Lui Georges de Chirico

I

Trec seara pe o stradă pustie din cartierul Marilor-Augustini când atenția îmi este atrasă de un panou de deasupra porții unei case. Pe panou era scris: „ADÃPOST” sau „DE ÎNCHIRIAT”, oricum ceva ce nu avea alee. Intrigat, intru și pătrund pe un culoar foarte întunecat.

Un personaj, care va juca în următoarea parte a visului rolul geniului, vine în întâmpinarea mea și mă ghidează de-a lungul unei scări pe care coborâm amândoi și care este foarte lungă.

Pe acest personaj l-am văzut deja. Este un om care odată s-a preocupat să-mi găsească o situație.

Pe pereții scării remarc un anumit număr de reliefuri bizare, pe care sunt determinat să le examinez de aproape, timp în care ghidul meu nu-mi spune nimic.

E vorba de mulaje de ipsos, mai exact: mulaje ale unor mustăți foarte mari.

Iată, printre altele, mustața lui Baudelaire, a lui Germain Nouveau și a lui Barbey d’Aurevilly.

Geniul mă părăsește pe ultima treaptă și mă găsesc într-un fel de încăpere largă împărțită în trei.

În prima sală, puțin mai mică, în care pătrunde doar ziua printr-o ferestruică nebănuită, un tânăr este așezat la o masă și compune poeme. Peste tot în jurul lui, pe masă și pe podea, sunt răspândite din abundență manuscrise extrem de murdare.

Acest tânăr nu mi-e străin, este domnul Georges Gabory.

Încăperea vecină, și ea foarte sumar mobilată, este puțin mai bine luminată, chiar dacă într-un mod cu totul insuficient.

În aceeași atitudine ca primul personaj, dar inspirându-mi, din contră, o simpatie reală, îl întrezăresc pe domnul Pierre Reverdy.

Nici unul, nici altul n-au părut să mă vadă și doar după ce m-am oprit cu tristețe în spatele lor, am pătruns în a treia sală.

Aceasta este de departe cea mai mare și obiectele sunt aici puțin mai bine puse în valoare: un fotoliu neocupat în fața mesei pare să-mi fie destinat; iau loc în fața hârtiei imaculate.

Mă supun sugestiei și îmi fac datoria de a compune poeme. Dar, când eram cu totul în voia spontaneității celei mai mari, nu reușesc să scriu pe prima foaie decât aceste cuvinte: Lumina…

Acest cuvânt îndată deșirat și pe a doua foaie: Lumina… și pe a treia foaie: Lumina…

II

Eram așezat în metrou în fața unei femei pe care altfel nu aș fi remarcat-o, fiindcă la oprirea trenului ea se ridică și spuse privindu-mă: „Viață vegetativă”. Ezitai o clipă, eram la stația Trocadéro, apoi m-am ridicat, decis s-o urmez.

În capătul scărilor, eram pe o câmpie imensă pe care se desfășura o zi verzuie, foarte grea, de sfârșit de după-amiază.

Femeia mergea înainte pe câmpie fără să se întoarcă și în curând un personaj foarte îngrijorător, cu alură atletică și având o șapcă pe cap, îi vine în întâmpinare.

Acest om se îndepărtase de o echipă de jucători de fotbal compus din trei personaje. Ei schimbară câteva cuvinte fără să mă bage în seamă, apoi femeia dispăru și eu rămasei pe câmpie să privesc jucătorii care-și reluaseră partida. Încercai și eu să prind mingea, dar… n-am ajuns decât o dată la ea.

III

Mă scăldam cu un copilaș la malul mării. Puțin după asta, mă aflam pe plajă în compania unui anumit număr de oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuți, alții necunoscuți, când brusc, unul dintre cei care se plimbau ne-au arătat două păsări care zburau paralel la o anumită distanță, și care puteau să fie niște pescăruși.

Cineva avu îndată ideea de a trage spre cele două păsări (căci aveam toți puști) și am fi putut crede că unul dintre ei fusese rănit.

Au căzut într-adevăr destul de departe de mal și am așteptat un timp ca valul să-i aducă.

Pe măsură ce se apropiau, observam că aceste animale nu erau deloc păsări așa cum crezusem la început, ci mai degrabă un fel de vaci sau cai.

Animalul care nu era rănit îl susținea pe celălalt cu multă înduioșare. Când au ajuns la picioarele noastre, acesta din urmă muri.

Cea mai remarcabilă particularitate pe care o avea acest animal care tocmai murise era diferențierea foarte ciudată a ochilor săi.

Unul dintre aceștia era într-adevăr complet spălăcit și destul de asemănător unei cochilii de arici de mare, în timp ce celălalt era minunat colorat și strălucitor.

Animalul ajutător dispăruse de mult timp. Atunci domnul Roger Lefébure, care, nu știu de ce, se găsea printre noi, puse mâna pe ochiul fosforescent și îl luă ca monoclu.

