Am îmbrățișat zorii zilei de vară.
Nimic nu se clintea încă pe fruntea palatelor. Apa era moartă. Taberele umbrelor nu părăseau drumul de pădure. Am umblat, trezind răsuflările vii și călduțe, iar nestematele îmi aruncară priviri și aripile se înălțară fără zgomot.
Primul pas l-a făcut, pe poteca năpădită de raze proaspete și încă palide, o floare care-mi spuse cum o cheamă.
I-am râs bălaiului Wasserfall ce se despletea printre brazi: după coama-i argintie, o recunoscui pe zeiță.
Ridicai atunci vălurile, unul câte unul. Pe alee, scuturând brațele. Pe câmp, unde o dădui în vileag cocoșului. În marele oraș, alerga printre clopotnițe și domuri, iar eu, gonind ca un cerșetor pe cheiurile de marmoră, o fugăream.
În partea de sus a drumului lângă un crâng de lauri, am împresurat-o cu vălurile adunate în urma ei și i-am simțit puțin trupul mătăhălos. Zorii și copilul se prăbușiră la poalele crângului.
Când m-am trezit era amiază.