să ne spui ceea ce crezi despre ele. Ești de acord?
— Aiasta ce vrea ca să spună, micii mei băieți de gașkă? le zic. Oare în a voastră minte ce nouă și bezmetikă idee adastă?
Așa că mi-au zîmbit stînjeniți, după care s-au așe¬zat de fiecare parte a patului și au deschis cartea. Pe prima pagină era o fotografie a ceva ca un cuib de pa¬săre plin cu ouă.
— Ei bine? mă întreabă unul dintre celavecii doctori.
— Un cuib de pasăre, spun, plin parcă de ouă. Foar¬te, foarte drăguț.
— Și ce ți-ar plăcea să faci cu el?
— O, zic, le-aș sparge. Le-aș lua pe toate și le-aș azvîrli într-un perete sau într-o stîncă sau așa ceva și m-aș viduita cum se împrăștie chiar horrorshow.
— Bine, bine, zic amîndoi, după care pagina este în¬toarsă.
Și era imaginea uneia dintre păsările alea balșoaie și mari numită păun, cu coada înfoiată și multicolo¬ră într-un fel extrem de trufaș.
— Ei bine? zice unul din celaveci.
— Mi-ar plăcea, zic, să-i smulg toate penele din coa¬dă și să slușesc cum strigă ca din gură de șarpe. Și asta doar pentru că e atît de trufaș.
— Bine, zic amîndoi, bine, bine, bine. Și tot conti¬nuă să întoarcă paginile. Erau imagini cu dievuște super horrorshow, despre care am spus că le-aș face-o cu risipă de ultr a violență. Apoi erau imagini cu cela¬veci izbiți cu cizma drept în lițofață, plin de krovi roșu, roșu, despre care am spus că aș fi vrut să fiu eu cel care i-a lovit. Și mai era o imagine cu bătrînul gășkar al lui Chaplin de la închisoare, gol-nagoi cărîndu-și crucea, urcînd dealul, la care le-am spus că mi-ar fi plă¬cut să am eu bătrînul ciocan și bătrînele cuie. Bine bine bine, și spun:
— Ce se întîmplă?
— Este o hipnopedie profundă, sau ceva slove de felul ăsta, îmi răspunde unul dintre cei doi celaveci. Se pare că te-ai vindecat.
— Vindecat? zic. Legat cum sînt de patul ăsta și voi spuneți că m-am vindecat? Să mi le pupați, asta este ce zic.
— Așteaptă, spune celălalt. De acum nu mai durea¬ză mult.
Așa că am așteptat, și, Fra, m-am simțit tot mai bine, mestecînd la omlete și feliutze de pîine și drinkănind cești mari și balșoaie de ceaiok cu lapte, pînă cînd în¬tr-o zi mi-au spus că voi avea un vizitator foarte, foar¬te special.
— Pe cine? spun, în timp ce ei îndreptau patul și îmi pieptănau superba mea podoabă, golovanul meu nemaifiind bandajat acum, iar părul îmi crescuse din nou.
— Vei vedea, vei vedea, îmi spuneau ei. Și chiar că am vidvăzut. La două și jumătate după-amiază apăruseră parcă numai fotografi și oamenii de la gazette cu carnețele și creioane și tot rahatul de rigoare. Și, Fra, numai că nu au dat drumul la o fanfară balșoaie ca să îl întîmpine pe acest celavek mare și impor¬tant care venea să-l vidvadă pe Umilul Vostru Poves¬titor. Și iată-l că intră și bineînțeles că nu era nimeni altul decît Ministrul de Interne sau de Inferne îmbră¬cat după ultimul răcnet, cu bla, bla, bla golosul lui de aristocrat. Flaș flaș țac au făcut blițurile cînd mi-a în¬tins ruka să i-o strîng. Îi zic:
— Măi, măi, măi, măi, măi. Și oare ce se mai aude, bătrîne vechi gășkar?
Nimeni nu păru să ponimai ce am zis, dar cineva îmi zise cu un golos aspru:
— Fii mai respectuos, băiete, cînd te adresezi Mi¬nistrului.
— O laie, zic, mîrîind ca un cățel. O laie mare și balșoaie a ta și pentru tine.
— E în regulă, e în regulă, spun Internele Infernele cu skor-rapiditate. Îmi vorbește ca unui prieten, nu-i așa, fiule?
Zic:
— Sînt prietenul oricui, în afara dușmanilor mei.
