PARTEA A TREIA


CAPITOLUL ÎNTÂI

Acum am să trec la cu totul altceva.
De fiecare dată făgăduiesc să vorbesc "despre altceva" și când colo mă pomenesc povestind tot despre mine. Cu toate acestea, după cum am declarat de o mie de ori, n am câtuși de puțin intenția să mă descriu pe mine; de când mi am început însemnările, eram ferm hotărât să mă feresc de lucrul acesta, deoarece înțeleg prea bine că persoana mea nu prezintă nici un interes pentru cititor. Intenția mea e să i descriu pe alții, ceea ce și încerc să fac, iar dacă mă întorc mereu la mine, e doar o greșeală regretabilă, pe care nu i chip s o evit, oricât m aș strădui. Mai mult decât orice mă supără însă faptul că, povestindu mi cu atâta pasiune propriile mele pățanii, dau temei să se creadă că aș fi și acum la fel ca pe atunci. Cititorul trebuie să și amintească, de altfel, că nu o dată am exclamat: "O, de ar fi cu putință să schimb trecutul, de aș putea lua totul de la început!" Această exclamație ar fi de neînțeles dacă între timp nu m aș fi schimbat radical și n aș fi devenit cu totul alt om. Nimic mai evident; nici nu și poate cineva închipui cum mi s a urât cu toate aceste scuze și explicații pe care sunt silit să le introduc în miezul însemnărilor mele, poticnindu mă la tot pasul! Să intru, în sfârșit, în subiect.
Când mi am revenit în fire, după ce zăcusem nouă zile inconștient, am simțit că renăscusem, dar cu toate vechile mele cusururi; de altfel, în ceea ce mă privește, nici nu putea fi vorba atunci de o renaștere în adevăratul ei înțeles; dacă s ar petrece astăzi, ar fi cu totul altceva. Singurul gând, mai bine zis singurul sentiment care pusese stăpânire pe mine era (ca de o mie de ori până atunci) să mă despart de ei, dar de astă dată definitiv, nu așa cum făcusem înainte, când luasem de nenumărate ori această hotărâre, fără s o duc însă niciodată la capăt. Nu voiam să mă răzbun pe nimeni — o declar pe cinstea mea — deși fusesem nedreptățit de toți. Aveam de gând să plec fără ură, fără blesteme, voiam să dobândesc o forță proprie, o forță adevărată de astă dată, independentă de ei și de oricine pe lume; și când te gândești că era cât pe aci să mă împac cu soarta mea! Þin să precizez că dorința mea de atunci nu izvora dintr un raționament, ci dintr o pornire irezistibilă. Dar atâta vreme cât nu părăsisem patul, nu voiam să mi alcătuiesc un plan precis. Pe când zăceam bolnav și vlăguit în camera lui Versilov, pe care el mi o cedase, îmi dădeam seama cu durere cât de neputincios ajunsesem: în pat se zvârcolea un pai, nu un om, și asta nu numai din pricina bolii — mă cuprindea o ciudă nemaipomenită la gândul acesta! Și tocmai de aceea, din străfundurile sufletului meu, din toată făptura mea exasperată se ridica un protest din ce în ce mai puternic și mă copleșea sentimentul exagerat din cale afară al superiorității mele și dorința de a sfida pe toată lumea. Nu mi aduc aminte să fi fost vreodată în viața mea mai înfumurat și mai arogant decât în acele zile când abia începeam să mă întremez, mai bine zis când mai zăceam încă în pat, neputincios ca un pai.
Dar pentru moment tăceam, și nici măcar nu voiam să mă gândesc la situația mea! Îi priveam pe toți cu atenție, străduindu mă să ghicesc după fața lor ceea ce mă interesa. Se vedea că nici ei nu vor să mi pună întrebări; nu manifestau nici un fel de curiozitate și vorbeau cu mine numai despre lucruri indiferente. Mie îmi plăcea atitudinea lor, dar în același timp mă și necăjea; cred că n are rost să explic această contradicție, fiindcă era normal să fie așa. Pe Liza o vedeam mai puțin decât pe mama, deși în fiecare zi venea pe la mine măcar o dată, dacă nu chiar de două ori.
După câteva crâmpeie din discuțiile lor și după toată înfățișarea lor am dedus că Liza avea grozav de multe necazuri pe cap și că pleca adesea de acasă după treburile ei; până și gândul că cineva poate avea treburile lui mi se părea o jignire adusă mie; de altfel, toate acestea nu erau decât reacțiile aproape fiziologice ale unui bolnav, asupra cărora nici nu merită să stărui. Tatiana Pavlovna venea și ea la mine aproape în fiecare zi și, cu toate că nu se arăta câtuși de puțin duioasă, cel puțin nu mă mai ocăra ca înainte, ceea ce mă scotea din sărite, așa că într o bună zi i am spus pe șleau: "Află, Tatiana Pavlovna, că atunci când nu bruftuluiești n ai nici un haz". "Bine, atunci nici n am să mai vin" mă repezi ea și plecă. Eu însă, eram foarte încântat că măcar ea n are să mă mai plictisească cu vizitele ei.
Cel mai mult o chinuiam pe mama, pe ea îmi vărsăm tot necazul. Aveam pe atunci o poftă de mâncare nemaipomenită și bombăneam mereu că nu mi se dă la timp să mănânc (ceea ce, de fapt, nu se întâmpla niciodată). Mama nu mai știa cum să mi intre în voie. O dată mi a adus supa și, pe când mă hrănea ca de obicei cu lingura, am bodogănit fără încetare. La un moment dat m am înfuriat pe mine: "Poate că în afară de ea nu mai iubesc pe nimeni și tocmai pe ea o chinuiesc". Dar această constatare în loc să mă liniștească, m a întărâtat și mai tare și am început să plâng de ciudă; ea sărmana, și a închipuit că plâng de duioșie, s a aplecat spre mine și a început să mă sărute. Mi am călcat pe inimă și am lăsat o, deși în clipa aceea am urât o cu adevărat. Totuși pe mama am iubit o întotdeauna, chiar și atunci, așa că nici vorbă nu putea fi de ură, dar așa se întâmplă întotdeauna: pe cine iubești mai mult, pe acela l și jignești mai tare.
De fapt în primele zile de convalescență nu l am urât decât pe doctor. Era un tânăr plin de ifose, care vorbea aspru și chiar mojic. Oamenii aceștia care au avut de a face cu știința își dau întotdeauna niște ifose, de parcă ar fi făcut peste noapte cine știe ce descoperire senzațională, deși peste noapte nu se întâmplase nimic deosebit; dar ce să i faci, așa s oamenii mediocri, vulgari. Multă vreme l am suportat, dar la un moment dat mi a sărit țandăra și i am declarat față de toți ai mei că degeaba mai bate drumul, fiindcă am să mă vindec și fără el, că deși își dă aere de om cu picioarele pe pământ e îmbâcsit de prejudecăți și nu pricepe că medicina n a vindecat niciodată pe nimeni; în sfârșit, i am mai spus că e bădăran și incult, "cum sunt în zilele de azi toți tehnicienii și specialiștii de la noi, care în ultima vreme și au luat nasul la purtare". Doctorul s a supărat grozav (întărind astfel spusele mele), totuși a continuat să vină regulat, într o bună zi, i am declarat lui Versilov că dacă doctorul nu încetează cu vizitele sale, am să i trântesc în față niște adevăruri de zece ori mai neplăcute. Versilov s a mulțumit să constate că nu mi va fi cu putință să găsesc nici ceva de două ori mai supărător decât ceea ce i spusesem, darămite de zece ori. Observația lui mi a făcut plăcere.
Ciudat om, n am ce zice! Mă refer la Versilov. El și numai el era vinovat de toate — și ce să vezi: singurul om care nu mă scotea din sărite era el. Mă cucerise nu numai prin felul lui de a se purta cu mine. Cred că pe atunci simțeam amândoi că fiecare îi e dator celuilalt prea multe explicații și tocmai de aceea e mai bine să nici nu încercăm vreodată să ne lămurim. În astfel de împrejurări ale vieții este cât se poate de plăcut să ai de a face cu un om inteligent! Am și arătat în partea a doua a povestirii mele, anticipând evenimentele, că Versilov îmi vorbise pe scurt, dar limpede, despre scrisoarea trimisă de prinț înainte de arestarea sa, despre Zerșcikov, despre declarația lui în favoarea mea și așa mai departe. Cum eram hotărât să tac, i am pus numai vreo două trei întrebări scurte, pe un ton cât se poate de sec; el mi a răspuns clar și precis dar fără nici un cuvânt de prisos, și ceea ce mi a plăcut și mai mult, fără sentimente de prisos. În momentul acela mă temeam mai cu seamă de patetismul inutil.
Deși n am pomenit nimic de Lambert, cititorul își închipuie desigur că mă gândeam foare mult la el, prea mult. Pe când aiuram, am vorbit de câteva ori despre Lambert, dar după ce mi am revenit și i am observa mai atent pe ai mei, mi am dat seama de îndată că întâmplarea cu Lambert rămăsese o taină, că nu știau nimic dspre ea, nici măcar Versilov. Faptul acesta mă bucură și mi spulberă neliniștea, totuși, după cum am aflat mai târziu, spre uimirea mea bucuria îmi era neîntemeiată: Lambert mă căutase de câteva ori în timpul cât fusesem bolnav dar, cum Versilov îmi tăinuse acest lucru, credeam că mi pierduse urma pe veci. Cu toate acestea, mă gândeam adesea la el; mai mult, acum mă gândeam la el fără dezgust, cu mult interes, ba chiar cu simpatie, ca și cum m aș fi așteptat de la el la ceva nou, la un sprijin pe măsura noilor sentimente și planuri care se închegau în sufletul meu. Într un cuvânt, îmi propuneam ca atunci când voi lua hotărârea de a începe să mă gândesc, să l analizez în primul rând pe Lambert. Trebuie să menționez un amănunt ciudat: uitasem cu desăvârșire unde locuiește și pe ce stradă se petrecuse toată povestea. Mi se întipărise atât de bine în minte camera, Alphonsine, cățelul, coridorul, încât aș putea să le desenez și azi din memorie, dar uitasem cu desăvârșire unde, mai precis pe ce stradă și în ce casă le văzusem pe toate. Lucrul cel mai ciudat e că mi am da seama de asta abia a treia, sau a patra zi după ce îmi venisem în fire, adică după ce Lambert începuse și mai mult să mă preocupe.
Iată, așadar, care au fost primele reacții după ce am revenit la viață. Nu le am redat decât în parte, foarte superficial, și tare îmi vine a crede că mi a scăpat tocmai esențialul, într adevăr, e foarte probabil că tot ce e esențial s a conturat și s a precizat în inima mea tocmai în acea perioadă; doar n oi fi fost tot timpul furios și înciudat numai fiindcă nu mi se aducea la timp supa. O, îmi amintesc ce tristețe, ce melancolie mă cuprindea uneori, mai ales când rămâneam multă vreme singur. Și ca un făcut, ai mei au înțeles repede că prezența lor mă stingherește, iar compătimirea lor mă irită și de aceea, de la un timp, mă lăsau din ce în ce mai des singur, dovedind o perspicacitate și o delicatețe într adevăr excesive.
Într a patra zi, după ce îmi recăpătasem cunoștința, pe la ora două, zăceam în pat, singur în cameră. Era o zi senină și știam că după ora patru, când soarele va coborî spre asfințit, o rază roșie va pătrunde pieziș pe fereastră până în colțul de lângă mine, proiectând o pată puternică de lumină. Știam acest lucru din zilele precedente, după cum știam că se va întâmpla negreșit peste un ceas, și tocmai această certitudine mă înfuria la culme. M am răsucit brusc pe partea cealaltă și deodată, în tăcerea adâncă ce domnea în casă am deslușit limpede cuvintele: "Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește ne pe noi!" Cuvintele fuseseră rostite aproape în șoaptă, după ele a urmat un oftat adânc, din fundul inimii, apoi s a lăsat iarăși o liniște desăvârșită. Am ridicat repede capul.
Încă din ajun, dacă nu chiar cu două zile în urmă, băgasem de seamă că în cele trei odăi ale noastre de jos se petrece ceva neobișnuit. În cămăruța de lângă salon, unde locuia mama cu Liza, părea să stea acum altcineva. Auzisem de câteva ori niște sunete ciudate, atât ziua cât și noaptea, dar nu durau decât o clipă, apoi, timp de câteva ceasuri doamnea o liniște deplină, așa încât nu le am prea luat în seamă. În ajun, îmi trecuse prin minte că acolo trebuie să se fi mutat Versilov, mai ales că, îndată după ce auzisem sunetele, Versilov intrase la mine; totuși, știam precis din convorbirile lor că atâta timp cât voi fi bolnav, Versilov avea să locuiască în altă casă, rămânând acolo și peste noapte. Mama și Liza, după cum aflasem de mult, se mutaseră amândouă (ca să nu mi tulbure liniștea, presupuneam eu) sus, în fostul meu "sicriu" și chiar o dată m am întrebat în sinea mea: "cum de încap amândouă acolo?" Acum însă, ieșea la iveală că în fosta lor cameră stătea altcineva, dar în nici un caz Versilov. Cu o ușurință la care nu m aș fi așteptat (deoarece până atunci mă socotisem sleit de puteri), am coborât din pat, mi am vârât picioarele în papuci, mi am pus pe umeri halatul cenușiu căptușit cu blană de miel, care se afla la îndemână (mi l cedase Versilov), și, trecând prin salon, m am îndreptat spre fostul dormitor al mamei. Dar ceea ce am văzut acolo m a buimăcit; era ceva atât de neașteptat, încât am încremenit în prag. Am dat peste un moșneag cu părul alb de tot, cu o barbă mare, sclipitor de albă; era limpede ca ședea de mult acolo, însă nu pe pat, ci pe scăunelul mamei, rezemându se doar cu spinarea de pat. De fapt, se ținea atât de drept, încât aveai impresia că nici n avea nevoie să se rezeme, deși nu încăpea îndoială că era bolnav. Peste cămașă purta o scurtă îmblănită, avea pantofi în picioare, iar genunchii și i înfășurase în pătura mamei. Se vedea că e înalt, spătos și, în ciuda bolii, foarte vânjos, deși destul de palid și slab; avea fața prelungă, părul foarte des, dar nu prea lung; părea să fi trecut de șaptezeci de ani. Pe o măsuță de lângă el avea la îndemână trei patru cărți și niște ochelari cu ramă de argint. Deși nu mă așteptam câtuși de puțin la această întâlnire, am ghicit pe loc cine este, numai că nu înțelegeam cum putuse să stea atât de liniștit încât nici să nu i bănuiesc prezența timp de câteva zile, cu toate că nu ne despărțea decât o singură încăpere.
Când dădu cu ochii de mine, nu făcu nici o mișcare, mă privi doar tăcut și stăruitor, așa cum îl priveam și eu, cu singura deosebire că în timp ce pe fața mea se citea o mirare nespusă, el nu părea câtuși de puțin mirat. Dimpotrivă, după ce mă măsură în tăcere din cap până n picioare, vreo cinci, zece secunde, îmi zâmbi deodată și izbucni chiar într un râs mut, care, deși nu ținu mult, lăsă o dâră de lumină și de veselie pe fața lui și mai ales în ochii lui foarte albaștri, strălucitori și mari, dar cu pleoapele căzute și cam umflate, înconjurați de o rețea fină de zbârcituri. Râsul lui m a impresionat mai mult decât orice.
După părerea mea, atunci când un om râde, de cele mai multe ori ți e silă să te uiți la el. De cele mai multe ori râsul dă în vileag o anumită trivialitate, îl micșorează pe om, deși cel care râde nu și dă aproape niciodată seama de impresia pe care o produce, după cum nimeni nu știe cum arată când doarme. Unii păstrează și în somn o expresie inteligentă, pe când alții, chiar inteligenți fiind, capătă o expresie foarte stupidă, deci caraghioasă. Nu știu care să fie cauza, vreau numai să spun că un om care râde, ca și unul care doarme, de cele mai multe ori nu și dă seama cum arată. Majoritatea covârșitoare a oamenilor nici nu știu să râdă. De altfel, râsul nu se învață: e un dar înnăscut pe care nu l dobândești. Tot ce poți face în această privință e să te reeduci, să ți desăvârșești caracterul, să ți învingi pornirile rele, numai astfel s ar putea ca și râsul tău să devină mai frumos. Unii oameni atunci când râd își dau toată arama pe față și într o clipă descoperi ce zace în sufletul lor. Chiar și un râs foarte inteligent poate fi uneori respingător. Râsul presupune în primul rând sinceritate, dar câți oameni sunt sinceri? Râsul presupune întâi și întâi bunătate, dar de cele mai multe ori oamenii râd cu răutate. Un râs sincer și plin de bunătate înseamnă veselie, dar în veacul nostru unde mai găsești veselie adevărată, câți oameni mai știu să fie cu adevărat veseli? (Observația despre veselia veacului nostru a făcut o Versilov, iar mie mi s a întipărit în minte.) Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. Uneori, e foarte greu să dibuiești caracterul câte unui om, dar e de ajuns să l surprinzi o singură dată râzând sincer și brusc și atunci caracterul lui îți apare limpede ca lumina zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai bine zis senină și totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de evoluție intelectuală a omului, ci la treapta de desăvârșire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. Așadar, dacă vrei să cunoști un om și să i pătrunzi în suflet, n are rost să l observi când tace sau când vorbește, când plânge sau când se entuziasmează pentru cele mai nobile idei, cel mai bun lucru e să l privești când râde. Dacă omul râde frumos înseammă că are un suflet frumos. Dar trebuie să se țină seama de toate nuanțele: bunăoară, râsul unui om nu trebuie să ți se pară în nici un caz prostesc, oricât ar fi de vesel și de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie, înseamnă fără îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar dacă omul care râde ți se pare cât de cât caraghios, chiar dacă râsul lui nu i stupid, să știi că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. În sfârșit, dacă râsul omului e comunicativ, dar ți se pare trivial, fără să ți dai seama de ce, să știi că adevărata fire a acestui om e și ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le ai observat la el mai înainte sunt fie o prefăcătorie conștientă, fie o simplă maimuțăreală inconștientă, iar pe viitor omul acela se va schimba negreșit în rău, își va găsi o ocupație mai "profitabilă" și va renunța fără părere de rău la toate ideile sale nobile, socotindu le doar niște rătăciri ale tinereții, niște elanuri trecătoare.
Dinadins am făcut această lungă digresiune despre râs, cu riscul de a fărâmița unitatea povestirii, fiindcă concluziile mele în privința aceasta fac parte dintre cele mai serioase învățăminte pe care le am tras din experiența vieții. De ele ar trebui să țină seama mai ales fetele de măritat care se află în pragul căsătoriei cu alesul inimii lor și totuși mai stau pe gânduri fiindcă mai au oarecare rezerve față de el și nu se pot hotărî definitiv. Să nu vi se pară ridicol că un biet adolescent care nu știe nimic despre căsătorie se încumetă să dea sfaturi într o chestiune atât de delicată. În orice caz, un lucru știu precis, și anume că râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Uitați vă la copii: unii știu să râdă cum nu se poate mai frumos și tocmai de aceea sunt atât de fermecători. Un copil care plânge mi se pare respingător, în schimb unul care râde plin de voioșie este o rază de lumină din rai, o viziune a viitorului, când omul va deveni, în sfârșit, la fel de pur și de spontan ca un copil. Iar râsul care a luminat o clipă fața bătrânului avea ceva copilăresc, neînchipuit de atrăgător. M am apropiat numaidecât de el.
— Iacă șezi aici, văd eu că nu prea te țin picioarele, mă pofti prietenos să mă așez lângă el, continuând să mă privească drept în față cu ochii lui strălucitori.
M am așezat și i am spus:
— Te am recunoscut numaidecât: ești Makar Ivanovici.
— Așa i puiule. Mă bucur că te ai ridicat din pat. Nici nu se cădea altfel, doar ești tânăr. Bătrânii trag spre mormânt și tinerii spre viață.
— Ești bolnav?
— Da, dragă, sunt bolnav, mă lasă picioarele; m au dus ele cu chiu, cu vai până în pragul casei voastre, dar cum am poposit aici mi s au umflat ca niște butuci. De joia trecută au început să mă doară, de când a dat gerul. Știi, până acum le ungeam cu unsoarea asta; mi a dat o doctorul Lichten de la Moscova, Edmund Karlâci, și mi alina durerea, parcă mi o lua cu mâna, dar de la o vreme uite că nu mi mai ajută. Și pe piept mă apasă ceva, de mă înăbuș, iar de ieri am un junghi în spate de parcă mă sfâșie câinii... Nu închid ochii cât e noaptea de lungă.
— Atunci, cum ai putut sta atât de liniștit, de nici nu te am auzit până acum? l am întrerupt eu.
M a privit, dus pe gânduri:
— Vezi numai să n o trezești pe maică ta, urmă el ca și cum atunci și ar fi amintit de ea. Toată noaptea s a învârtit pe aici, dar umbla în vârful picioarelor și nu făcea mai mult zgomot decât o muscă; știu că abia acum s a dus să se odihnească puțin. Rău e s ajungi un moșneag neputincios, oftă el, te miri de unde mai ia sufletul putere să se agațe de viață, dar uite că nu vrea să se dea bătut, se vede că i o fi dragă viața; te pomenești că de i ar fi dat să ia viața de la început, sufletul n ar zice ba, atât e de nesățios; de, cine știe, poate că e un păcat să vorbești așa.
— De ce ar fi un păcat?
— Iacă de ce: dacă te gândești la asta, înseamnă că așa ai dori să fie, iar unui bătrân i se cade să aștepte moartea senin. Vezi tu, este un mare păcat să te răzvrătești, sau chiar să cârtești împotriva morții. Dar de, când ai îndrăgit viața și știi să i prețuiești bucuriile, fiindcă sufletul ți a rămas tânăr, cred că Dumnezeu îl iartă până și pe un moșneag. Îi e greu omului să știe când păcătuiește, să și dea seama ce e păcat și ce nu i: asta e o taină pe care mintea omului nu poate s o cuprindă. Un bătrân trebuie să fie întotdeauna cu sufletul împăcat, iară moartea trebuie s o întâmpine cu înțelepciune, senin, ca pe o sărbătoare, mulțumit că i a fost dat să trăiască și atât, să și aștepte în pace sfârșitul și să se îndrepte spre moarte ca un spic ce se alătură snopului, bucuros că se săvârșește și cu el marea taină.
— Vorbești tot mereu de o "taină"; ce înseamnă că "se săvârșește marea taină?," l am întrebat eu aruncând o privire spre ușă. Eram mulțumit că suntem singuri și că în jurul nostru domnea o tăcere desăvârșită. Pe fereastră pătrundea lumina puternică a soarelui care încă nu începuse să asfințească. Bătrânul vorbea cam bombastic și destul de confuz, totuși se vedea că e foarte sincer și tare emoționat; părea să se bucure într adevăr de venirea mea. Dar exaltarea lui se datora fără îndoială și faptului că avea febră, și încă mare. Și eu eram bolnav, și pe mine începuseră să mă scuture frigurile din clipa când intrasem la el.
— De taină mă întrebi? Apoi totul este o taină dragă, în toate cele se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă. În cântecul unei păsărele cât de micuțe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer, în toate se ascunde aceeași taină. Dar cea mai mare dintre toate este ceea ce se întâmplă cu sufletul omului pe lumea cealaltă. S o știi de la mine, dragă!
— Nu înțeleg ce vrei să spui... Nu stărui ca să te întărât, firește, și apoi, fii pe pace, și eu cred în Dumnezeu; toate aceste taine au fost însă de mult dezlegate de mintea omului, iar cele care au rămas neînțelese vor fi cu siguranță dezlegate în viitor, poate chiar într un viitor foarte apropiat. Botanica a lămurit pe deplin cum crește un pom, iar un fiziolog și anatomist știu până și de ce cântă o pasăre, sau vor descoperi curând; cât despre stele, nu numai că se știe câte sunt la număr, dar s a și calculat precis mișcarea fiecăreia dintre ele, până la secundă, așa încât se poate prevedea cu o mie de ani înainte minutul și secunda când va apărea o nouă cometă... iar în ziua de azi se cunoaște până și alcătuirea celor mai îndepărtate stele. Dacă iei, bunăoară, un microscop — știi, o lentilă care mărește de un milion de ori — și privești prin el o picătură de apă, ai să descoperi o întreagă lume necunoscută în care trăiesc nenumărate ființe vii; și asta a fost o taină până acum, dar iată că a fost dezlegată în cele din urmă.
—Am auzit de asta puiule, mi au mai spus o și alții. Nimic de zis, e un lucru mare și frumos; dar tot ce i se dezvăluie omului e din voia Domnului; nu degeaba a suflat Dumnezeu peste el și i a dat viață, spunându i: "Trăiește și cunoaște".
— Astea s teorii învechite. Totuși sper că nu ești un dușman al științei, un fanatic? Nu știu dacă mă înțelegi...
— Nu, puiule, eu din tinerețe am prețuit știința, cu toate că nu mă pricep la de alde astea; dacă eu n am avut parte de învățătură, măcar să aibă alții. Poate că e chiar mai bine așa: fiecare cu soarta lui. Că de, puiule, învățătura nu i priește fiecăruia, oamenii nu și cunosc lungul nasului, fiecare vrea să uimească lumea întreagă și poate că eu aș vrea mai abitir ca alții, dacă aș fi mai învățat. Dar așa nepriceput cum sunt, cum să mi mai dau și ifose? Tu însă, tânăr și isteț cum te văd, trebuie să înveți, dacă așa ți a fost hărăzit. Caută să știi cât mai multe, că atunci când te vei lovi de un necredincios, sau de vreo altă pramatie, să le închizi gura, ca nu cumva să ți împuie ei capul cu vorbele lor nebunești și să ți tulbure mintea necoaptă. Cât despre sticla aceea de care ai pomenit, am și văzut o nu demult.
Se opri o clipă să și tragă răsuflarea și oftă adânc. Era limpede că venirea mea îi făcea o deosebită plăcere. Simțea fără îndoială o nevoie aproape bolnăvicioasă de a avea mereu pe cineva în preajma lui și de a și împărtăși gândurile. Și apoi, sunt convins că nu greșesc când afirm că mă privea uneori cu o dragoste cu totul neobișnuită: ba își punea cu duioșie mâna pe a mea, ba mă mângâia pe umăr... alteori, însă, ce i drept, parcă uita cu desăvârșire de mine; deși se exprima cu aceeași însuflețire ca până atunci, rămânea cu ochii pierduți în gol și vorbea ca pentru sine.
— Știi, dragă, urmă el, la schitul sfântului Ghenadie trăiește un om foarte înțelept. E de neam mare, are grad de locotenent colonel în armată și e putred de bogat. Când trăia printre oameni n a vrut să se lege prin taina căsătoriei; de zece ani trăiește în sihăstrie, căci tare a îndrăgit locurile acelea liniștite și singuratice, iar de când s a lepădat de deșertăciunile lumii, sălășluiește pacea și în inima lui. Deși păzește toate canoanele mănăstirii, nu vrea să se călugărească. Și are la cărți, dragă, cum n am văzut încă la nimeni. Mi a spus chiar el că fac vreo opt mii de ruble. Piotr Valerianovici îl cheamă. De câte ori am fost pe la el, m a învățat multe, și tare mi mai plăcea să l ascult! O dată l am întrebat: "Cum se face, boierule, că dumneata, om cu mintea luminată, care ai trăit zece ani la mănăstire după toate canoanele, smerit, lepădându te de bunăvoie de toate cele lumești — cum se face că nu vrei să te călugărești, ca să te dovedești cu adevărat cuvios?"... Și să vezi ce mi a răspuns: "Ce tot vorbești de mintea mea, moșule: de unde știi că nu m a înrobit ea pe mine, în loc s o stăpânesc eu pe ea? Și ce te face să crezi că sunt smerit? Poate că, dimpotrivă, sunt un răzvrătit. Și apoi, de unde ai scos că m am lepădat de toate deșertăciunile lumești? La avere, la rang, la gradul meu de colonel sunt gata să renunț oricând, dar uite că de zece ani mă tot căznesc să mă las de tutun și încă n am izbutit. Atunci ce fel de călugăr aș putea să mai fiu? Vezi, așadar, că n ai de ce să mă lauzi." Tare m a mirat umilința lui. Dar iată că vara trecută de Sânpetru, m am dus iar la schitul acela — Domnul mi a îndrumat pașii — și în chilia lui, ce să vezi, un microscop adus din străinătate pe bani grei. "Stai puțin, zice, moșule, să ți arăt o minunăție, cum n ai mai pomenit de când ești. Uită te la picătura asta de apă curată ca lacrima și acum privește câte mai mișună în ea. Să vezi că învățații ăștia or să dezvăluie în curând toate tainele Domnului și nouă, mie și ție, n or să ne mai lase nici una de dezlegat", chiar așa mi a zis, mi aduc bine aminte. Dar eu mai văzusem microscop cu vreo treizeci și cinci de ani înainte, la Alexandr Vladimirovici Malgasov, stăpânul meu și unchiul după mamă al lui Andrei Petrovici, de la care a și moștenit moșia. Era boier mare, avea rang de general, pe moșia lui se făceau multe vânători, de aceea și ținea o grămadă de câini, iar mie îmi dăduse în grijă șoimii, și mulți ani am făcut treaba asta. Pe atunci și a adus și el un microscop din străinătate, a adunat toate slugile de la curte, bărbați și femei, și le a poruncit să se uite pe rând prin microscop și ne a arătat un purice, un păduche, un vârf de ac, un fir de păr și o picătură de apă. Atunci să fi văzut comedie: oamenii se temeau de microscop, dar și boierului îi știau de frică, de, era tare iute la mânie. Unii nici nu știau cum să se uite, așa de tare strângeau din ochi, că nu mai vedeau nimic, alții zbierau de spaimă, iar starostele, Savin Makarov, și a acoperit ochii cu palmele și tot striga: "Fă ce vrei cu mine, boierule, că de drăcovenia asta tot nu mă apropii!" Cei mai mulți râdeau ca proștii unii de alții. Lui Piotr Valerianovici nu i am spus că mai văzusem minunea asta cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, fiindcă n am vrut să i stric plăcerea omului, dimpotrivă, când mi a arătat o, m am prefăcut că mă mir și mă sperii. După ce m a lăsat să mă uit un timp, m a întrebat: "Ei, moșule, ce mai zici acum?" I am făcut o plecăciune și i au răspuns: "Domnul a zis: «Facă se lumină și lumină se făcu»." Dar el mi a întors o: "Nu crezi oare că se făcu întuneric?" Tare ciudat a mai vorbit, nu glumea de fel. M am mirat de așa vorbe, iar el s a încruntat deodată și a căzut pe gânduri.
— Fără doar și poate că Piotr Valerianovici al dumitale, oricâtă colivă ar mânca și oricâte mătănii ar bate la mănăstire, nu crede în Dumnezeu, iar dumneata ai dat peste el într un moment de îndoială, asta i tot, l am lămurit eu, în orice caz trebuie să fie un om destul de caraghios: desigur că mai văzuse de cel puțin zece ori în viața lui un microscop, așa că nu înțeleg de ce să și piardă cumpătul tocmai a unsprezecea oară! Pesemne că la mănăstire... o fi devenit atât de impresionabil și de nervos.
— Omul ăsta are un suflet curat și o minte luminată, rosti bătrânul cu convingere, și nu este un necredincios. Are minte cu carul, numai că inima îi e prea zbuciumată. Mulți domni și cărturari au ajuns azi în halul ăsta. Să știi de la mine că oamenii ăștia se chinuiesc singuri, fiindcă îi mustră cugetul.Tu să fii bun cu ei și să nu i întărâți. Dar seara înainte de culcare, să i pomenești în rugăciunile tale, fiindcă tocmai ăștia îl caută pe Dumnezeu. Dar ia spune, tu te rogi înainte de culcare?
— Nu, fiindcă oamenii se roagă numai din obișnuință. Totuși trebuie să ți mărturisesc că Piotr Valerianovici al dumitale îmi place, ăsta măcar nu i otreapă ci om, și seamănă întrucâtva cu cineva de care amândoi suntem legați și pe care l cunoaștem prea bine.
Bătrânul însă nu luă în seamă decât prima parte a răspunsului meu.
— Rău faci puiule că nu te rogi. Rugăciunea îți face bine, îți veselește inima și, înainte de a adormi, și dimineața, când te scoli, și când te trezești în puterea nopții, ascultă mă pe mine. De cum venea vara, încă din luna iulie, noi porneam spre mănăstirea Maicii Preciste, ca să ajungem la hram. Cu cât ne apropiam, ceata noastră se îngroșa, până la urmă ne adunam vreo două sute de inși care ne grăbeam cu toții să ajungem cât mai repede să ne închinăm la sfintele moaște ale marilor făcători de minuni Aniki și Grigori. O dată, când am înnoptat pe câmp, drăguță, m am trezit în zori, toți dormeau duși, nici soarele nu se zărea încă dincolo de pădure. Am ridicat capul, m am uitat de jur împrejur și am oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu! Era liniște, răcoare, auzeai parcă iarba crescând — crești, ierbulița lui Dumnezeu, cânta o păsărică — cântă, păsărică lui Dumnezeu, un copilaș din brațele unei femei a scâncit — Domnul să te ocrotească, puiule de om, crește și fii fericit, pruncule! Și atunci parcă pentru prima oară în viața mea toate acestea mi au pătruns în suflet. M am culcat iarăși și am adormit ușor ca un copil. Frumos e să colinzi lumea, drăguță. De m ar lăsa durerile, la primăvară aș porni iar la drum. Da, totul e o taină și e bine așa; te minunezi și te înspăimânți, dar spaima asta e spre bucuria inimii: "Totul e în mâinile tale, Doamne! Și eu sunt în mâinile tale; primește l pe robul tău la tine!" Nu cârti, copile, lumea îți pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină, adăugă el, înduioșat.
— "Lumea îți pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină"... am să țin minte cuvintele astea. Te exprimi îngrozitor de confuz, totuși eu te înțeleg... Ceea ce mă uimește e că știi și înțelegi mult mai mult decât poți exprima; numai că pari să aiurezi... mi a scăpat fără să vreau, când i am văzut ochii strălucitori de febră și fața înspăimântător de palidă, dar el pare mi se nici n a auzit cuvintele mele.
— Știi, copilul meu drag, zise el ca și cum și ar fi urmat gândul, știi că amintirea omului pe acest pământ nu ține la nesfârșit? Mai mult de o sută de ani nu și aduce nimeni aminte de un om. Încă la o sută de ani după moartea lui își mai aduc aminte de el copiii sau nepoții care au apucat să l vadă la față, dar pe urmă, chiar dacă l mai pomenește cineva, îl știe numai din auzite, după nume, fiindcă toți care l au cunoscut la față au murit pe rând. Și atunci pe mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi i se fărâmă și toată lumea îl uită, până și urmașii săi, apoi i se șterge chiar și numele din amintirea oamenilor, căci numai puțini sunt aceia pe care lumea nu i uită în veci. Dar nu i nimic! Chiar dacă mă uitați dragii mei, eu am să vă iubesc și în mormânt. Parcă aud copilașii mei, glasurile voastre voioase și pașii voștri pe mormintele părinților de ziua morților; până atunci trăiți și bucurați vă de soare, iar eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru voi și am să mă arăt vouă în vis... Da, dragostea nu piere odată cu moartea...
De fapt, și mie îmi împăienjenise febra creierul, ca și lui; în loc să plec sau să l liniștesc, poate chiar să l culc în pat văzând că aiurează de a binelea, l am apucat deodată de mână, i am strâns o și i am șoptit cu glasul sugrumat de emoție, cu lacrimi în ochi:
— Mă bucur că ai venit. Acum înțeleg că te așteptam de mult. Nu iubesc pe nimeni dintre ei, fiindcă n au armonie sufletească. N am să merg pe urmele lor, nu știu încotro s o apuc, aș pleca în lume cu dumneata...
Din fericire, mama a intrat tocmai atunci pe ușă, căci altfel nu știu cum s ar fi sfârșit scena. Era încă buimacă de somn și părea îngrijorată; în mână ținea o sticluță și o lingură; când ne a văzut, a strigat:
— Mă temeam eu că așa o să se întâmple! Am întârziat cu doctoria și uite cum te scutură frigurile. Iartă mă că n am venit la timp cu chinina, Makar Ivanovici, dar m a furat somnul, dragul meu.
M am ridicat și am ieșit. Ea izbuti să i dea doctoria și să l culce în pat. M am întors în camera mea, m am întins din nou în pat, dar nu mi găseam liniștea, de tulburat ce eram după întâlnirea cu bătrânul. Mă tot gândeam la bătrân deși nu știu ce puteam să aștept atunci de la el. Mi se învălmășeau în minte tot felul de gânduri fără legătură între ele, mai bine zis, crâmpeie de gânduri. Așa cum ședeam culcat cu fața la perete, am zărit deodată în colț o pată puternică de lumină aruncată de soarele ce asfințea, pata aceea pe care o așteptasem înainte cu atâta ciudă, și mi aduc aminte că, în clipa când am zărit o, sufletul mi a tresăltat de bucurie de parcă m ar fi pătruns o lumină nouă. Clipa aceea a fost nespus de dulce și nu vreau s o uit niciodată, fiindcă atunci mi au încolțit în suflet o nouă nădejde și noi forțe... Începusem să mă întremez, așa că s ar putea ca ceea ce am simțit atunci să nu fi fost decât urmarea firească a stării mele nervoase, și totuși mi am păstrat și astăzi nădejdea aceea curată — iată de ce am ținut s o consemnez și să retrăiesc clipa când s a înfiripat. Firește, știam foarte bine și atunci că n am să cutreier țara cu Makar Ivanovici și n aș putea spune în ce consta noua năzuință care pusese stăpânire pe mine, totuși, ea ieșise la iveală atunci când rostisem în delir: "Ei n au armonie sufletească". "Nu încape îndoială că din clipa aceea am început să caut «armonia sufletească» pe care ei n o au, iată de ce trebuie să i părăsesc", îmi repetam eu cu frenezie.
Am auzit un foșnet în spatele meu și m am întors: era mama, care se aplecă peste mine și mă privi în ochi cu sfială și curiozitate. Am prins o brusc de mână:
— De ce nu mi ai spus nimic mamă despre scumpul nostru oaspete? am întrebat o pe neașteptate, aproape fără să vreau. De pe fața ei dispăru orice urmă de îngrijorare, se lumină toată de bucurie dar nu mi răspunse, mulțumindu se să repete doar:
— Ai uitat o pe Liza, să n o uiți nici pe Liza, gândește te la ea.
Rostise aceste cuvinte pe nerăsuflate, stingherită, roșindu se, și se vedea că vrea să plece cât mai repede, fiindcă nici ea nu putea suferi efuziunile sentimentale, semăna în această privință cu mine, era tot atât de sfioasă și de pudică; afară de asta se înțelege că se ferea să discute cu mine despre Makar Ivanovici; ceea ce ne puteam comunica în tăcere, prin priviri, ne era de ajuns, și totuși eu care urăsc dulcegăriile sentimentale, tocmai eu am prins o de mână și am reținut o cu sila: am privit o galeș în ochi râzând încet și duios, iar cu cealaltă mână am mângâiat o pe fața ei atât de dragă, pe obrajii ei supți. Mama s a aplecat și și a lipit fruntea de a mea.