Văzând pe cineva din asistență, consideră potrivit să spună următoarea anecdotă:

În cele din urmă, conform obiceiului său, domnul Paul Poiret dansa în fața clienților săi, când brusc monoclul său căzu pe pământ și se sparse. Domnul Paul Eluard, care se găsea acolo, avu amabilitatea de a i-l oferi pe al său, dar acela avu aceeași soartă.

IV

Mi-am petrecut o parte din dimineață conjugând un nou timp al verbului a fi – căci tocmai se inventase un nou timp al verbului a fi. Pe parcursul după-amiezii scrisesem un articol care, din câte îmi amintesc îl găseam nu prea profund, dar destul de strălucitor. Puțin mai târziu m-am apucat de continuat să scriu un roman. Această ultimă acțiune m-a determinat să efectuez cercetări în biblioteca mea. Acestea au condus în curând la descoperirea unei opere în 8° de care nu știam că o dețin și care era alcătuită din mai multe volume. Am deschis unul dintre ele la întâmplare. Cartea arăta ca un tratat de filozofie dar, în locul titlului corespunzând uneia dintre diviziunile generale ale operei, așa cum citisem: Logică sau Morală, am citit: Enigmatic. Textul îmi scapă cu totul, nu-mi amintesc decât planșe pe care era desenat, în toate, un personaj ecleziastic sau mitologic în mijlocul unei săli ceruite imense care semăna cu galeria lui Apollo. Pereții și parchetul luceau mai tare decât oglinzile fiindcă fiecare dintre aceste personaje se regăseau de mai multe ori în piesă sub diverse atitudini cu aceeași intensitate și același relief și unde Adonis, de exemplu, era culcat la propriile lui picioare. Mă simțeam cuprins de o mare exaltare; mi se părea că o carte de observații medicale aflată în posesia mea îmi prilejui, în problema care mă preocupa, o adevărată revelație. Într-adevăr, am găsit acolo ceea ce căutam: o fotografie a unei femei brunete un pic dure, nici foarte frumoasă, nici foarte tânără, pe care o cunoșteam vag. Eram la mine acasă, la masa atelierului, cu spatele spre fereastră. Femeia din fotografie vine atunci și mă bătu încet pe umărul drept și, după ce mi-a adresat câteva cuvinte amenințătoare, ea merse să-și pună mâna stângă pe cornișa micului dulap situat aproape de ușă și n-am mai văzut. Mi-am continuat investigațiile: acum trebuia să caut în dicționar un cuvânt care era probabil cuvântul: șoarece. Am deschis la Re și atenția mea a fost imediat atrasă de figura care însoțea cuvântul: reostat. Se vedeau acolo un mic număr de parașute sau de nori suspendați în grup ca baloanele de copii: în fiecare parașută sau în fiecare nor stătea ghemuit un chinez. Credeam apoi că reușisem să găsesc ceea ce-mi era necesar: rozător. Dar deja nu prea mai aveam să mai dau atenție acestei părți. În fața pianului, înaintea mea, se găsea într-adevăr domnul Charles Baron, tânăr pe care în realitate nu reușesc niciodată să-l recunosc, căci era îmbrăcat în negru și cu o anumită privire. Înainte de a-i reuși să-i cer socoteală despre prezența lui, Louis Aragon deja îl înlocuise. Venea să mă convingă să ies imediat cu el: l-am urmat. La capătul scărilor, eram pe bulevardul Champs-Élysées, urcând spre Étoile sau, după Aragon, trebuia să ajungem neapărat înainte de ora opt. Purtam fiecare o ramă goală. Sub Arcul de Triumf nu mai vroiam decât să mă debarasez de a mea, când ceasul arăta ora 7 și 29 de minute. Aragon nu credea în riscul de a ploua, el dorea neapărat ca acele rame să fie la adăpost. Am sfârșit prin a le plasa sub protecția canelurilor superioare, în fața pietrei, puțin înclinate, la înălțimea șevaletului. Era vorba, cred, să vină cineva să le ia mai târziu. În momentul în care le așezam observam cum rama lui Aragon era aurită, a mea fiind albă cu foarte vechi urme de poleială, de dimensiuni cu mult mai mari.