— Și cine sînt dușmanii tăi? mă întrebă Ministrul, în timp ce celavecii de la gazette scribăluiau, scribăluiau, scribăluiau. Spune-ne, băiatul meu.
— Toți care mi-au făcut rău, zic, sînt dușmanii mei.
— Păi, zice, Min de Int Inf, așezîndu-se pe patul meu. Eu și Guvernul al cărui membru sînt dorim să ne pri¬vești ca pe niște prieteni. Da, prieteni. Noi te-am făcut bine, nu-i așa? Ai avut parte de cel mai bun tratament. Noi n-am dorit niciodată să-ți facem rău, dar unii au dorit și ți-au și făcut. Și cred că știi cine sînt aceștia.
— Toți care mi-au făcut rău, zic, sînt dușmanii mei.
— Da, da, da, zice. Anumiți oameni au vrut să te folosească, da, să te folosească pentru scopuri politi¬ce. Ar fi fost bucuroși, da, bucuroși dacă ai fi fost mort, căci atunci ar fi putut să arunce toată vina asupra Gu¬vernului. Și cred că știi cine sînt acei oameni.
— Nu mi-a plăcut, zic, cum arătau.
— Există un om, zice Min de Int Inf, pe nume F. Alexander, un scriitor de literatură subversivă, care îți do¬rea sîngele. Era nebun de dorința de a înfige un cuțit în tine. Dar ești la adăpost de el acum. Am avut noi gri¬jă de el.
— Bine, da' el trebuia să fie de-al meu, zic. Mi-a fost ca o mamă.
— A aflat că i-ai făcut rău. Sau cel puțin, îmi zice Min foarte, foarte skor-rapid, credea că i-ai făcut rău. Și-a băgat în cap cum că tu ai fi responsabil de moar¬tea cuiva foarte apropiat și drag lui.
— Vrei să spui, zic, că așa i s-a spus.
— Ba i s-a năzărit, zice Min. Era o amenințare. L-am oprit pentru propria lui protecție. Și bineînțeles pen¬tru a ta.
— Cîtă mărinimie, zic. Mărinimoasă este a voastră persoană.
— Cînd vei pleca de aici, zice Min, nu vei avea nici o problemă. Vom avea grijă de toate. O slujbă bună pe un salariu bun. Deoarece tu ești cel care ne ajuți.
— Eu vă ajut? zic.
— Noi întotdeauna ne ajutăm prieteriii, nu-i așa?
După care îmi luă ruka, iar unul dintre celaveci stri¬gă: „Zîmbește!" și am zîmbit ca un bezmetik fără să mă gîndesc, și flaș flaș țac flaș pac o grămadă de foto¬grafii cu mine și cu Min de Inf Int ca doi buni gășkari.
— Bun băiat, zice marele celavek. Bun, bun băiat. Și pentru asta, iată un cadou.
Și ce mi-au adus, Fra, era o cutie mare și străluci¬toare și vidvedeam limpede ce fel de chekstie vroia să fie. Era un stereo. L-au pus lîngă pat, l-au deschis și unul din cela veci a vîrît ștecărul în priza din perete.
— Ce-ai dori să asculți? mă întrebă un celavek cu okeane pe nas și cu ale lui ruki pline de coperte fru¬moase și strălucitoare pline cu muzică. Mozart? Beethoven? Schoenberg? Cari Orff?
— A Noua, zic. Magnifica Simfonie A Noua.
Și A Noua a fost, Fra. Și toată lumea începu să ple¬ce ușor și în liniște în timp ce eu zăceam acolo cu ocii închiși, slușind minunata muzică. După care Min spu¬se:
— Bun, bun băiat, bătîndu-mă pe pleciumeroi, după care se itkără. Doar un singur celavek mai rămase, care îmi spuse:
— Semnează aici, te rog, așa că am deschis ocii și am semnat fără să știu ce semnez și fără să-mi pese, Fra. După care am fost lăsat singur cu magnifica A Noua de Ludwig van.
O, o minunăție miammiam delicioasă. Cînd a ajuns la Scherzo mă puteam vidvedea limpede alergînd și alergînd pe niște noghi ușoare și misterioase, crestînd cu brișka mea tăietoare de gîtleje întreaga lițofață a lu¬mii care răknea. După care a urmat partea lentă, iar ultima parte, cea minunat de melodioasă, avea să în¬ceapă și ea. Eram vindecat pe deplin.