— Domnul să te aibă în pază, spuse ea pe neașteptate, cu fața radioasă, îndreptându se de mijloc. Însănătoșește te mai repede. N am să uit niciodată cum te ai purtat azi. E bolnav sărmanul, tare bolnav... Viața omului e în mâinile lui Dumnezeu... Vai ce am spus, nici nu vreau să mă gândesc la asemenea nenorocire!...
Ieși repede din odaie. Abia atunci am înțeles cât respect, câtă teamă, câtă îngrijorare și câtă venerație îi inspirase o viață întreagă soțul ei legitim, bătrânul acesta cuvios care colinda sfintele lăcașuri și care o iertase cu atâta mărinimie, o dată pentru totdeauna.


CAPITOLUL AL DOILEA

Mama se înșelase, nici vorbă s o fi "uitat" pe Liza. Sensibilă cum era, mama văzuse că între cei doi copii ai ei se produsese parcă o răceală; de fapt, Liza și cu mine nu ne iubeam mai puțin, dar ceea ce ne despărțea era mai degrabă un fel de gelozie. Am să lămuresc situația în două cuvinte, ca să se poată înțelege ceea ce va urma.
De la arestarea prințului, biata Liza manifesta un orgoliu ostentativ, sfida pe toată lumea cu o aroganță supărătoare; dar toți ai casei înțeleseseră adevărul și și dădeau seama cât de mult suferă, iar dacă la început eu luam în nume de rău atitudinea ei și mă bosumflam, de vină era numai firea mea irascibilă care, datorită bolii, devenise de a dreptul insuportabilă — iată cum judec astăzi relațiile noastre de atunci. Însă nici o clipă n am încetat s o iubesc pe Liza, dimpotrivă, o iubeam și mai mult, dar nu voiam să fac eu primul pas, deși înțelegeam prea bine că nici ea nu l va face, orice s ar întâmpla.
Adevărul e că îndată ce a izbucnit scandalul cu prințul, urmat de arestarea lui, Liza s a grăbit să ia față de noi și față de toată lumea o atitudine de parcă voia să arate că nici nu concepe că cineva ar putea s o compătimească, sau s o consoleze, sau să încerce să l dezvinovățească pe prinț. Dimpotrivă, ferindu se de orice explicație și de orice discuție, părea totdeauna cât se poate de mândră de fapta nefericitului ei logodnic, ca și cum acesta ar fi dat dovadă de un eroism sublim. Liza părea că ar fi vrut să ne spună în fiecare clipă (repet: numai prin atitudine, fără să scoată vreodată un cuvânt în legătură cu aceasta): "Care dintre voi ar fi în stare de o faptă asemănătoare, de un sacrificiu izvorât din simțul onoarei și al datoriei? Care dintre voi are o conștiință atât de curată și de exigentă? Vreți să l judecați pe el, dar care dintre voi n are păcate pe suflet? Numai că voi toți vă tăinuiți greșelile, pe când omul acesta a preferat să se nenorocească decât să și piardă pentru totdeauna respectul de sine!" Iată ceea ce exprima limpede fiecare gest al ei. Nu știu de ce, dar în locul ei aș fi procedat la fel. De altfel, n aș putea spune dacă într adevăr gândea așa, bănuiesc însă că nu. Fără îndoială că mai păstrase un rest de luciditate, care o silea, de fapt, să recunoască că "eroul" ei era în realitate un nemernic; căci cine poate tăgădui astăzi că acest nefericit, oricât de mărinimos ar fi fost în felul său, nu era în același timp un om de nimic? Însuși faptul că ne sfida, că era atât de arțăgoasă cu noi toți, ca și cum ne ar fi bănuit neîncetat că îl condamnăm, dovedea măcar în parte că în adâncul inimii îi încolțise și altă părere despre nefericitul ei prieten. Mă grăbesc însă să adaug că, după mine, atitudinea Lizei era destul de îndreptățită, ea putea fi mai ușor iertată decât oricare dintre noi pentru că șovăia să tragă o concluzie definitivă. Mărturisesc cinstit că până în ziua de astăzi, când totul a trecut de mult, nici eu însumi nu mi pot face o părere definitivă despre acest nefericit care ne a pricinuit tuturor atâta bătaie de cap.
Cu toate astea, datorită Lizei, casa noastră s a transformat într un mic iad, ceea ce, fără îndoială, o făcea să sufere și pe ea, care ne iubea atât de mult. Firea ei, însă, îi impunea să sufere în tăcere. Semăna cu mine, adică era la fel de mândră și de autoritară, de aceea am socotit întotdeauna, și atunci, și acum, că l a iubit pe prinț tocmai fiindcă ea era o fire despotică, iar el, un om slab, fără caracter, care, din prima clipă, de la primul cuvânt, i se supusese cu totul. Aceste relații se stabiliseră de la sine între ei, nu în urma vreunui raționament; dar o asemenea dragoste a unei femei tari față de un om slab e uneori cu mult mai puternică și mai chinuitoare decât dragostea dintre două firi asemănătoare, fiindcă, fără să vrea, caracterul mai puternic se simte răspunzător pentru celălalt. Cel puțin asta e convingerea mea. De la început, noi toți ne am purtat față de ea cu cea mai mare delicatețe, chiar cu duioșie, îndeosebi mama; ea, însă, nu s a îmbunat, nu a luat în seamă simpatia noastră, ca și cum ar fi vrut să ne arate că e hotărâtă să respingă orice ajutor. La început, mai stătea de vorbă cu mama, dar pe zi ce trecea devenea tot mai închisă, mai tăcută, mai irascibilă și chiar mai dură. La început se sfătuia cu Versilov, dar curând după aceea a început să recurgă numai la sfaturile și la ajutorul lui Vasin, după cum am aflat mai târziu, spre surprinderea mea... Se ducea zilnic la Vasin, umbla pe la tribunal, pe la superiorii prințului, mergea la avocați, la procurori; până la urmă ajunsese să nu mai dea pe acasă zile întregi. Se înțelege că mergea în fiecare zi, și chiar de două ori, la prinț, care se afla la închisoare, în secția nobililor, deși aceste întrevederi erau foarte penibile pentru Liza, după cum m am convins ulterior. Dar este oare un al treilea în măsură să cunoască adevăratele relații dintre doi îndrăgostiți? Știu însă că, oricât s ar părea de ciudat, prințul o jignea adânc, și cu ce credeți? O chinuia veșnic cu gelozia lui. Dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu, acum vreau să mai pomenesc de un gând care mă frământă: cine poate spune care dintre ei îl chinuia mai mult pe celălalt? Bănuiesc că Liza, care față de noi se mândrea cu eroul ei, se purta cu totul altfel când rămânea între patru ochi cu el, bănuială întărită de anumite fapte asupra cărora voi reveni de asemenea mai târziu.
Așadar, Liza și cu mine ne ascundeam adevăratele sentimente, mințeam și ne prefăceam care mai de care, deși niciodată n am ținut mai mult unul la celălalt. Mai adaug că față de Makar Ivanovici Liza se arăta destul de indiferentă, ba chiar disprețuitoare, încă de la sosirea lui, după ce în primul moment acesta îi stârnise mirare și oarecare curiozitate. Parcă nu l lua dinadins în seamă.
Și pentru că făcusem în sinea mea legământul "să tac", după cum am explicat în capitolul precedent, firește că în principiu eram hotărât, mai bine zis speram să mă țin de cuvânt. O, cu Versilov, bunăoară, aș fi fost gata să vorbesc mai curând despre zoologie sau despre împărații romani, decât despre ea, de pildă, sau despre punctul esențial din scrisoarea lui către ea, și anume, afirmația lui că "documentul n a fost ars, că există și va ieși la iveală", afirmație la care am început din nou să mă gândesc de cum mi am venit în fire și mi s a limpezit mintea după cele câteva zile de febră mare și delir. Din păcate însă, mi am dat seama de la început, din primul moment, că practic îmi va fi foarte greu, cu neputință chiar, să respect un asemenea angajament luat în pripă: a doua zi după ce l cunoscusem pe Makar Ivanovici, o împrejurare neașteptată m a tulburat într atât, încât m a făcut să mi calc cuvântul.
Ceea ce m a tulburat a fost vizita neașteptată a Nastavsiei Egorovna, mama răposatei Olea. Aflasem de la maică mea că în timpul bolii mele ea mai venise de vreo două ori și că se arătase foarte îngrijorată de starea sănătății mele. Nu întrebasem însă dacă această "femeie de treabă", după cum spunea mama, venise anume la mine, sau trecuse numai pe la mama, ca de obicei. Mama îmi povestea întotdeauna ce se întâmpla în casă, mai ales pe când îmi dădea supa cu lingura (când încă nu aveam putere să mănânc singur) ca să mă distreze; de fiecare dată mă străduiam cu încăpățânare să i arăt că toate aceste vești nu mă interesează câtuși de puțin, și de aceea nici nu i am cerut amănunte cu privire la vizitele Nastasiei Egorovna, mai mult, m am prefăcut că nici n am auzit.
Dimineața, pe la ora unsprezece, când tocmai dădeam să mă scol din pat și să mă așez pe un fotoliu de lângă masă, ea a intrat deodată pe ușă. Am rămas dinadins în pat. Mama era sus, și, cum avea multă treabă, n a coborât s o primească, așa încât m am pomenit singur cu ea. S a așezat în fața mea pe un scaun de lângă perete și a început să mi zâmbească, fără să scoată nici un cuvânt. Presimțeam că are de gând să tacă tot timpul; și fără asta vizita ei mă plictisea la culme. N o salutasem nici măcar printr un semn din cap și acum o priveam drept în ochi, așa cum mă privea și ea.
— Acum când nu mai e nici prințul, trebuie să ți fie urât singur în casă, așa i? am întrebat o eu deodată pierzându mi răbdarea.
— Nu, mă rog, acum nici nu mai stau în casa aceea. Acum, mulțumită Annei Andreevna, îngrijesc de copilașul dumnealui.
— De al cui copil?
— De al lui Andrei Petrovici, îmi șopti ea confidențial, aruncând o privire spre ușă.
— Parcă știam că Tatiana Pavlovna...
— Și Tatiana Pavlovna, și Anna Andreevna, dar nu numai ele, și Lizaveta Makarovna, și mămica dumitale, toată lumea se îngrijește de el. Tatiana Pavlovna și Anna Andreevna s au împrietenit acum la cataramă.
Ce noutate! Pe măsură ce vorbea, se însuflețea tot mai mult. O priveam cu ură.
— Azi ești cu mult mai bine dispusă decât ultima oară când ai fost la mine.
— Ah, da.
— Parcă te ai și îngrășat.
Îmi aruncă o privire ciudată:
— Am îndrăgit o foarte mult, nespus de mult.
— Pe cine?
— Păi pe Anna Andreevna mă rog. Tare mi i dragă. Rar găsești o domnișoară cu un suflet atât de nobil și cu atâta judecată...
— Așa va să zică! Ce mai face?
— E foarte liniștită, mă rog, cât se poate de liniștită.
— Așa a fost întotdeauna.
— Da, mă rog, totdeauna.
— Dacă ai de gând să bârfești, am strigat eu deodată nemaiputându mă stăpâni, atunci află că nimic nu mă mai interesează, m am hotărât să părăsesc totul, pe toți... Nu îmi pasă de nimic, din partea mea poate să se întâmple orice, eu plec în lume!...
Am tăcut rușinat, fiindcă mi am dat brusc seama cât e de umilitor să i împărtășesc tocmai ei noile mele planuri. Ea însă mă ascultase fără să se mire și fără să se tulbure, iar după ce m am oprit, a continuat să tacă. Apoi s a ridicat deodată, s a dus la ușă și a aruncat o privire în odaia vecină. După ce s a convins că nu i nimeni acolo și că suntem absolut singuri, s a întors cât se poate de liniștită la locul ei și s a așezat din nou.
— Asta mi a plăcut! am spus eu izbucnind în râs.
— Mai ai de gând să ți păstrezi camera la funcționarul acela? mă întrebă ea pe nepusă masă, aplecându se puțin spre mine și coborând glasul, de parcă venise anume ca să afle acest lucru.
— Camera? Nu știu. Poate că am să mă mut. Să vedem.
— Gazdele dumitale abia te așteaptă; și funcționarul și nevastă sa te așteaptă cu nerăbdare. Andrei Petrovici i a încredințat că te întorci cu siguranță la ei.
— Dar pe dumneata de ce te interesează?
— Anna Andreevna ar vrea și ea să știe ce ai de gând. A fost foarte bucuroasă când a aflat că rămâi acolo.
— Dar cum se face că e chiar atât de sigură că n am să mă mut?
Era cât pe aci să adaug: "Și apoi, ce i pasă ei?", dar, din mândrie, m am abținut să o trag de limbă.
— Păi și domnul Lambert a încredințat o.
— Ce spui?!
— Da, mă rog, domnul Lambert. Dumnealui a susținut morțiș față de Andrei Petrovici că ai să locuiești mai departe acolo, și pe Anna Andreevna tot el a convins o.
M am cutremurat. De unde și până unde ajunsese Lambert să l cunoască pe Versilov?! Cum a dat de el?! Dar prin ce minune pătrunsese Lambert până la Anna Andreevna?! La gândul acesta m au trecut căldurile, totuși am tăcut. Am simțit că un val de mândrie îmi pune stăpânire pe suflet. Să fi fost oare mândrie sau alt sentiment? În orice caz, în clipa aceea mi a trecut prin minte: "O singură întrebare să pun și mă împotmolesc din nou în lumea asta cu care n am s o mai rup niciodată". În inimă mi s a aprins o ură cumplită. Am tăcut cu dinții încleștați și n am făcut nici o mișcare; timp de un minut nici ea n a scos un cuvânt.
— Ce face prințul Nikolai Ivanovici? am întrebat deodată, de parcă mi aș fi pierdut mințile. De fapt, întrebasem numai ca să schimb vorba, dar mi am dat seama că, fără să vreau, intrasem chiar în miezul problemei, întorcându mă, ca un inconștient, în lumea pe care după atâta zbucium abia mă hotărâsem să o părăsesc.
— Acum e la Þarskoe Selo. E cam bolnav, și, cum în oraș bântuie acum frigurile, toată lumea l a sfătuit să se mute la Þarskoe Selo, în casa dumnealui de acolo, ca să stea la aer curat.
Nu i am răspuns.
— Anna Andreevna și generăleasa se duc să l vadă de două ori pe săptămână. Se duc și se întorc împreună.
Va să zică, Anna Andreevna și generăleasa (adică ea) sunt prietene! Se duc împreună la el! Am continuat să tac.
— Da, mă rog, s au împrietenit la cataramă. Și nici nu ți închipui cât de frumos vorbește Anna Andreevna despre Katerina Nikolaevna...
O ascultam fără să scot un cuvânt.
— Katerina Nikolaevna a prins iar gust să iasă în lume. O ține într o petrecere. Strălucește oriunde se duce. Se spune că până și domnii ăi mari de la curte, sunt îndrăgostiți lulea de ea... Iar pe domnul Bioring l a lăsat în plata Domnului, nici vorbă să se mai mărite cu el; așa zice toată lumea, știi... de când cu întâmplarea aceea.
Făcea aluzie fără îndoială la scrisoarea lui Versilov. Tremuram tot, dar nici de astă dată n am scos un cuvânt.
— Tare îi mai pare rău Annei Andreevna de prințul Serghei Petrovici, și Katerinei Nikolaevna de asemenea, dar toată lumea spune că pe el or să l achite și că numai ăla... Stebelkov o să fie condamnat...
I am aruncat o privire plină de ură. Ea s a ridicat și s a aplecat pe neașteptate spre mine:
— Anna Andreevna mi a cerut cu stăruință să aflu cum te simți, rosti ea în șoaptă, și mi a repetat de nu știu câte ori să ți spun că te roagă să vii pe la ea îndată ce ai să începi să ieși din casă. Ei, și acum rămâi cu bine. Văd că ești pe cale să te întremezi, așa am să i și spun...
După ce plecă, m am așezat pe pat; simțeam broboane reci de sudoare pe frunte, și totuși nu eram speriat. Vestea absurdă, de neconceput, privitoare la Lambert și la uneltirile lui, bunăoară, nu mă îngrozea, mai ales ținând seama de spaima poate inconștientă care mă cuprindea atât în timpul bolii, cât și în primele zile de convalescență, de câte ori îmi aduceam aminte de întâlnirea noastră din noptea aceea. Dimpotrivă, în primul moment, după plecarea Nastasiei Egorovna, pe când ședeam buimac pe pat, Lambert nu m a preocupat de loc, dar... mai mult decât orice mă uluiseră veștile despre ea: ruptura ei cu Bioring, succesul ei în societate, viața ei de petreceri, succesele și "strălucirea"' ei. Cuvintele Nastasiei Egorovna că "strălucește oriunde se duce" îmi răsunau mereu în urechi. Deodată am simțit că n am destulă putere să mă smulg din acest vârtej, deși avusesem destulă tărie să mă stăpânesc, să tac și să nu o iscodesc pe Nastasia Egorovna, oricât mă uluiseră poveștile ei ciudate! Mă mistuia o sete nespusă de această viață, de viața lor și... un dor fierbinte care mă umplea de fericire și totodată mă chinuia cumplit. Gândurile mele o luară razna și mă lăsai în voia lor. "Ce rost are să mă frărnânt atâta!" îmi șoptea parcă o voce lăuntrică. "Totuși, până și mama mi a ascuns că Lambert a venit pe aici, mi a trecut prin minte, printre alte frânturi de gânduri, desigur că Versilov a sfătuit o să tacă... Dar chiar de aș ști că mor, n am să l întreb nimic pe Versilov despre Lambert!" "Versilov, mă bătu deodată gândul, Versilov și Lambert, câte n ar putea să afle unul de la altul! Bravo, Versilov! Prin scrisoarea lui a izbutit să l sperie pe Bioring și neamțul a dat înapoi; e drept că a ponegrit o și... la calomnie... il en reste toujours qeulque chose , așa că neamțul s a temut să nu și piardă situația la curte dacă izbucnește un scandal... Ha ha... are să fie o lecție pentru ea!" "Dar Lambert... nu cumva a reușit să ajungă și până la ea? N ar fi de mirare! La urma urmei de ce n ar avea «relații» și cu el?"
Când m am pomenit gândindu mă la asemenea bazaconii, m a cuprins desperarea și am căzut istovit cu capul pe pernă. "Am luat o razna, ajunge!" am strigat eu, venindu mi în simțiri, am sărit brusc din pat, mi am pus papucii, halatul și am pornit glonț spre camera lui Makar Ivanovici, de parcă acolo aveam să găsesc leacul împotriva tuturor halucinațiilor, de parcă acolo era salvarea, ancora de care să mă agăț. Se prea poate că atunci să fi crezut într adevăr acest lucru cu toată tăria; altfel ce m ar fi îmboldit să sar ca ars din pat și să alerg într un suflet la Makar Ivanovici?
Am rămas însă descumpănit când, intrând în camera lui, am dat peste mama și peste doctor. Nu știu de ce, dar îmi închipuisem că l voi găsi pe bătrân singur, ca în ajun, de aceea am încremenit năuc în prag. Înainte de a mă dezmetici însă, a apărut și Versilov și îndată după el a sosit și Liza... Așadar, își dăduseră cu toții întâlnire la Makar Ivanovici cu un anumit scop și tocmai "în momentul cel mai nepotrivit"!
— Am venit să văd cum te mai simți, am îngăimat eu, îndreptându mă spre Makar Ivanovici.
— Îți mulțumesc dragul meu, te și așteptam, știam că ai să vii! Și azi noapte m am gândit la tine.
Mă privea drăgăstos în ochi și mi am dat seama că poate el mă iubește mai mult decât toți ceilalți; deși avea o expresie veselă, am înțeles instinctiv că boala i se agravase peste noapte. Înainte de venirea mea, doctorul îl examinase temeinic. Am aflat mai târziu că doctorul acesta (era tânărul cu care mă certasem și care l îngrijea pe Makar Ivanovici de când sosise) îl urmărea cu multă atenție pe pacientul său, fiindcă presupunea că bătrânul suferă de un întreg complex de boli, n aș putea preciza care anume, deoarece nu cunosc termenii medicali. Dintr o privire mi am dat seama că între Makar Ivanovici și doctor se și legase o prietenie foarte strânsă, ceea ce nu mi a plăcut de loc; de altfel, sunt sigur că în momentul acela eram și eu cât se poate de urâcios.
— Ia spune Alexandr Semionovici, cum îl găsești astăzi pe scumpul nostru bolnav? se interesă Versilov.
De n aș fi fost eu însumi atât de tulburat, desigur că în primul rând aș fi cercetat cu cea mai mare atenție relațiile lui Versilov cu bătrânul, care mă preocupau încă din ajun. Ceea ce m a uimit acum mai mult a fost expresia neașteptat de blândă și de prietenoasă a lui Versilov, care fără îndoială era sinceră. Am mai menționat, pare mi se, că în rarele lui momente de sinceritate, chipul lui Versilov devenea nespus de atrăgător.
— Iacă, ne tot certăm, răspunse doctorul.
— Cu Makar Ivanovici? Nu mi vine a crede, cu el e cu neputință să te cerți.
— Nu vrea să mă asculte, noaptea nu doarme...
— Hai încetează, Alexandr Semionovici, destul m ai ocărât, zise Makar Ivanovici râzând. Ia spune Andrei Petrovici, ce a pățit domnișoara noastră? Uită te la ea taică, adăugă el, arătând spre mama, de azi dimineață se tot frământă și nu și mai găsește locul.
— Ah Andrei Petrovici, strigă mama, într adevăr foarte îngrijorată, hai, povestește mai repede, nu ne mai chinui; ce s a ales cu ea, sărmana?
— Au condamnat o pe domnișoara noastră!
— Vai de mine! strigă mama.
— Liniștește te, n a fost condamnată la deportare în Siberia, ci numai la o amendă de cincisprezece ruble. A fost o comedie întreagă.
Versilov se așeză, apoi și doctorul. Vorbeau despre Tatiana Pavlovna, dar eu încă nu aflasem nimic despre pățania ei. Ședeam lângă Makar Ivanovici, iar Liza în fața mea, ceva mai la dreapta. Se vedea că în ziua aceea avea pe suflet o durere mare, și că venise anume ca s o împărtășească mamei; fața îi era răvășită și crispată. Privirile noastre s au întâlnit din întâmplare și atunci mi am zis în sinea mea: "Amândoi suntem dezonorați, deci eu trebuie să fac primul pas spre ea". Deodată, am simțit că mi se moaie inima și că nu mai sunt supărat pe ea. Între timp, Versilov începuse să povestească despre toată tărășenia din dimineața aceea.
Pe scurt, în dimineața aceea se judecase la judecătoria de ocol procesul Tatianei Pavlovna cu bucătăreasa ei. Totul se trăgea dintr un fleac; am amintit doar că aceasta era o finlandeză răutăcioasă, care, atunci când se supăra, avea obiceiul să tacă săptămâni întregi, fără să răspundă măcar la întrebările stăpânei ei; am amintit de asemenea că Tatiana Pavlovna avea o deosebită slăbiciune pentru ea, îi ierta orice și nu voia cu nici un preț s o alunge o dată pentru totdeauna. După mine, asemenea ciudățenii psihologice ale fetelor bătrâne și ale cucoanelor merită să fie tratate mai degrabă cu dispreț, decât să li se dea importanță, dacă stărui însă asupra acestei istorii, o fac numai fiindcă bucătăreasa va avea de jucat în desfășurarea ulterioară a evenimentelor un rol destul de important, chiar fatal. Așadar, iată că într o bună zi, Tatiana Pavlovna, scoasă din sărite de încăpățânarea bucătăresei, care de câteva zile nu mai catadicsea să i mai răspundă nici un cuvânt, a pălmuit o, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Nici de astă dată bucătăreasa n a crâcnit, dar în aceeași zi a intrat în legătură cu un subofițer de marină în retragere, anume Osetrov, care locuia în aceeași casă, într o cămăruță cu intrarea pe scara din dos și, ca să mai scoată un ban, alerga pe la autorități cu diverse treburi mărunte, punând, bineînțeles, la cale procese tot atât de importante pe la judecătorii. Drept urmare, Tatiana Pavlovna a fost convocată la judecătorul de pace, iar Versilov a fost nevoit să se înfățișeze ca martor la proces.
Versilov a povestit toate acestea în glumă, cu o veselie neobișnuită, așa încât până și mama a izbucnit în râs; imita pe Tatiana Pavlovna, pe marinar și pe bucătăreasă. De la început bucătăreasa îi ceruse judecătorului să o condamne pe stăpâna ei la o despăgubire bănească fiindcă: "dacă intră cucoana la închisoare, eu pentru cine mai gătesc?" La toate întrebările judecătorului, Tatiana Pavlovna a răspuns cât se poate de arogant, fără să binevoiască măcar să se dezvinovățească; dimpotrivă, și a încheiat astfel declarația: "Am plesnit o și am s o mai plesnesc", drept care a și fost condamnată pe loc la o amendă de trei ruble pentru insulte aduse instanței. Subofițerul de marină, un tânăr slab și deșirat, a dat să înceapă o lungă pledoarie în favoarea clientei sale, dar a luat o razna și a stârnit râsul întregii săli. Dezbaterile procesului s au terminat repede și Tatiana Pavlovna a fost condamnată să plătească o despăgubire de cincisprezece ruble Mariei, pe care o jignise cu vorba și cu fapta. Tatiana Pavlovna scoase pe loc portofelul și începu să i numere Mariei banii în palmă, dar în momentul acela se înființă și subofițerul de marină și întinse mâna să și primească "onorariul". Tatiana Pavlovna îi împinse mâna cât colo și se întoarse spre Maria. "Lăsați cucoană, nu vă mai osteniți, îi treceți și pe ăștia la socoteală, iar cu dumnealui mă înțeleg eu." "De unde l ai mai scos și pe lunganul ăsta?!" făcu Tatiana Pavlovna, arătându l pe subofițerul de marină, bucuroasă că Maria își recăpătase, în sfârșit, glasul. "Lungan sadea, cucoană, răspunse Maria cu șiretenie. Da parcă pentru azi la prânz mi ați poruncit să gătesc chiftele cu mazăre, n am înțeles prea bine, mă grăbeam să vin încoace". "Ba nu, cu varză, Mario, dar te rog să nu le mai arzi ca ieri." "N aveți nici o grijă cucoană, azi o să mi dau mai multă osteneală ca oricând; dați mi mânuța, vă rog", și i sărută mâna cucoanei, în semn de împăcare, ceea ce stârni din nou râsul întregii săli.
— Știu că are haz! spuse mama, clătinând din cap, încântată și de vestea ce i se dăduse și de povestirea lui Andrei Petrovici, pe care l ascultase însă aruncând din când în când o privire îngrijorată spre Liza.
— Așa a fost domnișoara din tinerețe, o fire aprigă, spuse Makar Ivanovici, zâmbind.
— Prea multă fiere și trândăvie, diagnostică doctorul.
— Eu sunt o fire aprigă? Eu am prea multă fiere și duc o viață de trândăvie? izbucni Tatiana Pavlovna care intrase pe neașteptate, vădit mulțumită de sine. Măcar ție, Alexandr Semionovici nu ți s ar cădea să vorbești prostii; mă cunoști de când aveai zece ani, așa că știi cât sunt de trândavă, iar de fiere mă tratezi chiar tu de un an întreg și tot n ai fost în stare să mă vindeci, așa că ție ar trebui să ți fie rușine! Acum vă rog să încetați, că destul m ați batjocorit. Îți mulțumesc, Andrei Petrovici, că te ai ostenit să vii la proces. Ei, Makarușka, cum o mai duci, ca numai pe tine am venit să te văd, nu și pe dumnealui. (Arătă spre mine, însă numaidecât mă bătu prietenește pe umăr; n o mai văzusem niciodată atât de veselă.) Ei, ce zici? încheie ea, întorcându se brusc spre medic și încruntându se îngrijorată.
— Iacă, nu vrea să rămână în pat, și tot stând așa în capul oaselor se istovește fără nici un rost.
— Lasă mă să mai șed și eu puțintel printre oameni, mormăi Makar Ivanovici cu o expresie rugătoare, ca de copil.
— Tare ți mai place să stai la taifas, înconjurat de oameni; asta a fost slăbiciunea ta de când te cunosc, Makarușka, spuse Tatiana Pavlovna.
— Știu eu că ești isteț nevoie mare, se întoarse bătrânul către medic, zâmbind iar, și că nu te scoate omul dintr ale tale, dar stai, nu te pripi, ascultă mă și pe mine: de, puiule, dacă ții morțiș, am să mă culc, cu toate că pe la noi se spune: "de te i culca, poate nu te i mai scula" și, vezi tu frate, vorba asta nu mi iese din cap.
— Eram sigur că trebuie să fie vreo superstiție la mijloc. "Dacă mă culc, te pomenești că nu mă mai scol", iată ce și zic foarte des oamenii din popor și preferă să bolească pe picioare, decât să se ducă la spital unde sunt siliți să stea în pat. Cât despre dumneata, Makar Ivanovici, n ai astâmpăr, fiindcă te a găsit dorul de libertate, dorul de ducă; sunt convins că asta i toată boala dumitale; te ai dezobișnuit să stai mult timp într un loc, pe câte știu ești un fel de pelerin, nu i așa? De, în poporul nostru viața de pribegie a ajuns aproape o patimă, nu o dată mi a fost dat să întâlnesc asemenea cazuri. Nicăieri nu găsești atâția pribegi ca la noi.
— Va să zică, după tine, Makar e un pribeag! îl repezi Tatiana Pavlovna.
— O, nu, n am spus o în sensul acesta, am folosit doar cuvântul în înțelesul lui cel mai larg. Desigur, ceea ce l mână pe drumuri e credința, dar chiar așa, cu frica lui Dumnezeu, e totuși pribeag. Oricât de respectabile ar fi motivele lui, rămâne totuși un pribeag... vorbesc din punct de vedere medical...
— Te asigur, m am întors eu deodată spre doctor, că mai degrabă noi, dumneata, eu și toți câți ne aflăm aici suntem niște pribegi, decât bătrânul ăsta de la care avem cu toții de învățat, fiindcă el trăiește după un principiu, nu se abate din drumul lui, pe când noi, câți ne găsim aici, n avem nici un principiu în viață și trăim ca frunzele în bătaia vântului... Dar voi nu sunteți în stare să pricepeți asta.
Vorbisem, firește, prea aspru, dar de la început avusesem intenția să i jignesc. De fapt, nu știu de ce mai rămâneam acolo, poate numai fiindcă eram într o stare vecină eu nebunia.
— Ce te a găsit? mă întrebă Tatiana Pavlovna, privindu mă bănuitor. Ei, ce părere ai despre el Makar Ivanovici? se întoarse ea spre bătrân, arătându mă cu degetul.
— E tare isteț, să l țină Dumnezeu, rosti bătrânul foarte serios, dar la cuvântul "isteț" aproape toți cei de față izbucniră în râs; mai tare decât toți râdea doctorul. Eu abia îmi mai țineam firea. Din păcate, încă nu aflasem că Versilov, medicul și Tatiana Pavlovna se înțeleseseră cu trei zile în urmă să facă tot ce le va sta în putință ca să spulbere presimțirile rele și temerile mamei cu privire la Makar Ivanovici, care era cu mult mai bolnav decât bănuiam eu pe atunci și aproape nu mai avea scăpare. Iată de ce se străduiau cu toții să glumească și să râdă. Medicul, fiind însă un prostănac, nu știa să glumească și de aici s a tras tot ce a urmat. Dacă eu aș fi știut de înțelegerea dintre ei, n aș fi mers atât de departe. Nici Liza n avea habar de nimic. Eu stăteam și i ascultam, distrat, cum vorbesc și râd, dar gândul mi era numai și numai la Nastasia Egorovna și la veștile aduse de ea; parcă o vedeam aievea șezând în fața mea și privindu mă, apoi ducându se tiptil să arunce o privire în camera de alături. Deodată, i am auzit pe toți izbucnind în râs, fiindcă, din cine știe ce motiv, Tatiana Pavlovna îi spusese doctorului că e un ateu: "Ce ți e și cu mintoșii ăștia de doctori — toți niște atei!"...
— Makar Ivanovici! strigă doctorul, prefăcându se prostește că se simte jignit și face apel la bătrân ca la un judecător. Ce crezi, sunt eu un ateu, un necredincios?
— Tu? Nu, tu nu ești un necredincios, răspunse bătrânul grav, privindu l cu stăruință. Nu, slavă Domnului! făcu el, clătinând din cap. Tu ești un om vesel.
— Va să zică, un om vesel nu poate fi un necredincios? observă doctorul cu ironie.
— Să știi că e o idee! întări Versilov cât se poate de serios.
— E o idee mare am strigat eu fără să vreau, fiindcă mă uimise sensul cuvintelor sale.
Doctorul însă ne privea pe toți nedumerit.
— Cărturarii ăștia, profesorii ăștia (pesemne că cineva pomenise adineauri de profesori), începu Makar Ivanovici, lăsând ochii în jos, mă înspăimântau grozav pe vremuri, mă feream de ei, fiindcă mai rău decât orice pe lume mă temeam cu strășnicie de necredincioși. N am decât un singur suflet, îmi ziceam și dacă mi l prăpădesc, nu dau de altul; dar cu timpul am prins curaj și m am gândit: "La urma urmei, n or fi ei cu stea în frunte, ci tot oameni ca noi, păcătoșii". Unde mai pui că eram și tare curios: "Ia să văd eu, pe ce se întemeiază necredința?" mă întrebam. Dar mai târziu, dragii mei, n am mai fost nici măcar curios.
Tăcu o clipă, dar se vedea că are de gând să continue cu același zâmbet grav și blajin. Există oameni care merg atât de departe cu buna lor credință, încât nu se sfiesc să și deschidă sufletul față de oricine, fiindcă nici prin gând nu le trece că cineva ar putea să i ia în râs. Asemenea oameni sunt întotdeauna mărginiți tocmai fiindcă împărtășesc primului venit sentimentele lor cele mai sfinte. Totuși, Makar Ivanovici, după părerea mea, nu făcea parte din această categorie. Pe el nu l îndemna să vorbească o bună credință, o naivitate exagerată, ci cu totul altceva: din când în când ieșea la iveală misionarul din el. Spre marea mea satisfacție, am surprins pe fața lui un zâmbet șiret, aproape ironic, stârnit de medic, poate chiar și de Versilov. Era vădit că mai discutaseră de multe ori în cursul săptămânii pe această temă; dar, spre ghinionul meu, în cursul discuției s a rostit cuvântul acela nefericit care mă electrizase de a dreptul în ajun și mă făcuse să izbucnesc — izbucnire de care îmi pare rău până în ziua de astăzi.
— Poate că de un om cu adevărat necredincios, urmă bătrânul stăruitor, m aș teme și acum, numai că, vezi tu, dragă Alexandr Semionovici, de câte ori mi s a părut în viață că am întâlnit un adevărat necredincios, n am dat decât peste un suflet sterp, frământat de deșertăciuni, atât și nimic mai mult. Suflete de astea găsești pretutindeni, unde nici nu gândești; și printre boierii ăi mari, și printre săraci, și printre proști și printre cărturari, ba chiar și printre oamenii cei mai de rând, la toți te lovești de aceeași deșertăciune. Până și cei care o viață întreagă au tot citit și au tot învățat, sorbind toată dulceața cărților, tot nu sunt în stare să judece cu capul lor, darămite să dezlege taina vieții! Unii sunt atât de împrăștiați, încât nu se mai văd nici pe ei înșiși. Unii s au prefăcut parcă în stane de piatră și în inima lor numai visele deșarte mai fierb ca vinul. Altul e nesimțit și ușuratic și nu i arde decât de râs. Câte unul n a ales din cărți decât floricelele, și din astea numai cele care i au plăcut lui, dar tot un cap sec a rămas și un suflet deșert, fiindcă n a știut ce să caute. Eu cred că de multe ori și plictiseala e de vină. Vezi dumneata un sărac bunăoară: n are nici ce mânca, nici cu ce și ține copiii, noaptea îl înțeapă paiele, fiindcă n are nici măcar un țol să l aștearnă peste ele, totuși inima îi e veselă, ușoară; chiar când păcătuiește și înjură, o face cu inimă bună. Iar boierii ăi mari, bogătașii, care beau și mănâncă după pofta inimii, care șed pe un morman de aur, au sufletul cătrănit de plictiseală. Altul a învățat câte în lună și în soare, și tot nu i s a luminat sufletul și i e lehamite de viață. Și mi trece prin gând că, cu cât aduni mai multă minte, cu atât ți se face mai lehamite de toate. Dar ce să mai vorbim, oamenii învață de când lumea și pământul, dar la ce le folosește toată învățătura, dacă nu știu cum să prefacă această lume într o grădină minunată, veselă și înfloritoare care să bucure sufletul omului? Să vă mai spun ceva, oamenii n au armonie sufletească, și nici nu năzuiesc la ea; merg cu toții la pierzanie, și fiecare își laudă drumul lui, în loc să și întoarcă sufletul către singurul adevăr, căci viața fără credință în Dumnezeu nu i decât un chin. Va să zică, blestemăm tocmai ceea ce ne luminează calea, și nici măcar nu ne dăm seama de asta. La urma urmei, omul nici nu poate trăi fără să se închine la ceva, asta întrece puterile omului, oricât de tare ar fi. Iar dacă se leapădă de Dumnezeu, atunci se închină unui idol pe care ori și l cioplește din lemn, ori și l toarnă din aur, ori și l plăsmuiește în minte. Sunt cu toții niște păgâni, și nu niște necredincioși, iată cum trebuie socotiți. Sunt oare pe lume și oameni fără nici o credință? Cum să nu fie, numai că ăștia sunt cu mult mai primejdioși decât ceilalți, fiindcă au totdeauna numele Domnului pe buze. Am auzit multe despre ei, dar eu n am întâlnit nici unul. Da, frate, sunt și oameni de ăștia, și eu unul cred că și trebuie să fie.
— Ai dreptate, Makar Ivanovici! încuviință Versilov pe neașteptate. Sunt și asemenea oameni și "trebuie să fie".
— Nu încape îndoială că sunt și că "trebuie să fie"! am izbucnit fără să mă pot stăpâni, cu multă însuflețire, dar n aș putea spune de ce; m a entuziasmat însă tonul lui Versilov și m a cucerit tâlcul pe care mi s a părut că l deslușesc în cuvintele "trebuie să fie". Întreaga discuție a fost cu totul neașteptată pentru mine, dar în momentul acela s a întâmplat ceva și mai neașteptat.
