La drept vorbind, povestea lui Don Quijote este, oricum am privi-o, povestea unui eÈ™ec. ÃŽntâi, ca poveste de dragoste. Ce izbuteÈ™te cavalerul? N-a ajuns la inima Dulcineei, cum È™i-a dorit, n-a reuÈ™it decât să se facă de râs, încercând s-o merite prin aventurile sale. Don Juan parcurge un drum invers. Nu iubeÈ™te pe nimeni, dar le spune tuturor femeilor cu care vrea să se culce că e îndrăgostit de ele. N-are niciun merit, dar tocmai din asta își face un merit. Și chiar într-un plan mai larg, ce a izbutit cavalerul? Oamenii rezonabili au rămas neclintiÈ›i în ideile lor, nu s-au grăbit să treaca dincolo de zâmbete, dimpotrivă, au făcut din Don Quijote un biet « anormal ». Și totuÈ™i, ce limpede se vede în această poveste că există glorii pe care e imposibil să le explicăm prin reuÈ™ită! Don Juan nu e decât un misogin care s-a decis să joace rolul unui afemeiat. De fapt, cel mai important mit spaniol al iubirii e povestea unei iubiri ratate, a iubirii lui Don Quijote pentru Dulcineea. Un bărbat rămas singur, pâna la sfârÈ™it, cu fantasmele sale, dar care își păstrează credinta că singura glorie care merită să fie râvnită este gloria de a iubi, e infinit mai convingator dacât un maniac al seducÈ›iei care n-are nicio consideraÈ›ie pentru sentimente. Aproape bătrân, Don Quijote găseÈ™te puterea să-È™i îmbrace armura È™i să se arunce într-o aventură. Nu dă doi bani pe dubiile întelepÈ›ilor care se miră de « nebunia » lui. Și nici pe compasiunea lor. ÃŽÈ™i fixează o È›intă È™i puÈ›in îi pasă ce zic alÈ›ii despre ea. N-o va atinge? Dacă fericirea nu e sigură, nimic nu ne împiedică să o dorim, eÈ™ecurile nu sunt toate la fel. Unele sunt penibile. Altele se transformă în mit.