7

„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Păi eram eu, Al Vostru Umil Povestitor, împreună cu ai mei trei gășkari Len, Rick și Bivo, iar Bivo se nu¬mea Bivo din cauza gîtului gros și balșoi precum și a golosului său gromki care suna întocmai ca muuugetul unui bivol mare și balșoi. Ședeam noi în Lactobarul Korova zdrobindu-ne răzdoacele cum să ne um¬plem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece și neagră, deși în același timp uscată. În jurul nostru erau celaveci de mult chitiți pe lapte plus velocet și synthemesc și drencrom sau alte chekstii care te pu¬teau duce departe, departe, departe de lumea asta re¬ală și blestemată, pe tărîmul unde îi puteai vidvedea pe Bog și Sfînta Sa Ceată de Îngeri și Sfinți în luciul sapogului tău stîng cu lumini fulgerîndu-ți și țîșnindu-ți peste tot în mozg. Ce drinkăneam noi era bătrînul moloko cu tăișuri, cum ne plăcea nouă să spunem, care te ascuțeau și te făceau gata pentru o partidă mică și murdară de douăzeci-la-unu, dar v-am mai poves¬tit despre asta și înainte.
Eram îmbrăcați după ultimul răcnet, care în zilele alea însemna niște pantaloni foarte largi și niște veste negre de piele, lălîi și strălucitoare, cu cămăși desche¬iate la gît și niște basmale vîrîte în ele. Și tot în vremurile astea ultimul răcnet era să-ți folosești bătrîna brișkă pe propriul golovan, așa că cele mai multe din¬tre golovane erau chele, păr mai fiind doar pe de lă¬turi. Dar pentru bătrînele noghi rămăseseră aceleași cizme super horrorshow mari și balșoaie, bune de țin¬tit lițofețe în plin.
„Ei, și care va fi să fie mișcarea?"
Dintre cei patru eram cel mai mare, și toți mă pri¬veau ca pe conducătorul lor, dar uneori îmi trecea prin cap că Bivo își pusese în golovanul lui să preia con¬ducerea, asta din cauza mărimii sale și a golosului lui gromki care se auzea ca un muget cînd era pe picior de război. Dar toate ideile veneau de la Umilul Vos¬tru, Fra, și mai era și chekstia că fusesem cîndva fai¬mos și îmi apăruse fotografia și articole și tot rahatul de rigoare la gazette. Și tot eu aveam de departe cea mai bună slujbă dintre noi patru, căci lucram la Ar¬hivele Naționale Gramodisc, pe partea muzicală, iar teșkereaua mea era chiar super horrorshow plină cu super poli la sfîrșitul săptămînii, pe lîngă o grămadă de discuri pe de-a moaca numai pentru malenki su¬flețelul meu.
În seara aia la Korova erau destul de mulți celaveci și puiance și dievuște și malciki smehăind și drinkănind, și prin toată gavareala și bolboroseala celor duși deja pe tărîm cu a lor „Gargareală falscelebră și șpreiuri cu viermi pentru coaie măcelărite" și tot felul de ra¬haturi de genul ăsta, puteai sluși un disc cu muzică pop pe stereo, care era nimeni altul decît Ned Achi-motacîntînd That day, yeah, that day. La tejghea stăteau trei dievuște îmbrăcate după ultimul răcnet al modei pentru nadțati, adică păr lung și nepieptănat, vopsit alb și grude false împingînd aerul la mai mult de un metru distanță și fuste scurte și foarte, foarte strîmte, cu ceva lenjerie albă și vaporoasă pe dedesubt, iar Bivo tot dădea din gură:
— Ei, am putea să ne dăm la ele, trei dintre noi. Bătrînul Len și-așa nu este interesat, hai să-l lăsăm pe bătrînul Len singur cu al lui Dumnezeu.
Iar Len îi tot răspundea:
— O laie bucălaie! Și mai vreți să spuneți că toți pen¬tru unul și unul pentru toți!
Dintr-o dată m-am simțit foarte, foarte obosit și tot¬odată plin de o energie dogorîtoare, așa că le-am spus:
— Afară, afară, afară, afară, afară.
— Unde? întreabă Rick, care avea o lițofață precum a unei broaște.
— O, doar să vidvedem ce se mai întîmplă în lumea largă, îi răspund. Dar într-un fel, Fra, mă simțeam foarte plictisit și parcă un pic deznădăjduit, lucru care mi se întîmplă mai tot timpul în zilele acelea. Așa că m-am întors către celavekul cel mai apropiat care stă¬tea într-unui din scaunele mari și plușate înșirate de jur-împrejurul întregului mesto, către un celavek deci, care bolborosea ceva dus departe, și i-am tras vreo doi pumni poc, poc poc super skor-rapid drept în burtă. Dar n-a simțit nimic, Fra, ci tot îi dădea înainte cu bolborositul despre „Și virtutea în căruță, unde merg în vîrful cozii floflofloricelele de porumb?" Așa că ne-am prelins afară în acea noce mare de iarnă.