Era o zi foarte luminoasă; după sfatul doctorului, Makar Ivanovici stătea de obicei toată ziua cu storul lăsat, acum însă storul fusese înlocuit printr o perdeluță, care lăsa descoperită partea de sus a ferestrei, deoarece bătrânul nu putea suferi întunericul și tânjea după soare. Pe când stăteam cu toții în camera lui, o rază de soare l a izbit pe Makar Ivanovici drept în față. În focul discuției, el nici n a băgat de seamă la început, deși pe când vorbea, și a tras instinctiv de câteva ori capul deoparte, fiindcă lumina prea puternică îl supăra și i irita ochii bolnavi. Mama, care stătea lângă el, arunca mereu priviri îngrijorate spre fereastră, ar fi vrut să o acopere cu ceva, dar ca să nu tulbure discuția, se gândi să tragă deoparte scăunelul pe care ședea Makar Ivanovici; n ar fi fost nevoie să l mute decât cu o palmă. Se aplecă de câteva ori și încercă să tragă scăunelul, dar nu izbuti să l urnească, fiindcă Makar Ivanovici era prea greu. Cu toate că bătrânul era furat de discuție, simți sforțările ei și în mod inconștient încercă de câteva ori să se ridice, dar picioarele nu l ajutau. Mama continua totuși să se opintească și să tragă de scăunel, ceea ce până la urmă o scoase din sărite pe Liza. Îmi aduc aminte că am surprins o de câteva ori aruncând în jur priviri scăpărătoare de furie, dar n am înțeles ce o mâniase și nici nu m am întrebat prea mult, fiindcă eram și eu prins în discuție. Deodată însă, m a izbit vocea ei aspră, aproape striga la Makar Ivanovici:
— Da ridică te și dumneata cât de cât, vezi bine cum se căznește mama!
Bătrânul întoarse repede capul spre ea, înțelese pe loc despre ce era vorba, dădu numaidecât să se ridice, dar în zadar: nu izbuti să se salte decât puțin, apoi recăzu pe scăunel.
— Nu pot drăguță, îi răspunse el Lizei cu un glas jalnic, privind o, neputincios și supus ca un copil.
— Să îndrugi ceasuri întregi câte în lună și în soare asta poți, dar ca să te miști puțin n ai putere.
— Liza! se răsti la ea Tatiana Pavlovna.
Makar Ivanovici făcu din nou o sforțare desperată.
— Ia ți cârja, doar o ai la îndemână, proptește te în ea și ridică te, îl bruftului iar Liza.
— Ai dreptate, recunoscu bătrânul și întinse numaidecât mâna după cârjă.
— Ar trebui să l ajutăm noi, spuse Versilov ridicându se. Doctorul se apropie de el, Tatiana Pavlovna sări de asemenea să l sprijine, dar înainte de a apuca cineva să l ajute, Makar Ivanovici, proptindu se din toate puterile în cârjă, se ridică deodată în picioare, privindu ne, triumfător și fericit:
— Iacă m am ridicat! spuse el aproape cu mândrie, zâmbind bucuros. Þie trebuie să ți mulțumesc, drăguță, fiindcă m ai învățat ce să fac, eu credeam că picioarele nu vor să mă mai slujească de fel...
Nici nu apucă bine să și termine vorba, că deodată, cârja, pe care se lăsase cu toată greutatea, alunecă pe covor, și cum picioarele nu l mai țineau aproape de loc, se prăbuși grămadă jos. Mi aduc aminte că am înlemnit de groază. Am scos cu toții un strigăt de spaimă și ne am repezit să l ridicăm, dar, din fericire, nu se lovise prea rău; neajutorat cum era, se izbise doar cu zgomot cu amândoi genunchii de dușumea, dar izbutise să întindă la timp mâna dreaptă și să se sprijine în ea. Câțiva dintre noi l am ridicat și l am așezat pe pat. Se făcuse foarte palid, nu de spaimă, ci din pricina zguduituri. (Pe lângă alte boli, doctorul constatase că bătrânul suferă și de inimă.) în schimb, mama era înnebunită de spaimă. Makar Ivanovici, înainte de a și fi revenit, încă palid, tremurând tot, se întoarse deodată către Liza și i spuse încet, aproape cu duioșie:
— Ne am înșelat amândoi, drăguță, nu mă mai țin de loc picioarele!
Nu pot să spun ce am simțit atunci. M a impresionat mai ales faptul că în glasul bietului bătrân nu răzbătea nici urmă de tânguială sau de mustrare; dimpotrivă, era vădit că de la început cuvintele Lizei nu i se păruseră câtuși de puțin răutăcioase, mai mult, până și tonul ei răstit îl găsea firesc, fiindcă se socotea vinovat și prin urmare se cădea să fie repezit. Scena o zgudui și pe Liza. În clipa când bătrânul căzuse, sărise și ea ca arsă o dată cu ceilalți, apoi rămase înmărmurită de spaimă și desigur, de durere, fiindcă totul se întâmplase din pricina ei, iar când auzi cuvintele bătrânului, obrajii i se aprinseră brusc de rușine și remușcări.
— Ajunge! răsună deodată glasul poruncitor al Tatianei Pavlovna. Lăsați flecăreala, că de aici se trage tot răul! Ar fi vremea să ne vedem de treabă. Că de, nu te poți aștepta la nimic bun, când însuși doctorul îl întărâtă pe bolnav!
— Chiar așa! întări Alexandr Semionovici învârtindu se în jurul bătrânului. Sunt într adevăr vinovat, Tatiana Pavlovna, fiindcă un bolnav are nevoie de liniște!
Dar Tatiana Pavlovna nici nu l luă în seamă, de câteva clipe o cerceta cu stăruință pe Liza.
— Vino încoace, Liza, și sărută mă, bineînțeles, dacă nu ți e silă de o bătrână proastă ca mine, spuse ea pe neașteptate.
Și se repezi s o sărute pe Liza, nu știu pentru ce, dar în orice caz gestul ei mi a plăcut atât de mult, încât era cât pe aci s o îmbrățișez și eu pe Tatiana Pavlovna. Făcuse bine că n o mai copleșise pe Liza cu mustrări, ci, dimpotrivă, întâmpinase cu bucurie și încurajase sentimentul frumos care încolțise fără îndoială în inima fetei. Dar, trecând peste toate aceste bune sentimente, m am ridicat deodată și am început să vorbesc tăios și răspicat:
— Makar Ivanovici, ai folosit din nou expresia "armonie sufletească", când de câteva zile, și mai cu seamă ieri m a tot frământat acest gând... dar, ce zic, de o viață întreagă mă tot muncește, numai că până ieri n am găsit cuvântul potrivit. Socotesc această coincidență drept un semn al destinului, aproape o minune... Þi o declar aici, față de toată lumea.
Dar n am fost lăsat să vorbesc mai departe. Repet ca nu știam nimic despre convenția lor cu privire la mama și la Makar Ivanovici, iar, după toate isprăvile de acest soi pe care le făcusem până atunci, aveau tot dreptul să mă socotească în stare de a dezlănțui și de astă dată un scandal.
— Astâmpărați l, astâmpărați l! răcni Tatiana Pavlovna, furioasă la culme. Mama tremura toată de îngrijorare. Văzând spaima generală, Makar Ivanovici s a speriat și el.
— Sfârșește Arkadi! îmi strigă Versilov aspru.
— Socotesc prezența voastră, domnilor, am răcnit eu și mai tare, da, prezența voastră a tuturor, în preajma acestui suflet curat de copil (am arătat spre Makar), o socotesc o infamie. Dintre noi toți, numai mama este o sfântă, cu toate că și ea...
— Nu l mai tulbura pe bătrân! stărui și doctorul.
— Știu că toată lumea mă privește ca pe un dușman, am îngăimat eu (nu mi amintesc dacă m am exprimat întocmai așa, în orice caz aceasta era ideea), întorcându mă din nou spre Versilov și sfidându l cu privirea.
— Arkadi! îmi strigă el, între noi s a mai petrecut o dată aici o scenă identică. De astă dată te rog din suflet să te stăpânești!
Glasul lui era pătruns de o emoție nespus de puternică, iar pe față i se citea o tristețe nemaipomenită, sinceră și adâncă. Dar ceea ce m a mirat mai mult a fost privirea lui vinovată, de parcă eu aș fi fost judecătorul, iar el acuzatul. Toate astea m au scos cu desăvârșire din minți.
— Da, i am strigat eu drept răspuns, între noi s a mai petrecut o scenă identică atunci când l am înmormântat pe Versilov și mi l am smuls din suflet... Apoi a urmat învierea din morți, acum însă... Învierea nu mai e cu putință! Dar nu i nimic... o să vă convingeți cu toții de ce sunt în stare. Am să vă dovedesc ceea ce voi nici nu visați!
După aceea am fugit în camera mea. Versilov a alergat după mine...
Boala mi s a agravat din nou; am căpătat un acces puternic de friguri, iar seara am început să aiurez. Dar n am fost tot timpul inconștient: în noaptea aceea am avut nenumărate vise, un șir întreg de vise fantastice; unul dintre ele, sau poate numai o frântură, mi s a întipărit în minte pe toată viața. Îl redau fără nici un comentariu; a fost un vis profetic și de aceea nu pot trece peste el.
Se făcea că mă aflu într o cameră mare și înaltă care părea să fie locuința Tatianei Pavlovna, și totuși nu era, fiindcă îmi amintesc foarte bine încăperea și țin să precizez acest lucru de pe acum. Eram însuflețit de un gând generos și măreț. Deși mă găseam singur în cameră, mă neliniștea și mă chinuia tot timpul sentimentul că, de fapt, nu sunt singur, că mai este cineva prin apropiere care mă așteaptă și vrea ceva de la mine. Aveam impresia că după ușă stau niște oameni care mă pândesc să vadă ce fac. Era o senzație groaznică și îmi spuneam mereu: "O, de aș fi singur!" Și deodată a intrat ea. Mă privea cu sfială drept în ochi și părea îngrozitor de speriată. În mâinile mele se afla documentul. Ea îmi zâmbea ca să mă cucerească, mă alinta, iar mie îmi părea rău, fiindcă mă dezgusta din ce în ce mai tare. Deodată, și a acoperit fața cu mâinile. Atunci am azvârlit "documentul" pe masă și i am spus cu un dispreț zdrobitor: "Nu i nevoie să mă rogi, ține, nu vreau nimic de la dumneata! Fiindcă m ai batjocorit atâta, mă răzbun disprețuindu te!" Apoi am ieșit din cameră, nespus de mândru de gestul meu nobil. Dar când să ies pe ușă, Lambert m a prins de mână în întuneric: "Dobitocule, neghiobule! îmi șoptea el, furios. Va fi nevoită să țină un pension pentru fiicele de nobili, în Vasilievski ostrov (N. B. Ca să aibă din ce trăi, dacă taică său, aflând de la mine de existența documentului, o va dezmoșteni și o va alunga din casă.)". Redau cuvintele lui Lambert întocmai cum le am auzit în vis.
"Arkadi Makarovici caută «armonie sufletească»", se auzi glasul melodios al Annei Andreevna, de undeva din apropiere, ca și cum ar fi fost și ea pe scară; după tonul ei usturător de ironic era vădit că nu voise câtuși de puțin să mă laude. M am întors în cameră împreună cu Lambert, dar când îl zări, ea izbucni într un hohot de râs. Prima mea reacție a fost o spaimă îngrozitoare, așa că am înlemnit pe loc. O priveam și nu mi venea a crede: parcă își scosese brusc o mască de pe obraz, căci, deși trăsăturile îi erau neschimbate, fiecare dintre ele exprima acum o nerușinare sfruntată. "Plătește, cucoană, dacă vrei să te răscumperi!" îi strigă Lambert și amândoi începură să hohotească și mai tare. Eu îi priveam cu răsuflarea tăiată și mi spuneam: "E oare cu putință ca această nerușinată să fie femeia care dintr o privire îmi trezea în suflet cele mai înălțătoare năzuințe?"
"Iată ce sunt în stare să facă pentru bani acești înfumurați din așa zisa lume bună!" exclamă Lambert. Dar nerușinata nu s a tulburat câtuși de puțin, dimpotrivă, a continuat să râdă, văzându mă atât de îngrozit. O, era limpede că e gata să plătească oricât pentru document, și atunci... ce s a întâmplat atunci în sufletul meu? N am mai simțit nici milă, nici dezgust, tremuram ca varga... Eram cuprins de un sentiment nou, pe care nu l mai încercasem până atunci, un sentiment cu neputință de exprimat în cuvinte, dar mai puternic decât oricare altul... O, pentru nimic în lume n aș mai fi avut tăria să plec de acolo! Acum mă încânta tocmai nerușinarea care ieșea la iveală! Deodată, am prins o de mâini și la atingerea lor m a trecut un fior dureros. Apoi mi am apropiat buzele de gura ei impertinentă, provocator de roșie, care tremura de râs și părea să mă îmbie.
O, cum aș vrea să scap de această amintire josnică, de acest vis blestemat! Jur că până la acest vis dezgustător nici nu mi trecuse vreodată prin minte un gând atât de rușinos! Nici măcar în adâncul sufletului nu mi încolțise vreodată o astfel de dorință (deși mai păstram încă documentul cusut în căptușeala hainei și uneori îl pipăiam, zâmbind cu tâlc). Atunci cum se explică o pornire atât de neașteptată? Se vede că am un suflet josnic de păianjen . Înseamnă că totul se zămislise și zăcea de mult în sufletul meu destrăbălat, că era o dorință ascunsă, pe care inima mea se rușina s o mărturisească, iar mintea mea se ferea s o aducă la lumina conștiinței. În vis însă, sufletul meu a dat în vileag tot ce ascunsese până atunci, trădându și taina cât se poate de limpede, plastic și mai cu seamă profetic. Nu cumva tocmai asta voisem să le și dovedesc alor mei când fugisem dimineața din camera lui Makar Ivanovici? Dar ajunge, deocamdată nu mai vreau să vorbesc despre asta. Visul meu de atunci rămâne una dintre cele mai fantastice întâmplări din viața mea.


CAPITOLUL AL TREILEA

Dacă n ar fi început atunci pentru mine o perioadă de câteva zile, care fără să aducă nici o schimbare importantă, mi a rămas totuși în minte ca o perioadă luminoasă și calmă, cum n au fost decât foarte puține în viața mea. Nu voi descrie starea mea sufletească de atunci; dacă aș încerca să redau ce simțeam, sunt convins că cititorul nu m ar crede. De aceea socotesc că e mai bine ca totul să se lămurească din fapte. Deocamdată, vreau să atrag atenția asupra unui lucru: cititorul să nu uite ceea ce am spus despre sufletul meu de păianjen. Și când te gândești că această mărturisire o face un om care voia să și părăsească familia, să o rupă cu societatea în numele "armoniei sufletești"! Nu încape îndoială că tânjeam după "armonie sufletească", dar cum se poate îmbina o dorință atât de înălțătoare cu atâtea altele la care nici nu vreau să mă gândesc — a rămas o taină pentru mine. De altfel, oricât m am frământat, n am izbutit să dezleg această taină uimitoare: cum de pot oamenii (și pe cât mi se pare îndeosebi oamenii de la noi, din Rusia) să nutrească în sufletul lor idealul cel mai înălțător alături de cea mai odioasă josnicie, și ambele cu sinceritate deplină. Dovedește oare acest fenomen o trăsătură specifică a sufletului rus, deosebit de larg și de cuprinzător, trăsătură care o să l ducă departe, sau este o simplă dovadă de josnicie — iată întrebarea .
Dar nu e locul să stăruim acuma asupra ei. Fapt e că a început pentru mine o perioadă de acalmie. Mi am dat în sfârșit, seama că trebuie să mă însănătoșesc cu orice preț și cât mai repede, pentru a putea începe să acționez cât mai curând; de aceea m am hotărât să duc o viață igienică, să urmez sfaturile medicului (oricare ar fi ele) și dând dovadă de o nemaipomenită cumințenie (rod al unui suflet larg), să mi amân planurile bătăioase până în ziua când voi ieși din casă, deci până la însănătoșirea deplină. Cum se împăcau bunele mele simțăminte și satisfacția pe care mi o dădea acalmia cu zvâcnirile neliniștite și totodată dureros de plăcute ale inimii, stârnite de presimțirea apropiatelor schimbări furtunoase din viața mea — n aș putea spune, cu toate că înclin să văd și aici o dovadă de "armonie sufletească", în orice caz, nu mai eram atât de frământat ca până atunci; amânasem toate frământările până la termenul stabilit, și viitorul nu mă mai înspăimânta ca mai înainte, fiindcă îl priveam ca un om bogat, sigur de mijloacele și forțele sale. Întâmpinam din ce în ce mai semeț viitorul și eram tot mai pregătit să l înfrunt, în bună parte desigur datorită întremării mele incontestabile și energiei pe care mi o recâștigam văzând cu ochii. Iată de ce mi amintesc acum cu atâta plăcere de acele câteva zile în care m am înzdrăvenit definitiv, cu adevărat.
Ai mei, firește, mi au iertat totul, în primul rând ieșirea mea violentă, și asta cu toate că le strigasem în față că sunt josnici! Această trăsătură, pe care eu o numesc inteligența inimii, o prețuiesc cel mai mult la oameni; în orice caz, atunci m a dezarmat numaidecât, deși, bineînțeles, nu de tot. Cu Versilov, bunăoară, continuam să stau de vorbă de parcă am fi fost cei mai buni prieteni, dar de îndată ce deveneam ceva mai expansivi (ceea ce se întâmpla uneori), ne retrăgeam fiecare în carapacea lui, oarecum rușinați. În anumite situații, învingătorului îi este rușine de cel pe care l a învins, tocmai fiindcă și a arătat superioritatea față de el. Fără doar și poate că învingătorul eram eu, de aceea mă și rușinam.
În dimineața aceea, când m am sculat pentru prima oară din pat după recidiva bolii, el a venit la mine și abia atunci am aflat despre consemnul general cu privire la mama și la Makar Ivanovici; mi a mai atras atenția că deși bătrânul se simte ceva mai bine, doctorul refuză să și asume vreo răspundere. I am făgăduit din toată inima ca pe viitor să mă port și eu mai cu băgare de seamă. Când Versilov mi a adus la cunoștință toate acestea, am înțeles pentru prima oară cât de mult și de sincer îl preocupă și pe el soarta bătrânului, în orice caz, cu mult mai mult decât m aș fi putut aștepta din partea unui om ca el; atunci m am convins că se poartă astfel cu Makar Ivanovici fiindcă ține nespus la el, nu numai de dragul mamei. Atitudinea lui m a cam mirat și mi a stârnit un interes deosebit, căci recunosc că fără ajutorul lui Versilov n aș fi descoperit și n aș fi ajuns să prețuiesc multe din trăsăturile acestui bătrân a cărui imagine mi s a întipărit în inimă, rămânând una dintre cele mai vii și mai originale amintiri ale mele.
Aveam impresia că Versilov e oarecum îngrijorat de purtarea mea față de Makar Ivanovici, cu alte cuvinte că nu prea are încredere nici în inteligența, nici în tactul meu, și de aceea a rămas atât de plăcut surprins când a descoperit că și eu sunt în stare să înțeleg uneori cum trebuie să te porți cu un om care are cu totul alte concepții și principii, în sfârșit, că, atunci când e necesar, știu să mă arăt și înțelegător și generos. Mărturisesc de asemenea (ceea ce nu socotesc câtuși de puțin umilitor pentru mine) că am găsit la acest om din popor un fel cu totul nou de a privi anumite sentimente și principii, o interpretare nebănuită, infinit mai limpede și mai mulțumitoare decât cea pe care le o dădeam eu până atunci. Și totuși, uneori era cu neputință să nu te scoată din sărite anumite prejudecăți naive ale bătrânului, pe care le susținea cu o credință neclintită și o liniște revoltătoare. De vină era numai incultura lui, firește, căci în sufletul lui știa să cântărească toate lucrurile și să le prețuiască la adevărata lor valoare, chiar mai bine decât toți oamenii pe care i am întâlnit în viața mea.
Ceea ce te încânta în primul rând la el era, după cum am mai arătat, extraordinara lui sinceritate și lipsa totală de vanitate; simțeai de la început că are o inimă nespus de curată, neîntinată de păcate, o inimă "veselă". Tocmai această "veselie" era chezășia "armoniei sufletești" a bătrânului. De altfel, cuvântul "veselie" îi plăcea grozav și l folosea mereu. E drept că uneori cădea într o exaltare bolnăvicioasă, vădind o emotivitate anormală, în parte datorată probabil frigurilor, de care nu scăpa niciodată cu desăvârșire; totuși, nici în asemenea momente armonia lui sufletească nu era umbrită. Te mai izbeau la el și anumite contradicții: uimitoarea lui bună credință, care îl împiedica uneori să observe o ironie (ceea ce îmi stârnea adesea ciuda), se îmbina cu o șiretenie subtilă, manifestată mai cu seamă în discuțiile cu caracter polemic. Îi plăcea să polemizeze dar numai câteodată și într un fel destul de original. Atunci reieșea că străbătuse Rusia în lung și n lat, că văzuse și auzise multe, dar, repet, mai presus de orice punea duioșia și prin urmare îi plăcea tot ceea ce putea s o stârnească, de acea și povestea de cele mai multe ori lucruri înduioșătoare. În general îi plăcea grozav să povestească. De la el am aflat multe despre propriile lui peregrinări și diferite legende din viața "mucenicilor" din cele mai vechi timpuri. Deși nu sunt un cunoscător în materie, totuși cred că înflorea mult aceste legende, pe care în cea mai mare parte le auzise din gura oamenilor din popor. Deși uneori povestirile lui erau cu totul de necrezut, în ciuda înfloririlor și a scornelilor, luate în întregime erau uimitor de armonioase, pline de cele mai autentice simțăminte ale poporului, și totdeauna înduioșătoare... Dintre aceste istorioare mi s a întipărit în minte, bunăoară, una destul de lungă: Viața Mariei Egipteanca . Despre viața acestei sfinte, ca și de a celor mai mulți sfinți de altfel, n avusesem habar până atunci. Mărturisesc sincer că era aproape cu neputință să l asculți fără să ți dea lacrimile, care nu erau stârnite de duioșie, ci de o exaltare ciudată: te cuprindea un sentiment fierbinte și straniu ca pustiul acela cu nisipuri încinse și cu lei prin care rătăcise sfânta. Dar nu mai vreau să vorbesc despre asta și nici n am căderea.
În afară de duioșie, mă mai încântau și unele păreri foarte originale de ale lui despre anumite fenomene încă foarte discutabile din realitatea noastră. O dată mi a povestit, de pildă, o întâmplare petrecută de curând cu un soldat eliberat din armată, întâmplare la care fusese în parte martor. Când și a terminat armata, soldatul cu pricina s a întors în satul lui, dar viața printre țărani nu i a mai plăcut și nici țăranii nu l au primit bucuros printre ei. Omul a început să și facă de cap, s a pus pe beție, și într o zi a jefuit pe cineva; cu toate că nu s au găsit dovezi zdrobitoare împotriva lui, omul a fost înhățat și tras la judecată. La proces, avocatul era cât pe aci să l scoată basma curată, susținând morțiș că nu sunt dovezi, când deodată omul care până atunci îl ascultase liniștit, a sărit în picioare și l a întrerupt pe avocat: "Stai, nu te pripi" și apoi a istorisit tot de a fir a păr, a recunoscut totul plângând și căindu se. Jurații s au închis în camera lor să se sfătuiască, apoi au ieșit buluc și au spus într un glas: "Nu e vinovat". Toată lumea din sală a început să strige de bucurie, numai soldatul a rămas țeapăn ca o stană de piatră, fiindcă nu pricepea nimic; n a înțeles nici pe urmă predica pe care i a ținut o președintele înainte de a i da drumul. Când s a pomenit iar slobod, nici nu i a venit a crede. A început să tânjească, era muncit de gânduri, nu mânca, nu bea nu vorbea cu nimeni, iar a cincea zi s a spânzurat. "Nu i tihnește omului viața, când are un păcat pe suflet!" spuse Makar Ivanovici în concluzie. Întâmplarea e desigur foarte banală, cum citești azi cu sutele în gazete, dar mie mi a plăcut tonul bătrânului și mai cu seamă anumite expresii care vădeau fără îndoială un nou fel de a gândi. Vorbind bunăoară despre faptul că soldatul n a fost bine primit de țărani când s a întors în sat, Makar Ivanovici s a exprimat astfel: "Că de, ce altceva e un soldat decât un țăran stricat, apoi când a pomenit de avocatul care era pe punctul să câștige procesul, l a caracterizat astfel: "Că de, ce altceva e un avocat decât un cuget tocmit". A rostit ambele expresii spontan, fără să și dea seama, deși fiecare oglindea o părere originală despre o întreagă pătură socială, și chiar dacă nu oglindea concepția întregului popor, avea meritul de a fi personală și nu împrumutată. Oamenii din popor te uimesc adesea prin expresiile lor plastice care trădează originalitate și o intuiție aproape miraculoasă.
— Dar nu crezi, oare, Makar Ivanovici, că și sinuciderea este un păcat? l am întrebat eu cu acest prilej.
— Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care l poate săvârși un om, îmi răspunse el oftând, dar pe un sinucigaș numai Dumnezeu are căderea să l judece, fiindcă el singur știe tot, și puterea și răbdarea fiecăruia. Noi, însă, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul unui astfel de păcătos. De câte ori auzi că un om a păcătuit luându și zilele să te rogi smerit, înainte de culcare, pentru sufletul sărmanului păcătos sau măcar caută să l înduioșezi pe Dumnezeu cu un oftat; chiar dacă nici nu l ai cunoscut — ruga ta va fi cu atât mai mult ascultată.
— Dar dacă e gata osândit, îi mai folosește oare rugăciunea mea?
— De unde știi că nu? Mulți, o, foarte mulți necredincioși aruncă astfel praf în ochii celor neîncercați; tu însă nu i asculta, fiindcă nici ei înșiși nu și dau seama cât sunt de rătăciți. Rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e primită cu adevărat. Ia gândește te, ce se alege de un suflet pentru care n are cine să se roage? De aceea, când te rogi înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârșit: "Mântuiește, Doamne Iisuse, și pe cei pentru care n are cine să se roage". Mult auzită e o asemenea rugăciune și foarte plăcută lui Dumnezeu, ca și atunci când te rogi pentru toți păcătoșii de pe pământ: "Doamne, mare i mila ta, îndură te și de cei nepocăiți și mântuiește i". Și asta i o rugăciune tare bună.
I am făgăduit că mă voi ruga, simțind că făgăduiala mea îi va face o deosebită bucurie. Și într adevăr, s a luminat la față; totuși țin să adaug că în astfel de împrejurări nu mi vorbea niciodată de sus, ca un bătrân înțelept unui copilandru; dimpotrivă, foarte des mă asculta cu multă atenție, chiar cu plăcere, când îmi expuneam părerile, fără să uite că are de a face cu un "copchil", cum îmi spunea el cu oarecare afectare (deși știa prea bine că acum se spune copil, și nu copchil), dar dându și seama totodată că acest "copchil" e cu mult mai învățat decât el. Îi plăcea bunăoară să vorbească, și încă foarte des, despre pustnici, punându i cu mult mai presus decât pelerinii care colindă pe la locurile sfinte. Eu îl contraziceam cu însuflețire, scoțând la iveală egoismul acestor oameni care au părăsit societatea și au renunțat să mai aducă vreun folos omenirii, urmărind doar un scop egoist, propria lor mântuire. Cred că la început nu m a înțeles, bănuiesc chiar că nu m a înțeles nici până la urmă, de vreme ce continua să apere cu atâta înflăcărare viața de pustnic: "E drept că la început îți pare rău de tine (adică atunci când te duci în sihăstrie), pe urmă însă, pe zi ce trece, îți pare tot mai bine, iar de la o vreme ajungi chiar să vezi aievea chipul Domnului". Drept răspuns i am înfățișat un întreg tablou al activității atât de folositoare a unui savant, a unui medic și în general a oricărui om care se pune în slujba omenirii, izbutind să i stârnesc cu adevărat entuziasmul, poate fiindcă eu însumi vorbeam cu înflăcărare; el încuviința tot timpul: "Ai dreptate, dragă, chiar așa i, Domnul să te binecuvânteze, că adevăr grăiești"; când am sfârșit însă, nu s a arătat pe deplin convins: "Oi fi având tu dreptate, făcu el oftând adânc, dar câți sunt aceia care merg până la capăt, fără să se abată din drum? Chiar dacă banul n o fi ochiul dracului, tot nu i lucru curat, că prea l duce pe om în ispită. Ca să nu mai vorbim de femei, de îndoială, de pizmă și de câte și mai câte. Și iată că uită țelul cel minunat și se lasă furați de nimicuri. Dar ia gândește te la viața de sihastru în sihăstrie omul se călește atât de mult, încât e în stare de orice vitejie. Și apoi, ia să vedem, dragă, cu ce te alegi cânci trăiești printre oameni? exclamă el exaltat. Oare nu s toate numai visuri deșarte? Ia un grăunte de nisip și seamănă l pe o stâncă, iar când grăuntele tău galben va încolți și va înverzi pe stânca aceea, atunci se va înfăptui și visul tău pe pământ, cum se spune în pildă. Cu totul altceva ne învață Domnul nostru Isus Hristos: "...du te, vinde ce ai, dă la săraci și fă te sluga tuturora." Atunci vei fi de mii și mii de ori mai bogat decât înainte, fiindcă nu hrana îmbelșugată, nici hainele scumpe, nici trufia, nici pizma semenilor nu te fac fericit, ci bogat ești prin dragostea semenilor tăi ce crește și se înmulțește însutit și înmiit cu fiecare faptă bună. Atunci nu mai ești stăpân doar pe mica ta avere, fie ea de sute de mii sau chiar de un milion, ci pe lumea întreagă! În ziua de azi omul nu se mai satură tot adunând averi pe care să le risipească nebunește, atunci, însă, nu vor mai fi nici orfani, nici cerșetori, fiindcă toți vor alcătui o familie, se vor socoti neamuri, fiecare va fi stăpânul și sluga tuturor! Azi se întâmplă ca până și omul cel mai puternic și mai bogat să nu țină la viață, fiindcă nu mai știe cum să și alunge urâtul, atunci însă zilele și clipele vieții omului pe pământ se vor înmulți de mii și mii de ori, și el va căuta să nu irosească nici o clipă, căci fiecare îi va bucura inima din plin. Atunci omul nu va mai sorbi înțelepciune doar din cărți, ci are să stea față n față cu Dumnezeu; și atunci pământul va străluci mai tare decât soarele, se va preface pe de a ntregul într un rai minunat, din care vor fi pierit și suferința și amarul..."
Asemenea tirade înflăcărate îi plăceau grozav lui Versilov, după câte știu. La ultima fusese și el de față.
— Makar Ivanovici! l am întrerupt brusc pe bătrân, înflăcărându mă și eu peste măsură (n am să uit niciodată seara aceea). Păi dacă i așa, după cum văd, dumneata propovăduiești comunismul, comunismul în cel mai deplin sens al cuvântului!
Dar bătrânul nu știa absolut nimic despre învățătura comunistă, mai mult, până și denumirea o auzea pentru prima oară, așa că am început numaidecât să i expun tot ceea ce știam în această privință. Recunosc că nici azi nu s prea priceput în materie, pe vremea aceea însă cunoștințele mele erau și mai reduse și mai confuze, totuși i am împărtășit și lui ceea ce știam cu un entuziasm nemărginit. Și acum îmi aduc aminte cu plăcere de impresia extraordinară pe care am făcut o asupra bătrânului. Era mai mult decât impresionat, chiar zguduit. Urmarea a fost că m a copleșit cu întrebările, ca să afle cât mai multe amănunte istorice: "Unde s a întâmplat? Cum? Cine s a gândit la asta? Cine a spus așa?" în treacăt fie zis, am observat că acesta este în general o trăsătură a omului simplu: când ceva îl interesează foarte mult, el nu se mulțumește cu o idee generală, ci ține să afle neapărat date cât mai precise și mai amănunțite. Cum nici eu nu prea cunoșteam amănuntele, am început să le cam încurc și, fiindu mi rușine de Versilov, m am aprins din ce în ce mai tare. Până la urmă, Makar Ivanovici, înduioșat la culme, repeta într una: "Așa, așa!" dar se vedea că pierduse firul și că nu mai înțelege nimic. M a cuprins ciuda, dar, din fericire, Versilov a pus pe neașteptate capăt discuției, ridicându se și declarând că e timpul să ne ducem la culcare. În seara aceea eram cu toții adunați în camera lui Makar Ivanovici și se făcuse într adevăr târziu. Când Versilov a venit peste câteva minute la mine, l am întrebat numaidecât ce părere are despre Makar Ivanovici în general și ce impresia i au făcut cuvintele lui din seara aceea. Versilov zâmbi înveselit (dar nu de cunoștințele mele vagi și confuze în materie de comunism, dimpotrivă, s a ferit să și pomenească de ele). Repet că Versilov îl îndrăgise cu adevărat pe Makar Ivanovici și adesea când îl asculta pe bătrân, surprindeam pe fața lui un zâmbet cald și luminos. De altfel, zâmbetul acesta nu l împiedica să l privească critic.
— Nu trebuie să uităm că Makar Ivanovici nu este un simplu țăran iobag, un plugar, ci o slugă, un om trăit la curte, rosti el cu vădită satisfacție, o fostă slugă și un fost iobag născut și crescut la curte, ai cărui părinți și strămoși au slujit și ei la curtea boierească. În trecut, slugile și oamenii de la curte în general participau în mare măsură la viața intimă, spirituală și intelectuală a stăpânilor lor, însușindu și multe din obiceiurile și concepțiile lor. Þine seama că până în ziua de azi pe Makar Ivanovici îl interesează mai cu seamă ceea ce se petrece în lumea moșierilor și a aristocraților. Nici nu ți închipui cât de mult îl interesează anumite evenimente petrecute în ultimul timp în Rusia. Știai că l pasionează politica? Dacă îi povestești cine cu cine poartă război, care va fi poziția Rusiei într un viitor război, nu i mai trebuie nimic! Pe vremuri îl făceam fericit cu asemenea discuții. Are mare respect față de știință, și dintre toate științele, cel mai mult îi place astronomia. Și unde mai pui că a câștigat o anumită independență de gândire, la care n ar renunța nici în ruptul capului. Are convingerile lui ferme și destul de limpezi... ba chiar temeinice. Așa incult cum este, te uluiește uneori când vezi cu câtă precizie folosește anumiți termeni abstracți, pe care nici n ai fi bănuit că i știe măcar. Deși vorbește cu atâta entuziasm de pustnici, nu s ar face cu nici un preț nici sihastru, nici călugăr, fiindcă are o fire de "pribeag", cum bine l a caracterizat Alexandr Semionovici, pe care, fie zis în treacăt, n ai de ce să fii supărat. În sfârșit, Makar Ivanovici e întrucâtva artist, multe din ceea ce spune sunt gândite de el, dar altele sunt de împrumutat. Când își expune ideile, logica lui cam șchioapătă și uneori devine foarte abstract; se lasă adesea târât de sentimentalism, dar sentimentalismul lui este autentic popular, mai bine zis lunecă adesea pe panta acelei duioșii caracteristice oamenilor simpli, pe care poporul nostru o împletește atât de generos cu sentimentele sale religioase. Nu mai vorbesc de puritatea lui sufletească, de bunătatea și blândețea lui, că de, noi amândoi ar trebui să ne cam ferim de acest subiect...
Ca să închei caracterizarea lui Makar Ivanovici am să redau una din povestirile lui, de astă dată din viața de toate zilele. Aceste povestiri aveau un caracter ciudat, sau mai bine zis fiecare avea ciudățenia ei, fără nici o trăsătură comună cu celelalte; nu se putea desprinde din ele nici o morală și nici o tendință generală, afară poate de faptul că toate erau mai mult sau mai puțin înduioșătoare. Totuși erau printre ele și unele neînduioșătoare, iar altele de a dreptul umoristice, bunăoară anecdote despre călugări destrăbălați, așa încât, povestindu le, se ridica tocmai împotriva ideilor pe care le propovăduia, dar când i am atras atenția asupra acestei contradicții, nu m a înțeles. Câteodată te și întrebai ce l îndeamnă să tot povestească și adesea mă mira vorbăria lui neîncetată, pe care o puneam în cea mai me parte pe seama bătrâneții și a bolii.
— S a schimbat mult în ultima vreme, îmi șopti o dată Versilov, înainte era cu totul altfel. Are să moară în curând, mult mai curând decât ne închipuim, și trebuie să fim pregătiți.
Am uitat să spun că luasem obiceiul să ne strângem seara cu toții la Makar Ivanovici. Afară de mama, care nu l părăsea o clipă, în camera lui își petrecea serile și Versilov; întotdeauna mă înființam și eu, că tot n aveam altceva de făcut; în ultimele zile venea aproape în fiecare seară și Liza, dar ceva mai târziu decât ceilalți și stătea tăcută tot timpul. Venea adesea și Tatiana Pavlovna iar din când în când, doctorul. Nu știu cum, dar până la urmă m am apropiat de doctor, și dacă n am devenit chiar prieteni, în orice caz nu l mai repezeam. Începuse să mi placă simplitatea, naivitatea, pe care am descoperit o sub aparenta lui grosolănie, ca și sentimentele lui afectuoase față de familia noastră, așa încât, până la urmă, mi am călcat pe inimă și i am iertat aroganța lui profesională, mai mult chiar, l am învățat să se spele măcar pe mâini și să și curețe unghiile, dacă nu și putea schimba cămașa la timp. I am spus pe șleau că un om îngrijit nu este neapărat un filfizon sau un estet, iar curățenia face parte în mod firesc din îndatoririle unui medic, ceea ce i am și dovedit. În sfârșit, venea adesea și Lukeria din bucătărie și, de după ușă, asculta poveștile lui Makar Ivanovici. O dată Versilov, văzând că stă după ușă, a chemat o înăuntru și a poftit o să șadă cu noi. Mi a plăcut gestul lui, dar de atunci Lukeria nu s a mai apropiat de ușă. Fiecare cu apucăturile lui!
Voi reproduce la întâmplare una dintre povestirile lui Makar Ivanovici, numai fiindcă pe aceasta o țin minte în întregime. E povestea unui negustor, și cred că asemenea istorii se întâmplă cu miile în orașele și târgurile noastre, numai că trebuie să știi să le descoperi. Cine dorește poate sări peste această povestire, cu atât mai mult cu cât o redau în stilul bătrânului.