V

Paul Eluard, Marcel Noll și cu mine ne găseam reuniți la țară într-o piesă în care trei obiecte ne atrag atenția: o carte închisă și o carte deschisă, de dimensiuni destul de mari, de grosimea unui atlas și înclinate pe un fel de portativ pentru partiturile muzicale care poate fi și un altar. Noll întoarce paginile cărții deschise fără să ajungă să ne trezească interesul. În ceea ce mă privește, mă ocup de al treilea obiect, un aparat metalic cu o construcție foarte simplă, pe care-l văd pentru prima oară și căruia nu-i cunosc utilizarea, dar care este deosebit de strălucitor. Sunt tentat să-l iau, dar, ridicându-l în mâini, văd că are etichetă cu prețul de 9, 90 franci. În acel moment, obiectul dispare și este înlocuit de Philippe Soupault, care poartă un larg pardesiu de călătorie alb, pălărie albă, pantofi albi etc. Soupault este obligat să ne părăsească, se scuză politicos și încerc în zadar să-l rețin. Îl privim pe fereastră cum se îndepărtează în compania soției sale, pe care n-o vedem decât din spate și care este ca și el îmbrăcată în întregime în alb. Fără a mai încerca să știu ce s-a întâmplat cu Noll, Eluard și cu mine am părăsit atunci casa. Eluard mă îndemnă să-l însoțesc la vânătoare. Aduce un arc și săgeți. Ajungem la malul unui heleșteu plin de fazani. „Tocmai la timp”, îi spun lui Eluard. Însă el spune: „Dragă prietene, să nu crezi că am venit aici pentru acești fazani, caut cu totul altceva, îl caut pe François. Îl vei vedea pe François”. Atunci, toți fazanii au început să strige: „François, François, François!”. Și zăresc în mijlocul heleșteului un superb fazan aurit. Eluard trage în direcția lui mai multe săgeți, dar – aici ideea stângăciei intră cumva în stăpânirea visului și nu-l va mai părăsi – săgețile nu ajung „prea departe”. Totuși, fazanul aurit va fi până la urmă atins. În locul aripilor sale se fixează atunci două cutii mici rectangulare de hârtie roz care plutesc un moment pe apă după care pasărea dispare. Nu mai mișcăm până când o femeie goală, foarte frumoasă, se ridică încet din apă, în locul cel mai îndepărtat de noi. O vedem până la talie, apoi până la jumătatea picioarelor. Ea cântă. Spre marea mea emoție, Eluard lansează spre ea mai multe lovituri care însă n-o ating, dar iată că femeia, pe care am pierdut-o o secundă din vedere, iese din apă foarte aproape de noi. O nouă săgeată tocmai îi străpunge sânul. Își duce mâna la piept cu un gest adorabil și reîncepe să cânte. Vocea sa slăbește încet. Parcă încă o mai auzeam, când Eluard și cu ea nu mai erau acolo. Mă găsesc în prezența unor oameni mici măsurând în jur de 1 metru și 10 și îmbrăcați în tricotaj albastru. Aceștia apar din toate părțile heleșteului și, atunci când îi observ fără neîncredere, unul dintre ei, având aerul de a împlini un rit, se pregătește să-mi înfigă în pulpa piciorului o săgeată foarte mică cu două vârfuri. Mi se pare că se vrea să mă reunesc în moarte cu fazanul aurit și cu frumoasa cântăreață. Mă eliberez și trântesc la pământ mai mulți dintre omuleții albaștri. Dar micul sacrificator mă urmărește și ajung să cad într-un arbust în care, cu ajutorul altui urmăritor, încearcă să mă lege burduf. Mi se pare ușor să-mi dobor cei doi adversari și să-i leg în locul meu, dar stângăcia nu-mi permite decât să le iau sfoara și s-o înnod foarte slab în jurul corpului lor. Mă grăbesc apoi de-a lungul unei căi ferate și, fiindcă nu mai eram urmărit, mă calmez treptat. Trec prin apropierea unei fermecătoare uzine care traversează un fir telegrafic îndreptat perpendicular pe calea ferată și situat la cinci sau șase metri de pământ. Un om de înălțimea mea întinde în doi timpi, foarte puternic, brațul spre firul pe care, fără nici un fel de mișcare de lansare, reușește să plaseze în echilibru, la distanță egală de uzină și de șine, două pahare goale fără picior. „Sunt pentru păsări”, spune el. Pornesc iarăși cu ideea de a ajunge la gară aflată încă departe de locul în care puteam să iau trenul spre Paris. Ajung până la urmă pe peronul unui oraș care seamănă puțin cu Nantes și care nu este deloc Versailles, dar în care chiar nu mă simt străin. Știu că trebuie să mă întorc la dreapta și să merg de-a lungul fluviului destul de mult. Observ, deasupra unui foarte frumos pod care se găsește la stânga mea, mișcările îngrijorătoare ale unui avion, situat mai întâi foarte sus și care termină plonjonul cu greu și fără atenție. Pierde constant din înălțime și nu mai ajunge decât la nivelul cupolelor caselor. Pare atunci mai puțin un avion, cât mai mult un vagon mare negru. Probabil că pilotul e nebun de-și reîncepe execuția de atât de jos. Mă aștept să-l văd prăbușindu-se pe pod. Dar aparatul se scufundă în fluviu și iese de acolo întreg și teafăr unul dintre omuleții albaștri de mai devreme care ajunge la mal înotând, trece pe lângă mine fără să pară că mă observă și se îndepărtează în direcția opusă mie.


(traducere de Petrișor Militaru)