Am coborît pe bulevardul Marghanita, și nici un milițoi nu patrula prin jur, așa că atunci cînd ne-am întîlnit cu un vîrstnik celavek care venea dinspre kioșkul de ziare de unde kupețise o gazettă, îi zic lui Bivo:
— Hai, Bivo, băiatule, al tău putea-va fi, atîta doar de-ți vei dori.
Tot mai mult în zilele acelea, nu făceam decît să dau dispoziții stînd deoparte pentru a vidvedea cum se îndeplinesc. Așa că Bivo s-a dat la el, hîr, hîr și ceilalți doi i-au pus piedică și-au început să-l lovească, sme-hăind în timp ce zăcea la pămînt, după care l-au lăsat să se tîrască spre casă, parcă plîngîndu-și de milă. Și Bivo zice:
— Și ce zici de un pahar miam miam cu ceva care să alunge frigul, o, Alex?
Căci nu eram prea departe de Duke of New York. Ceilalți doi dădură din cap, da, da, da, dar se uitau la mine pentru a vidvedea dacă sînt de acord. Așa că am dat și eu din cap și într-acolo ne-am itkărat. Înăun¬tru la căldurică erau puiancele alea vîrstnice sau ascu¬țite sau babuște pe care vi le amintiți de pe la începu¬turi și toate au început cu: „Bună seara, copii, Dumnezeu să vă binecuvînteze, băieți, cei mai de treabă copii din lume", așteptînd să le zicem: „Ce v-ați dori, fetelor?" Bivo sună din colopoțel și apăru un chelner ștergîndu-și ale lui ruki pe șorțul unzuros.
— Tăiețeii pe masă, gașkă, zice Bivo, scoțîndu-și propria sa grămăjoară zăngănindă și clincănindă de denghi. Scoțieni pentru noi și la fel pentru bătrînele babuște.
La care îi zic:
— Ah, la dracu. Lasă-le să-și cumpere singure.
Nu știam de ce, dar în ultimele zile devenisem par¬că răutăcios. Îmi intrase în golovan parcă o dorință de a păstra dragul de mălai numai pentru mine, dorind parcă să-l strîng pentru oareșce motive. Bivo îmi zice:
— Ce se întîmplă, brat? Ce-i veni bătrînului Alex?
— Ah, la dracu, zic, nu știu, nu știu. Tot ce știu e că nu-mi mai place să arunc dragul meu mălai greu cîștigat, asta e toată chestia.
— Cîștigat? zice Rick. Cîștigat? Așa cum tu prea bine știi, bătrîn gășkar, nu trebuie defel să fie cîștigat. Ci luat. Atîta doar, luat.
După care smehăi chiar gromko, încît am putut vidvedea cum unul sau doi dintre zubii lui nu erau chiar horrorshow.
— Ah, zic, trebuie să mă mai gîndesc la asta.
Dar cum mă viduitam la babuștele hămesite după ceva alcool pe gratis, am ridicat din pleciumeroi și am scos propriii mei tăieței din teșkereaua pantalonilor, hîrtii și monede toate la grămadă, și le-am zvîrlzornăit pe masă.
— Scoțieni la toată lumea, nu? zice chelnărul.
Dar pentru oarece motiv îi zic:
— Nu, băiete, doar o bere mică.
La care Len zice:
— Chestia asta nu ține la mine, și își întinde ruka spre golovanul meu ca și cum ar vrea să-mi ia temperatu¬ra, dar am mîrîit ca un cîine ca să-l fac skor-rapid să o lase baltă.
— Bine, bine, gașkare, îmi zice. Așa cum vrerea ta va să fie.
Dar Bivo se smot-holba cu botul deschis la ceva ce scosesem din teșkerea o dată cu tăiețeii. Îmi zice:
— Măi, măi, măi. Și noi care n-am știut niciodată.