"Ei, și acum să vă povestesc ce minune s a întâmplat o dată la noi, în orașul Afimievsk. Trăia acolo un negustor anume Skotoboinikov, Maxim Ivanovici, și în tot ținutul nu se afla bogătaș mai mare ca el. Și a ridicat o fabrică de stămburi și la el trudeau câteva sute de lucrători, așa că negustorul nostru nu și mai încăpea în piele. Ce i drept, toată lumea se ploconea înaintea lui, până și mai marii orașului îi cântau în strună, chiar și arhimandritul nu mai contenea cu laudele și mulțumirile pentru râvna lui: dăruia bani cu nemiluita mănăstirii și câteodată, pe nepusă masă, îl apuca o grijă grozavă de sufletul lui, nu și mai afla liniștea, atât se tot gândea la lumea de apoi. Era văduv și nici copii nu avea; umbla vorba că nevesti și el i a făcut de petrecanie încă din primul an, că încă din tinerețe era aprig la mânie; dar de atunci trecuse multă vreme și omul nu mai voia cu nici un preț să și pună pirostriile pe cap. Din cânid în când îl apuca patima beției, și când se îmbăta, nu mai știa de el, alerga gol pușcă prin oraș și urla cât îl ținea gura; ce i drept, nu era un oraș mare și vestit, dar, oricum, ar fi trebuit să i crape obrazul de rușine. După ce i treceau pandaliile, era tot timpul mânios, și lumea nu mai știa cum să i intre în voie, iar cuvântul lui era lege. Pe oameni îi plătea după bunul lui plac, lua abacul, își punea ochelarii și se răstea: «Tu, Foma, cât ai de primit?» «Păi de la Crăciun n am mai văzut un ban, Maxim Ivanovici, așa că am de luat treizeci și nouă de ruble.» «Ãștia s bani nu glumă! E prea mult pentru tine, tu întreg, cu toate măruntaiele tale, nu faci atâția bani, și mai ai nas să i ceri! Ce mai tura vura, pune cruce la zece ruble și ține douăzeci și nouă». Și omul tace, că de, cine îndrăznește să crâcnească înaintea lui Maxim Ivanovici!
«Eu, zice, știu mai bine cât se cade să i dau fiecăruia. Îmi cunosc eu oamenii și știu cum trebuie să te porți cu ei. Aici lumea s a destrăbălat; fără mine, de mult ar fi murit cu toții de foame, împreună cu tot neamul lor! Unde mai pui că aici n ai de a face decât cu hoți, ăștia fură și cloșca de pe ouă, n au pic de obraz. Nu mai spun ce bețivi sunt cu toții; cum pun mâna pe bani, aleargă la cârciumă și se aștern pe băutură până și beau și izmenele, când ies de acolo sunt goi pușcă. După toate sunt și niște nemernici; îl vezi că se așază pe un bolovan în fața cârciumii și începe să se văicărească: "Maică, măiculița mea, de ce ai mai adus pe lume un bețiv și un amărât ca mine? Mai bine mă sugrumai din fașă, decât să mă lași să ajung așa!" Parcă ăștia s oameni? Sunt dobitoace, nu oameni! Ãstora trebuie să le bagi mai întâi mințile în cap și abia pe urmă să le dai bani. Știu eu când și cât să le dau.»
Iacă așa vorbea Maxim Ivanovici de norodul din Afimievsk, rău îl mai ocăra, dar, orice s ar zice, avea și puțină dreptate: oamenii erau cam slabi de înger.
În orașul acela mai fusese și un alt negustor, dar murise; era un om tânăr și ușuratic, care o ducea tot într un chef și până la urmă a ajuns la sapă de lemn. Înainte de a muri, s a zbătut un an întreg ca peștele pe uscat, dar viața i a dat o lecție atât de aspră, că l a băgat în mormânt. Cu Maxim Ivanovici nu s a împăcat niciodată și se băgase dator vândut la el. Și pe patul de moarte l a blestemat pe Maxim Ivanovici. După el a rămas o văduvă tânără împovărată cu cinci copii. Vai de zilele unei biete văduve fără apărare, e ca un pui de rândunea căzut din cuib, darămite când mai rămâne și cu cinci copii și fără o bucată de pâine; că Maxim Ivanovici a luat și bruma de avere ce o mai aveau, până și căsuța lor de lemn, că de, răposatul îi rămăsese dator. Atunci, biata văduvă și a înșirat toți copilașii la poarta bisericii: copilul cel mai mare, un băiețaș, abia împlinise opt anișori, iar cele patru fetițe erau încă mititele de tot: cea mai mare avea patru ani, iar cea mai mică era încă un copilaș de țâță. Când s a isprăvit slujba, și Maxim Ivanovici a ieșit din biserică, copilașii au căzut cu toții în genunchi înaintea lui, cu mânuțele întinse, după cum îi învățase mama lor, iar dânsa, cu al cincilea copilaș în brațe, i au făcut o plecăciune până n pământ și într un glas l au rugat față de toată lumea: «Maxim Ivanovici, îndură te, taică, de niște bieți orfani, nu le lua ultima bucățică de la gură, nu i alunga din cuibul în care s au născut!» Pe toți câți erau de față i au podidit lacrimile, atât de frumos îi învățase să se roage. Sărmana văduvă s o fi gândit așa: «Ca să facă pe grozavul față de oameni, are să ne ierte de datorie și de rușine are să dea orfanilor casa îndărăt», dar s a înșelat. Maxim Ivanovici s a proțăpit în fața ei și i a zis: «Nu de mila orfanilor plângi tu, o văduvă tânără ca tine tânjește după bărbat. Las' că știu eu că răposatul m a blestemat și pe patul de moarte!» și și văzu de drum, iar casa nici vorbă să le o mai dea. «După ce și fac mendrele, să i mai și ajuți?! Dacă îți faci pomană cu ei, te hulesc și mai abitir; dacă le întinzi un deget vor toată mâna și îți mai scot și vorbe.» Ce i drept, umbla vorba că i cam dăduse târcoale acestei văduve când era fată, cu vreo zece ani în urmă și că trimisese pe cineva la ea, s o ispitească cu bănet mult că era tare frumoasă, fără să se gândească că asta e un păcat mare, ca și cum ai dărâma o biserică. Dar degeaba, fata nici n a vrut să audă; ticăloșii de astea mai făcuse el destule, și prin oraș, și prin toată gubernia, ba s ar putea spune că în privința asta de a dreptul se întrecuse cu măsura.
În zadar s au jelit văduva și puișorii ei, că el tot a izgonit orfanii din casă; poate că n a făcut o numai din răutate, dar așa e omul, uneori nu știe nici el de ce se încăpățânează. La început a mai ajutat o lumea, dar pe urmă a fost nevoită să și caute de lucru, și cum își poate câștiga o biată femeie o bucată de pâine la noi, dacă nu se duce la fabrică; unul o cheamă să i spele podelele, altul să i plivească grădina, al treilea să i pregătească baia de aburi, și sărmana de ea muncește, plângând, cu copilașul în brațe, iar ceilalți patru aleargă doar în cămășuțe pe uliță. Când îi așezase în genunchi la poarta biserici mai aveau încă ghetuțe în picioare, ce i drept, cam scâlciate, și hăinuțe în spinare, ce i drept, cam ponosite, oricum, erau copii de negustor; de la un timp au început însă să alerge desculți, zdrențăroși, că așa s copiii, fac praf hainele. Copiilor însă nici că le păsa; e destul să fie soare, ca să se bucure, nu și dau seama ce i paște, sunt ca păsărelele, și glăsciorul lor răsună vesel ca niște zurgălăi. Dar biata văduvă se gândea: «Ce să mă fac cu voi când vine iarna? De v ar lua Dumnezeu până atunci!» Dar n a mai trebuit să aștepte atâta vreme. Prin părțile noastre dă din când în când o molimă în copii, o tuse, de i zice măgărească, și atunci se molipsesc unul de la altul. Mai întâi s a prăpădit copilașul de țâță, iar după el s au îmbolnăvit și ceilalți, și toate cele patru fetițe au pierit una după alta în toamna aceea. E drept că pe una a călcat o o trăsură pe stradă. Și ce crezi, la înmormântarea lor bocea de ți era mai mare mila; până atunci îi tot blestema, dar când i a luat Dumnezeu, i se rupea inima de jale. De, inimă de mamă!
Din toți copiii, n a mai rămas decât cu băiețelul cel mare, și ținea la el ca la ochii din cap, tremura de grija lui. Băiețelul era cam pirpiriu, firav și drăgălaș ca o fetiță. Într o zi l a dus la fabrică, la nașul lui, care era administrator, și ea s a băgat dădacă la copiii unui funcționar. O dată, copilul alerga prin curte și tocmai atunci a intrat pe poartă trăsura lui Maxim Ivanovici; și ca un făcut, negustorul era cam afumat; copilul, care alerga pe scară în jos, a alunecat, și din greșeală, a dat buzna peste el în clipa când cobora din trăsură, și l a izbit cu amândouă mâinile în pântece. Dumnealui, nici una, nici două, i a pus mâna în chică și a început să urle: «Al cui e? Aduceți vergile! Dați i o bătaie zdravănă, acum, pe loc, în fața mea!» Băiețelul a încremenit de spaimă, și când au început să l bată, a strigat ca din gură de șarpe. «Mai îndrăznești să și strigi?! Bate l până n o mai țipa!» Nu știu cât l or fi bătut, dar a tot strigat, până a rămas țeapăn ca un mort. Abia atunci l au lăsat în pace; s au speriat cu toții când au văzut că băiețelul zace în neștire și nici nu mai suflă. Oamenii mi au spus pe urmă că nu l au bătut prea mult, dar copilul era tare sperios. Și Maxim Ivanovici o cam băgase pe mânecă. «Al cui e?» a întrebat. Și când a aflat, a poruncit: «Duceți l la maică sa! Asta i bună, ce căuta la fabrică?» După ce a stat două zile tăcut și posomorât, a întrebat: «Ce face băiatul?» Copilul abia își mai trăgea zilele: bolea în cămăruța maică si, care plecase de la funcționar, numai ca să și îngrijească băiețelul, că de, nu era de glumit, avea aprindere de plămân. «Ia te uită! Se miră Maxim Ivanovici, din ce i s o fi tras? Aș mai zice și eu, dacă l ar fi bătut măr, dar abia de l au atins, ca să l sperie. Am pus de atâtea ori să mai bată și pe alții, și încă mai rău, dar n a ieșit așa tărășenie.» Cum se aștepta ca mama copilului să facă o plângere, s a îndârjit și nici n a mai pomenit de el; dar sărmana de ea nici n a îndrăznit să se plângă. Când a văzut așa, i a trimis cincisprezece ruble și un doctor, pe care tot el l a plătit, nu de teamă, ci așa, fiindcă s a căit. Dar în curând i a venit iar sorocul beției și trei săptămâni în cap a tot băut.
Și a trecut iarna, și au venit sfintele Paști, și chiar în ziua învierii Domnului, i s a năzărit lui Maxim Ivanovici să întrebe iar: «Ce mai face băiatul ăla?» Și când te gândești că toată iarna nici nu pomenise de el. Și atunci i s a răspuns: «S a însănătoșit, e la maică sa: muncește cu ziua sărmana, să l țină.» Fără să mai stea pe gânduri, Maxim Ivanovici s a dus la văduvă, dar n a intrat în casă, nici n a coborât din brișcă, ci a chemat o la poartă și i a spus: «Uite ce, preacinstită văduvă, zice, de azi înainte vreau să fiu binefăcătorul fiului tău, să l iau sub ocrotirea mea: îl duc acasă, și de acum o să stea cu mine. Dacă o să mi intre cât de cât în voie îi dau un capital frumușel și l fac om; iar dacă mi s o lipi de suflet, îl las moștenitor pe toată averea mea, ca pe un fiu adevărat. Atâta doar îți cer: domnia ta să nu mi treci pragul decât la sărbătorile mari. Dacă te învoiești, să mi aduci băiatul chiar mâine dimineață, că i a trecut vremea să se joace în arșice.» Cum și a isprăvit vorba, a și plecat. Biata femeie era ca scoasă din minți. Când au auzit vecinii ce s a întâmplat, i au spus: «Când o crește băiatul, are să ți scoată pe nas că i ai alungat norocul.» Toată noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi dimineață l a luat de mână și l a dus. Băiețelul era mort de spaimă. Maxim Ivanovici l a îmbrăcat ca pe un domnișor, i a luat un dascăl și chiar din ziua aceea l a pus să învețe; așa s a legat de el, că nu l mai slăbea din ochi și l ținea tot timpul pe lângă dânsul. Nu l lăsa nici să răsufle, mereu îi striga: «Vezi ți de carte, învață, învață, că vreau să fac om din tine.» Băiețașul era bolnăvicios și, de când cu bătaia, începuse să tușească. «Ce i lipsește? se tot mira Maxim Ivanovici. La maică sa umbla desculț, n avea nici după ce bea apă, la mine o duce împărătește și e mai prăpădit ca înainte!» Dascălul, mai cu minte, a căutat să i deschidă ochii: «Un copil, zice, trebuie să se mai și zbenguie, nu poate să stea tot cu nasul în carte, are nevoie de mișcare». Maxim Ivanovici a căzut pe gânduri, apoi a recunoscut: «Ai dreptate». Dascălul ăsta, Piotr Stepanovici, fie i țărâna ușoară, avea o meteahnă: bea peste măsură, și de bețiv ce era, îl dădură afară de peste tot și ajunsese să trăiască din mila oamenilor, încolo era un om tare înțelept și tobă de carte. «Nu aici e locul meu, spunea el, eu ar trebui să fiu profesor la universitate, dar m am cufundat în mocirla de aici, de a ajuns să mi fie și mie scârbă de mine.» Maxim Ivanovici s a așezat în fața băiatului și i a strigat: «Zburdă!» Dar băiatul nici nu îndrăznea să sufle când îl vedea. Bietul copil era atât de înspăimântat, că până și glasul lui îl făcea să tremure ca varga, iar Maxim Ivanovici se tot mira. «Ce zace în el? L am scos din noroi, l am îmbrăcat în catifea, l am încălțat cu cizme de postav, poartă cămașă brodată, îl țin ca pe un fiu de general și în loc să se lipească de mine, tace și mă privește ca un pui de lup!» Cu toate că lumea se obișnuise de mult cu toanele lui Maxim Ivanovici, de astă dată s a mirat, văzându l că ține morțiș să se vâre în sufletul copilului și nu se dă batut nici în ruptul capului. «Scot eu încăpățânarea din el, chiar de aș ști că mor. Taică său m a blestemat pe patul de moarte, după ce a luat sfânta împărtășanie; se vede că a moștenit firea crâncenă a lui taică său.» Nici măcar nu l a atins vreodată cu varga, că de când cu pățania aceea nu se mai încumeta. Dar intrase spaima în copil. Tremura înaintea lui și fără să l bată.
Și să vezi ce s a întâmplat: într o zi, cum a ieșit el din odaie, băiatul a lăsat cartea din mână și s a cățărat repede pe un scaun ca să și ia mingea de pe dulap, unde o azvârlise înainte, dar din greșeală a răsturnat cu cotul o lampă de porțelan care era pe dulap; când lampa a căzut pe dușumea și s a făcut țăndări, a răsunat toată casa. Unde mai pui că era un lucru scump, porțelan de Saxa. Când a auzit Maxim Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a început să strige. De spaimă, copilul a luat o la goană încotro a văzut cu ochii, a ieșit pe terasă, a străbătut într un suflet grădina și, pe portița din dos, a fugit glonț până la râu. De a lungul râului este un bulevard cu sălcii bătrâne, pe unde se plimbă lumea, și e tare frumos acolo. Băiatul a alergat pe mal în jos, până la marginea apei, unde se oprește podul plutitor, și oamenii l au văzut că e gata să se arunce în apă, dar pesemne că s a înspăimântat și a încremenit locului. Acolo râul e larg și apa vine repede, trec bărci, iar de partea cealaltă sunt tarabe, o piață, strălucesc turlele aurite ale unei biserici. S a nimerit ca tocmai atunci să vină acolo și nevasta colonelului Ferzing cu fetița ei, ca să treacă dincolo, unde se găsea un regiment de infanterie. Fetița, un copilaș tot de vreo opt ani, îmbrăcată într o rochiță albă, se uita râzând la băiețaș, iar în mână ținea un coșuleț țărănesc în care avea un arici. «Uită te, mămico, zice, băiețașul ăsta nu și mai ia ochii de la ariciul meu.» «Nu, răspunse coloneleasa, pare mai degrabă speriat. De ce te ai speriat așa, băiețașule dragă? (Chiar așa mi au povestit oamenii că i a spus.) Ia te uită ce băiețel drăguț, zice, și ce frumos e îmbrăcat. Al cui ești, puiule?» El însă, cum nu mai văzuse până atunci un arici, se uita ca vrăjit la el și nu mai știa de nimic. Că de, așa s copiii, uită repede. «Ce aveți aici?» întrebă el. «Un arici, răspunse domnișorica, l am cumpărat adineauri de la un țăran, l a găsit în pădure.» «Va să zică, ăsta e un arici?» și începu să râdă și să l zădărască, iar ariciul se făcu ghem. Fetița se bucura și ea de bucuria băiatului: «Îl ducem acasă, zice, și vrem să l domesticim». «Vai, zice, dați mi mie ariciul!» și pe când se ruga așa, se auzi deodată glasul lui Maxim Ivanovici, care țipa de sus: «Aha, aici erai! Puneți mâna pe el!» (Alergase după copil în capul gol, atât era de furios.) Atunci băiețelul și a adus aminte de tot ce s a întâmplat, a scos un țipăt, a alergat spre apă, cu pumnii strânși la piept, și a ridicat o dată ochii către cer (oamenii au văzut tot!) și s a aruncat în apă! Lumea a început să strige, câțiva inși care erau pe podul plutitor au sărit să l scape, dar apa l a dus departe, că pe acolo curge repede, și până să l scoată s a înecat. Era tare slab de piept, așa că nu i a trebuit mult. De când lumea nu se pomenise prin părțile acelea ca un copil atât de mic să și ia zilele! Asta e mare păcat! Ce are să i spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea cealaltă?!
De atunci întrebarea aceasta nu i a mai dat pace nici lui Maxim Ivanovioi. S a schimbat omul de nu l mai cunoșteai. L a doborât amărăciunea. La început s a pus pe băutură și a tot băut, dar pe urmă s a lăsat, fiindcă n a găsit alinare. Nici pe la fabrică nu mai călca, nu mai voia să știe de nimic. Când vorbea cineva cu el, tăcea sau dădea abătut din mână. Așa a dus o vreo două luni și de la un timp a început să vorbească singur. Umbla în neștire și vorbea de unul singur. Tocmai atunci s a întâmplat să ardă cătunul Vaskova și nouă case s au făcut scrum. Maxim Ivanovici s a urcat în trăsură și s a dus și el să vadă ce s a întâmplat. Bieții oameni care rămăseseră fără adăpost l au înconjurat, jelindu se; el le a făgăduit un ajutor, a și dat poruncă să li se dea, dar pe urmă s a răzgândit, l a chemat pe administrator și i a zis sa nu mai dea nimic, dar fără să o spună de ce. «Dumnezeu a vrut să ajung de ocara oamenilor, zice, ca o fiară blestemată. Ca vântul mi a mers vestea.» Până și arhimandritul s a dus atunci la el. Era un bătrân aspru, care ducea o viață fără prihană la mănăstire: «Ce i cu tine?» l a luat el la rost. «Iată ce i!» făcu Maxim Ivanovici, deschizând în fața lui Evanghelia și arătându i:
«Iar cine va sminti pe unul dintr aceștia micii, care cred în mine, mai bine ar fi de el să i atârne cineva de gât o piatră de moară și să l afunde în adâncul mării.» (Matei 18,6.)
«De, zise arhimandritul, după ce citi, deși nu tocmai despre asta e vorba aici, dar o legătură tot este. E rău de omul care și pierde măsura, se duce de râpă. Și tu prea te înfumuraseși.»
Maxim Ivanovici stătea înlemnit, de parcă îl lovise damblaua. Arhimandritul s a uitat lung la el și pe urmă i a zis: «Ascultă și ține minte o vorbă înțeleaptă: "Ce spune omul la deznădejde împrăștie vântul". Și să mai ții minte că nici îngerii Domnului nu sunt desăvârșiți, numai Domnul nostru Isus Hristos e fără cusur și fără prihană, de aceea îl slujesc îngerii, și apoi tu n ai dorit moartea acelui prunc, te ai purtat numai ca un smintit. Doar de un lucru stau și mă mir: câte nelegiuiri și mai mari ai săvârșit, câți oameni n ai lăsat pe drumuri, câți oameni n ai dus la pierzanie, pe câți nu i ai nenorocit — oare astea nu s păcate tot atât de grele ca un omor? Oare n au pierit tot din vina ta și surioarele lui, patru copilași nevinovați și nici nu te ai sinchisit? Atunci de ce te tulbură în așa hal moartea unui singur copil? De toți ceilalți nu ți a părut rău, cred că nici nu te ai mai gândit vreodată la ei, așa i? Atunci de ce te apasă așa pe suflet moartea acestui copil de care nici nu ești întru totul vinovat?»
«Îl visez și noaptea în somn», mărturisi Maxim Ivanovici. «Ei și?» Dar mai mult n a fost chip să scoată de la el. A stat mut. S a mirat ce s a mirat arhimandritul, apoi când a văzut că nu i nimic de făcut, s a dus.
Într o zi, Maxim Ivanovici a trimis după dascăl, după Piotr Stepanovici, pe care nu l mai văzuse de când cu nenorocirea.
«Îl ții bine minte?» l a întrebat. «Cum să nu!» i a răspuns. «Am văzut la birt fel de fel de poze zugrăvite de tine în ulei. Ai făcut chiar și o copie după portretul arhiereului. Poți să mi pictezi și mie un tablou în culori?»
«Eu să nu pot? Eu pot orice, sunt meșter la toate.» «Atunci să mi faci un tablou mare de tot, cât peretele, întâi și ntâi să mi zugrăvești pe el râul, și malul râpos, și podul plutitor, și toți oamenii câți au fost atunci de față. S o pui și pe coloneleasă, și pe fetiță, până și ariciul. Mai vreau să mi zugrăvești și malul celălalt cu tot ce i pe el, și biserica, și piața, și tarabele, și locul unde stau briștile — toate câte sunt acolo să mi le înfățișezi aidoma, iar lângă podul plutitor, chiar lângă malul apei, unde s a întâmplat, băiețașul, dar negreșit cu pumnișori strânși la piept. Întocmai așa să l faci. Iar în fața lui, de partea cealaltă, pe cer, deasupra bisericii, cetele de îngeri, care vin în zbor să l întâmpine. Poți să faci tot ce ți cer, ori ba?» «Eu pot orice.» «Norocul tău e că îi ții minte chipul, altfel nu m aș fi încurcat eu cu un neisprăvit ca tine, puteam doar să tocmesc pictorul ăl mai vestit de la Moscova, sau chiar de la Londra. De n o semăna de loc, sau numai puțin, îți dau doar cincizeci de ruble, iar de seamănă leit, capeți două sute. Nu uita că avea ochișori albaștrii, și vezi să mi faci un tablou mare de tot, cât mai mare.»
S au învoit, și Piotr Stepanovici s a apucat de treabă. Dar deodată Maxim Ivanovici se pomenește cu el. «Nu se cade, zice, să l înfățișăm cum mi ai cerut.» «Cum așa?» «Păi, fiindcă sinuciderea e un păcat greu, cel mai greu dintre toate. Și atunci, cum să vină îngerii să l întâmpine?» «Bine, dar un copilaș ca el nu știe ce face.» «Nu, nu era un copilaș chiar atât de mic, era un băiat de opt ani când a făcut o, așa că tot trebuie să dea socoteală cât de cât.»
Maxim Ivanovici s a îngrozit și mai tare.
«Uite ce m am gândit eu, zise Piotr Stepanovici, n are rost să se mai deschidă cerul și să mai zugrăvim și îngeri; am să pictez o rază de lumină care cade din cer, ca și cum i ar lumina calea; știi, o singură rază de lumină, ca un semn ceresc.»
Până la urmă așa s au și înțeles. Am văzut cu ochii mei tabloul ăsta, după multă vreme, am văzut și raza de lumină, și râul, cât peretele de lung și albastru de tot, și bietul băiețel cu pumnii strânși la piept, și domnișorica, și ariciul, ce mai încolo încoace, a căutat omul să i intre în voie cum s a priceput mai bine. Atunci Maxim Ivanovici n a arătat nimănui tabloul, l a încuiat în odaia lui de lucru, ca nu cumva să l vadă cineva. Dar când s a răspândit vestea în oraș, toată lumea a dat năvală să l vadă, el însă a poruncit slugilor să i alunge pe toți. Mare zarvă s a mai iscat atunci! Iar Piotr Stepanovici nici nu și mai încăpea în piele: «Eu, zice, m am încredințat acum că pot orice. Un om ca mine s ar cădea să stea la curte, la Sankt Petersburg.» Era un om tare de treabă, numai că prea îi plăcea să se fudulească. De aici i s a tras și moartea: cum a primit cele două sute de ruble s a și pus pe băutură și a început să se laude față de toată lumea cu banii; și într o noapte l a omorât un mahalagiu, tovarășul lui de beție, ca să l jefuiască; abia a doua zi dimineață a ieșit omorul la iveală.
Toate ca toate, dar cum s a sfârșit povestea n or să uite oamenii niciodată. Într o bună zi, Maxim Ivanovici s a suit în brișcă și s a dus la văduvă, care ședea cu chirie într o cocioabă de la marginea orașului. De astă dată a intrat în curte și când a dat cu ochii de ea, i a făcut o plecăciune până la pământ. De câte pățise, biata femeie se îmbolnăvise și abia se mai mișca. «Preacinstită văduvă, strigă el, mărită te cu mine, ia mă de bărbat, așa ticălos cum sunt, că nu mai am haznă de viață!» Ea se uită la el, mai mult moartă decât vie de spaimă. «Vreau, zice, să mai avem un băiețel, căci dacă îmi naști unul, înseamnă că răposatul copil ne a iertat pe amândoi, și pe mine, și pe tine. Chiar băiețelul tău m a învățat să fac așa, când mi s a arătat în vis.» A văzut femeia că omul nu era în toate mințile, că vorbea ca un apucat, dar cu toate astea nu a răbdat o inima să nu i spună: «Vorbești prostii, ești un om de nimic, i a răspuns. Din pricina ta mi am pierdut toți copilașii; după ce nu te pot vedea în ochi, îmi mai și ceri să mi amărăsc zilele cu tine cât oi trăi.»
Maxim Ivanovici a plecat, dar tot nu s a dat bătut. Vuia orașul când s a aflat de așa minune. Și Maxim Ivanovici i a trimis pețitoare, două mătuși mai sărace care trăiau într un târgușor din aceeași gubernie. Le adusese de acolo anume pentru asta. Nu știu dacă îi erau chiar mătuși bune, dar oricum, erau neamuri; în felul ăsta voia să i arate văduvei cât o cinstește. Pețitoarele s au apucat s o momească, s o lingușească și nu se mai dezlipeau de lângă ea, tot căznindu se s o înduplece. I a trimis Maxim Ivanovici și femei din oraș s o pețească, neveste de negustori, de funcționari, până și pe nevasta protopopului de la catedrală; tot orașul s a ținut de capul ei, dar degeaba, văduva era prea scârbită: «Dacă ar putea să învie copilașii mei, aș mai zice, dar așa, ce rost are? Și față de ei aș săvârși un păcat greu!» Și arhiereul a încercat s o înduplece, șoptindu i la ureche: «Tu, zice, ai putea să l schimbi, să faci din el alt om». Biata femeie era îngrozită. Lumea însă se mira de ea: «Auzi, să dea cu piciorul la așa noroc!» Dar să vezi cu ce a câștigat o până la urmă: «Oricum, zice, sinucigașul nu mai era un copil neștiutor, era băiat mare, îi trecuse și vremea să primească sfânta împărtășanie fără să se spovedească, așa că tot trebuie să dea socoteală de păcatul lui, cât de cât. Dacă te cununi însă cu mine, mă leg să zidesc o biserică pentru veșnica pomenire a sufletului copilului.» Numai făgăduiala asta a înduplecat o pe văduvă să se mărite cu el. Și mare a fost mirarea oamenilor când au văzut că din prima zi au trăit în cea mai deplină înțelegere, cu frica lui Dumnezeu, că țineau cu adevărat unul la altul, de parcă ar fi fost un singur suflet în două trupuri. Ea a rămas grea chiar în iarna aceea și atunci au început să colinde împreună casele Domnului și să i ceară lui Dumnezeu milă și iertare. S au dus și la trei mănăstiri, ca să li se prorocească viitorul din cărțile sfinte. El s a ținut de făgăduială și a ridicat o biserică, iar în oraș a zidit un spital și un azil. O parte din avere a împărțit o la văduve și la orfani. Și a adus aminte de toți cei pe care i a jecmănit și a vrut să le dea totul înapoi; a început să arunce în dreapta și în stânga cu banii, așa că până și nevastă sa și arhiereul au trebuit să l țină în frâu, spunându i: «Ajunge cât ai făcut!» Maxim Ivanovici i a ascultat, dar tot a zis: «Eu, zice, l am înșelat atunci la socoteală pe Foma». Și Foma a primit tot ce i se cuvenea; bietului om nici nu i a venit să creadă, i au dat și lacrimile: eu, zice, n am cerut nimic... oricum eram mulțumit, dar de azi înainte am să mă rog neîncetat lui Dumnezeu să vă aibă în paza lui». Faptele bune ale lui Maxim Ivanovici le au mers oamenilor drept la inimă, căci adevărat se spune: pilda cea bună dă roade. Iar prin părțile acelea oamenii sunt buni.
Fabrica a dat o în seama nevesti și, care a făcut o rânduială de o mai pomenesc oamenii și azi. De băutură însă Maxim Ivanovici nu s a lăsat, dar când îl apucau pandaliile, ea îl ținea din scurt și până la urmă l a și lecuit. Cu timpul a început să vorbească cuviincios, până și glasul i s a îmblânzit, s a făcut cum nu se poate mai milos, chiar și față de animale: o dată, când a văzut pe fereastră un țăran lovindu și fără îndurare calul cu biciul peste ochi, i a cumpărat numaidecât calul, plătindu i de două ori mai mult decât făcea. Când îl căutai avea ochii înlăcrimați, se lăsa foarte ușor înduioșat, era destul să i spună cineva ceva, ca să l podidească lacrimile. Când i a venit femeii sorocul să nască, s a milostivit Domnul în sfârșit de rugăciunile lor și le a dăruit un fiu, și atunci sufletul lui Maxim Ivanovici s a înveselit pentru prima oară după nenorocire. A împărțit bani cu nemiluita la săraci, pe mulți i a iertat de datorii, iar la botez a poftit tot orașul. Dar a doua zi după petrecere s a întunecat ca noaptea la față. Când a văzut nevastă sa că nu era în apele lui, i a adus copilașul cel nou născut: «Ne a iertat, zice, răposatul băiat, l au înduplecat lacrimile și rugăciunile noastre». Trebuie să spun că despre asta nu mai pomenise de un an, de când se cununaseră, deși, în taină, fiecare era muncit de acest gând. Atunci Maxim Ivanovici i a aruncat o privire întunecată ca noaptea: «Nu te pripi, zice, că vezi tu, de un an întreg răposatul nu mi s a mai arătat, dar astă noapte l am visat iarăși». «A vorbit atât de ciudat, că pentru prima oară mi a pătruns și mie groaza în suflet», povestea nevastă sa mai târziu.
Căci nu degeaba i se arătase băiatul în vis. Nici n a apucat bine Maxim Ivanovici să și termine vorba, că din clipa aceea, ca un făcut, copilașul s a și îmbolnăvit. Și opt zile a tot bolit. Bieții oameni s au rugat zi și noapte, au chemat fel de fel de doctori, au adus și cu trenul pe cel mai de seamă doctor de la Moscova, dar ăsta cum a venit s a și înfuriat: «Eu, zice, sunt cel mai de seamă doctor de la Moscova, și acolo mă așteaptă o lume întreagă». Le a spus să i dea copilului niște picături și s a grăbit să plece, după ce a luat nici mai mult nici mai puțin decât opt sute de ruble. Iar până în seară copilașul s a prăpădit.
Și ce crezi că s a întâmplat după aceea? Maxim Ivanovici a trecut toată averea pe numele iubitei lui neveste, i a dat în mână toți banii și hârtiile, a pus bună rânduială în toate, după lege, apoi s a înfățișat înaintea femeii și i s a ploconit până la pământ: «Lasă mă să plec, nevastă neprețuită, să mi mântuiesc sufletul, cât mai e timp. Dacă nici acum n oi izbuti să mi curăț sufletul de păcate, n am să mă întorc niciodată. Cu toate că o viață întreagă am fost crud și nemilos și am asuprit oamenii, trag nădejde că Domnul se va milostivi de mine, dacă de acum înainte voi trăi în chin și pocăință, colindând sfintele lăcașuri, căci numai bunul Dumnezeu știe cât îmi este de greu să părăsesc totul, cum mi se mai rupe inima». Nevastă sa îl tot ruga, sărmana, topindu se de plâns: «Numai pe tine te mai am pe lume, cui mă lași, cui mă lași? De un an, de când trăim împreună, inima mi s a umplut de dragoste și de milă pentru tine». Tot orașul a stăruit o lună întreagă pe lângă el să se răzgândească. Toți l au rugat, și când au văzut că nu e chip să l înduplece, au hotărât să l urmărească pas cu pas și să l oprească cu sila. Dar el n a ținut seama de nimic și într o noapte a plecat pe furiș și dus a fost. Și de atunci, după câte am auzit, străbate țara în lung și n lat de la un sfânt lăcaș la altul, ducând o viață smerită și cucernică, iar nevestei lui dragi nu i trimite vești decât o dată pe an..."


CAPITOLUL AL PATRULEA

Acum mă apropii de ultima catastrofă, cu care se încheie însemnările mele. Dar înainte de a merge mai departe, trebuie să anticipez asupra evenimentelor și să explic un fapt despre care habar n am avut când s au petrecut toate câte urmează, și pe care l am aflat și l am înțeles pe deplin abia cu mult mai târziu, adică după ce totul s a sfârșit. Dacă n aș face o, aș fi nevoit să vorbesc în enigme, în loc să redau limpede lucrurile. De aceea, cu riscul de a încălca așa zisele canoane literare, voi da mai jos o explicație simplă, obiectivă, nepărtinitoare, ca o informație din gazetă, ca și cum nu m ar privi câtuși de puțin.
Iată cum stau lucrurile: Lambert, prietenul meu din copilărie, făcea parte, dacă nu mă înșel, și sunt mai mult ca sigur că nu mă înșel, dintr una din acele bande infame de escroci mărunți, înjghebate cu scopul de a săvârși ceea ce se numește azi șantaj, care încă nu este prevăzut în codul nostru penal, și deci, nu poate fi pedepsit. Banda în care intrase Lambert opera la Moscova și avea la activul ei destule ticăloșii (după cum a ieșit la iveală mai târziu, când banda a fost în cea mai mare parte demascată). Am aflat ulterior că un timp șeful ei de la Moscova fusese un om în vârstă, extrem de abil, inteligent și cu multă experiență. Banda opera când în totalitatea ei, când în grupuri izolate. Sub conducerea șefului ei, comisese pe lângă o serie de potlogării cât se poate de murdare și scabroase (despre care s a și scris în gazete) unele escrocherii destul de complicate, chiar subtile. Am aflat și eu de câteva, dar n are rost să intru în amănunte. Menționez numai că în general metoda lor era să surprindă anumite secrete ale unor oameni foarte cinstiți și uneori de mare vază; după aceea, dumnealor se prezentau la aceste persoane și le amenințau că vor da în vileag anumite documente compromițătoare (pe care de multe ori nici nu le aveau), dacă nu vor primi o sumă de bani în schimbul tăcerii lor. Dezvăluirea anumitor lucruri, care, deși nu constituie un păcat, și cu atât mai puțin un delict, înspăimântă chiar și pe un om cumsecade și curajos. De aceea banda căuta să tragă foloase mai cu seamă de pe urma secretelor familiale. Ca să arăt cât de dibaci lucra uneori șeful ei, voi povesti pe scurt o astfel de potlogărie, rezumându o în trei rânduri și lăsând amănuntele la o parte, într o familie foarte onorabilă s a petrecut un lucru condamnabil atât din punct de vedere moral, cât și juridic: soția unui om cunoscut și respectat de toată lumea întreținea în secret legături amoroase cu un ofițer tânăr și bogat. Prinzând de veste, escrocii au procedat astfel: întâi și ntâi i au pus în vedere ofițerului că vor aduce totul la cunoștința soțului. N aveau, firește, nici cea mai mică dovadă, ofițerul știa prea bine acest lucru, pe care, de altfel, nici ei nu i l au tăinuit; dar în cazul acela procedeul s a dovedit foarte dibaci, fiindcă toată șmecheria lor consta în socoteala că soțul, o dată ce va fi pus la curent, va reacționa absolut la fel și va lua exact aceleași măsuri ca și atunci când ar fi fost pus în fața unor dovezi incontestabile. Ei se bizuiau pe firea acestui om și pe situația lui familială, cunoscându le temeinic pe amândouă, datorită faptului că din bandă făcea parte și un tânăr din cea mai bună societate, care izbutise în prealabil să obțină informațiile necesare. Astfel l au jecmănit pe amant de o sumă frumușică, și fără nici un risc pentru ei, deoarece însuși păgubașul ținea ca totul să rămână secret.
Lambert, deși fusese complice la unele operații ale bandei, nu făcea propriu zis parte din ea; prinzând însă gust, începuse să acționeze singur, cu titlu de experiență. Trebuie să spun dinainte că nu prea era înzestrat din fire pentru asta. Ce i drept, era foarte deștept și calculat, dar prea pripit, și pe deasupra naiv, mai bine zis lipsit de experiență, necunoscând nici oamenii, nici societatea. El, bunăoară, nu și dădea seama, pare se, de rolul important pe care l juca șeful bandei de la Moscova, își închipuia că nu i mare lucru să pui la cale și să duci la bun sfârșit astfel de operații. În sfârșit, socotea că aproape toți oamenii sunt la fel de ticăloși ca el. Dacă îi trecea prin cap că cineva se teme sau trebuie să se teamă din anumite motive, presupunerea lui se transforma numaidecât în convingere. Mai avea încă o trăsătură pe care nu știu cum s o numesc, dar pe care voi căuta s o ilustrez mai târziu prin fapte: după părerea mea, era destul de primitiv și nu numai că nu credea în sentimente bune și nobile, dar mai mult, nici măcar nu le putea concepe.
