Și încă mai ciudat și paradoxal e faptul că pesimiștii, o dată ce au rămas deziluzionați, nu sunt în mod constant și sistematic disperați, ci, într-un anume fel, par oricînd dispuși să-și reînoiască speranța, cu toate că se ascund sub învelișul de mîhniți universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menține puternic și mereu viguros, ar avea nevoie, din cînd în cînd, de un nou impuls, declanșat de o nouă și brutală deziluzie.