— Dă-o încoa, am mîrîit și am înhățat-o skor-rapid. Nu puteam să-mi explic cum ajunsese acolo, Fra, dar era o fotografie pe care o decupasem dintr-o gazetta veche și era fotografia unui bebeluș. Era un bebeluș gîngurind gu gu gu cu ceva ca molokoul curgîndu-i din bot și privind în sus și parcă zîmbind la toată lu¬mea, căci era nagoi goluț cu carnea numai pliuri, pen¬tru că era un bebeluș foarte gras. Au dat drumul la ceva ha, ha, ha-uri luptîndu-se să țină departe bucă¬țica de hîrtie de mine, așa că a trebuit să-i mîrîi din nou, după care am înșfăcat fotografia și am făcut-o bu¬cățele mici, mici, mici pe care le-am lăsat să cadă ca niște fulgi de zăpadă pe podea. După care a apărut whisky-ul, iar băbuțele babuște au dat drumul la: „Să¬nătate, copii, Dumnezeu să vă binecuvînteze, băieți, sînteți cei mai buni copii din lume" și tot rahatul de rigoare. Iar una din ele, toată numai linii și zbîrcituri și fără zubi în bătrînul ei bot veștejit, zice:
— Nu fă varză banii, fiule. Dacă n-ai nevoie de ei, dă-i altcuiva, ceea ce era foarte îndrăzneț și nepoliti¬cos din partea ei. La care Rick îi zice:
— O, babușka, nu erau bani. Nu era decît poza unui lugu, lugu, lugu bebelaș numai atîtica.
La care zic:
— Tot atît de atîtica m-am cam săturat. Bebelași sîn¬teți voi, cu toții. Zeflemitori și rînjiți, tot ce știți să fa¬ceți este să rîdeți și să tolkaftiți oamenii, ca niște lași balșoi, atunci cînd ei nu pot să riposteze.
Bivo zice:
— Stai puțin, noi întotdeauna am crezut că tu ești expertul în asta și chiar profesorul. Cred că nu ești să¬nătos, acesta e al tău necaz, bătrîne gășkar.
Mă viduitam la paharul împuțit de bere care era pe masă în fața mea și mă simțeam de parcă înăuntrul meu era doar o borîtură, așa că am dat drumul la un „Ahhh" și am vărsat tot rahatul ăla împuțit, cu spu¬mă cu tot pe podea. La care una dintre puiancele ba¬buște zice:
— Nu risipi dacă nu-l vrei.
Zic:
— Uite ce e, gașkă. Ascultați. Astă-seară se pare că nu prea sînt cu chef. Nu știu de ce sau cum de se întîmplă, da' asta e. Așa că voi trei luați-vă valea și lăsați-mă pe mine aici. Mîine ne întîlnim tot aici, la aceeași oră și sper să mă simt mai bine.
— O, zice Bivo, cumplit de rău îmi pare.
Dar puteai vidvedea ceva ca o sclipire în ocii lui, căci el avea să preia conducerea pentru această noce. Pu¬tere, putere, toată lumea iubește puterea.
— Putem să amînăm pînă mîine, zice Bivo, ceea ce aveam de gînd să facem. Adică un pic de magazino-crasteală în strada Gagarin. Chekstii super horrorshow de luat de acolo, doar de dragul de a le avea.
— Nu, zic. Nu amînați nimic .Vedeți-vă de treaba voastră. Iar acum, zic, eu mă itkărăbănesc. Și m-am ridicat de pe scaun.
— Adică unde? întreabă Rick.
— Aceasta chiar că nu o știu, îi zic. Vreau doar să fiu singur și să-mi pun gîndurile în ordine.
Puteai vidvedea bătrînele babuște complet zăpăci¬te că puteam fi atît de morocănos și nu malcikul stră¬lucitor și zîmbăreț pe care vi-l aduceți bine aminte. Dar spun: „La dracu, la dracu", și mă preling adin singu¬rel în stradă.