Venise la Petersburg, unde dorea de mult să se stabilească, fiindcă socotea că aci va găsi un teren mai vast de activitate, și totodată fiindcă la Moscova făcuse cândva o bucată unuia care acum îl urmărea ca să i plătească polița. De îndată ce sosise la Petersburg, intrase în legătură cu un vechi complice de al său, dar cum terenul se dovedi mai puțin prielnic, trebui să se mulțumească doar cu mici matrapazlâcuri. Cu toate că își făcuse unele relații, nu izbutise încă să întreprindă nimic serios: "În orașul ăsta nu găsești un om mai acătării, toți sunt niște neisprăviți", l am auzit și eu spunând de multe ori. Dar iată că într o bună dimineață, când se crăpa de ziuă, a dat din întâmplare peste mine, zăcând înghețat sub un gard, și atunci, pe neașteptate, i s a ivit prilejul să facă o "afacere grasă", după părerea lui. Acest prilej i l oferisem chiar eu, flecărind în neștire pe când mă dezmorțeam în dimineața aceea, în odaia lui. E drept că vorbisem fără nici o noimă, ca un om care aiurează, totuși, din palavrele mele reieșea limpede că din toate umilințele îndurate în ziua aceea fatală, cel mai rău mă durea jignirea adusă de Bioring și de ea: altfel nu i aș fi vorbit atunci numai despre asta lui Lambert, i aș fi pomenit bunăoară și despre Zerșcikov, ceea ce nu s a întâmplat însă, cum am aflat mai târziu chiar de la Lambert. Și unde mai pui că și entuziasmul mă făcea să mi pierd orice măsură, dacă în dimineața aceea de coșmar ajunsesem să văd în Lambert și în Alphonsine niște binefăcători, niște adevărați salvatori! Pe urmă, în timpul convalescenței, pe când mai zăceam în pat și mă tot întrebam ce putuse să aleagă Lambert din palavrele mele, și cât îi dezvăluisem, nici prin minte nu mi a trecut că îi trădasem atât de mult. Desigur, judecând după remușcările mele, bănuiam încă de pe atunci că pesemne mă luase gura pe dinainte, deși, repet, nici nu mi aș fi închipuit că mersesem chiar atât de departe! Speram, ba chiar mă bizuiam pe faptul că în dimineața aceea nici nu fusesem în stare să rostesc deslușit cuvintele — de altfel, singurul lucru pe care mi l aminteam precis — deși pe urmă s a dovedit că atunci vorbisem cu mult mai limpede decât presupuneam și speram eu mai târziu. Ce e mai grav e că toate astea au ieșit la iveală abia mai târziu, după multă vreme, și de aici mi s a și tras nenorocirea.
Din delirul meu, din palavrele, bâiguielile, exclamațiile de entuziasm și toate celelalte, el aflase în primul rând o mulțime de nume și chiar unele adrese. În al doilea rând, își făcuse o idee destul de precisă despre situația persoanelor respective (a bătrânului prinț, a ei, a lui Bioring, a Annei Andreevna și chiar a lui Versilov); în al treilea rând, înțelesese că mă simt jignit și caut să mă răzbun, și, în sfârșit, în al patrulea rând, aflase până și lucrul cel mai important, și anume că există o hârtie misterioasă, ascunsă de cineva, o scrisoare, care dacă ar ajunge în mâna prințului, un bătrân cam țicnit, acesta, aflând din ea că propria lui fiică, socotindu l nebun, a și "recurs la sfatul unor juriști", ca să l pună sub interdicție, sau își va pierde mințile cu desăvârșire, sau o va alunga pe ea din casă și o va dezmoșteni, sau se va însura cu o oarecare domnișoară Versilova, cu care în orice caz ar dori să se căsătorească, dacă nu l ar împiedica familia. Într un cuvânt, Lambert înțelesese foarte multe, deși problema mai avea pentru el tot atâtea aspecte nelămurite; în orice caz, pentru un escroc versat în șantaje și atâta ar fi fost de ajuns ca să prindă firul întregii istorii. Cum am fugit atunci de sub paza Alphonsinei, el mi a și căutat adresa (și încă pe calea cea mai simplă: de la biroul de adrese); pe urmă a început numaidecât să culeagă informații, ca să se convingă dacă toate persoanele de care îi pomenisem există într adevăr, și abia după aceea a pornit la acțiune.
Planul lui se întemeia pe existența unei anumite hârtii care se găsea în posesia mea, și Lambert nu se îndoia câtuși de puțin că această hârtie este de importanță vitală. Las la o parte o împrejurare despre care cred că e mai bine să vorbesc la locul și la timpul său; deocamdată menționez numai că mai cu seamă această împrejurare a întărit convingerea lui Lambert că scrisoarea există într adevăr și mai ales că prezintă o mare importanță. (Trebuie să spun de pe acum că a fost o împrejurare fatală, pe care n o puteam bănui nu numai atunci, dar nici mai târziu; abia la sfârșit a ieșit la iveală, după catastrofă, când lucrurile s au lămurit de la sine.) Așadar, după ce presupunerea pe care se bizuia s a confirmat, Lambert a făcut primul pas, și anume, s a dus la Anna Andreevna.
Totuși, până în ziua de azi a rămas pentru mine de neînțeles cum de a putut un individ de teapa lui Lambert să se strecoare până la o ființă atât de nobilă și de distantă ca Anna Andreevna și să i se vâre în suflet. E drept că și luase toate informațiile cu privire la persoana ei, dar oare asta era de ajuns? E drept că umbla foarte elegant îmbrăcat, că vorbea franțuzește, dar cu toate astea, cum a putut Anna Andreevna să nu vadă numaidecât că este un escroc? Nu mi rămâne decât să presupun că tocmai de un escroc avea ea nevoie atunci. Să fie oare cu putință?
N am izbutit niciodată să aflu amănunte în legătură cu întâlnirea lor, totuși, mai târziu, m am străduit adesea să mi imaginez această scenă. Presupunerea cea mai verosimilă e că din prima clipă Lambert s a dat drept cel mai bun prieten al meu din copilărie, prefăcându se foarte îngrijorat de soarta mea, tocmai fiindcă ținea, chipurile, nespus de mult la mine. Firește însă, că de la prima întâlnire i a strecurat o aluzie cât se poate de transparentă la existența unei anumite scrisori care se găsește în mâna mea, dându i în același timp a înțelege că este o taină pe care numai el, Lambert, o cunoaște, și că eu aș avea de gând să folosesc această scrisoare, pentru a mă răzbuna pe văduva generalului Ahmakov și așa mai departe; în orice caz a fost în stare să i explice cât se poate de precis importanța și valoarea acelei hârtii. Cât despre Anna Andreevna, în momentul acela se găsea într o asemenea situație, încât nu putea să rămână indiferentă la o veste atât de promițătoare, nu putea să nu l asculte cu cea mai mare atenție și... să nu cadă în cursă, că de, era vorba de "lupta pentru existență". Tocmai atunci fusese despărțită de logodnicul ei, care era sechestrat la Þarskoie Selo și supravegheat îndeaproape; mai mult, ea însăși fusese pusă sub tutelă. Așadar, cum era să n o bucure o descoperire atât de senzațională? De astă dată nu mai era vorba de trăncăneli muierești pe care să i le șoptești la ureche prințului, de tânguiri și de lacrimi, de minciuni și clevetiri, de astă dată exista un document, scris negru pe alb, care dovedește în mod incontestabil intențiile perfide ale propriei lui fiice și ale tuturor celor care caută să l îndepărteze de logodnica lui, prin urmare, dacă nu vrea să ajungă într un ospiciu de nebuni, singura lui scăpare e să rupă numaidecât cu familia și să se refugieze la ea, adică la Anna Andreevna, unicul lui sprijin, și să se cunune cu ea chiar a doua zi.
S ar putea însă ca Lambert să nu fi folosit nici un vicleșug față de ea, ci dimpotrivă să i fi spus chiar de la început pe șleau: "Mademoiselle, ai de ales: sau rămâi fată bătrână, sau ajungi prințesă și milionară. Numai eu te pot ajuta, și iată cum: există în manile unui tânăr un anumit document pe care sunt gata să ți l aduc... dacă îmi iscăleși o poliță de treizeci de mii de ruble". Înclin să cred că întocmai așa s au petrecut lucrurile. Doar îi socotea pe toți oamenii la fel de ticăloși ca el; repet, ticăloșia lui era atât de inconștientă, atât de naivă, încât mergea uneori până la inocență. Dar, oricum s ar fi petrecut lucrurile, chiar dacă Lambert ar fi fost bădăran, e foarte probabil că Anna Andreevna n a rămas descumpănită nici o clipă, ci dimpotrivă, a știut să se stăpânească foarte bine și l a ascultat până la capăt pe șantajist, lăsându l să vorbească pe limba lui, și asta numai fiindcă este o persoană cu "vederi largi". Bineînțeles că la început o fi roșit puțin, dar pe urmă și a călcat pe inimă și l a ascultat până la capăt. Când mi o închipui pe fata asta dinstantă, mândră, cu adevărat demnă și atât de inteligentă mergând mână în mână cu Lambert, nu pot spune decât... halal inteligență! Numai la noi în Rusia, unde oamenii se dau în vânt după "vederi largi", poate merge cineva atât de departe cu inteligența, și încă o femeie, și în asemenea împrejurări!
Ca să nu mai lungesc vorba, până să ies eu pentru prima oară din casă după boală, Lambert își ticluise două planuri (lucru pe care astăzi îl știu sigur): primul era să ia de la Anna Andreevna o poliță de cel puțin treizeci de mii de ruble, în schimbul scrisorii, și apoi s o ajute să l sperie pe prinț, să l răpească și să l cunune prin surprindere cu ea; totul era pus la punct până în cele mai mici amănunte și, ca să treacă la acțiune, nu mai așteptau decât ajutorul meu, mai bine zis, scrisoarea.
Al doilea plan era s o trădeze pe Anna Andreevna, să i întoarcă spatele și să vândă hârtia generălesei Ahmakova, dacă afacerea ar fi fost mai rentabilă. În cazul acesta, în calculele lui intra și Bioring. Pe Ahmakova deocamdată o urmărea numai, nu se dusese încă la ea, fiindcă mă aștepta pe mine.
Se înțelege că avea nevoie de mine, mai bine zis nu de mine, ci de scrisoare! Și în ceea ce mă privește își făcuse două planuri. Primul era să înfrângă orice rezistență morală și fizică din partea mea, apoi să mă ia părtaș și, dacă n o avea încotro, să împartă banii pe din două cu mine. Al doilea plan îl ispitea însă cu mult mai mult. Iată în ce consta: să mă păcălească ca pe un țânc și să mi fure scrisoarea sau, la nevoie, să mi o smulgă cu forța. Mai ales în acest plan își punea toate speranțele. Repet: datorită unei anumite împrejurări, pe care, după cum am mai spus, o voi arăta mai târziu, el era aproape sigur de succesul celui de al doilea plan. În orice caz mă aștepta cu înfrigurare, căci de mine depindea totul, atât alegerea planului, cât și aplicarea lui.
Oricum, trebuie să i recunosc meritul că, până la însănătoșirea mea, a izbutit să și stăpânească firea impulsivă. În timpul bolii n a dat pe la mine decât o singură dată, și atunci s a mulțumit sa stea de vorbă cu Versilov; nu voia nici să mă sperie, nici să mă pună în gardă, și de aceea, până la deplina mea însănătoșire, căută să pară cât mai indiferent față de mine. Nu se temea câtuși de puțin că aș putea să vorbesc cu altcineva despre scrisoare, să i o încredințez sau s o distrug. Din câte îi spusesem, era îndreptățit să tragă concluzia că eu însumi doream foarte mult să păstrez secretul și mă temeam grozav să nu afle cineva de existența scrisorii. Nu s a îndoit nici o clipă că de îndată ce mă voi însănătoși primul meu drum va fi pe la el, nu la altcineva: doar Nastasia Egorovna venea la mine mai cu seamă din însărcinarea lui, știa, așadar, că prea mă roade curiozitatea și spaima ca să mă pot stăpâni... Unde mai pui că și luase toate măsurile de precauțiune, putea să afle până și ziua când voi ieși din casă, așa că nu era chip să scap de el, chiar dacă aș fi vrut.
Dar oricât de nerăbdător era Lambert să mă vadă, cred că Anna Andreevna mă aștepta cu și mai mare înfrigurare. Trebuie să recunosc că Lambert avea oarecare temeiuri s o tragă pe sfoară și vinovată era ea însăși. În ciuda faptului indiscutabil că încheiaseră un pact (de asta sunt convins, chiar dacă nu știu în ce termeni), până în ultima clipă Anna Andreevna n a fost complet sinceră, nu și a deschis sufletul față de el. I a dat a înțelege că e de acord cu propunerea și cu condițiile lui, dar numai atât; probabil că l a lăsat să și expună planul în toate amănuntele, dar nu l a aprobat decât prin tăcere. Am aflat destule date ca să pot trage această concluzie; pricina era că mă aștepta pe mine. Sunt ferm convins că prefera să aibă de a face cu mine, decât cu un nemernic ca Lambert, ceea ce e și de înțeles; dar greșeala ei a fost că s a purtat astfel, încât, până la urmă a înțeles și Lambert acest lucru. Lambert n avea decât de pierdut dacă, peste capul lui, ea m ar fi convins să i dau scrisoarea și s ar fi înțeles cu mine, mai ales că pe atunci el nu se mai îndoia câtuși de puțin de reușita "afacerii". Altul în locul lui ar fi șovăit, sau ar mai fi păstrat oarecare îndoieli; Lambert însă era tânăr, sigur de sine, hrăpăreț și nerăbdător la culme, nu prea cunoștea oamenii și de aceea îi socotea pe toți ticăloși; un astfel de om nu putea să aibă nici cea mai mică îndoială, cu atât mai mult cu cât prin diferite tertipuri îi smulsese Annei Andreevna confirmarea tuturor presupunerilor lui.
Se mai pune încă o ultimă întrebare, poate chiar cea mai importantă: oare pe atunci Versilov știa ceva de planurile lui Lambert, își punea oare vreo speranță oricât de vagă în ele? Nu, câtuși de puțin, pe atunci încă nu, deși poate că încă de pe atunci fusese aruncat cuvântul fatal... Dar ajunge, trebuie să mă opresc aici, ca să nu anticipez prea mult.
Și acum să încerc să lămuresc ce era în capul meu. Știam eu ceva până să ies pentru prima oară din casă, și ce anume? La începutul acestei explicații am arătat că până atunci nu știusem nimic, că toate acestea le am aflat prea târziu, abia după ce totul s a sfârșit. Asta e adevărul, dar este oare tot adevărul? Nu chiar tot; e de netăgăduit că știam ceva, chiar prea mult, dar pe ce cale ajunsesem să știu? Cititorul n are decât să și aducă aminte de visul meu! Dacă am putut avea un asemenea vis, dacă el a mocnit în inima mea, dacă el s a întruchipat în această formă, mai erau foarte multe lucruri pe care dacă nu le știam, le intuiam, pornind de la ceea ce am expus adineauri, lucruri pe care, în realitate le am aflat abia "după ce totul s a terminat". Chiar dacă nu aveam anumite date, totuși inima mea era frământată de presimțiri și duhurile rele puseseră stăpânire pe visele mele. Și iată că mă simțeam irezistibil atras de omul acesta, deși îl cunoșteam perfect, mai mult chiar, îl intuiam până în cele mai mici amănunte! Dar de ce mă atrăgea atât de mult? Închipuiți vă că acum, în momentul când scriu, mi se pare ca încă de pe atunci știam foarte bine de ce mă atrăgea, deși repet, n aș fi avut de unde să știu. Poate că cititorul mă va înțelege totuși. Acum însă mă întorc la fapte și le voi înșira în ordinea în care s au petrecut.
Iată cum a început totul: într o seară, cu două zile înainte de a ieși eu din casă, Liza s a întors din oraș tremurând de mânie. Se vedea că fusese jignită îngrozitor, și într adevăr, i se întâmplase ceva de neînchipuit.
Am pomenit mai înainte despre relațiile ei cu Vasin. Ea se ducea la el nu numai ca să ne arate că nu are nevoie de noi, ci fiindcă îl prețuia cu adevărat pe Vasin. Se cunoșteau încă de la Luga și mie mi se păruse întotdeauna că Vasin nu este indiferent față de ea. Când o lovise nenorocirea, era firesc să pună preț pe sfatul unui om cu o judecată atât de limpede, obiectivă, întemeiată pe principii morale înalte, cum îl socotea ea pe Vasin. Unde mai pui că femeile nu se prea pricep să cântărească inteligența unui bărbat, dacă acesta le place, și sunt gata să ia paradoxurile lui drept concluzii logice, mai ales când ele coincid cu propriile lor dorințe. Liza ținea la Vasin mai ales fiindcă arăta înțelegere pentru situația ei și simpatie față de prinț, după cum i se păruse la început. Cum bănuia adevăratele lui sentimente față de ea, Liza îl aprecia cu atât mai mult pentru simpatia pe care i o inspira rivalul său. În schimb prințul, căruia ea însăși i a povestit că se duce uneori să se sfătuiască cu Vasin, a primit de la început această veste cu vădită enervare, fiindcă îi stârnise gelozia. Liza, jignită de gelozia lui, a continuat dinadins să se ducă pe la Vasin. Prințul n a mai sâcâit o, dar era întotdeauna posomorât. Liza mi a povestit însă mai târziu (după foarte multă vreme) că foarte curând Vasin a dezamăgit o; era atât de calm, încât tocmai calmul lui imperturbabil, care l plăcuse atât de mult la început, o enerva din ce în ce mai tare. Ce i drept, avea o minte lucidă, și într adevăr îi dăduse câteva sfaturi foarte bune în aparență, dar ca un făcut, nici unul dintre ele nu putea fi pus în practică. Uneori judeca lucrurile cu prea multă răceală, prea de sus, fără să țină seama de sentimentele Lizei, devenind din ce în ce mai lipsit de tact, schimbare pe care ea o atribuia unui dispreț inconștient, dar tot mai vădit pentru situația ei. O dată Liza i a mulțumit că se arată totdeauna atât de binevoitor față de mine și că, având o inteligență cu mult superioară, vorbește cu mine de la egal la egal (de fapt i a reprodus cuvintele mele). El i a răspuns:
— Te înșeli și într o privință și în alta. Mă port așa cu el, fiindcă socotesc că nu se deosebește cu nimic de toți ceilalți oameni. Nu l găsesc mai prost decât orice om inteligent, nici mai rău decât orice om bun. Eu mă port la fel cu toată lumea, fiindcă după părerea mea toți oamenii sunt la fel.
— Se poate să nu ți dai seama de deosebirile dintre ei?
— O, desigur, fiecare se deosebește prin ceva de ceilalți, dar pentru mine aceste deosebiri nu există, fiindcă nu mă privesc; pentru mine toți oamenii sunt egali și totul mi e egal, de aceea mă și arăt la fel de binevoitor față de toți.
— Și o astfel de viață nu te nemulțumește?
— Nu, fiindcă sunt mulțumit de mine.
— Și nu ți dorești niciodată nimic?
— Ba da, însă nu prea tare. Am nevoie de foarte puțin, doar de strictul necesar. Oare nu i totuna dacă port haine de aur sau astea pe care le vezi? Vasin rămâne tot Vasin, oricum s ar îmbrăca. Nu râvnesc la nici un fel de măriri, căci există oare pe lume funcții și ranguri oricât de înalte care să nu fie mai prejos decât mine?
Liza mi a dat cuvântul ei de onoare că întocmai așa îi vorbise o dată. Ce i drept, e greu să judeci cuvintele cuiva fără să cunoști împrejurările în care au fost rostite.
Cu timpul, Liza a ajuns la concluzia că și față de prinț Vasin se arăta atât de îngăduitor nu fiindcă ține la ea, ci numai fiindcă socotește că toți oamenii sunt la fel, fiindcă pentru el "nu există deosebiri"; totuși, spre sfârșit, indiferența lui Vasin începu să se destrame, nu numai că îl condamna pe prinț, dar vorbea despre el cu o ironie mușcătoare. Nu și a schimbat atitudinea nici atunci când și a dat seama că o scoate din sărite pe Liza. Culmea e că întotdeauna vorbea foarte blajin și nici măcar atunci când îl condamna pe prinț nu manifesta indignare, ci, pur și simplu, îi demonstra pe cale logică cât de nemernic era eroul ei; dar tocmai logica raționamentului sublinia ironia. În cele din uirmă, i a demonstrat fără s o cruțe cât de "absurdă" este dragostea ei, pe care și o impune numai din încăpățânare. "Sentimentele dumitale se întemeiază pe o eroare, și orice eroare se cere neapărat îndreptată, de cum îți dai seama de ea."
Acest lucru i l spusese chiar în ziua aceea; Liza, revoltată, s a ridicat de pe scaun și a dat să plece. Atunci, omul acesta atât de înțelept a făcut un gest cu totul neașteptat: cu un aer solemn și totodată emoționat a cerut o în căsătorie. Liza i a trântit în față că este un neghiob și a plecat.
Să propună unei femei să trădeze pe un nenorocit, mai ales atunci când așteaptă un copil de la acest nenorocit, numai pe motiv că "n o merită" — iată de ce e în stare un asemenea înțelept. După părerea mea, asta nu dovedește decât o gândire îngrozitor de abstractă și o totală necunoaștere a vieții, care se datoresc unui orgoliu fără margini. Culmea e că, după cum bine și a dat seama Liza, Vasin era chiar mândru de gestul lui, dacă n ar fi fost decât pentru faptul că o știa gravidă. Cu lacrimi de indignare în ochi, Liza a alergat la prinț, care nu s a arătat cu nimic mai prejos decât Vasin: deși din ceea ce i a povestit ea putea să se convingă desigur cât de neîntemeiată era gelozia lui, și a ieșit din minți. De altfel, așa sunt toți oamenii geloși! I a făcut o scenă îngrozitoare și a jignit o atât de adânc, încât era cât pe aci să rupă pe loc legătura cu el.
Când s a întors acasă a izbutit cu greu să se stăpânească, nu s a putut opri însă să se destăinuiască mamei. În seara aceea s au înțeles iarăși ca înainte, gheața dintre ele s a spart; se vede că, după obiceiul lor, au plâns în voie, una în brațele celeilalte, fiindcă după aceea Liza părea să se fi liniștit, deși era foarte posomorâtă. Toată seara a stat nemișcată în camera lui Makar Ivanovici, fără să scoată un cuvânt, ascultând însă cu atenție ceea ce spunea bătrânul. De la întâmplarea aceea cu scăunelul, Liza se arăta extrem de respectuoasă față de el, chiar sfioasă, deși era tot atât de tăcută ca înainte.
Dar în seara aceea Makar Ivanovici a dat pe neașteptate discuției o întorsătură ciudată; adaug că de dimineață Versilov vorbise cu doctorul despre sănătatea bătrânului și amândoi păruseră foarte îngrijorați. Trebuie să mai spun de asemenea că de câteva zile toți ai casei ne pregăteam să serbăm aniversarea mamei, de care ne mai despărțeau cinci zile, și că vorbeam adesea despre asta. Cu acest prilej pe Makar Ivanovici l au năpădit deodată amintirile și a început să povestească de copilăria mamei, de pe vremea când "nici nu se ținea încă pe piciorușe". "Voia s o țin tot timpul în brațe, își amintea bătrânul, și tot eu am învățat o să umble; uneori o puneam într un colț al odăii, apoi mă depărtam cu vreo trei pași și o strigam, iar ea alerga fără teamă către mine, râzând, și când era destul de aproape, îmi sărea de gât. Pe urmă am început să ți povestesc basme, Sofia... Andreevna, și tare ți mai plăceau; erai în stare să mă asculți câte două ceasuri, șezând pe genunchii mei. Toți ai casei se mirau: «Ia te uită cum l a îndrăgit pe Makar!» Altă dată te duceam în pădure, căutam o tufă de zmeură, te așezam lângă ea și pe când mâncai îți ciopleam câte un fluier. Și după ce ne săturam de plimbare, te duceam în brațe acasă și mi adormeai cu căpșorul pe umăr. O dată te ai speriat de lup și ai alergat, tremurând toată, dar nici vorbă să fi fost vreun lup prin apropiere."
— De asta mi aduc aminte, spuse mama.
— Adevărat?
— De multe îmi amintesc. De când m am pomenit pe lume am avut parte de dragostea și de ocrotirea dumitale, rosti mama cu un glas cald, roșind deodată.
După o pauză, Makar Ivanovici urmă:
— Vă cer iertare, copilașii mei, că eu mă duc. Simt că mi s a împlinit sorocul, voi mi ați mângâiat bătrânețele și mi ați alinat toate durerile; vă mulțumesc din suflet dragii mei.
— Lasă, Makar Ivanovici, ce vorbe s astea! exclamă Versilov, destul de îngrijorat. Chiar doctorul mi a spus adineauri că ți merge mult mai bine.
Mama asculta, speriată.
— Ei, ce știe Alexandr Semionovici al vostru!.... făcu Makar Ivanovici zâmbind. E un om tare de treabă, dar atât. Fiți pe pace, dragii mei, doar n oți fi crezând că mă tem de moarte. Azi dimineață, după rugăciune, mi a spus inima că n am să mai ies din odaia asta, se vede că asta e voința Domnului. Dacă e așa, binecuvântat fie numele Domnului; atâta doar că nu mă mai satur privindu vă. Și mult încercatul Iov își găsea alinare când se uita la copilașii săi cei mici. Dar asta nu înseamnă că nu și mai aducea aminte de cei pe care îi luase Dumnezeu. E cu neputință să i fi uitat! Numai că, pe măsură ce trec anii, durerile se împletesc cu bucuriile și chiar dacă mai oftezi când îți amintești de ele, inima ți e senină și împăcată, căci așa ne e dat pe lumea asta: fiecare suflet să fie și încercat și mângâiat. Mi am pus în gând, copiii mei, să vă mai spun câte ceva, urmă el cu un zâmbet liniștit și luminos pe care nu l voi uita niciodată, și se întoarse spre mine: tu, puiule, să ții ca la ochii din cap la sfânta biserică și dacă așa o fi vremea, să fii gata să și mori pentru ea; dar stai, nu te speria, nu trebuie să te pregătești de moarte chiar acum, mă liniști el zâmbind. Până acum poate nici nu te ai gândit la asta, dar nu i nimic, ai să te gândești mai târziu. Și uite ce mai vreau să ți spun : când ai de gând să faci o faptă bună, fă o în numele Domnului, și nu de ochii lumii. Iar când ai luat o hotărâre, ține te de ea și nu te da bătut cum dai de greu; fă totul cu chibzuială, nu te pripi și nu te apuca de mai multe lucruri deodată; iată sfaturile pe care voiam să ți le dau. Și apoi, mai deprinde te să te rogi în fiecare zi cu râvnă. Þi am spus toate astea, că poate ți or prinde bine într o zi, când o să ți aduci aminte de vorbele mele. Și dumitale, Andrei Petrovici, aș fi vrut să ți spun ceva, dar n are rost, căci Domnul îți va lumina inima și fără ajutorul meu. Și apoi, de mult am încetat noi să vorbim despre asta, de când port un ghimpe în inimă. Acum însă, când mi a venit ceasul, aș vrea numai să ți amintesc... ce mi ai făgăduit atunci...
Rostise ultimele cuvinte aproape în șoaptă, cu ochii plecați.
— Makar Ivanovici! exclamă Versilov tulburat, și se ridică de pe scaun.
— Ei, lasă, nu te tulbura, boierule, ți am amintit și eu, așa într o doară... că de, eu sunt mai vinovat decât oricine înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că mi erai stăpân, n ar fi trebuit să ți îngădui slăbiciunea, de aceea nici tu, Sofia, nu ți mai amărî inima, fiindcă păcatul nu este al tău, ci al meu: socotesc că pe vremea aceea nu puteai să ai prea multă minte, și nici dumneata boierule, nu erai tocmai înțelept, spuse el zâmbind, în timp ce buzele îi tremurau de o durere ascunsă. Poate că ar fi trebuit să ți bag mințile în cap, fie și cu ciomagul, că de, mi erai nevastă și aveam dreptul s o fac, dar nu m a lăsat inima, fiindcă ai căzut în genunchi înaintea mea, plângând, și nu mi ai tăinuit nimic. I ai sărutat și picioarele. N aș vrea să crezi draga mea, că este o mustrare, am pomenit de asta numai ca să i aduc aminte lui Andrei Petrovici... măcar că un boier ca dumneata nu poate să și calce legământul, iar cununia o să răscumpere totul... Þi o spun față de copii, taică, deși mi ai fost stăpân...
Era grozav de tulburat și se uita țintă la Versilov, de parcă ar fi așteptat ca acesta să și reînnoiască legământul. Repet că totul era atât de neașteptat pentru mine, încât am rămas încremenit. Versilov era și el tot atât de emoționat: s a apropiat în tăcere de mama și a îmbrățișat o cu căldură; apoi mama s a dus la Makar Ivanovici și, fără să scoată o vorbă i a făcut o plecăciune până la pământ.
În sfârșit, a fost o scenă zguduitoare; în seara aceea, numai noi, familia, ne adunasem în camera bătrânului, nici măcar Tatiana Pavlovna nu era de față. Liza asculta tăcută și încordată; deodată s a ridicat și i a spus răspicat bătrânului: "Binecuvântează mă și pe mine, Makar Ivanovici, că sunt la grea cumpănă. Mâine se hotărăște soarta mea și aș vrea să te rogi astăzi pentru mine."
Apoi ieși brusc din cameră. Știu că Makar Ivanovici aflase de la mama despre situația ei. De altfel, în seara aceea îl vedeam pentru prima oară pe Versilov alături de mama; până atunci îmi păruse doar roaba lui. Când mi am dat seama cât de puțin îl cunoșteam pe acest om, pe care mă grăbisem să l condamn, am plecat rușinat în camera mea. Trebuie să mărturisesc că tocmai în perioada aceea eram mai nedumerit ca oricând în privința lui. Încă niciodată nu mi se păruse atât de complicat și de enigmatic ca atunci. De altfel, asta m a și determinat să scriu această poveste. Dar toate se vor lămuri la vremea lor.
"Așadar, mi am zis eu în sinea mea după ce m am culcat, se vede că s a legat față de Makar Ivanovici să se cunune cu mama, dacă o rămâne văduvă. El nici nu mi a pomenit de această făgăduială, deși mi a vorbit de multe ori despre Makar Ivanovici."
A doua zi Liza a lipsit până seara de acasă și când s a întors, destul de târziu, s a dus de a dreptul la Makar Ivanovici. Eu m am sfiit să intru, ca să nu i stingheresc, peste puțin, când am observat că era și mama acolo, că a mai intrat și Versilov, m am dus și eu. Liza ședea lângă bătrân și plângea cu capul pe umărul lui, în timp ca el o mângâia pe păr, tăcut și mâhnit.
Versilov mi a explicat (mai târziu, când a venit la mine) că prințul stăruia să se cunune cu Liza cât mai curând, încă înainte de proces. Liza nu se putea hotărî, deși situația ei o silea aproape să se hotărască. Și Makar Ivanovici "îi poruncea" să se cunune. Se înțelege că peste un timp situația s ar fi rezolvat de la sine, căci Liza, desigur, s ar fi măritat de bună voie, fără să șovăie și fără să mai ceară sfatul cuiva; în momentul acela însă fusese prea tare jignită de omul pe care l iubea și se simțea atât de înjosită de această dragoste, până și în proprii ei ochi, încât îi venea greu să se hotărască. Ea se codea atâta nu numai fiindcă fusese jignită, dar și fiindcă se mai ivise un motiv pe care eu nici nu l aș fi putut bănui.
— Ai auzit că tot tineretul acela din Petersburgskaia Storona a fost arestat ieri? mă întrebă Versilov pe neașteptate.
— Cum așa? Și Dergaciov? am strigat eu.
— Da. Și Vasin.
Am rămas uluit, mai ales când am auzit și de Vasin.
— Cum așa, și el e amestecat?! Doamne, ce are să se aleagă de ei? Și când te gândești că abia ieri Liza îi aducea învinuiri atât de grave!... Ce crezi că are să li se întâmple? Asta e isprava lui Stebelkov! Jur că numai el a făcut o!
— Hai să nu mai vorbim despre asta, îmi spuse Versilov, aruncându mi o privire ciudată, așa cum te uiți la un om care nu pricepe și nu intuiește nimic. Cine știe ce s a petrecut acolo și cine poate să prevadă ce i mai așteaptă? Voiam să te mai întreb ceva. Am auzit că vrei să ieși mâine din casă. Nu cumva ai de gând să te duci la prințul Serghei Petrovici?
— Firește, ăsta va fi primul meu drum, deși mărturisesc că mi e foarte penibil. Dar de ce mă întrebi? Vrei să i comunici ceva?
— Nu, n am nimic să i comunic, și apoi am să mă duc și eu pe acolo. Mi e tare milă de Liza. Ce sfat poate sa i dea Makar Ivanovici, când el însuși nu cunoaște nici oamenii, nici viața? Aș mai fi vrut să ți atrag atenția asupra unui lucru, dragul meu (de mult nu mi mai spusese așa) știi... de unii tineri... cum ar fi bunăoară fostul tău coleg de scoală Lambert... cred că ar trebui să te ferești, fiindcă sunt niște mari ticăloși... Voiam numai să te previn... Dar, în sfârșit, te privește, îmi dau seama că n am nici un drept...
— Andrei Petrovici! am strigat eu apucându l de mână, fără să mi dau seama, gata gata să mi pierd cumpătul, cum mi se întâmplă adesea. Scena s a petrecut pe întuneric. Andrei Petrovici, am tăcut tot timpul. Cred că ți ai dat seama de asta! Nu te ai întrebat oare de ce? Am tăcut numai fiindcă m am ferit să pătrund în tainele dumitale. Și sunt ferm hotărât să nu le aflu niciodată. Sunt un laș și mi e teamă ca nu cumva să fiu silit să te smulg din inima mea, dacă ți aș cunoaște secretele. Și tare n aș vrea să se întâmple acest lucru. Atunci ce rost are să te amesteci dumneata în secretele mele? Ce te privește unde mă duc și cu cine mă întâlnesc?! N am dreptate?
— Ai dreptate, dar te rog din suflet să nu mai spui nici un cuvânt, zise el și plecă numaidecât din odaia mea. Va să zică, tot n am scăpat de explicație, chiar așa, întâmplătoare și incompletă cum a fost. Dar ea n a făcut decât să sporească neliniștea care mă stăpânea la gândul că a doua zi avea să se producă o cotitură în viața mea; așa că am dormit foarte agitat în noaptea aceea, trezindu mă mereu; totuși inima mi era ușoară.
A doua zi am plecat de acasă pe la ora zece și, cu toata că era destul de târziu, am ieșit în vârful picioarelor, ca să nu mă vadă nimeni și să nu trebuiască să mi iau rămas bun, cu alte cuvinte m am furișat. Nu știu nici eu de ce am procedat astfel. Presupun însă că dacă din întâmplare aș fi dat ochi cu mama și mi ar fi spus ceva, aș fi repezit o. Când m am pomenit în stradă, am tras în piept cu lăcomie aerul rece de afară și m am înfiorat, cuprins de o senzație nemaipomenit de puternică, aproape animalică, aș spune chiar senzuală. De ce plecasem? Încotro? Nu mi dădeam seama, era o pornire instinctivă, care mă umplea de spaimă, dar și de bucurie.
"Să vedem, am să mă stropesc azi cu noroi ori nu?" mă gândeam eu, făcând pe grozavul, deși știam prea bine că pasul din ziua aceea, o dată făcut, va fi hotărâtor pentru toată viața și ireparabil. Dar n are rost să mai vorbesc în enigme.
M am dus direct la închisoarea unde se afla prințul. Cu trei zile în urmă căpătasem de la Tatiana Pavlovna un bilet către subdirectorul închisorii, care mă primi foarte bine. Nu știu dacă o fi fost un om de treabă și nici nu cred că are vreo importanță: în orice caz, mi a îngăduit să stau de vorbă cu prințul și a avut bunăvoința să ne cedeze chiar camera lui. Era o încăpere banală, cameră tipică a unui mic funcționar căruia statul i a pus la dispoziție o locuință, așa că e de prisos s o mai descriu. Mulțumită lui, prințul și cu mine am rămas singuri.
Prințul, îmbrăcat în uniformă, cu un halat de casă pe deasupra, purta o cămașă sclipitor de albă, o cravată de filfizon, era ras și pieptănat cu grijă, dar slăbise îngrozitor și se gălbejise, până și albul ochilor i se îngălbenise. Într un cuvânt, era atât de schimbat, încât am rămas încremenit.
— Cum te ai schimbat! am strigat eu.
— N are nici o importanță! Șezi dragul meu, îmi spuse, arătând spre un fotoliu cu un gest degajat, de parcă ne am fi găsit într un salon, și se așeză în fața mea. Să intrăm în subiect: vezi dumneata, scumpul meu Alexei Makarovici...
— Arkadi, l am corectat eu.
— Cum? Ah, da! N are a face. Ah, da! își aminti el deodată, te rog să mă ierți. Dar să intrăm o dată în materie...
Într un cuvânt, părea foarte grăbit să vorbească despre o anumită problemă. Era obsedat de ceva, de o problemă esențială pentru el, pe care ținea să și o formuleze și să mi o împărtășească. Vorbea grozav de mult și de repezit, dureros de crispat, gesticulând, și cu toate că se străduia din răsputeri să mi explice ceva, în primul moment n am înțeles absolut nimic.
— Pe scurt (mai folosise de vreo zece ori această expresie), pe scurt. Încheie el, dacă te am deranjat, Arkadi Makarovici și te am chemat ieri atât de stăruitor prin Liza, am făcut o nu numai fiindcă chestiunea este arzătoare, dar mai ales fiindcă trebuie să luăm o hotărâre extrem de gravă și definitivă, de aceea noi...
— Iartă mă, l am întrerupt eu, m ai chemat ieri? Liza nu mi a transmis nimic.
— Cum? strigă el, nespus de uimit, aproape speriat.
— Nu mi a comunicat nimic. Aseară s a întors acasă atât de tulburată, încât n am apucat să stăm de vorbă. Prințul sări ca ars de pe scaun.
— Adevărat, Arkadi Makarovici? În cazul acesta... Atunci...
— Bine, dar ce s a întâmplat? De ce ești atât de neliniștit? Se vede că a uitat sau a intervenit ceva...
El se așeză și încremeni de parcă îl lovise damblaua. Părea strivit de vestea că Liza nu mi comunicase nimic. Deodată începu să mi vorbească iar, cu gesturi dezordonate, dar și acum îmi era aproape cu neputință să l înțeleg.
— Stai puțin! exclamă el brusc și se opri cu degetul ridicat. Stai: asta... asta... dacă nu mă înșel eu... asta e o farsă! mormăi el cu un zâmbet de nebun. Atunci înseamnă că...
— Nu înseamnă absolut nimic, l am întrerupt eu, și nu înțeleg de ce te zbuciumi atâta pentru un asemenea fleac... Of, prințule, din noaptea aceea de pomină, pe care nu cred că ai uitat o nici dumneata...
— Care noapte? Ce vrei să spui? izbucni el înciudat, căci întreruperea mea îl înfuriase.
— Atunci, la Zerșcikov, când ne am văzut pentru ultima oară; noaptea când mi ai scris și scrisoarea... Cum, nu mai ții minte? Și în noaptea aceea erai grozav de agitat, dar nu ca acum; ești atât de schimbat, încât starea dumitale mă îngrijorează foarte mult... Se poate să nu ți aduci aminte?
— Ah, da, rosti el pe un ton de politețe mondenă, părând să și fi adus deodată aminte, ah, da. În seara aceea... Am auzit că... Dar dumneata cum te simți, Arkadi Makarovici? Cum îți merge după toate prin câte ai trecut?... Dar să lăsăm asta și să ne întoarcem la ce i mai important. Vezi dumneata, la drept vorbind, eu urmăresc trei scopuri; trebuie să rezolv trei probleme, dar eu...