Era întuneric și un vînt tăios ca un șiș, și erau doar cîțiva liudi prin jur. Mai erau mașinile de patrulă cu patroci sălbatici înăuntru care dădeau tîrcoale, și doar ici-colo pe la colțuri puteai vidvedea vreo doi milițoi foarte tineri, dînd din picioare ca să se încălzească, aburi ieșind din răsuflarea lor în aerul de iarnă, O, Fra. Și cred că multe din clasicele ultraviolențe și tîlhăreli erau pe terminate, căci patrocii erau atît de duri cu cei pe care îi prindeau, încît totul se transformase într-o luptă între nadțatii cei răi și patrocii care puteau fi mult mai skor-rapizi cu șișul și brișka și bastonul și chiar cu pistolul. Dar ceea ce mi se întîmpla în zilele alea era că nu prea mai îmi păsa. Parcă ceva moale se in¬filtra în mine și eu nu ponimai deloc. Habar nu aveam ce îmi doream în zilele alea. Pînă și muzica pe care îmi plăcea să o slușesc în al meu propriu malenki den era una de care aș fi smehăit altădată, Fra. Slușeam mai mult malenkie cîntece romantice, numite lieduri, doar un golos și un pian, foarte liniștite și parcă de alean, total diferite de orchestrele balșoaie de dinainte, cu mine pe pat între viori, tromboane și alămuri. Se întâmpla ceva înăuntrul meu și mă întrebam dacă era vreo boală sau era ceea ce îmi făcuseră atunci, tulburîndu-mi golovanul și făcîndu-mă să devin bezmetik de-adevăratelea. Și gîndindu-mă la asta cu golovanul aplecat și cu ale mele ruki vîrîte în teșkerelele pantalonilor, hoină¬ream prin oraș, Fra, și în cele din urmă am început să mă simt foarte obosit și cu o mare nevoie de o ceașkă bună și balșoaie de ceaiok cu lapte. Și gîndindu-mă la ceaiokul ăsta, parcă m-am văzut dintr-o dată în fața unui foc balșoi într-un fotoliu, drinkănind din acest ceaiok, și ceea ce era caraghios și foarte, foarte ciudat era faptul că parcă mă transformasem într-un celavek foarte vîrstnik, cam de șaptezeci de ani, căci puteam vidvedea propriul meu vonos care era cărunt și aveam și favoriți care și ei erau cărunți. M-am putut vidve¬dea pe mine însumi în chip de om bătrîn stînd lîngă un foc, după care imaginea parcă a dispărut. Dar era foarte ciudat.
Am ajuns la unul din mestourile alea cu ceaiok și cafea, Fra, și puteam vidvedea prin vitrina lungă, lun¬gă că era plin de liudi foarte plicticoși și parcă obiș¬nuiți, cu lițofețele alea foarte răbdătoare și fără expre¬sie care n-ar fi făcut rău nimănui, adunați toți acolo și gavarind în liniște, în timp ce drinkăneau ceaiokurile și cafelele lor inofensive. Am itintrat înăuntru, m-am îndreptat spre tejghea și mi-am cumpărat un ceaiok bun și fierbinte cu o grămadă de moloko, după care m-am îndreptat spre una din mesele alea, la care m-am așezat și am început să drinkănesc. Tot la masa asta stătea și un cuplu tînăr, drinkănind și fumînd can¬ceroase cu filtru și gavarind și smehăind în șoaptă în¬tre ei, dar nu îi băgăm în seamă și continuam să drinkănesc mai departe, parcă visînd și întrebîndu-mă ce e pe cale să se schimbe în mine și ce se va întîmpla cu mine. Dar puteam vidvedea că dievușka de la masa asta, care era cu celavekul acela, era chiar horrorshow, nu genul pe care ai fi vrut să o pui jos și să-i aplici bătrînul viol, ci avea un hoit horrorshow și o lițofață și un bot zîmbitor și un voios foarte, foarte blond și tot rahatul de rigoare. Iar celavekul care era cu ea și care avea o pălărie pe golovan și lițofață parcă întoarsă de la mine, se răsuci ca să se viduite la ceasul mare și bal-șoi pe care îl aveau în acel mesto pe perete, și am vidvăzut cine era și el a vidvăzut cine eram. Era Pete, unul din cei trei gășkari ai mei din zilele în care eram Georgie și Moho și el și cu mine. Era Pete, care arăta acum mult mai în vîrstă, deși nu putea avea mai mult de nouăsprezece ani și ceva, și avea un pic de mustață și un costum de zi obișnuit și pălăria aia pe cap. Îi zic:
— Măi, măi, măi, gășkare, ce se mai aude? De mult, mult timp nu te-am vidvăzut.
El îmi răspunde:
— Iată-l pe micul Alex, nu-i așa?
— Nimeni altul, zic. A trecut mult, mult, mult timp de la zilele alea duse și îngropate. Și mi s-a spus că bie¬tul Georgie e sub pămînt, iar bătrînul Moho este un milițoi sălbatic și iată-te pe tine și iată-mă pe mine, și care sînt ale tale noutăți, bătrîn gășkar?
— Ce caraghios vorbește, nu-i așa? zice dievușka, parcă chicotind.
— Acesta, îi zice Pete acestei dievușke, e un vechi prieten. Îl cheamă Alex. Îmi dai voie, zice, să te pre¬zint soției mele?
La care botul meu se căscă.