Și iar începu să mi îndruge în pripă despre preocuparea lui "esențială". Mi am dat seama, în sfârșit, că am în fața mea un om care are nevoie în primul rând de o compresă rece pe frunte, dacă nu chiar să i se scoată sânge. Toată vorbăria lui dezlânată se învârtea, firește, în jurul procesului și al deznodământului său; pomenea și de o vizită a fostului său comandant de regiment, care venise anume să l sfătuiască să nu facă un anumit lucru, sfat pe care el nu l urmase; apoi, a îngăimat ceva despre o cerere pe care tocmai o trimisese cuiva; despre procuror; a mai îndrugat despre probabila lui deportare în nordul Rusiei, ca urmare a pierderii drepturilor; despre posibilitatea de a se stabili ca colonist la Tașkent, spre a se reabilita; despre educația fiului său (cel pe care îl aștepta de la Liza), despre intenția sa de a i transmite și de a l învăța cutare și cutare lucru, când va ședea undeva "departe, tocmai la Arhanghelsk, sau la Holmogora". "Dacă am ținut atât de mult să ți aflu părerea, Arkadi Makarovici, crede mă, e numai datorită sentimentului covârșitor... Dacă ai ști, Arkadi Makarovici, dacă ai ști, dragul meu, fratele meu, ce înseamnă pentru mine Liza, ce a însemnat ea pentru mine acum de când mă găsesc aici, în toată perioada asta!" strigă el deodată, luându și capul între mâini.
— Serghei Petrovici, nu cumva vrei s o nenorocești ducând o cu dumneata tocmai la Holmogora?! am strigat eu, nemaiputându mă stăpâni. Abia atunci am înțeles limpede și pentru prima oară ce soartă o aștepta pe Liza dacă s ar lega pe viață cu acest smintit. El m a privit lung, s a ridicat iar, a făcut câțiva pași prin cameră — și toate astea cu capul între mâini.
— În fiecare noapte visez păianjeni! îmi spuse el deodată.
— Fiindcă te frămânți atâta. Te sfătuiesc să te întinzi în pat și să chemi imediat un doctor.
— Nu acum, ai răbdare, pe urmă. Te am rugat să vii la mine, în primul rând ca să ți spun ce am hotărât în legătură cu cununia. Știi, se va oficia chiar în biserica de aici, am și primit aprobarea. Aici au fost toți de acord, m au și încurajat... Cât despre Liza, ea...
— Dragul meu, fie ți milă de Liza! am exclamat eu, măcar acum n o mai chinui cu gelozia!
— Cum? strigă el, privindu mă fix, cu ochii holbați și cu fața schimonosită de un zâmbet buimac. Era vădit că ceea ce l uluise era faptul că i pomenisem de gelozie.
— Iartă mă, dragul meu, am scăpat și eu o vorbă. Știi, prințule, în ultima vreme am cunoscut un bătrân extraordinar pe așa zisul meu tată... O, dacă l ai vedea, te ai liniști numaidecât... Și Liza ține grozav de mult la el.
— Ah, da, Liza... Așa, va să zică, e tatăl vostru... sau... pardon, mon cher . Parcă am auzit și eu ceva... Da, mi aduc aminte... mi a povestit și ea despre... bătrânul ăsta. Da, fără îndoială, sunt sigur. Am cunoscut și eu o dată un moșneag... Mais passons , principalul e să ne lămurim ce i de făcut în momentul de față. Trebuie...
M am ridicat să plec. Mi se rupea inima când mă uitam la el.
— Nu te înțeleg! rosti el grav și aspru, văzând că mă pregătesc să plec.
— Mi se strânge inima când te privesc, i am spus.
— Vreau să ți mai spun ceva Arkadi Makarovici, un singur cuvânt! Mă prinse deodată de umeri cu un gest și cu o expresie cu totul neașteptate, silindu mă să mă așez din nou în fotoliu. Ai auzit de ăia, mă înțelegi? îmi spuse aplecându se spre mine.
— Vorbești de Dergaciov? Totul i se datorește desigur lui Stebelkov! am izbucnit împotriva voinței mele.
— Da, lui Stebelkov și... Cum, nu știi?
Se opri brusc și mă fixă iar cu ochii holbați și cu același zâmbet buimac, neîncrezător și crispat, care se accentua din ce în ce. Fața îi era din ce în ce mai palidă. Deodată m a fulgerat un gând și m am cutremurat. Mi am amintit de privirea ce mi a aruncat o în ajun Versilov, când mi a comunicat că Vasin fusese arestat.
— Oare e cu putință?! am răcnit eu înspăimântător.
— Vezi, Arkadi Makarovici, de aceea te am și chemat, voiam să ți explic, voiam... Începu el să mi șoptească precipitat.
— Va să zică, dumneata l ai denunțat pe Vasin! am strigat eu.
— Nu, dar vezi, s a găsit un manuscris. Cu o zi înainte de arestare, Vasin i l a dat Lizei... să i l păstreze. Ea mi l a lăsat însă mie să văd despre ce e vorba. Dar a doua zi, întâmplarea a făcut ca ei să se certe...
— Și atunci, ai predat manuscrisul autorităților!
— Arkadi Makarovici, Arkadi Makarovici!
— Va să zică, dumneata, am strigat eu cât am putut mai tare și mai răspicat, sărind de pe scaun, dumneata l ai nenorocit pe Vasin, numai fiindcă ai văzut în el un rival, fiindcă alt motiv și alt scop nu aveai, numai din gelozie ai dat pe mâna autorităților manuscrisul pe care i l încredințase Lizei... Cui l ai predat? Spune cui? Procurorului?
Dar n a apucat să mi răspundă, și apoi nici nu cred că mi ar fi răspuns, fiindcă stătea ca o stană de piatră în fața mea, cu același zâmbet și cu aceeași privire fixă de nebun, căci deodată ușa s a deschis și a intrat Liza. Când ne a văzut împreună, a încremenit.
— Tu aici? Atât de repede? țipă ea, schimbată la față, prinzându mi mâinile. Va să zică, știi?
Dar a fost destul să se uite la mine, ca să și dea seama că "știu". M am repezit la ea și am strâns o în brațe cât am putut mai tare. Abia în clipa aceea am înțeles pe deplin și cu toată intensitatea ce nenorocire fără margini și fără ieșire întunecase pe veci soarta acestei... martire de bunăvoie!
— Nu vezi că nu se poate vorbi cu el acuma?! spuse ea, smucindu se din îmbrățișarea mea. Nu vezi în ce hal e? De ce ai venit? Privește l, privește l! Oare un om în starea asta poate fi judecat?
Când a izbucnit astfel, arătându l pe prinț, pe fața ei se citea o suferință și o compătimire fără margini. El ședea nemișcat pe scaun, cu fața îngropată în palme. Liza avea dreptate: omul acesta era dement și nu putea fi tras la răspundere, și în starea asta se afla probabil de câteva zile. Chiar în dimineața aceea a fost dus la spital, iar până seara s a declanșat o congestie cerebrală.
Lăsându l pe prinț în grija Lizei, am luat o birjă și m am dus la fosta mea locuință. Se făcuse aproape ora unu. Am uitat să spun că era o zi umedă și posomorâtă. Începuse dezghețul și bătea un vânt călduț și enervant, în stare să scoată din sărite și un elefant. De bucurie că mă vede, proprietarul alerga fâstâcit de colo până colo, ceea ce nu pot suferi, mai cu seamă într un astfel de moment. L am tratat destul de rece și m am dus direct în camera mea, dar el s a ținut după mine și cu toate că nu îndrăznea să mă întrebe nimic, ochii îi străluceau de curiozitate și mă privea de parcă ar fi fost oarecum de datoria mea să i dau socoteală. Cu toate că aș fi avut interes să mă port politicos cu el, fiindcă țineam neapărat să aflu câte ceva de la el (și eram sigur că pot afla), totuși mi era silă să l trag de limbă. L am întrebat de sănătatea nevesti si și ne am dus împreună la ea. M a primit destul de amabil, dar nu s a arătat nici prea expansivă, nici prea vorbăreață, ceea ce m a mai liniștit. Pe scurt, am aflat atunci niște lucruri nespus de ciudate. Bineînțeles că Lambert mă căutase acolo, apoi mai trecuse de vreo două ori pe la ei, "vizitase" toate odăile de închiriat, spunându le că poate are să se mute într una din ele. Fusese și Nastasia Egorovna de câteva ori pe acolo, Dumnezeu știe de ce, și "a pus de asemenea o mulțime de întrebări", cum mi a spus proprietarul; eu însă nu i am făcut plăcerea să l întreb ce voise să afle; în general m am ferit să l ispitesc. Vorbea numai el tot timpul, iar eu mă prefăceam că scotocesc prin geamantan (în care, de altfel, nu mai lăsasem aproape nimic). Dar mai rău decât orice mă scotea din sărite faptul că i se năzărise să facă pe misteriosul; văzând însă că nu manifest nici un fel de curiozitate, s a simțit dator să vorbească în doi peri, aproape în enigme.
— A fost și o domnișoară pe aici, urmă el, privindu mă ciudat.
— Care domnișoară?
— Anna Andreevna. A trecut de două ori pe aici. A făcut cunoștință și cu nevastă mea. Este o persoană foarte drăguță, foarte amabilă. O asemenea relație trebuie prețuită, cultivată, Arkadi Makarovici... Și când mi a spus asta, a și făcut un pas spre mine, ca și cum ar fi ținut grozav să pricep la ce făcuse aluzie.
— Zici că a fost chiar de două ori? m am mirat eu.
— Da, și a doua oară a venit chiar cu fratele dumneaei.
"Desigur cu Lambert", mi a trecut prin minte.
— Nu, mă rog, nu cu domnul Lambert, îmi ghici el gândul, de parcă privirea lui ar fi avut darul să mi scotocească în suflet. A fost cu fratele dumneaei adevărat, cu domnul Versilov cel tânăr, dumnealui e kammerjunker, daca nu mă înșel?
Eram foarte descumpănit; el se uita la mine, zâmbind îngrozitor de galeș.
— Ah, da, știi cine a mai fost pe aici și a întrebat de dumneata? Duduia aceea, franțuzoaica, mamzelle Alphonsine de Verdaine. Vai, ce frumos cântă, și ce minunat declamă versuri! A trecut pe aici când s a dus pe ascuns la Þarskoie Selo, la prințul Nikolae Ivanovici, zicea că vrea să i vândă un cățel negru, mic cât pumnul, o raritate...
L am rugat să mă lase singur, pretextând că mă doare capul. El se grăbi să mi satisfacă dorința, fără să și termine măcar fraza, și nu numai că nu se arătă supărat, dar părea chiar bucuros; după ce făcu un gest misterios de parcă ar fi vrut să mi spună: "Înțeleg, mă rog, cum să nu înțeleg?" ieși ostentativ în vârful picioarelor, ca să mi dovedească cel puțin astfel cât e de perspicace și de discret. Sunt pe lumea asta oameni care te scot din sărite.
Când am rămas singur, m am așezat și am tot chibzuit vreun ceas și jumătate. De fapt, n am chibzuit, mai curând m am lăsat furat de gânduri. Eram descumpănit, dar nu mirat. Mă așteptasem la ceva și mai uluitor, la cine știe ce grozăvii. "Poate că între timp s au și petrecut", mi am zis. Eram foarte convins, și încă de mult, încă de acasă, că totul e pus pe roate și că mașina nu mai poate fi oprită. "Numai de mine mai au nevoie", m am gândit cu satisfacție amara și totuși plăcută. Că mă așteptau cu nerăbdare și că aveau de gând sa pună ceva la cale în odaia mea — asta era limpede pentru mine ca lumina zilei. "Nu cumva e vorba de nunta bătrânului prinț? Doar l au încolțit din toate părțile. Dar pe mine nu mă întrebați, domnilor, dacă am să vă îngădui?" mi am încheiat eu triumfător raționamentul.
"Dacă mă amestec iar am să fiu târât de viitura ca o așchie. Dar acum sunt eu oare liber, în acest moment lucrurile mai depind numai de mine? Întorcându mă diseară la mama, voi mai putea să mi spun ca în ultimele zile: «Eu nu depind de nimeni»?"
Iată în esență ce întrebări îmi puneam, mai bine zis ce întrebări mă munceau, făcându mi inima să palpite în acea oră și jumătate cât am stat pe marginea patului, cu coatele proptite pe genunchi și cu capul în palme. Știam doar, încă de pe atunci știam că toate aceste întrebări sunt absurde, de prisos și că nu mă interesează pe lume decât ea, ea și numai ea! Iată că în sfârșit am mărturisit o deschis și am scris o negru pe alb, deși nici acum după un an, nu pot să definesc sentimentul meu de atunci!
O, desigur că mi era milă de Liza, că sufeream sincer din pricina ei! Măcar această durere și compătimire față de Liza ar fi trebuit să mi domolească, dacă nu chiar să mi anihileze cel puțin pentru un timp senzualitatea (iar sunt nevoit să folosesc acest cuvânt). Totuși eram mânat de o curiozitate fără margini și de un soi de spaimă și de încă un sentiment căruia nu i pot găsi un nume, deși știu, după cum știam și atunci, că nu mi făcea cinste. Poate că năzuiam să mă arunc la picioarele ei, ori poate că aș fi vrut s o fac să sufere cumplit și să i dovedesc "cât mai curând, cât mai repede!" de ce sunt în stare. Nici măcar suferința și mila față de Liza, oricât erau de sincere, nu mă mai puteau opri. Și atunci, cum aș fi putut să mă ridic și să mă duc acasă... la Makar Ivanovici?
"Dar nu s ar putea oare să mă duc doar până acolo, să aflu de la ei tot ce vreau să știu și pe urmă să i părăsesc brusc, pentru totdeauna, trecând invulnerabil pe lângă grozăvii și monștri?"
Pe la ora trei mi am luat inima în dinți și, de teamă să nu întârzii am ieșit grăbit, am sărit într o birjă, și am pornit în goană la Annna Andreevna.


CAPITOLUL AL CINCILEA

Când i s a anunțat vizita mea, Anna Andreevna și a azvârlit lucrul de mână cât colo și a ieșit în grabă să mă întâmpine în prima cameră, ceea ce nu mai făcuse niciodată până atunci. Îmi întinse amândouă mâinile și roși brusc. Mă duse în tăcere în camera ei, se așeză, își luă din nou broena în mână și mă pofti să mă așez lângă ea, dar în loc să se apuce de lucru, continuă să mă privească duios și cu mult interes, fără să mi spună însă nici un cuvânt.
— Ai trimis o de câteva ori pe Nastasia Egorovna la mine, am început eu de a dreptul, oarecum stânjenit de această simpatie, care mă măgulea însă.
Ea începu deodată să vorbească, fără să răspundă la întrebarea mea directă.
— Am auzit tot, știu tot. Prin câte ai trecut în noaptea aceea îngrozitoare... Cât trebuie să fi suferit! E adevărat că ai fost găsit leșinat afară, în ger, e adevărat?
— Asta o știi... de la Lambert, am îngăimat eu, roșind.
— Încă de atunci am aflat totul de la el, abia așteptam să te văd. Nici nu ți închipui cât de speriat a venit la mine! La dumneata acasă... adică acolo unde ai zăcut bolnav, nu i au îngăduit să te vadă... și l au primit cam ciudat... Drept să ți spun, eu nu cunosc amănuntele, știu doar ce mi a povestit el despre noaptea aceea. Spunea că de cum ți ai venit în fire, i ai și pomenit despre mine și despre devotamentul dumitale față de mine. Am fost mișcată până la lacrimi, Arkadi Makarovici, și nici nu știu dacă merit o simpatie atât de caldă din partea dumitale, mai ales când mă gândesc în ce stare erai! Spune, domnul Lambert e prietenul dumitale din copilărie?
— Să zicem... În orice caz, recunosc că am fost destul de imprudent atunci și i am spus poate prea multe.
— O, fii pe pace, de intriga aceea îngrozitoare și atât de perfidă aș fi aflat oricum! Întotdeauna am presimțit că au să te aducă într o astfel de situație. Spune, e adevărat că Bioring a avut îndrăzneala să te lovească?
Vorbea de parcă numai din pricina lui Bioring și a ei am ajuns să zac sub un gard. "La urma urmei, are dreptate", mi a trecut prin minte, totuși m am revoltat.
— Dacă ar fi îndrăznit să mă lovească, n ar fi scăpat nepedepsit și în orice caz n aș fi venit la dumneata înainte de a mă fi răzbunat, i am răspuns eu cu aprindere.
Lucrul cel mai ciudat e că, deși simțeam că vrea să mă stârnească, să mă întărâte, am căzut în cursă.
— Se prea poate să fi prevăzut că or să mă aducă într o astfel de situație, după cum spui, totuși din partea Katerinei Nikolaevna n a fost decât o neînțelegere deși, ce i drept, această neînțelegere a luat prea repede locul sentimentelor ei bune față de mine.
— Tocmai asta este, că s a schimbat atât de repede, a subliniat Anna Andreevna cu o simpatie de a dreptul exagerată. O, de ai ști ce intrigă se țese acum acolo! Firește, Arkadi Makarovici, dumitale ți e greu să înțelegi cât de delicată este situația mea, rosti ea, roșind și plecându și ochii. În dimineața aceea când ne am văzut pentru ultima oară, am făcut un pas, pe care nu oricine e în stare să l înțeleagă și să l tălmăcească, așa cum l ar înțelege un om cu mintea dumitale nepervertită, cu inima dumitale iubitoare, curată și tânără. Crede mă, dragul meu, că sunt în stare să prețuiesc pe deplin devotamentul dumitale față de mine și că ți voi răsplăti printr o recunoștință veșnică. Desigur că lumea din care fac parte va ridica piatra împotriva mea, de altfel, a și ridicat o. Și chiar dacă ei ar avea dreptate din punctul lor de vedere infam, chiar atunci, care ar putea, cine ar îndrăzni să mă condamne? Tatăl meu m a părăsit din copilărie, noi, Versilovii, deși facem parte dintr o viță veche și aristocratică, suntem niște aventurieri; eu, bunăoară, trăiesc din mila altora. Oare nu era firesc să caut un sprijin la acela care încă din copilărie mi a ținut loc de tată și care de atâția ani de zile mă copleșește cu bunătatea lui? Sentimentele mele față de el le cunoaște și le poate judeca numai Dumnezeu, așa că înalta societate nu are nicidecum căderea să mi judece pasul! Și când te gândești că s a mai urzit și intriga cea mai vicleană și mai mârșavă împotriva lui, că împotriva unui părinte atât de încrezător și de generos uneltește propria lui fiică și vrea să l nenorocească! Cum se poate răbda una ca asta?! Nu, chiar cu prețul reputației mele îl voi salva! Sunt gata să trăiesc lângă el ca o simplă îngrijitoare, să fiu infirmiera și paznicul lui, dar n am să las să triumfe niște calcule reci, josnice și ambițioase!
Vorbea cu o însuflețire neobișnuită, în bună parte poate ostentativă, și totuși sinceră, fiindcă se vedea cât de mult punea la inimă această chestiune. Totuși simțeam că minte (rămânând în același timp sinceră, căci se poate minți și sincer) și că în momentul acela era imorală; e ciudat de ce sunt în stare femeile: înfățișarea ei atât de corectă, manierele ei atât de elegante, rangul ei social atât de înalt, încât o făcea inaccesibilă, mândria și moravurile ei fără prihană. Toate acestea m au dezarmat și am început să i dau dreptate în toate privințele, cel puțin atâta timp cât am stat la ea, în orice caz n am avut curajul s o contrazic. O, nu încape îndoială că din punct de vedere moral, bărbatul este robul femeii, mai ales dacă este mărinimos! O astfel de femeie poate convinge de orice pe un bărbat generos. "Ea și Lambert — Dumenezeule!" mi am zis eu, privind o uluit. Dar mărturisesc că nici în ziua de azi nu sunt în stare s o judec, adevăratele ei sentimente numai Dumnezeu le știe, și apoi omul este o mașină atât de complicată, că în anumite cazuri nu mai înțelegi nimic, mai cu seamă când e vorba de o femeie.
— Spune, Anna Andreevna, ce anume aștepți de la mine? am întrebat o totuși pe un ton destul de hotărât.
— Cum adică? Nu înțeleg întrebarea dumitale, Arkadi Makarovici.
— După tot ce mi ai spus... și după alte câteva indicii... am... impresia, am început eu să i explic destul de încurcat, că ai trimis după mine fiindcă vrei să mi ceri ceva, dar ce anume?
Ocolind întrebarea, ea începu numaidecât să vorbească iarăși, la fel de repede și însuflețit ca mai înainte.
— Totuși nu pot, sunt prea mândră ca să mi deschid sufletul față de oricine și să recurg la tranzacții cu un necunoscut ca domnul Lambert. De ajutorul dumitale am nevoie, nu de al domnului Lambert. Mă găsesc într o situație îngrozitoare, desperată, Arkadi Makarovici. Încolțită de uneltirile acestei femei, sunt nevoită să devin și eu vicleană, și asta mă dezgustă. Oricât ar fi de înjositor, va trebui să urzesc și eu intrigi, de aceea te am așteptat ca pe un salvator. Nimeni nu mă poate învinui că mă uit cu atâta înfrigurare în jur ca să mi găsesc măcar un singur prieten, de aceea și sunt atât de bucuroasă că mi am descoperit unul, căci acela care a putut într o asemenea noapte, aproape degerat, să și aducă aminte de mine, și să nu pomenească decât numele meu, acela îmi este fără doar și poate devotat. Iată la ce mă gândesc neîncetat de atunci și de aceea mi am pus toată speranța în dumneata.
Mă privea drept în ochi, așteptând cu nerăbdare un răspuns. Atunci mi a pierit iar curajul s o dezamăgesc, să i mărturisesc deschis că Lambert o înșelase, că în noaptea aceea nu i spusesem că i aș fi chiar atât de devotat și că aș fi pomenit "numai numele ei". Așadar, tăcerea părea să confirme minciuna lui Lambert. O, sunt convins că ea însăși înțelegea prea bine că Lambert exagerase, ba chiar că i spusese o sumedenie de minciuni, numai pentru a avea un pretext elegant de a pătrunde în casa ei și de a stabili relații cu ea, iar dacă mă privea în ochi ca și cum nu s ar fi îndoit de cuvintele mele reproduse de Lambert nici de devotamentul meu, o făcea fiindcă știa că nu voi îndrăzni să tăgăduiesc, ca să zic așa, din delicatețe și din pricina tinereții mele. De fapt, n aș putea spune precis dacă presupunerea mea era întemeiată sau nu. Poate că mintea mea e îngrozitor de pervertită.
— Fratele meu are să mă apere! exclamă ea deodată cu înflăcărare, văzând că nu vreau să i răspund.
— Am aflat că ai fost împreună cu el la mine acasă, am îngăimat eu, încurcat.
— Vezi, sărmanul prinț Nikolai Ivanovici, ca să scape din această plasă de intrigi, mai precis, să scape de propria lui fiică, aproape că n are altă soluție decât să se refugieze în casa dumitale, adică în casa unui prieten, că de, măcar pe dumneata e îndreptățit să te socotească un adevărat prieten!... Așadar, dacă vrei să i dai o mână de ajutor, fă acest lucru pentru el, bineînțeles, dacă poți, dacă ești destul de mărinimos și de curajos... În sfârșit, dacă ai într adevăr posibilitatea să o faci. O, nu de dragul meu, nu pentru mine, ci pentru un biet bătrân, singurul om care te a iubit vreodată sincer, care într un timp atât de scurt te a îndrăgit din toată inima ca pe un fiu, care și acum tânjește de dorul dumitale! Pentru mine nu cer nimănui nimic, nici măcar dumitale, de vreme ce până și tatăl meu a fost în stare să mi joace un renghi atât de perfid, atât de crud!
— Mi se pare că Andrei Petrovici..., am început eu.
— Andrei Petrovici! m a întrerupt ea cu ironie amară. La întrebarea mea fățișă, Andrei Petrovici mi a dat atunci cuvântul lui de onoare că nici nu i a trecut vreodată prin minte să i ceară mâna Katerinei Nikolaevna și numai fiindcă l am crezut orbește am făcut pasul acela; până la urmă s a dovedit însă că e destul să afle despre un oarecare domn Bioring, ca să și piardă cumpătul.
— Te înșeli! am strigat eu. Au fost momente când era cât pe aci să cred că o iubește pe această femeie, dar nu e adevărat... Și chiar dacă ar fi așa, acum cred că va avea toate motivele să se liniștească... după retragerea acestui domn.
— A cărui domn?
— A lui Bioring.
— Dar cine ți a spus că s a retras? Poate că niciodată acest domn n a fost mai la preț ca acum, spuse ea, zâmbind sarcastic; am avut impresia că și de mine își bate joc.
— Mi a spus o Nastasia Egorovna, am îngăimat eu, fără să mi pot ascunde tulburarea pe care fără îndoială a observat o și ea.
— Nastasia Egorovna este o femeie foarte cumsecade și desigur n o pot împiedica să țină la mine, dar nu i în stare să și dea seama câtuși de puțin de unele lucruri care nu s pe măsura minții ei.
Mi s a strâns inima. Fierbeam de indignare, sentiment pe care Anna Andreevna urmărise să mi l stârnească, numai că nu era îndreptat împotriva acelei femei, ci deocamdată numai împotriva ei însăși. M am ridicat de pe scaun.
— Ca un om cinstit ce sunt, mă simt dator să ți atrag atenția, Anna Andreevna, că așteptările dumitale în ceea ce mă privește... s ar putea dovedi cu totul zadarnice.
— Eu nu aștept de la dumneata decât să mi iei apărarea, spuse ea hotărât, privindu mă drept în ochi, să aperi o ființă părăsită de toată lumea... pe sora dumitale, dacă ții să ți o spun, Arkadi Makarovici!
Era gata să izbucnească în plâns.
— Ar fi mai bine să nu te bizui pe mine fiindcă s ar putea să te dezamăgesc, am bolborosit eu copleșit de un sentiment nespus de penibil.
— Cum să interpretez cuvintele dumitale? mă întrebă ea cu sfială, aproape cu spaimă în glas.
— Iată cum: am să vă părăsesc pe toți, și basta! am exclamat eu aproape scos din minți. Iar scrisoarea am s o rup. Adio!
M am înclinat și am plecat în tăcere fără să îndrăznesc aproape să mă uit la ea, dar în timp ce coboram scara, m a ajuns din urmă Nastasia Egorovna, care ținea în mână o foaie de hârtie împăturită. Nu pot pricepe de unde răsărise Nastasia Egorovna și unde stătuse în timp ce vorbeam cu Anna Andreevna. Fără să spună o vorbă, mi a întins scrisoarea și a fugit îndărăt. Am despăturit hârtia. Pe ea era scrisă foarte limpede și citeț adresa lui Lambert; era vădit că stătea pregătită de câteva zile. Mi am amintit deodată că atunci când a fost Nastasia Egorovna la mine mi a scăpat că nu știu unde locuiește Lambert, de fapt, i o spusesem atunci în sensul că "nu știu și nici nu vreau să știu". Totuși, în momentul de față știam adresa lui Lambert, o aflasem prin Liza, pe care o rugasem să o ceară de la biroul de adrese. Gestul Annei Andreevna mi se părea îndrăzneț din cale afară, chiar cinic. Voia parcă să mi arate că nu luase în serios refuzul meu de a o ajuta și, neavând nici un pic de încredere în sinceritatea mea mă trimitea la Lambert. Atunci m am dumerit pe deplin că ea știa totul în legătură cu scrisoarea, și de la cine ar fi putut să afle, dacă nu de la Lambert, căci altfel de ce m ar fi trimis să mă înțeleg cu el?
"Hotărât lucru, cu toții fără excepție, mă socotesc un mucos lipsit de voință și caracter, din care poți face ce vrei!" îmi ziceam eu indignat.
Dar asta nu m a împiedicat să mă duc totuși la Lambert. Cum aș fi putut să mi înfrânez curiozitatea care mă îmboldea atunci? Lambert, după cum am constatat, locuia foarte departe, pe o străduță de lângă Parcul de vară, de altfel în aceași cameră mobilată pe care o cunoșteam. Însă, când fugisem de la el, nici nu mi am dat seama de direcție și de distanță, așa că în urmă cu patru zile, când am căpătat adresa lui de la Liza, m am mirat, fiindcă nici nu mi venea să cred că locuiește în cartierul acela. Încă pe când urcam scara, am observat la ușa pensiunii, care se afla la etajul al treilea, doi tineri și m am gândit că sunaseră probabil înainte și așteptau să li se deschidă. Dar în timp ce mă apropiam de ei, amândoi s au întors cu spatele la ușă și au început să mă măsoare cu luare aminte. "Aici sunt destui chiriași și desigur că or fi căutând pe altcineva", m am gândit eu enervat, când am ajuns în dreptul lor. Mi ar fi fost foarte neplăcut să mai găsesc pe cineva la Lambert. Ferindu mă să i privesc, am întins mâna să sun.
— Attendez ! îmi strigă unul dintre ei.
— Vă rog să nu sunați încă, îmi spuse celălalt tânăr cu glas tărăgănat, dar plăcut și amabil. Așteptați să terminăm și noi cu ale noastre și apoi sunăm și intrăm cu toții împreună. Vreți?
M am oprit locului. Amândoi erau foarte tineri, de vreo douăzeci, douăzeci și doi de ani. Făceau în fața ușii o operație ciudată pe care am urmărit o cu mare mirare. Cel care strigase "attendez" era înalt ca o prăjină, uscat și scofâlcit, dar foarte mușchiulos, cu un cap mult prea mic pentru înălțimea lui, cu fața cam ciupită de vărsat, dar cu trăsături destul de regulate, care trădau chiar inteligență, în ciuda expresiei lui stranii, de o gravitate comică. Avea o privire sfredelitoare, exagerat de îndrăzneață, chiar necuviincioasă. Era foarte prost îmbrăcat, purta o manta veche vătuită, cu un guler mic și jerpelit de blană, mult prea scurtă pentru statura lui, căpătată parcă de pomană, era încălțat cu cizme ordinare, aproape țărănești, și pe cap avea un joben îngrozitor de ponosit și decolorat. Era cât se poate de neîngrijit: mâinile, fără mănuși, erau murdare, iar unghiile lungi și îndoliate. Celălalt tânăr, în schimb, era îmbrăcat ca un filfizon, purta o blană ușoară de dihor, o pălărie elegantă și niște mănuși impecabile, de culoare deschisă, bine trase pe degetele lui subțiri; era cam de înălțimea mea, dar avea pe fața lui plăcută și proaspătă o expresie extrem de simpatică.
Flăcăul cel deșirat își deznodase cravata — o panglică slinoasă și neînchipuit de roasă, care ajunsese aproape un șiret — iar băiețandrul cel chipeș scosese din buzunar o cravată neagră nou nouță și o lega la gâtul lunganului, care, supus și grozav de serios, își descheiase mantaua, o lăsase pe umeri și și întindea gâtul foarte lung.
— Nu, nu se poate, cămașa ți e prea murdară, zise tânărul cel elegant, așa că nu numai că n o să facă nici o impresie, dar o să scoată și mai tare la iveală murdăria. Nu ți am spus eu să porți cămăși cu gulere aplicate?... Nu, nu pot... nu vrei să încerci dumneata? se întoarse el deodată spre mine.
— Ce anume? am întrebat.
— Păi vezi bine, să i legi dumnealui cravata. Știi, trebuie legată așa, ca să nu se vadă cămașa murdară, altfel ai spune că se pierde tot efectul. Anume i am cumpărat adineauri cravata asta, de la Filip frizerul. Am dat o rublă pe ea.
— Cum, ai cheltuit rubla? mormăi lunganul.
— Da, și acum nu mai am nici o copeică. Va să zică, nici dumneata nu te pricepi? Atunci va trebui să o rugăm pe Alphonsine.
— Tot la Lambert ai venit? mă întrebă lunganul pe neașteptate și foarte tăios.
— Da, la Lambert, i am răspuns la fel de tăios, privindu l țintă.
— Dolgorowky? întrebă el cu același ton.
— Nu, nu mă cheamă Korovkin, i am răspuns la fel de tăios, căci mă înșelase auzul.
— Dolgorowky? repetă lunganul, strigând aproape și făcând un pas spre mine, ca și cum ar fi vrut să mă amenințe. Prietenul lui izbucni într un hohot de râs.
— Dolgorowky a spus, nu Korovkin! mă lămuri el, știi, în "Journal des Debats" franțujii schimonosesc numele rusești.
— În "Independance", răcni lunganul.
— Nici cei de la "Independance" nu s mai breji. În loc de Dolgoruki scriu bunăoară Dolgorowky — am văzut cu ochii mei. Iar pentru ei V e întotdeauna contele Wallonieff.
— Dar Doboyny!
— Da, și numele ăsta l am întâlnit, amândoi ne am prăpădit de râs când am citit că o oarecare madame Doboyny din Rusia se află în străinătate... Dar, vezi tu, n are nici un rost să i înșirăm acum pe toți, se întoarse el deodată spre lungan, apoi mi se adresă din nou mie: Scuzați, dumneavoastră sunteți domnul Dolgoruki?
— Da, așa mă cheamă, dar de unde știți?
Deodată lunganul îi șopti ceva la ureche tânărului care care se încruntă și făcu un gest de dezaprobare, totuși lunganul se întoarse brusc spre mine.
— Monsieur le prince, vous n'avez pas de rouble d'argent pour nous, pas deux, mais un seul, voulez vous ?
— Ah, ce dezgustător ești! strigă mărunțelul.
— Nous vous rendons , încheie lunganul, rostind anevoie și incorect cuvintele franțuzești.
— Știți, e un cinic, mă lămuri mărunțelul zâmbind. Vă închipuiți cumva că nu știe franțuzește? Vorbește ca un parizian, dar îi imită pe acei ruși cărora le place grozav când sunt în public să vorbească pe franțuzește în gura mare, deși nu cunosc limba...
— Dans les wagons , întări lunganul.
— Se înțelege că și în tren, of, ce plicticos ești cu explicațiile tale! Iar ți s a năzărit s o faci pe prostul.
Între timp am scos o rublă din buzunar și i am întins o lunganului.
— Nous vous rendons, repetă acesta vârând rubla în buzunar, apoi se întoarse brusc spre ușă și începu să bată în ea cu vârful cizmei lui uriașe și butucănoase, impasibil, grav și, ce i mai ciudat, fără să se enerveze câtuși de puțin.
— Of, iar ai să te iei la bătaie cu Lambert! zise mărunțelul alarmat. Mai bine sunați dumneavoastră.
Dar, și după ce am sunat, lunganul continua să izbească cu cizma în ușă.
— Ah, sacré! ... se auzi deodată glasul lui Lambert de după ușă, pe care o descuie numaidecât.
— Dites donc, voulez vous que je vous casse la tête, mon ami ?! se răsti el la lungan.
— Mon ami, voilà Dolgorowky, l'autre mon ami, spuse lunganul solemn, uitându se țintă la Lambert care se făcuse roșu la față de furie.
Dar cum a dat cu ochii de mine, Lambert s a schimbat la față ca prin minune.
— Ah, tu ești, Arkadi?! În sfârșit! Va să zică, te ai însănătoșit, bine că te ai însănătoșit!
Mă prinse de amândouă mâinile și mi le strânse cu putere, într un cuvânt era atât de sincer încântat, încât în momentul acela m am bucurat și eu, ba chiar am început să l iubesc.
— Primul meu drum a fost la tine.
— Alphonsine! strigă Lambert.
Ea sări imediat de după paravan.
— Le voilà!
— C'est lui! exclamă Alphonsine, împreunându și palmele, apoi se repezi cu brațele deschise să mă îmbrățișeze. Noroc că m a apărat Lambert.
— Stai cuminte, marș! se răsti Lambert la ea, ca la un cățel. Să vezi, Arkadi, azi am hotărât cu câțiva băieți să luăm masa la restaurantul tătărăsc. Acum nu mi mai scapi, trebuie să vii cu noi. Luăm masa și după aceea le fac vânt la toți și o să putem sta de vorbă pe îndelete. Hai, intră, intră! Mai stăm o clipă și apoi pornim cu toții...
Am intrat și am rămas în mijlocul camerei, privind cu atenție în jurul meu și amintindu mi cele întâmplate. Lambert se dusese după paravan, ca să se schimbe. Lunganul și prietenul lui se ținură după Lambert, cu toată împotrivirea acestuia. Toată lumea rămăsese în picioare.
— Mademoiselle Alphonsine, voules vous me baiser ? mormăi lunganul.
— Mademoiselle Alphonsine, dădu mititelul să se apropie de ea, arătându i cravata prietenului său, dar ea se repezi ca o furie la amândoi.
— Ah, le petit vilain! zbieră ea la cel mai tânăr și mai mărunt. Ne m'approchez pas, ne me salissez pas, et vous, le grand dadais, je vous flanque à la porte tous les deux, savez vous cela ?
Cu toate că ea căuta să l țină la distanță, dând din mâini cu dispreț și scârbă, de parcă s ar fi temut într adevăr să nu o murdărească atingând o (ceea ce nu pricepeam de fel, deoarece tânărul era atât de drăgălaș și de elegant — mai ales după ce și scosese blana), mărunțelul a început s o roage cu stăruință să i lege lunganului cravata, dar în prealabil să i dea un guler curat de al lui Lambert. Alphonsine era gata să i ia la bătaie de indignată ce era de această propunere, dar Lambert, care auzise ce se petrece, a strigat la ea de după paravan să nu ne țină în loc pe toți și să facă imediat ce i se cere "că altfel tot nu scapă de ei", adăugă el. Atunci Alphonsine a adus într o clipă gulerul și, fără să se mai arate câtuși de puțin scârbită, s a apucat să i lege cravata lunganului, care stătu cu gâtul întins, ca adineauri pe scară, până sfârși ea operația.
— Mademoiselle Alphonsine, avez vous vendu votre javră ?
— Qu'est ce que ça ma "javră?"
Cel mai tânăr o lămuri că "javră" înseamnă cățel.
— Tiens, quel est ce baragouin ?
— Je parle comme une dame russe sur les eaux minerales , o lămuri le grand dadais, care tot mai stătea cu gâtul întins.
— Qu'est que ça qu'une dame russe sur les eaux minerales et... où est donc votre jolie montre, que Lambert vous a donnée ?
Se întoarse ea deodată spre cel mai tânăr.
— Cum, iar n ai ceas? interveni Lambert de după paravan.
— L am mâncat împreună! mormăi lunganul.
— N am căpătat decât opt ruble pe el, că de, era de argint și nu de aur, cum pretindeai. Un ceas de ăsta nu costă acum nici la magazin, mai mult de șaisprezece ruble, îi răspunse mărunțelul lui Lambert, dezvinovățindu se în silă.
— Să nu mai aud de una ca asta! continuă Lambert și mai supărat. Crezi că de asta te îmbrac eu, amice, și ți dăruiesc tot felul de lucruri splendide, ca dumneata să le vinzi și să cheltuiești banii pe prietenul dumitale cât o prăjină?... Ce cravată i ai mai cumpărat?
— N a costat decât o rublă și nici aia nu era din banii dumitale. N avea cravată de fel. Și apoi, mai are nevoie și de o pălărie.
— Lasă prostiile, îl repezi Lambert, furios de a binelea, i am dat destui bani, dar în loc să și cumpere pălărie, dumnealui s a grăbit să i azvârle pe stridii și pe șampanie. Miroase urât de nespălat ce e, nu i chip să l scoți între oameni! Cum să l duc la masă?
— Cu birja! răcni lunganul. Nous avons un rouble d'argent que nous avons prêté chez notre nouvel ami .
— Să nu le dai nici un ban, Arkadi! se răsti Lambert la mine.
— Ba să mi fie cu iertare, Lambert, te poftesc să mi dai numaidecât zece ruble! se supără deodată mărunțelul atât de tare, încât se îmbujoră la față, ceea ce l făcea mai drăguț. Și nu cumva să mai îndrăznești să mai îndrugi vreodată asemenea prostii cum i ai spus adineauri lui Dolgoruki. Îți pretind să mi dai numaidecât zece ruble, ca să i restitui pe loc lui Dolgoruki rubla lui, iar din rest mă duc să i cumpăr lui Andreev o pălărie. Ai să vezi!
Lambert ieși de după paravan.
— Þine trei hârtiî de câte o rublă și până marți nu mai vezi un ban, nici să nu îndrăznești să mai ceri, altfel...
Lunganul se repezi și i smulse banii din mână.
— Dolgorowky, poftim rubla, nous vous rendons avec beaucoup de grâce. Haide, Petia, strigă el prietenului său, apoi, ridicând cele două bancnote, începu să le fâlfâie și să urle cât îl ținea gura, cu ochii țintă la Lambert: Ohé, Lambert! Où est Lambert, as tu vu Lambert?
— Încetează! Cum îndrăznești? răcni Lambert mânios la culme.
Îmi dădeam seama că fac cu toții aluzie la întâmplări anterioare, pe care nu le cunoșteam și de aceea îi priveam mirat. Pe lungan însă, mânia lui Lambert nu l speriase de fel, dimpotrivă, începu să urle și mai tare: Ohé, Lambert! și așa mai departe. Și pe când coborau scara, se mai auzeau aceste strigăte. Lambert dădu să fugă după ei, dar se răzgândi.
— Las' că în curând am să i dau afară în brânci! Mai mare i paguba de pe urma lor decât câștigul! Hai să mergem, Arkadi, am întârziat. Și acolo mă așteaptă tot un om... de care am nevoie... tot o vită... Ãștia s cu toții niște vite, niște otrepe, niște lepădături! strigă el iarăși, aproape scrâșnind din dinți, dar deodată își reveni brusc în fire. Îmi pare bine că te văd în sfârșit! Alphonsine, să nu te miști de acasă! Hai să mergem.
Afară aștepta o birjă de lux și ne am urcat în ea. Tot drumul Lambert nu s a putut liniști, oricât se străduia, nu și putea ascunde mânia împotriva celor doi tineri. Eu mă miram că le dădea atâta importanță după ce fuseseră atât de necuviincioși față de el, și mai ales că părea chiar să se teamă de ei. În virtutea unor impresii înrădăcinate din copilărie, mie încă mi se mai părea că toată lumea trebuie să se teamă de Lambert și în ciuda aerelor mele de independență, în momentul acela mă temeam eu însumi de el.
— S o știi de la mine, ăștia s cu toții niște lepădături dezgustătoare, nu se mai potolea Lambert. Nici n ai să crezi când ți oi spune că lunganul ăsta ticălos mi a scos sufletul acum trei zile într o societate aleasă. S a proțăpit în fața mea și a început să strige: Ohé, Lambert! Și eram între oameni subțiri. Toată lumea a râs, fiindcă știa că o face ca să mi stoarcă bani. Poți să ți închipui cum m am simțit! A trebuit să i dau. Of, ce canalii sunt! Și nici n ai să crezi, a fost junker, dar l au alungat de la regiment și închipuiește ți, e un om cult, a primit o educație aleasă și e de familie bună, închipuiește ți! Și e ager la minte, ar fi putut... Dracu să l ia! Unde mai pui că e puternic ca Hercule! E util, dar nu cine știe ce. Și, după cum ai văzut, nici pe mâini nu se spală. L am recomandat unei doamne din aristocrație, unei boieroaice bătrâne, spunându i că se căiește și că remușcarile or să l ducă la sinucidere, și dumnealui, când s a dus la ea, s a așezat picior peste picior și a început să fluiere. Iar celălalt, filfizonul, e fiu de general, familia nici nu mai vrea să știe de el, eu l am scăpat de pușcărie, l am scăpat și uite cum mă răsplătește. Ãștia nu s oameni! Am să i dau afară în brânci.
— Îmi cunoșteau numele. Tu le ai vorbit despre mine?
— A fost o prostie, recunosc. La masă te rog să ți ții firea... te previn că are să mai fie acolo o canalie îngrozitoare, un ticălos care îi întrece pe toți, primejdios de viclean, aștia s toți niște pramatii! N ai să găsești un om cinstit printre ei! Dar lasă, numai să terminăm, și atunci... Ce ți ar place să mănânci? În orice caz, să știi că acolo se gătește bine. Fii pe pace, eu plătesc. E bine că ești îmbrăcat ca lumea. Pot să ți dau și bani. Treci pe la mine când ai nevoie. Închipuiește ți că în fiecare zi de când sunt aici, le am dat să mănânce și să bea cât au vrut, i am ghiftuit cu plăcinte, e a doua oară când îi dăruiesc un ceas și îl vinde. Ce crezi, năpârstocul ăsta de Trișatov — ai văzut, Alphonsinei îi e scârbă să se uite la el, nici nu l lasă să se apropie de ea — într o bună zi la restaurant, când erau numai ofițeri la masă, i s a năzărit să ceară sitari și n am avut încotro, a trebuit să i comand sitari! Dar las' că mi o plătește el!
— Mai ții minte, Lambert, cum m ai împuns cu furculița o dată la Moscova, când ne am dus împreună la cârciumă și cum ai făcut atunci rost de cinci sute de ruble?
— Da, mi aduc aminte. Ei drăcie, cum să nu mi aduc aminte! Mi ești tare drag, crede mă. Afară de mine nu te iubește nimeni, nu uita că eu și numai eu țin la tine. Ãla ciupit de vărsat pe care ai să l vezi acolo, este o canalie îngrozitor de vicleană. Dacă intră în vorbă cu tine, lasă l să vorbească și nu i răspunde, iar dacă te o trage de limbă, răspunde i în doi peri sau taci.
Era atât de enervat, încât cel puțin pe drum m a scutit de întrebări. Eram de a dreptul jignit, văzând cât de sigur este de mine; ca nici măcar nu i trece prin minte că s ar putea să n am încredere în el. Mă miram chiar că e destul de prost să și închipuie că mi mai poate porunci, ca pe vremuri. "Și când te gândești cât e de necioplit" mi am zis eu când am intrat în restaurant.
În restaurantul acela de pe strada Morskaia mai fusesem și altă dată, în jalnica perioadă de decădere și desfrâu, iar când m am regăsit în aceleași încăperi cu aceiași lachei care, după ce m au cercetat cu atenție m au primit ca pe un vechi client, când m am pomenit în societatea dubioasă a prietenilor lui Lambert, care mă și priveau ca pe unul de al lor, și mai cu seamă presimțirea sumbră că mă las târât de bunăvoie în cine știe ce potlogărie din care am să mă aleg fără îndoială numai cu ponoase — când am simțit toate acestea, m am înfiorat în primul moment, era cât pe aci să plec, dar acest moment a trecut și am rămas.
Individul acela ciupit de vărsat, care din cine știe ce motive îi inspira atâta teamă lui Lambert, ne aștepta. Avea o înfățișare stupidă de om de afaceri, tip pe care îl urăsc încă din copilărie, era de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie, destul de cărunt, cu obrazul ras impecabil, dezgustător de neted și cu favoriții mici, cărunți, potriviți fără cusur, care atârnau ca doi cârnăciori de ambele părți ale feței sale teșite, exprimând răutatea. Era firește plicticos, grav, scump la vorbă și, după obiceiul acestei categorii de indivizi, destul de arogant. M a măsurat cu luare aminte, fără să mi spună nici un cuvânt, fiindcă neghiobul de Lambert nici n a socotit cu cale să ne facă măcar cunoștință, așa că m a luat se vede drept un șantajist de teapa celor care îl însoțeau pe Lambert. De altfel, nici cu acești tineri, care au sosit aproape o dată cu noi, n a schimbat o vorbă, deși se vedea că erau cunoștințe vechi. N a vorbit decât cu Lambert, și cu acesta aproape în șoaptă, mai bine zis Lambert vorbea aproape tot timpul iar ciupitul îl repezea din când în când cu câte un cuvânt scurt și tăios ca un ultimatum. Îl lua de sus, furios și batjocoritor, pe când Lambert, dimpotrivă, îi vorbea cu multă însuflețire, căutând parcă să l convingă să întreprindă împreună o anumită operație. O dată, când am întins mâna spre o sticlă cu vin roșu, ciupitul, care până atunci nu mi adresase nici un cuvânt, a luat pe neașteptate o sticlă de Xeres și mi a oferit o:
— Gustă din vinul asta, mă îmbie el, întinzându mi sticla.
În clipa aceea m am dumerit că trebuie să știe totul despre mine: și numele meu, și biografia mea, poate și ceea ce urmarea Lambert să obțină de la mine. Gândul că mă socotește unealta lui Lambert mi a stârnit iar furia mai ales când am văzut mutra stupidă și extrem de alarmată a acestuia din clipa când ciupitul s a întors către mine. Ciupitul a observat și el acest lucru și a început să râdă. "Nu încape îndoială că toți îl au pe Lambert la mână", mi am zis eu, urându l din toată inima în momentul acela. Așadar, deși mâncam cu toții la aceeași masă, ne împărțeam în două grupuri deosebite: lângă fereastră ședeau față în față ciupitul și cu Lambert, iar alături eu cu slinosul de Andreev, avându l în față pe Trișatov. Lambert părea grăbit să termine cu masa și zorea tot timpul chelnerul să servească mai repede. Când am ajuns la șampanie, a întins deodată cupa spre mine:
— Hai să ciocnim în sănătatea ta! rosti el, întrerupându și discuția cu ciupitul.
— Dă mi voie să ciocnesc și eu cu dumneata, spuse Trișatav cel chipeș, întinzându mi cupa peste masă. Până la șampanie șezuse foarte îngândurat și tăcut. Cât despre lungan, acesta nu scosese chiar nici o vorbă în schimb mâncase mult și pe tăcute.
— Cu plăcere, i am răspuns lui Trișatov, și după ce am ciocnit, ne am golit paharele.
— Eu n am de gând să beau în sănătatea dumitale, se întoarse deodată lunganul spre mine, nu fiindcă ți aș dori moartea, ci numai fiindcă nu i bine să mai bei acum. Vorbea apăsat și încruntat. Îți ajung trei cupe de șampanie. Văd că nu ți iei ochii de la mâinile mele nespălate, urmă el punându și pumnul pe masă. Iacă, pumnul ăsta așa nespălat cum e, îl închiriez lui Lambert, ca să spargă capetele celor care îl strâng cu ușa. Și după ce rosti aceste cuvinte, izbi atât de tare cu pumnul în masă, încât zornăiră paharele și furfuriile.
Afară de noi, în încăpere mai mâncau la alte patru mese niște ofițeri și niște domni destul de impunători. Restaurantul era doar foarte renumit. Toată lumea a tăcut brusc și a întors capul spre masa noastră așezată într un colț. De fapt, am impresia că de mult stârnisem oarecare curiozitate. Lambert roși tot.
— Poftim, iar începe! Mi se pare că te am rugat, Nikolai Semionovici, să te porți ca lumea, îi șopti el furios lui Andreev. Acesta îl privi lung și pătrunzător.
— Nu vreau ca noul meu prieten Dolgorowki să bea azi prea mult.
Lambert se făcu stacojiu. Ciupitul trăgea cu urechea fără să se amestece, dar cu vădită plăcere. Nu știu de ce, dar ieșirea lui Andreev îi plăcea. Numai eu nu pricepeam de ce nu trebuie să mai beau.
— Se poartă așa numai ca să mi stoarcă bani. Ascultă, îți mai dau șapte ruble după masă, dar acum nu ne mai strica tot cheful, nu ne face de râs, șuieră Lambert printre dinți.
— Aha! mugi triumfător lunganul, spre marea încântare a ciupitului, care începu să chicotească răutăcios.
— Te cam întreci cu gluma..., încercă Trișatov neliniștit, aproape întristat, să și liniștească prietenul.
Andreev tăcu, dar nu prea mult, căci își avea socotelile lui. La a doua masă, adică la vreo cinci pași de noi, ședeau doi domni și discutau cu însuflețire. Erau amândoi de vârstă mijlocie și păreau foarte simandicoși. Unul era înalt și foarte gras, celălalt, la fel de gras, dar mărunt. Vorbeau în limba poloneză despre evenimentele recente de la Paris. Lunganul nu i slăbea de mult din ochi și tot trăgea cu urechea la ce vorbeau. Pesemne că polonezul cel mărunt i s o fi părut caraghios și de aceea o fi prins numaidecât pică pe el, din senin, așa cum li se năzare câteodată oamenilor bolnavi de ficat, cărora te miri din ce le sare țandăra. Deodată polonezul cel mărunt rosti numele deputatului Madier de Montjou, rostindu l ca un polonez, cu accentul pe penultima silabă, încât sună Madier de Mântjou. Atâta i a trebuit lunganului. Se întoarse spre polonezi cu un aer grav și bățos și li se adresă pe neașteptate, tare și răspicat, de parcă i ar fi întrebat:
— Madier de Montjou? Polonezii s au întors furioși spre el.
— Ce dorești? strigă pe rusește polonezul cel mătăhălos, cu un ton amenințător. Lunganul atâta aștepta.
— Madier de Montjou? repetă el din nou de răsună toată sala, fără să dea însă altă explicație, la fel de prostește ca atunci când repetase în fața ușii lui Lambert: Dolgorowky.
Polonezii săriră ca arși de pe scaun. Lambert dădu să se repeadă la Andreev, dar se răzgândi, alergă la polonezi și începu să le ceară scuze, umil.
— Aștia s niște caraghioși, pane, niște măscărici! zise cu dispreț polonezul cel mărunt, stacojiu de indignare. Un om cumsecade nici n o să mai poată pune piciorul aici!
Lumea din sală începuse să se foiască, se auzeau murmure și mai cu seamă râsete.
— Pleacă... te rog... hai cu mine! îngăimă Lambert năucit, neștiind cum să l scoată mai repede pe Andreev din încăpere.
Acesta îl privi pe Lambert lung și cercetător și când ghici că e gata să i dea bani, se hotărî să l urmeze. Se vede că îi mai storsese de multe ori bani lui Lambert, folosind asemenea mijloace nerușinate. Trișatov dădu să alerge după ei, dar mă privi și rămase pe loc.
— Vai, ce rușine! exclamă deodată, acoperindu și ochii cu degetele lui subțiri.
— Da, e foarte rușinos! mormăi ciupitul de astă dată furios.
Lambert se întoarse în curând foarte palid și, gesticulând agitat, începu să i șoptească ceva ciupitului, care îl ascultă scârbit, și între timp îi porunci chelnerului să aducă mai repede cafeaua. Se vedea că vrea să plece cât mai curând, deși la urma urmei tot incidentul se reducea la o ștrengărie de școlar. Trișatov se ridică de la locul lui și, cu ceașca de cafea în mână, veni să se așeze lângă mine.
— Þin foarte mult la el, începu cu un aer atât de sincer, de parcă îmi mai spusese de nenumărate ori acest lucru. Nici nu ți închipui cât de nenorocit e Andreev. A mâncat și a băut zestrea surorii lui, mai mult, a tocat toată bruma de avere a familiei lui în anul acela cât a fost în armată, și numai eu știu cum îl chinuiesc acum remușcările. De desperare a ajuns să nici nu se mai spele. Are niște idei grozav de ciudate: e în stare să ți spună bunăoară că între un pungaș și un om cinstit nu i nici o deosebire, că sunt din același aluat, că nu trebuie să faci nici bine, nici rău, sau că poți face și bine și rău, căci la urma urmei e totuna, dar că cel mai bun lucru e să zaci fără să te primenești cu lunile, doar să bei, să mănânci, să dormi și atât. Și totuși, sunt convins că nici el nu crede ce spune. Știi, mi se pare chiar că adineauri a făcut o pe nebunul, numai fiindcă și a pus în gând s o rupă cu Lambert. Mi a spus o încă de ieri. Poate nici n ai să crezi, dar uneori, noaptea, sau când rămânem singuri multă vreme, începe să plângă, și are un fel al lui de a plânge, cum nu am mai văzut pe nimeni plângând: urlă cu atâta desperare, de te cutremuri... cum să nu ți se rupă inima, când vezi un vlăjgan ca el topindu se de plâns. Îți dai seama cât e de nefericit! Dacă ți aș spune că vreau să l salvez, deși eu însumi nu sunt decât un păcătos, un copil depravat, poate n ai să mă crezi! Spune, Dolgoruki, oare n ai să mă dai afară, dacă voi veni vreodată la dumneata?
— Cum poți vorbi așa? Te rog să vii, îmi ești foarte simpatic.
— Ce ai găsit la mine? În orice caz îți mulțumesc. Hai să mai bem un pahar. Dar ce mi veni? Lasă, e mai bine să nu bei. Andreev a avut dreptate când ți a spus că dumneata nu trebuie să mai bei azi, îmi spuse el cu tâlc, făcându mi cu ochiul. Eu am să beau totuși, mie nu mi se mai poate întâmpla nimic, crede mă, și apoi eu nu sunt în stare să rezist la nici o ispită. Ar fi destul să mi spună cineva că de azi înainte nu mai am voie să iau masa la restaurant, că aș fi gata să fac orice ca să pot mânca la restaurant. O, te asigur că dorim sincer să devenim oameni cinstiți, numai că o amânăm de pe o zi pe alta. Cât despre el, mă tem grozav să nu se spânzure într o zi, fără să spună nimănui un cuvânt. Îl cunosc eu. Vezi bine câți se spânzură astăzi, cine știe, poate că sunt mulți ca noi. Eu, bunoară, nu pot trăi fără să azvârl cu banii. Mă pot lipsi și de strictul necesar, cu condiția să am bani de risipit. Ascultă, îți place muzica? Eu sunt nebun după ea. Am să ți cânt ceva când am să vin la dumneata. Știi, eu cânt foarte bine la pian, am învățat ani de zile, și încă foarte serios. Știi, dacă aș compune o operă, aș lua subiectul din Faust, fiindcă mi place la nebunie. Lucrez mereu la scena din biserică, dar numai în cap. Parcă o și văd: îmi imaginez o catedrală gotică, coruri, imnuri, deodată intră Gretchen, dar știi, corurile trebuie să fie medievale, să creeze atmosfera secolului al cincisprezecelea, Gretchen își spune durerea, începe printr un recitativ încet, dar tulburător de dureros, iar corul răsună puternic, sumbru, aspru și implacabil:
Dies irae, dies illa .
Deodată se aude glasul diavolului, aria lui Mefisto. El nu apare, nu i se aude decât cântecul, paralel cu imnurile, împletindu se cu ele, uneori într atâta, încât se suprapun aproape, deși exprimă cu totul altceva — iată în ce fel ar trebui realizată această scenă. Aria e lungă, obsedantă, cântată de o voce de tenor, neapărat de un tenor. Începe încet și duios: Îți mai aduci aminte, Gretchen, cum veneai cu mama în această biserică, pe când mai erai un copil nevinovat, și îngânai rugăciuni dintr o carte roasă?" Apoi cântecul devine tot mai puternic, mai pătimaș, mai precipitat și notele din ce în ce mai înalte sunt pătrunse de lacrimi, de o durere neostoită, fără margini, care ajunge până la deznădejde: "Iertare pentru tine, Gretchen, nu i, nu vei găsi aici iertare!" Gretchen încearcă să se roage, dar din pieptul ei nu izbucnesc decât strigăte — știi, ca atunci când lacrimile te înăbușă — iar cântecul Satanei continuă nemilos, i se înfige tot mai adânc în suflet, ca un cuțit, și sfârșește prin strigătul culminant: "Totul s a sfârșit, fii blestemată!" Gretchen cade în genunchi, își frânge mâinile și abia acum izbutește să se roage. E o rugăciune foarte scurtă, naivă, aproape un recitativ, cât se poate de pură și simplă, cât mai medievală, doar patru versuri, nu mai mult — numai la Stradella găsești câteva din asemenea motive — și la ultima notă își pierde cunoștința! În biserică se iscă forfotă. Oamenii o ridică și, în timp ce o duc pe brațe, izbucnește deodată corul ca un tunet. Trebuie să fie o explozie de glasuri, un cor entuziast, triumfal, cutremurător, ceva ca: Dori no și ma cin mi, care se cântă în bisericile noastre, așa ca totul să se zguduie din temelii și să culmineze într un strigăt general de bucurie și de victorie: "Ossanna!" — trebuie să fie ca o izbucnire a întregului univers, în timp ce Gretchen e dusă încet pe brațe afară și se lasă cortina. Dacă aș putea realiza scena asta, să știi că ar fi ceva nemaipomenit. Numai că acum nu mai sunt în stare de nimic, nu mai pot decât să visez. Și tot visez mereu, zi și noapte, toată viața mea s a transformat într un vis. Spune, Dolgoruki, ai citit Magazinul de Antichități al lui Dickens?
— L am citit, dar de ce mă întrebi?
— Îți mai aduci aminte... stai să mai bem un pahar... Îți mai aduci aminte de pasajul de la sfârșit, când bătrânul acela nebun și nepoțica lui, fetița aceea încântătoare de treisprezece ani, au izbutit, după fuga lor fantastică și după atâtea peripeții, să se refugieze în sfârșit într un colț îndepărtat al Angliei, lângă o catedrală gotică, unde, ca să li se dea o pâine, fetița a fost tocmită să arate vizitatorilor frumusețile acestui monument medieval... Și o dată, la asfințit, fetița stă în pridvorul catedralei, învăluită în ultimele raze ale soarelui, și sufletul ei de copil, cuprins de mirare se cufundă într o meditație senină în fața acestui mister, a acestei duble enigme, soarele care întruchipează ideea divinității, iar catedrala care simbolizează parcă gândirea umană... Nu i așa? O, eu nu sunt în stare să exprim toate astea, știu numai că lui Dumnezeu trebuie să i placă asemenea gânduri care se trezesc pentru prima oară în sufletul unui copil... Iar pe trepte, lângă ea, bunicul, bătrânul acela nebun, care a încremenit cu ochii la ea... Știi, în acest tablou Dickens nu înfățișează nimic extraordinar, nimic dosebit, și totuși, n ai să l uiți cât vei trăi, toată Europa îl ține minte — de ce oare? Fiindcă e sublim! E atâta puritate și nevinovăție în el! Nu pot să spun precis de ce, știu numai că te încântă. Pe când eram la liceu, citeam tot timpul romane. Știi, am o soră doar cu un an mai mare decât mine, care trăiește la moșie, deși acum nici moșia nu mai e a noastră, a trebuit să vindem totul! O dată ședeam cu ea pe terasă, la umbra teilor noștri bătrâni și citeam acest roman, și era tot pe la asfințit, când deodată ne am ridicat ochii de pe carte și ne am spus unul altuia că ne vom strădui să fim și noi la fel de buni, la fel de curați... Știi, pe atunci mă pregăteam să intru la universitate, dar... ah, Dolgoruki, vezi tu, fiecare om cu amintirile lui!...
Și deodată și a rezemat căpșorul lui atât de frumușel de umărul meu și a început să plângă! Mi s a făcut o mila grozavă de el. E drept că băuse prea mult, dar îmi vorbise atât de sincer, ca unui frate, și cu atâta căldură... Dar chiar în clipa aceea de pe stradă au răsunat brusc strigăte și cineva a bătut tare în geamul din dreptul nostru (cum restaurantul era la parter și avea ferestre mari, se putea bate în ele din stradă). Era Andreev care fusese dat afară.
— Ohé Lambert! Où est Lambert? As tu vu Lambert? urla el din stradă cât îl ținea gura.
— Ah, e tot aici! Va să zică, n a plecat?! exclamă tânărul de lângă mine, sărind ca ars de pe scaun.
— Plata, se răsti Lambert la chelner, scrâșnind din dinți.
În timp ce număra banii, îi tremurau și mâinile de ciudă; ciupitul însă nu l a lăsat să plătească și partea lui.
— Se poate? Doar eu te am poftit, iar dumneata ai primit, nu i așa?
— Nu, nu admit! i o tăie ciupitul. Își scoase portofelul și după ce socoti cât e partea lui, plăti separat.
— Mă jignești, Semion Sidorovici!
— Așa cred eu de cuviință! îl repezi Semion Sidorovici, își luă pălăria și, fără să spună măcar bună seara, plecă.
Lambert azvârli banii chelnerului, se sculă în grabă și alergă după el atât de tulburat, încât uită și de mine. Trișatov și cu mine am ieșit ultimii. Andreev sta ca un stâlp la ușa restaurantului și l aștepta pe Trișatov.
— Nemernicule! nu se putu stăpâni Lambert să nu l ocărască.
— Þine ți gura! răcni Andreev la el, izbindu l cu palma peste pălăria rotundă, care se rostogoli pe trotuar. Lambert, umilit, se repezi s o ridice.
— Vingt cinq roubles! se lăudă Andreev lui Trișatov, arătându i bancnota pe care izbutise s o stoarcă adineauri de la Lambert.
— Isprăvește! se răsti Trișatov la el. De ce tot faci scandal?!... De ce l ai jecmănit de douăzeci și cinci de ruble? Nu ți se cuveneau decât șapte.
— De ce l am jecmănit? Păi n a făgăduit că o să luăm masa cu niște grecoaice, și în loc de femei ne a adus pe ciupit?! Și apoi, faptul că mi am lăsat mâncarea în farfurie și am tremurat afară în frig face pe puțin optsprezece ruble! Asta și cu cele șapte pe care mi le datora fac exact douăzeci și cinci.
— Duceți vă dracului amândoi! urlă Lambert. Am să vă alung pe amândoi, vă bag eu mințile în cap...
— Ba nu Lambert, eu am să te alung, eu am să ți bag dumitale mințile în cap! îi strigă Andreev, Adieu, mon prince, să nu mai bei! înainte marș, Petia! Ohé Lambert! Où est Lambert? As tu vu Lambert? urlă el pentru ultima oară, în timp ce se îndepărta cu pași uriași.
— Atunci am să vin pe la dumneata, dacă îmi dai voie, îmi șopti Trișatov la repezeală, grăbindu se să și ajungă din urmă prietenul.
Am rămas singur cu Lambert.
— Ei... să mergem și noi! rosti el buimăcit, cu răsuflarea tăiată.
— Unde să merg? Nu mă duc nicăieri cu tine! l am repezit eu înfruntându l.
— Cum așa? tresări el, speriat, venindu și brusc în fire. Păi, abia așteptam să rămânem singuri!
— Unde să mai mergem? Recunosc că și eu eram cam amețit după cele trei cupe de șampanie și două pahare de Xeres.
— Uite colea, vezi?
— Da, văd, scrie că le au sosit stridii proaspete. Prea miroase urât acolo!
— Þi se pare numai, fiindcă ești după masă. Doar e bodega lui Miliutin; stridii n o să mâncăm, dar fac cinste cu șampanie...
— Nu mi trebuie! Știu că vrei să mă îmbeți.
— Ei ți au vârât asta în cap, ca să și bată joc de tine. Să n ai nici o încredere în ticăloșii ăștia.
— Nu, Trișatov nu i un ticălos, și apoi, află că știu să mă feresc și singur.
— Vrei să mi arăți că ai personalitate?
— Da, în orice caz mai multa decât tine; fiindcă tu ești la cheremul primului venit. Ne ai făcut pe toți de râs. Te ai dus ca o slugă să le ceri iertare polonezilor! Se vede că de multe ori ai mâncat bătaie prin cârciumi. Așa i?
— Păi bine, dobitocule, ai uitat că trebuie să stăm de vorbă?! îmi strigă el cu atâta nerăbdare și dispreț, de parcă ar fi vrut să mi spună: "Și tu ești de teapa lor?" Nu cumva ți e teamă de mine? Suntem prieteni ori ba?
— Eu nu sunt prieten cu un escroc ca tine! Totuși, să mergem, vin numai ca să ți dovedesc că nu mi e frică de tine. Vai, cum duhnește aici! Pute a brânză că ți se face greață.


CAPITOLUL AL ȘASELEA

Am mai spus o dată că eram amețit și rog să nu se uite acest lucru, căci de nu aș fi fost, aș fi vorbit și m aș fi purtat cu totul altfel. În încăperea din fund a bodegii se serveau într adevăr stridii, iar masa la care ne am așezat era acoperită cu o față de masă dezgustătoare, murdară. Lambert a cerut șampanie și, când m am pomenit cu o cupă plină de vin auriu și rece în fața mea, m am simțit ispitit, deși mi era ciudă.
— Vezi tu, Lambert, mă jignește mai ales faptul că ți închipui că mi mai poți porunci și acum, ca pe vremuri, la Touchard, deși astăzi ai ajuns tu robul tuturor.
— Ești un prost! Hai mai bine să ciocnim!
— Nici măcar nu catadicsești să te prefaci față de mine, barem intenția de a mă îmbăta puteai să ți o ascunzi.
— Minți, și apoi ești gata beat. Ar trebui să mai bei ca să te înveselești. Hai, pune mâna pe pahar, ce mai aștepți!
— Îndrăznești să mi poruncești iar? Dacă i așa, plec și am terminat cu tine!
Și, într adevăr, am dat să mă ridic de pe scaun. Atunci el s a înfuriat îngrozitor:
— Desigur, Trișatov te a întărâtat împotriva mea, am văzut eu cum ați tot șușotit. Mare prost ești, n am ce zice. Până și Alphonsinei îi e scârbă când se apropie de ea... e o pramatie fără pereche. Să ți povestesc eu cine i dumnealui.
— Mi ai mai spus asta. Tu pe toți îi judeci după calapodul Alphonsinei, tare ești mărginit.
— Eu mărginit? se miră el. Află că acum au intrat în cârdășie cu ciupitul. Asta este! Iată de ce i am gonit! N au pic de obraz. Ciupitul e o canalie fără scrupule și are să i târască în prăpastie. Eu însă le am pretins să se poarte întotdeauna ca niște nobili.
M am așezat la loc și fără să mi dau seama, am luat un pahar de șampanie și am sorbit o înghițitură.
— Apoi și în ce privește cultura îți sunt cu mult superior, am adăugat eu, dar el era atât de încântat văzând că mă așez din nou, încât s a mulțumit să mi mai toarne șampanie. Așa i că ți e frică de ei? am continuat eu să l zădăresc (dovedindu mă în această împrejurare la fel de josnic ca el). Andreev ți a azvârlit pălăria pe jos drept mulțumire că i ai dat douăzeci și cinci de ruble.
— Nu i nimic, are să mi o plătească. Au luat o ei razna, dar las' că i pun eu cu botul pe labe.
— Văd că i știi de frică ciupitului, numai la el ți e gândul! Mi se pare că acum n ai mai rămas decat cu mine; în mine ți ai pus toate speranțele, nu i așa?
— Da, Arkașka, așa i, tu ai rămas singurul meu prieten, după cum bine ai spus, încuviință el, bătându mă pe umăr.
Ce era să i mai spun unui om atât de primitiv, atât de neevoluat, care lua ironia drept laudă?
— Tu ai putea sa mă scapi de multe necazuri, dacă te ai arăta un bun camarad, Arkadi, urmă el, privindu mă cu duioșie.
— Cum aș putea să te scap de necazuri?
— Știi bine cum. Tu fără mine nu faci două parale, te poate prosti oricine; împreună însă, am putea face rost de treizeci de mii și le am împărți pe din două. Știi tu despre ce e vorba. Gândește te ce i de capul tău. N ai nici nume, nici familie și din senin îți pică o pleașcă. Când o să pui mâna pe atâta bănet, ai să faci carieră, nu glumă!
M a uimit felul în care mi a pus problema. Mă așteptasem să mă ia pe departe, cu viclenie, și când colo el mi a vorbit deschis, cu o naivitate de copil. M am hotărât să l ascult până la capăt, că de, sunt un om cu vederi largi, și apoi... îmi stârnise grozav curiozitatea.
— Am să ți spun ceva Lambert, deși nu ești în stare să mă înțelegi: accept să te ascult, numai fiindcă sunt un om cu vederi largi, i am declarat eu răspicat și am sorbit iar din pahar. Lambert s a grăbit să mi l umple din nou.
— Să ți spun și eu ceva Arkadi: dacă unul ca Bioring ar fi îndrăznit să mă înjure, ba încă să mă și lovească față de o doamnă, față de femeia pe care o ador, nu știu ce i aș fi făcut! Tu însă ai răbdat și ai tăcut, mi e scârbă de tine fiindcă ești o zdreanță!
— Cum poți pretinde că Bioring m a lovit! am strigat roșind. Mai curând eu l am lovit pe el.
— Ba nu, el te a lovit pe tine și nu tu pe el.
— Minți! L am călcat pe picior, de i l am strivit!
— El însă te a îmbrâncit cât colo și a poruncit servitorilor să te alunge... iar în timpul asta ea te privea din trăsură și și bătea joc de tine, că de, știe că n ai tată și că oricine te poate jigni.
— Discutăm ca niște școlari, Lambert, mai mare rușinea, zău așa! Îmi spui toate astea atât de brutal și direct numai ca să mă întărâți, de parcă aș fi un mucos de șaisprezece ani. Ai pus totul la cale cu Anna Andreevna! am strigat eu, tremurând de furie și tot sorbind în neștire din pahar.
— Anna Andreevna este o mare șmecheră! Asta are să ne tragă pe sfoară pe toți, și pe mine, și pe tine, și pe toată lumea. Te am așteptat mai ales fiindcă tu poți s o scoți mai bine la capăt cu cealaltă.
— Cu care?
— Cu madame Ahmakova. Știu tot. Mi ai mărturisit chiar tu că se teme grozav de scrisoarea care se află la tine...
— Ce scrisoare?... Aiurezi... Ai fost la ea? am bâiguit eu, încurcat.
— În orice caz am văzut o. E frumoasă, n am ce zice. Très belle! Recunosc că ai gust.
— Știu că ai văzut o, dar sunt sigur că n ai îndrăznit să vorbești cu ea și te poftesc ca de acum înainte să nu îndrăznești nici să vorbești despre ea.
— Tu ești un copil, iar ea își bate joc de tine. Asta este. Am avut noi de a face cu o mironosiță ca asta la Moscova. Tare mândră se mai ținea! Dar cum am amenințat o că o să dăm totul în vileag, a început să tremure și s a făcut blândă ca un miel, iar noi n am fost proști, ne am ales și cu bani și cu... mă înțelegi! Acum dumneaei face din nou pe sfânta și se uită de sus la toată lumea. Și când vezi pe ce picior mare trăiește, în ce caleașca se plimbă, ptiu drace, nici n ai crede în ce cotlon am înghesuit o. Tu încă nu cunoști viața, de ai ști până unde sunt în stare să coboare cucoanele astea mari!...
— Îmi închipui, am murmurat eu fără să vreau.
— Sunt stricate până în măduva oaselor! Habar n ai tu de ce sunt ele în stare! Până și Alphonsine, care numai ușă de biserică nu e, vorbește cu scârbă de ele, fiindcă le cunoaște. A stat într o casă din alea...
— Îmi închipui, l am aprobat eu din nou.
— Și după ce ai fost bătut, îți mai este și milă.
— Ești un nemernic, Lambert, un păcătos! am strigat eu tremurând, fiindcă deodată mă fulgerase un gând. Toate astea le am văzut în vis, te am visat pe tine și pe Anna Andreevna... Of, blestematule! Ai crezut într adevăr că sunt chiar atât de ticălos? Visul meu dovedește că mă așteptam să mi faci o asemenea propunere. În sfârșit, nu se poate să nu mi ascunzi tu ceva. Tocmai faptul că mi vorbești atât de simplu și deschis mă face să bănuiesc că lucrurile sunt mai complicate.
— Ia te uită cum s~a înfuriat .Măi... măi... măi... se minună Lambert, râzând triumfător. Bravo frate Arkașa, acum am aflat tot ce voiam să știu. Iacă, de asta te am și așteptat. Va să zică, o iubești și vrei să te răzbuni pe Bioring, uite, de asta voiam să mă conving. De altfel, bănuiam eu încă de la început. Ceci pose, cela change la question. Și e cu atât mai bine, căci și ea te iubește. Atunci însoară te, nu mai zăbovi. E cel mai bun lucru pe care l poți face. După cum văd, ai ales soluția cea mai bună. Dar să nu uiți niciodată Arkadi, că ai un singur prieten, pe mine, care mă arunc și n foc pentru tine. Prietenul tău te va ajuta să te însori, el te va cununa, din pământ îți fac rost de toate, Arkașa! Dar după aceea n ai să l uiți pe vechiul tău prieten și ai să i dăruiești vreo treizeci de miișoare că s a ostenit atâta, nu i așa? Pe ajutorul meu te poți bizui, fii pe pace. Nimeni nu se pricepe ca mine la treburi de astea, scot eu de la ei toată zestrea, te alegi peste noapte și cu avere, și cu carieră.
Deși eram cam amețit, mă uitam totuși cu nespusă mirare la Lambert. Vorbea foarte serios, măcar atât cât te puteai aștepta de la el, în orice caz vedeam limpede cât de convins era că mă poate ferici prin această căsătorie, și că ideea îl entuziasma. Bineînțeles că îmi dădeam seama și de faptul că încerca să mă momească de parcă aș fi tot un băiețaș (am văzut asta imediat), dar gândul că m aș putea căsători cu ea mi a mers drept la inimă, așa ca deși mă miram cum de poate Lambert să pună pe el atâta temei, până la urmă m am lăsat încântat, fără să pierd însă nici o clipă din vedere cât e de absurd și de irealizabil. Nu știu cum se împăcau aceste contradicții în capul meu, dar fapt e că se împăcau.
— Cum ar fi cu putință? am îngăimat eu.
— Foarte simplu. N ai decât să i arăți scrisoarea și are să se sperie atât de tare încât o să se mărite cu tine, ca să nu piardă averea.
Eram hotărât să nu l opresc pe Lambert, oricâte ticăloșii mi ar fi propus, fiindcă vorbea foarte deschis și era atât de naiv, încât nici prin gând nu i trecea că aș putea să mă revolt; totuși am bâiguit la un moment dat că nu vreau să se mărite cu mine numai fiindcă n are încotro.