— Soție? am icnit. Soție, soție, soție? O, nu, asta nu se poate. Prea tînăr tu ești ca însurat să fii, bătrîne gășkar. Cu neputință, cu neputință.
La care această dievușka, nevasta lui Pete se pare (cu neputință, cu neputință), a chicotit din nou și îi spune lui Pete:
— Și tu obișnuiai să vorbești tot așa?
— Păi, răspunde Pete și parcă zîmbește. Am aproa¬pe douăzeci. Destul de bătrîn ca să-mi pun pirostrii¬le, ceea ce am și făcut acum două luni. Tu erai cel foar¬te tînăr și foarte îndrăzneț, dacă îți aduci aminte.
— Păi, zic, tot cu botul căscat, bătrîne gășkar, asta par¬că nu pot să o înghit. Pete însurat. Măi, măi, măi.
— Avem un mic apartament, îmi zice Pete. Cîștig des¬tul de puțin la Asigurările Maritime de Stat, dar sînt sigur că lucrurile vor merge mai bine. Iar Georgina...
— Cum ai zis că o cheamă? îi zic, avînd încă botul căscat ca un bezmetik. Nevasta lui Pete (nevastă, Fra) începu din nou să chicotească.
— Georgina, zice Pete. Georgina lucrează și ea. Bate la mașină. Ne descurcăm, ne descurcăm.
Și nu puteam, Fra, să-mi iau ochii de pe el. Parcă se făcuse mare, și avea un golos de om matur și toate alea.
— Trebuie, zice Pete, să vii să ne faci o vizită. Încă arăți, îmi zice, foarte tînăr, în ciuda tuturor experiențe¬lor groaznice prin care ai trecut. Da, da, da, am citit to¬tul despre ele. Dar, bineînțeles, tu ești încă foarte tînăr.
— Am optsprezece, îi zic, abia i-am împlinit.
— Optsprezece, chiar? îmi zice Pete. Atît de bătrîn? Măi, măi, măi. Acum, zice, trebuie să ne ducem.
Și îi aruncă acelei Georgina o privire parcă plină de dragoste, ținîndu-i strîns una din ruki în a sa, iar ea se uită la el la fel, O, Fra.
— Da, zice, întorcîndu-se din nou spre mine, ne du¬cem la o mică petrecere la Greg.
— Greg? îi zic.
— O, sigur, zice, Pete, tu nu-l știi pe Greg, nu-i așa? Greg a venit după tine. Cît timp ai fost închis, a apărut în peisaj Greg. Dă tot felul de petreceri mici, știi? Mai ales cu vin și jocuri de cuvinte. Dar foarte drăguțe, foar¬te plăcute, înțelegi? Inofensive, dacă înțelegi ce vreau să spun.
— Da, îi zic. Inofensive. Da, da, vid văd asta chiar horrorshow.
La care dievușka Georgina chicoti din nou la slo¬vele mele. După care cei doi s-au itkărat la jocurile lor de cuvinte împuțite, la Greg al lor, oricine ar fi fost ace¬la. M-au lăsat adin singurel cu ceaiokul meu cu lap¬te care se răcise de-acuma, gîndindu-mă și minunîndu-mă.
Poate că asta era, mă tot gîndeam. Poate că sînt prea bătrîn pentru soiul de jîznie pe care o duceam, Fra. Îm¬plinisem optsprezece, nu demult. Iar optsprezece nu era o vîrstă fragedă. La optsprezece ani bătrînul Wolfgang Amadeus scrisese concerte și simfonii și opere și tot rahatul de rigoare, nu, nu rahat, ci muzică cereas¬că. Și mai era bătrînul Felix M. cu a sa Uvertură de la Visul unei nopți de vară. Și mai erau și alții. Și mai era poetul ăla, francez parcă, descoperit de bătrînul Benjy Britt, care-și scrisese cele mai frumoase poezii pînă la cincisprezece ani, Fra. Arthur era prenumele lui. Așa că optsprezece ani nu era o vîrstă prea fragedă. Dar ce aveam să fac de acum încolo?
În timp ce mergeam pe străzile înghețate și întune¬cate ale acelei ierni vitrege, după ce mă itkărasem din acel mesto cu ceaiok și cafea, tot continuam să vidvăd un fel de viziuni, precum benzile desenate din gazette. Și era Umilul Vostru Povestitor Alex, venind aca¬să de la muncă, la o cină bună și fierbinte, și era o puiankă așteptîndu-mă și întîmpinîndu-mă cu dragos¬te parcă, dar n-o puteam vidvedea prea horrorshow, Fra, și nu puteam să-mi imaginez cine ar fi putut să fie. Dar mi-a trăznit prin cap, dintr-o dată parcă, acea idee fixă că dacă aș fi intrat în camera de lîngă aceas¬tă cameră în care ardea focul, iar cina mea fierbinte era pe masă, aș fi putut găsi ceea ce îmi doream cu adevărat, și toate se legau acum, fotografia decupată din gazettă și întîlnirea cu bătrînul Pete, așa cum se întîmplase. Căci în acea cameră de alături, într-un pătuț stătea gîngurind gu, gu, gu fiul meu. Da, da, da, Fra, fiul meu. Și simțeam acum golul acela mare și balșoi dinăuntrul hoitului meu, lucru care mă surprin¬dea foarte tare și pe mine. Știam ce se întîmpla, Fra. Începusem să mă maturizez.
Da, da, da, asta era. Tinerețea se duce și ea, bineîn¬țeles. Dar cînd ești tînăr, ești precum un animal. Nu, nu e ca și cum ai fi un animal, ci mai degrabă ca și cum ai fi una dintre jucăriile acelea malenki pe care le vidvezi cum se vînd în stradă, ca niște celaveci mici, făcuți din tablă, cu un arc înăuntru și cu o cheiță în afa¬ră pe care o răsucești gîr gîr gîr și iată-l cum se itkară, adică merge, Fra. Dar se itkară în linie dreaptă și se lovește de toate lucrurile din cale, poc poc și nu are cum să le evite. Cînd ești tînăr parcă ești una dintre aces¬te malenki mașini.
Fiul meu, fiul meu. Cînd voi avea un fiu îi voi ex¬plica toate astea cînd va fi suficient de vîrstnik ca să înțeleagă. Dar mi-am dat seama că nu va înțelege sau nu va vrea să înțeleagă deloc și că va face toate chekstiile pe care le-am făcut și eu, poate chiar va omorî vreo bătrînă și vîrstnikă prezidentă înconjurată de kotoșmani mieunători și de mîțe, iar eu nu voi putea să-l opresc cu adevărat. Și nici el nu va putea să-l opreas¬că pe propriul lui fiu, Fra. Și tot așa, totul va itmerge pînă la sfîrșitul lumii, iar și iar și iar, ca și cum un celavek parcă balșoi și imens, precum bătrînul Bog în¬suși (grație Lactobarului Korova) ar răsuci și-ar răsuci și-ar răsuci o portocală groahznică și împuțită în ale sale gigantice ruki.
Dar înainte de toate, Fra, mai era chekstia aia să-mi gă¬sesc o dievușkă sau alta care ar putea fi mama acestui fiu. Și mă tot gîndeam că ar trebui să încep să caut de mîine. Deja era ceva nou. Era parcă un lucru pe care aș fi putut să-l apuc, ca și cum aș fi început un nou capitol.
Și asta a fost să fie chekstia, Fra, acum că m-am apro¬piat de sfîrșitul acestei povești. Ați fost pretutindeni cu al vostru mic gășkar Alex, ați suferit cu el și ați vidvăzut cîțiva dintre cei mai groahznici bratnici pe care bătrînul Bog i-a făcut vreodată, toți întruchipați de al vostru bătrîn Alex. Și toate astea s-au întîmplat pentru că eram tînăr. Dar acum, la sfîrșitul acestei povești, nu sînt tînăr, nu mai sînt tînăr, o, nu. Se pare că Alex s-a maturizat, o, da.
Dar unde mă itkar acum, Fra, o fac adin singurel și voi nu puteți veni. Mîine totul va fi numai flori ginga¬șe și pămîntul împuțit care se învîrte și stelele și bătrîna lună acolo sus și bătrînul gășkar Alex adin sin¬gurel căutîndu-și parcă o pereche. Și tot rahatul de rigoare. O lume împuțită și înfiorător de groahznică, O, Fra. Așa că rămas-bun de la micul vostru gășkar. Și la toți ceilalți din această poveste plescăieli profunde din buze prrrrrr. Așa că ei mă pot pupa undeva. Dar voi, Fra, aduce-vă-ți cîteodat' aminte cum al vost mi¬cuț Alex a fost să fie. Amin. Și tot rahatul de rigoare.

.  | index








 
shim La maison de la litérature shim
shim
poezii  Recherche  Agonia.Net  

La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politique de publication et confidetialité

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites! .