— Pentru nimic în lume nu vreau s o iau cu sila; cum poți fi atât de mârșav, încât să mi propui una ca asta!
— Ei na ți o bună! Fii pe pace, are să te ia de bunăvoie nici nu va trebui s o silești, va trage o spaimă atât de mare, încât va fi încântată să se mărite. Și unde mai pui că te și iubește, adăugă repede Lambert, când își dădu seama că l luase gura pe dinainte.
— Asta ai scornit o tu. Îți bați joc de mine. De unde știi că mă iubește?
— Nu încape îndoială, sunt convins. De altfel, și Ana Andreevna bănuiește acest lucru. Þi o spun foarte serios, zău așa, și apoi, când ai să vii la mine, am să ți mai povestesc ceva care are să te convingă și pe tine că te iubește. Alphonsine a fost la Þarskoie Selo și a aflat și ea câte ceva acolo.
— Ce putea să afle ea acolo?
— Hai la mine și are să ți povestească ceva care are să te bucure. Și la urma urmei, cu ce ești tu mai prejos decât altul? Ești chipeș, binecrescut...
— Da, sunt binecrescut..., am murmurat eu cu răsuflarea tăiată. Inima îmi bătea să se spargă. Firește nu numai din pricina vinului.
— Ești arătos, bine îmbrăcat.
— Da, sunt bine îmbrăcat.
— Ai și inimă bună...
— Da, am și inimă bună.
— Atunci de ce s ar împotrivi? Și apoi, Bioring fără zestre n o ia, iar zestrea ei e în mâinile tale — iată de ce trebuie să se teamă. Dacă te căsătorești cu ea, înseamnă că te răzbuni și pe Bioring. Doar în noaptea aceea, când te am găsit aproape degerat, mi ai spus chiar tu că e îndrăgostită de tine.
— Þi am spus eu asta? Nu mi vine a crede.
— Ba da, așa mi ai spus.
— Se vede că aiuram. Tot atunci ți am vorbit și despre scrisoare?
— Da, mi ai spus că ai o scrisoare compromițătoare și de aceea m am și întrebat: dacă așa stau lucrurile, cum poate lăsa norocul să i scape printre degete?
— Toate astea sunt niște aiureli și nu s chiar atât de prost ca să le iau în serios, am mormăit eu. Mai întâi nu uita deosebirea de vârstă, și apoi, eu n am nici măcar un nume.
— Totuși, are să se mărite cu tine. N are încotro, dacă nu vrea să piardă averea, las' pe mine! Și unde mai pui că te și iubește. Știi doar că bătrânul prinț ține foarte mult la tine și prin protecția lui nici nu ți închipui ce relații îți poți face, iar că n ai un nume, nu i nimic, azi nu mai e nevoie de asta: dacă pui mâna pe bani ai să te ridici atât de sus, cum nici nu te gândești, iar peste zece ani ai să ajungi un milionar înaintea căruia se va pleca toată Rusia, și atunci chiar că n ai să mai ai nevoie de un nume! În Austria titlurile de baron se pot cumpăra, și cum te însori pui piciorul în prag, să ți știe toți de frică. Când o femeie te iubește, îi place s o ții din scurt. Femeile nu prețuiesc decât bărbații care știu să se impună. Chiar din momentul când ai să i arăți scrisoarea, ai să i dovedești autoritatea: "Ia te uită, are să și zică, atât de tânăr și cum știe să se impună!"
Eram năucit. Cu nimeni altul nu m aș fi coborât până la o discuție atât de absurdă. De astă dată însă îmi făcea atâta plăcere, încât nu puteam rezista ispitei de a o continua. Și apoi, Lambert era prea prost și prea mârșav ca să mi fie rușine de el.
— Știi, Lambert, orice ai crede tu, astea nu s decât palavre. M am lăsat târât în această discuție, numai fiindcă ne cunoaștem prea bine ca să ne fie rușine unul de altul, altcineva însă nici în ruptul capului nu m ar fi înjosit într atât. Și la urma urmei, pe ce te bizui când susții mă iubește? Tot ce ai spus adineauri despre puterea banului e adevărat, numai că tu, Lambert, nu cunoști înalta societate: află că se întemeiază pe relațiile cele mai patriarhale, de trib, ca să zic așa, și de aceea, atâta timp cât nu voi fi dovedit ce sunt în stare și până unde mă pot ridica în viață, ei i ar fi totuși rușine că este nevasta mea. N am să ți ascund însă, Lambert, că toată povestea asta are și un aspect care îndreptățește anumite speranțe. Iată: s ar putea ca ea să se mărite cu mine din recunoștință, fiindcă numai eu aș putea s o scap de ura unui om de care se teme.
— Ah, vorbești de taică tău? Dar ce, o iubește chiar atât de mult? se dumiri brusc Lambert stăpânit de o mare curiozitate.
— O nu! am exclamat eu. Vai cât ești de primejdios și de prost în același timp, Lambert! Crezi că dacă ar iubi o cu adevărat, aș mai dori s o iau de nevastă? Oricum, suntem tată și fiu și ar fi mai mare rușinea. Află că el o iubește pe mama, numai pe mama, am înțeles acest lucru când l am văzut o dată îmbrățișând o. Înainte credeam și eu că o iubește pe Katerina Nikolaevna, dar acum știu că, chiar dacă a fost cândva demult îndrăgostit de ea, a început s o urască și vrea să se răzbune, iar ea se teme, fiindcă, trebuie să ți spun, Lambert, e fioros când vrea să se răzbune pe cineva. Parcă își pierde mințile. Când îl apucă furia împotriva ei, e în stare de orice nebunie. Este o dușmănie din cele de modă veche, în numele unor principii înalte. În vremurile noastre nu se mai sinchisește nimeni de principii, azi nu mai contează decât cazurile particulare, și nu principiile generale. Of, Lambert, tu nu pricepi nimic, ești prost ca o ciubotă, ce rost are să mi bat gura vorbindu ți de principii, când tu habar n ai de ele?! Ești îngrozitor de incult. Mai ții minte cum mă băteai pe vremuri? Acum însă eu sunt mai tare decât tine, îți dai seama de asta?
— Hai la mine acasă, Arkașa! Ne petrecem seara împreună, mai bem o sticlă și Alphonsine ne va cânta din gură și la chitară.
— Nu, nu vin. Ascultă, Lambert, eu am o "idee" a mea. Dacă nu izbutesc să mă însor, am să mă retrag și am să mi închin toată viața acestei idei. Tu însă n ai o idee pe care te sprijini.
— Toate bune și frumoase, dar hai cu mine și ai să mi povestești acasă.
— Nu vin! am spus eu, ridicându mă. Fac ce mi place, dacă vreau vin, dacă nu, nu. Totuși am să vin, deși ești un ticălos. Am să ți dau și cele treizeci de mii de ruble — treacă de la mine — dar cu toate astea, rămân mai curat decât tine și ți sunt superior în toate privințele. Înțeleg prea bine că vrei să mă tragi pe sfoară pe toate căile, îți interzic însă să te gândești la ea, fiindcă e superioară tuturor, cât despre planurile tale, sunt atât de josnice, încât mă și mir cum de ți au putut trece prin minte, Lambert. E drept că aș vrea să mă însor cu ea, dar asta e cu totul altceva, fiindcă n am nevoie de averea ei, eu disprețuiesc banii, chiar dacă mi ar oferi averea ei în genunchi, tot n aș primi o... De căsătorit m aș căsători, nu zic ba, dar din cu totul alte motive. Să știi însă că ai avut dreptate când mi ai spus că o soție trebuie ținută din scurt. S o iubești, s o iubești cu pasiune, cu toată generozitatea de care numai un bărbat e în stare, căci la femei n o găsești niciodată, și totuși să te porți ca un despot. După cum spuneai Lambert, femeilor le place să simtă o mână de fier. Nu tăgăduiesc că tu cunoști femeile, Lambert, deși în toate celelalte privințe ești de o prostie uimitoare. De fapt, tu nu ești chiar atât de ticălos cum pari, Lambert, ești mai curând naiv. De aceea și țin la tine. Of, Lambert, de ce ești tu atât de lichea? Că de n ai fi, ce bine ne am putea distra împreună. Știi, Trișatov e un băiat foarte drăguț.
Aceste ultime cugetări dezlânate i le am îndrugat pe stradă. Redau toată scena, până în cele mai mici amănunte, pentru ca cititorul să poată vedea cum în ciuda năzuințelor, a entuziasmului, a tuturor făgăduielilor și a jurămintelor de a începe o viață nouă, căutând desăvârșirea morală, am putut atunci să mă las atât de ușor târât în mocirlă! Jur însă că dacă n aș fi pe deplin convins că m am schimbat complet și că astăzi, datorită experienței de viață pe care am dobândit o, caracterul meu s a călit, pentru nimic în lume n aș mărturisi toate acestea cititorului.
Când am ieșit din bodegă, Lambert m a sprijinit, ținându mă ușor pe după umeri. Deodată mi am întors capul spre el și când i am întâlnit privirea, am văzut că era la fel de fixă, iscoditoare, cât se poate de atentă și lucidă, ca în dimineața aceea când mă găsise înghețat și mă dusese tot cu brațul petrecut pe după umerii mei până la o birjă, ascultând, numai ochi și urechi, bolboroseala mea fără șir. Oamenii amețiți de băutură, care încă nu s au îmbătat de tot, au uneori momente de luciditate deplină.
— Nici în ruptul capului nu vin la tine! i am declarat eu deodată tare și răspicat, privindu l cu ironie și împingându i brațul cu care mă sprijinea.
— Lasă prostiile și hai, am s o pun pe Alphonsine să ne facă ceai.
Eram ferm convins că n am să pot scăpa de el, mă ținea îmbrățișat și mă sprijinea cu vădită satisfacție, ca pe o victimă gata picată în plasă, și nu încăpea îndoială că avea nevoie de mine chiar în seara aceea și în starea în care mă găseam. Se va vedea mai târziu de ce anume.
— Nu vin, nu vin! am repetat. Birjar!
Tocmai trecea pe lângă mine o sanie și dintr o săritură m am urcat în ea.
— Ce i cu tine, încotro ai pornit? urlă Lambert, înspăimântat la culme, înșfăcându mă de palton.
— Îndrăznește numai să te ții după mine! i am striga în clipa aceea sania s a urnit din loc și Lambert a fost silit să dea drumul paltonului meu.
— Las' că vii tu singur! răcni el furios în urma mea.
— Dacă am să vreau, am să vin, fac ce mi place! i am strigat din sanie, întorcându mă spre el.
Nu s a ținut după mine, desigur, fiindcă n a găsit pe loc altă sanie, așa că mi a pierdut urma. Nu m am dus decât pana în piața Sennaia, unde am coborât din sanie și i am dat drumul. Aveam un chef grozav să mă plimb pe jos. Nu eram nici obosit, nici prea amețit de băutură, dimpotrivă, eram cât se poate de vioi: mă simțeam pătruns de val de energie, mai dornic ca oricând de a întreprinde indiferent ce, și mi treceau prin minte tot felul de gânduri plăcute.
Inima îmi bătea atât de tare și rar, că îi auzeam fiecare bătaie, tot ce vedeam în jurul meu mă încânta, totul mi se părea simplu și firesc. Când am trecut pe lângă corpul de gardă din piața Sennaia, abia m am stăpânit să nu mă duc la sentinelă și s o sărut. Începuse dezghețul și cu toate că piața era plină de noroi și mirosea a bălegar, mie mi a plăcut grozav.
"Acum dau în bulevardul Obuhov, mi am zis, pe urmă o iau la stânga și ajung la cazarma regimentului Semionovski, așadar, fac un ocol și asta e minunat, totul e minunat! Ce are a face că umblu cu paltonul descheiat, doar n o să mi l fure nimeni, că nu văd nici un hoț pe aci, deși se spune că prin piața Sennaia umblă hoții. Ei și, n au decât să vină, poate că le aș da paltonul chiar de bunăvoie. La urma urmei, ce nevoie am de el? A poseda un palton înseamnă a avea o proprietate, iar la proprieté c'est le vol . Doamne, ce prostii îmi trec prin minte, și ce frumoasă e viața! Ce bine că a început dezghețul. Ce rost are să fie ger, cui îi place? Și să ți treacă prin minte prostii e bine. Ce naiba i am îndrugat lui Lambert despre principii? I am spus pare mi se că nu există principii generale, ci numai cazuri particulare. Asta i minciună, o minciună gogonată! I am spus o dinadins, ca să fac pe grozavul. Acum mi e cam rușine, dar nu i nimic, am să mi îndrept greșeala. Lasă rușinea la o parte și nu te mai zbuciuma atâta Arkadi Makarovici! Să știi că mi placi Arkadi Makarovici, îmi placi chiar foarte mult, tânărul meu prieten. Păcat numai că ești o mică lichea... și... și... ah, da!"
Deodată m am oprit în loc, beat de fericire.
"Ah, Doamne, a fost o părere sau într adevăr mi a spus că ea mă iubește? Ba chiar așa mi a spus, deși e un pungaș și sunt convins că mi a turnat o mulțime de minciuni, numai ca să mă ducă la el și să mă țină toată noaptea acolo. Dar mai știi, poate că este adevărat. Mi a spus că așa crede și Anna Andreevna... De, poate că a trimis o și la ea pe Nastasia Egorovna s o iscodească, doar asta izbutește să se strecoare oriunde. La urma urmei, de ce nu m am dus la el? Aș fi putut să aflu tot. Nu se poate să nu aibă el un plan! Am presimțit eu toată povestea asta în cele mai mici amănunte. Așadar, mi se adeverește. Þi ai făcut un plan grandios, domnule Lambert, dar te cam înșeli, căci n are să se realizeze. Deși te pomenești că sunt oarecare șanse! Mai știi, poate că se realiează și și a pus în gand să mă însoare, dar parcă de el depinde? Deși la urma urmei, s ar putea să izbutească. În orice caz e destul de naiv ca să fie sigur de succes. E prost și înfipt ca toți oamenii de afaceri, iar prostia unită cu obrăznicia constituie o mare forță. Recunoaște însă, Arkadi Makarovici, că ți a fost cam frică de Lambert. Ce i pasă lui de oameni cinstiți, doar spune foarte serios că aici nu există nici un om cinstit! Dar tu ești om cinstit? Bine, dar ce spun eu?! Oare ticăloșii n au nevoie de oameni cinstiți? Când pui la cale o potlogărie, ai nevoie mai mult ca oricând de oameni cinstiți. Ha ha, numai dumneata n ai știut până acum acest lucru, Arkadi Makarovici, cu nevinovăția dumitale desăvârșită. Doamne, dar dacă reușește într adevăr să mă însoare cu ea!"
M am oprit iar locului. Acum trebuie să mărturisesc o altă prostie de a mea (de care m am lecuit însă de multă vreme), trebuie să mărturisesc așadar, că încă de mult visam că mă însor, de fapt, nu era o intenție precisă căci până acolo n am ajuns niciodată (și nici nu voi ajunge vreodată, pe cuvântul meu), deși nu arareori, cu mult înainte de toate aceste întâmplări, visam să mă însor mai precis în nenumărate seri înainte de a adormi i mi ziceam ca ar fi bine să mă însor. Încă de la cincisprezece ani am început să legăn acest vis. Aveam pe atunci un coleg de liceu de vârsta mea, anume Lavrovski, un băiat cât se poate de simpatic, liniștit și drăguț, care, de altfel, nici nu avea calități. Nu vorbisem cu el aproape niciodată, dar într o bună zi s a nimerit să stăm alături și să fim singuri, el era foarte îngândurat și deodată mi a spus : "Ce zici Dolgoruki, nu crezi că ar fi bine să ne însurăm? Spune și dumneata, când să ne însurăm, dacă nu acum? Asta e vremea cea mai frumoasă, dar uite că nu i chip!" își spusese păsul cu toată sinceritatea. L am aprobat numaidecât, la fel de sincer, fiindcă și la mine se înfiripase această dorință. Pe urmă ne am întâlnit câteva zile la rând și ferindu ne de ceilalți am vorbit mereu despre asta, și numai despre asta. Pe urmă, nu știu cum s a întâmplat, dar nu ne am mai întâlnit și nici n am mai stat de vorbă. Iacă, de atunci a început să mă urmărească acest vis. Desigur că n ar fi avut rost să pomenesc o întâmplare atât de măruntă, dacă n aș fi ținut să arăt cât de timpuriu se nasc uneori asemenea gânduri...
"Nu există decât o singură piedică mai serioasă, am continuat eu să meditez în timp ce mergeam spre casă, o, desigur că mica deosebire de vârstă dintre noi n are nici o importanță, singura piedică e că ea e o mare aristocrată, iar eu sunt pur și simplu Dolgoruki! Cumplită soartă! Oare Versilov, căsătorindu se cu mama, n ar putea să ceară guvernului încuviințarea de a mă înfia?... drept răsplată pentru meritele sale, ca să zic așa. Pe vremuri a fost în slujba statului, așa că trebuie să fi avut și ceva merite, a fost doar mijlocitor de pace... Of, drace, ce josnicie!"
Când mi a scăpat această exclamație, m am oprit brusc, pentru a treia oară, dar de data asta parcă mă lovise cineva cu o măciucă în cap. Sentimentul chinuitor că fusesem în stare să mă înjosesc până într atât, încât să doresc un lucru atât de rușinos ca schimbarea numelui prin adopțiune, renegându mi astfel toată copilăria, mi a alungat într o clipă buna dispoziție dinainte și bucuria mea s a destrămat ca fumul. "Nu, n am să mărturisesc nimănui acest gând, mi am zis eu, roșind îngrozitor, am putut să mă înjosesc până într atât numai fiindcă... sunt îndrăgostit și m am prostit. Nu, totuși Lambert are dreptate într o privință, și anume, atunci când susține că toate aceste mofturi nu mai au ce căuta azi, că în vremurile noastre contează întâi omul și în al doilea rând averea lui, mai bine zis nu averea, ci puterea lui. Cu un asemenea capital aș putea să mi pun numaidecât «ideea» în aplicare, iar peste zece ani toată Rusia va fi la picioarele mele, și asta va fi răzbunarea mea. Iar față de ea n are rost să mă port cu mănuși, și în privința asta are Lambert dreptate. E destul s o înspăimânt și are să se mărite de bunăvoie cu mine. În fața faptelor are să capituleze ca cea mai simplă și mai vulgară femeie! «Tu habar n ai, nici nu ți poți închipui în ce cotlon s a petrecut totul!» mi au răsunat în urechi cuvintele lui Lambert. "Așa și este, am întărit eu, Lambert are dreptate în toate privințele, are de o mie de ori mai multă dreptate decât Versilov și decât toți idealiștii de teapa noastră. El e realist. Când ea va vedea că sunt în stare să mă impun, are să spună: «Iată un om care știe ce vrea!» Lambert e un ticălos care nu urmărește decât să stoarcă de la mine treizeci de mii de ruble, totuși e singurul meu prieten, altul n am. De fapt, nici nu există altfel de prieteni și nici nu pot să existe decât în închipuirea unor oameni fără simț practic. Iar pe ea nici măcar n aș înjosi o, asta înseamnă că o înjosesc? Câtuși de puțin. Așa s toate femeile! Există oare vreo femeie care să nu fie în stare de o ticăloșie? Tocmai de aceea are nevoie de un bărbat care s o conducă, de aceea soarta ei este să fie supusă. Femeia întruchipează viciul și ispita, iar bărbațul — noblețea sufletească și mărinimia. Așa va fi în vecii vecilor. N are a face că am de gând să folosesc scrisoarea, asta nu mi știrbește întru nimic noblețea sufletească și mărinimia. Eroi ca în piesele lui Schiller nu există în viață, ei au fost scorniți. Pentru un scop măreț, merită să te alegi și cu o pată! După aceea petele dispar și totul e dat uitării. În ziua de azi, când gândești așa treci drept un om cu vederi largi, care cunoaște viața și ține seama de realitate, asta i părerea generală de azi."
Þin să repet rugămintea de a nu mi se lua în nume de rău că reproduc pe larg toate divagațiile mele de om beat din seara aceea. Firește, nu redau decât sensul gândurilor mele de atunci, deși am impresia că și formularea a fost aceeași. M am simțit dator să le consemnez, fiindcă numai din dorința de a mă judeca m am apucat de scris. Și cum poți judeca un om, fără a i analiza gândurile? Există oare un criteriu mai serios decât felul lui de a gândi, de a privi viața? Faptul că băusem nu constituia o circumstanță atenuantă. În vino veritas .
Cufundat în visuri și iluzii, nici nu mi am dat seama cum am ajuns în cele din urmă acasă, sau mai bine zis la locuința mamei. Nu știu cum, dar deodată m am pomenit în casă și de cum am pus piciorul în antreul nostru strâmt, am înțeles că se petrecuse ceva neobișnuit; în casă se vorbea tare, se auzeau strigăte și plânsul mamei. Când am dat să intru, Lukeria, care alerga într un suflet din camera lui Makar Ivanovici spre bucătărie, era cât pe ce să mă răstoarne. Mi am azvârlit paltonul de pe mine și am intrat în camera lui Makar Ivanovici, unde era strânsă toată familia.
Versilov, în picioare, o strânse la piept pe mama, care era mai mult moartă decât vie. Makar Ivanovici ședea ca de obicei pe scăunelul lui, dar era sleit de puteri, și Liza se străduia să l țină de umeri ca să nu cadă, cu toate acestea aveai impresia că are să se prăbușească dintr o clipă în alta. M am apropiat repede și, când am ajuns lângă el am tresărit, fiindcă mi am dat seama că bătrânul era mort.
Murise chiar atunci, cu puțin înainte de sosirea mea. Cu zece minute mai devreme nu se simțea nici mai bine, nici mai rău ca altă dată. În camera lui nu se afla decât Liza, povestea despre durerea ei și bătrânul o mângâia pe cap, ca în ajun. Deodată bătrânul s a cutremurat tot (după cum mi a spus Liza), a vrut să se ridice, a deschis gura, dar înainte de a apuca să strige, a căzut încet pe partea stângă "O sincopă!" spunea Versilov. Liza a început să țipe de a răsunat toată casa și atunci toți au alergat într acolo; această scenă se petrecuse doar cu câteva clipe înainte de sosirea mea.
— Arkadi! îmi strigă Versilov. Fugi imediat la Tatiana Pavlovna. E cu siguranță acasă. Roag o să vină numaidecât. Ia o birjă. Du te cât mai repede, te implor!
Îmi amintesc foarte bine cum îi străluceau ochii. Pe fața lui nu se vedea însă nici durere adevărată, nici lacrimi — numai mama, Liza și Lukeria plângeau; îmi aduc foarte bine aminte că m a mirat expresia lui neobișnuit de însuflețită, aproape exaltată. Am alergat într un suflet la Tatiana Pavlovna.
Locuia destul de aproape, după cum am mai spus, așa că n am mai luat birjă și tot drumul am fugit, fără să mă opresc o clipă. Eram foarte tulburat și parcă mă cuprinsese și pe mine un soi de exaltare. Înțelegeam că se petrecuse ceva ireparabil. Până am ajuns la ușa Tatianei Pavlovna și am sunat, îmi pierise orice urmă de beție și odată cu ea toate gândurile josnice.
Mi a deschis bucătăreasa.
— Nu i acasă, a bodogănit și a dat să mi închidă ușa în nas.
— Cum nu i acasă? am strigat eu pătrunzând cu forța in antreu. Nu se poate! A murit Makar Ivanovici.
— Cuuum?! răsună deodată strigătul Tatianei Pavlovna prin ușa închisă a salonului.
— A murit! Makar Ivanovici a murit! Andrei Petrovici te roagă să vii numaidecât la noi.
— Ce tot îndrugi!...
Am auzit cum trage zăvorul, apoi a crăpat doar ușa și mi a poruncit:
— Povestește cum s a întâmplat!
— Nu știu nici eu, adineauri, când m am întors acasă l am găsit mort. Andrei Petrovici spune că a avut o sincopă!
— Vin îndată, într o clipă. Fugi și spune le că vin numaidecât, hai du te, ce mai aștepți, șterge o! Ce tot zăbovești?
Prin ușa crăpată văzusem însă foarte bine că cineva ieșise de după perdeaua care despărțea salonul de dormitor și rămăsese în fundul camerei, în spatele Tatianei Pavlovna. Am pus instinctiv mâna pe clanță, ca să nu mai poată închide ușa.
— Arkadi Makarovici, e adevărat că a murit? a răsunat deodată un glas cunoscut calm și melodios, cu timbru metalic, care m a cutremurat până în adâncul sufletului: din felul cum rostise întrebarea am înțeles că vestea o uluise și o tulburase și pe ea.
— Dacă i așa, se răsti deodată Tatiana Pavlovna, deschizând brusc ușa, descurcă te cum știi că singură ți ai făcut o!
Apoi, îmbrăcându și din mers paltonul și punându și un șal pe cap, plecă repede de acasă și coborî treptele în fugă. Atunci mi am scos numaidecât paltonul, am intrat în odaie și am închis ușa după mine. Ea stătea în fața mea, întocmai ca la prima noastră întâlnire, cu fața luminoasă și cu ochii limpezi, și tot ca atunci mi a întins amândouă mâinile. De emoție mi s au tăiat picioarele și am căzut în genunchi înaintea ei.
Mi au dat lacrimile, fără să știu nici eu de ce, nu mi aduc aminte cum m a așezat lângă ea, îmi amintesc doar, și asta este una din cele mai scumpe amintiri ale mele, cum am șezut alături, mână în mână, și cu câtă însuflețire am stat de vorbă: ea mă tot întreba de bătrân și de moartea lui iar eu îi povesteam despre el, așa încât se putea crede că plâng după Makar Ivanovici, ceea ce nu corespundea câtuși de puțin adevărului, de altfel sunt convins că ea n ar fi presupus nici în ruptul capului că aș fi în stare de o comportare trivială de mucos. În cele din urmă, când mi am venit deodată în fire, m am rușinat. Astăzi cred că atunci am plâns numai de fericire și bănuiesc că și ea și a dat prea bine seama de asta, așa încât această amintire nu e umbrită de nimic.
Deodată mi s a părut foarte ciudat că mă tot întreabă atâta despre Makar Ivanovici.
— L ai cunoscut oare? am întrebat o, mirat.
— Am auzit de mult despre el. Nu l am văzut niciodată, deși a jucat un oarecare rol în viața mea. Pe vremuri mi a povestit multe despre el omul acela de care mă tem, înțelegi de cine vorbesc.
— Înțeleg, mai ales că "omul acela" a fost cu mult mai aproape de inima dumitale decât mi ai destăinuit înainte, am spus eu fără să mi dau seama ce urmăresc, dar cu mustrare în glas și foarte încruntat.
— Spuneai că a sărutat o adineauri pe mama dumitale? Că o ținea îmbrățișată? Ai văzut cu ochii dumitale? continuă ea să mă iscodească, fără să mă asculte.
— Da, am văzut cu ochii mei și crede mă, a fost o pornire cât se poate de sinceră și generoasă din partea lui! m am grăbit eu să întăresc, văzând cât e de bucuroasă.
— Să dea Dumnezeu! exclamă ea, făcându și cruce. Acum nu i mai stă nici o piedică în cale. O viață întreagă, cât a trăit bătrânul ăsta minunat, a fost legat de mâini și de picioare. O dată cu moartea bătrânului va reînvia în sufletul lui simțul datoriei și... demnitatea, așa cum au mai reînviat și înainte vreme. O, el este în primul rând generos, va alunga neliniștea din inima mamei dumitale, pe care o iubește mai mult decât orice pe lume, și, în sfârșit, se va liniști și el, că slavă Domnului, ar fi și timpul.
— Þi e foarte drag?
— Mi e foarte drag, deși nu în felul cum ar fi dorit el și care reiese din întrebarea dumitale.
— Dar în clipa asta ești alarmată pentru soarta lui sau pentru a dumitale?
— De, astea s probleme prea complicate, peste ele.
— Bine, dacă așa dorești, numai că eu nu știu nimic despre toate astea, poate că mi au scăpat prea multe, dar n are importanță, fiindcă acum totul s a schimbat, cum bine spuneai. Și dacă e să învie cineva, eu voi fi primul. Am avut intenții josnice față de dumneata, Katerina Nikolaevna, și numai cu un ceas în urmă poate am și săvârșit o josnicie împotriva dumitale, dar știi, acum, când stau lângă dumneata, nu simt nici un fel de remușcări, fiindcă în clipa de față toate s au șters, toate s au schimbat, iar cu omul care acum o oră puneam la cale o ticăloșie împotriva dumitale nu mai am nimic comun și nici nu voi mai avea vreodată.
— Vino ți în fire, mă liniști ea, zâmbind, s ar zice că aiurezi.
— Ce poate să creadă un om despre sine, când se compară cu dumneata? am continuat eu. Fie că i cinstit, fie că i josnic, dumneata te găsești față de el la aceeași înălțime de neatins, ca și soarele... Spune, cum ai putut să mi te arăți după tot ce s a întâmplat? De ai ști ce s a petrecut acum un ceas, numai cu un ceas în urmă! Și ce vis mi se adeverește!
— Poate că știu tot, spuse ea, zâmbind blând. Desigur ca acum un ceas ai vrut să te răzbuni pe mine de ceva, că ai jurat să mă nenorocești, dar probabil că ai fi ucis sau bătut măr pe oricine ar fi îndrăznit să spună față de dumneata un singur cuvânt urât despre mine.
E drept că mi zâmbea și glumea, dar n o făcea decât dintr o bunătate nemărginită, fiindcă în clipa aceea, după cum mi am dat seama mai târziu, o apăsa pe suflet un necaz și era copleșită de un sentiment atât de puternic, încât nu putea să vorbească cu mine și să răspundă la întrebările mele stupide și enervante decât așa cum răspunzi unui copil mic, care te sâcâie cu întrebările lui copilărești, ca să scapi de el. Când am înțeles în sfârșit acest lucru, m am rușinat dar eram prea pornit ca să încetez.
— Nu! am strigat eu, fiindcă nu mă puteam stăpâni, nu l am ucis pe omul acela care a vorbit urât despre dumneata, dimpotrivă, i am ținut isonul.
— O, pentru Dumnezeu, încetează! Nu trebuie, nu vreau să mi povestești nimic, și întinse deodată mâna ca să mă oprească, iar pe fața ei am zărit chiar o umbră de suferință. Apucasem însă să sar de pe scaun și să mă proțăpesc în fața ei ca să i spun tot ce aveam pe suflet, și dacă aș fi făcut o, aș fi evitat întâmplările neplăcute care au urmat, fiindcă i aș fi destăinuit probabil totul și până la urmă i aș fi înapoiat scrisoarea. Dar deodată ea a izbucnit în râs.
— Lasă, nu trebuie să mi spui nimic, nu vreau să cunosc nici un fel de amănunte! Pot să mi închipui ce crime ai comis, pun rămășag că ai vrut să te însori cu mine, sau ceva de felul ăsta și că adineauri ai pus totul la cale cu vreun fost coleg de școală, care s o fi oferit să ți dea o mână de ajutor ... Ah, mi se pare că am ghicit! strigă ea, privindu mă lung și serios.
— Cum... de ai putut ghici? am îngăimat eu ca un prost, mirat la culme.
— Asta i bună! Dar acum destul, ajunge. Te iert, cu condiția să încetezi numaidecât, și făcu din nou un gest de nerăbdare. Sunt și eu o fire visătoare și nici nu știi câte îmi trec prin cap în unele momente când imaginația mea o ia razna! Dar ajunge! Dumneata îmi abați întotdeauna gândurile. Îmi pare foarte bine că Tatiana Pavlovna a plecat, țineam foarte mult să te văd și față de ea n am fi putut vorbi atât de nestingheriți ca acum. Mi se pare că mă socotești vinovată de ceea ce s a întâmplat atunci. Nu i așa? Spune, așa i?
— Dumneata, vinovată? Păi, eu te am trădat atunci față de el. Erai îndreptățită să crezi despre mine orice. Numai la asta m am gândit de atunci, în fiecare zi, în fiecare clipă m a chinuit acest gând. (Și nu mințeam.)
— În zadar te ai chinuit atâta, fiindcă eu de atunci am înțeles prea bine cum s a întâmplat totul. De bucurie ți a scăpat pur și simplu față de el că te ai îndrăgostit de mine... în sfârșit, că eu te am lăsat să mi o spui. N ai decât douăzeci de ani, așa că e de înțeles. Și apoi, îl iubești mai mult decât orice pe lume și cauți să i câștigi prietenia, fiindcă reprezintă idealul dumitale, nu i așa? Dar când am înțeles acest lucru, era prea târziu; da, firește, eu sunt vinovată de toate câte s au întâmplat atunci. Ar fi trebuit să te chem numaidecât și să te liniștesc, dar prea mi era ciudă pe dumneata, de aceea am și cerut să nu mai fii primit în casă. Așadar, eu am provocat scena de la intrare și tot ce a mai urmat în noaptea aceea. Trebuie să ți spun că în tot acest răstimp am visat și eu, ca și dumneata, să ne întâlnim pe ascuns, dar nu știam cum să fac. Și de ce crezi că mă temeam cel mai mult? Mă temeam ca nu cumva să ți pleci urechea la calomniile lui împotriva mea.
— Asta nu, niciodată! am strigat eu.
— Eu îmi amintesc cu drag de întâlnirile noastre din trecut. Ceea ce mi place la dumneata e tinerețea și poate chiar această sinceritate buclucașă... Orice s ar crede, sunt o fire serioasă. Sunt cea mai gravă și mai posomorâtă dintre toate femeile din lumea noastră. Așa să știi — ha ha ha? O să stăm noi de vorbă cândva mai pe îndelete, fiindcă acum nu prea sunt în apele mele, sunt tulburată... poate chiar exaltată, am o criză de nervi. Dar în sfârșit, măcar de acum înainte, el o să mă lase să trăiesc liniștită.
Această exclamație îi scăpase fără să vrea, eu am înțeles numaidecât despre ce era vorba, dar m am făcut că nu aud deși tremuram tot.
— El știe că l am iertat! exclamă ea din nou, ca pentru sine.
— Ai putut într adevăr să l ierți, când ți a scris o asemenea scrisoare? Și de unde ar putea el să știe că l ai iertat? am strigat eu, ieșindu mi din fire.
— De unde știe? Fii pe pace că știe el, îmi răspunse cu un aer atât de absent, de parcă ar fi uitat cu totul de mine și ar fi vorbit cu sine însăși. Acum și a venit în fire. Și apoi, cum să nu știe că l am iertat, când îmi cunoaște sufletul până în străfunduri?! Mai ales că și semănăm în-trucâtva.
— Adevărat?
— Fără îndoială, și el știe asta. O, eu nu sunt pătimașă, sunt o fire liniștită, dar și eu aș dori, ca și el, să fie toți oamenii buni și cinstiți... Tocmai de aceea m a și îndrăgit.
— Atunci cum a putut să spună că ai toate viciile?
— Chiar dacă a spus o în sinea lui crede cu totul altceva, dar ăsta e secretul lui. Nu i așa că scrisoarea era caraghios ticluită?
— Caraghios? (O urmăream încordat, mi se pare că era într adevăr într o stare vecină cu isteria și poate că... nici nu mi se adresa mie, totuși, nu m am putut stăpâni să nu pun întrebări.)
— O, dar era foarte caraghioasă, și cum aș mai fi râs dacă... nu m aș fi temut. N aș vrea să crezi însă că sunt chiar atât de fricoasă, totuși din pricina acelei scrisori n am putut dormi o noapte întreagă, fiindcă părea scrisă cu sânge, și cu atâta venin, ca de un om bolnav... Iar după o asemenea scrisoare te poți aștepta la orice! Eu iubesc viața și mă tem cumplit de tot ce mi ar putea o primejdui, în privința asta sunt cumplit de fricoasă... Ah, ascultă! exclamă ea pe neașteptate. Du te la el, du te numaidecât la el! Acum trebuie să fie singur, doar nu poate rămâne tot timpul acolo, și desigur că a plecat singur undeva, caută l cât mai repede, caută l neapărat, și cât mai repede, aleargă la el și arată i că ești un fiu iubitor, dovedește i că ești un băiat bun și duios, că ești într adevăr studentul meu pe care eu... ah, să ți dea Dumnezeu fericire! Eu nu iubesc pe nimeni, și e mai bine așa, dar aș vrea să i văd pe toți fericiți, pe toți și în primul rând pe el. Și aș dori să afle acest lucru... cât mai curând, chiar acum, asta mi ar face o deosebită plăcere.
Se ridică brusc și dispăru după perdea; în clipa aceea pe față îi sclipeau lacrimi (stârnite de un râs isteric). Am rămas singur, emoționat și buimac. Nu înțelegeam ce o tulburase atât de mult, mai ales că nici nu mi aș fi închipuit vreodată că își poate pierde cumpătul în asemenea hal. Am simțit cum mi se strânge inima.
Am așteptat cinci minute, apoi încă cinci, dar în cele din urmă m a izbit tăcerea adâncă din jurul meu și atunci m am hotărât să deschid ușa și să strig. La strigătul meu a apărut Maria, care mi a spus cât se poate de liniștită că doamna se îmbrăcase și plecase de mult pe ușa din dos.


CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

Atâta mi a trebuit! Mi am înșfăcat paltonul și îmbrăcându l din mers am fugit, mânat de un singur gând: "Ea m a rugat să mă duc la el, dar unde să l caut?"
În același timp mă mai frământa însă o problemă: "De ce crede ea că a intervenit ceva care îl va determina s o lase în pace? Firește, nu poate fi vorba decât de căsătoria lui cu mama, dar ea se bucura că el se căsătorește cu mama sau, dimpotrivă, tocmai de aceea e atât de nefericită? Poate că așa se explică și criza de nervi. De ce nu sunt în stare să dezleg această problemă?"
Consemnez întocmai acest al doilea gând care mă frământa atunci, fiindcă îl socotesc foarte important și aș vrea să fie reținut. Seara aceea a fost fatală. Aproape că ți vine să crezi în destin: nu făcusem nici o sută de pași, când în drum spre locuința mamei, m am izbit de acela pe care l căutam. El m a apucat de umăr și m a oprit.
— Tu ești? exclamă el, bucuros și în același timp uimit. Închipuiește ți că am fost la tine, începu el să mi vorbească precipitat, te am căutat, am întrebat de tine, fiindcă în momentul de față am mai multă nevoie de tine decât de oricine pe lume. Proprietarul tău mi a îndrugat vrute și nevrute, dar când am aflat că nu ești acasă, am plecat și de grăbit ce eram, am uitat să l rog să ți comunice că de îndată ce te întorci să vii numaidecât la mine. Și n ai să crezi, tot drumul am avut convingerea fermă că soarta trebuie să mi te scoată negreșit în cale, acum când am mai multă nevoie de tine ca oricând, și iată, tu ești primul om pe care l întâlnesc! Hai la mine, până acum n ai fost încă niciodată la mine...
Într un cuvânt, ne căutasem unul pe celălalt, mânați probabil de același sentiment. Și acum ne priveam, uluiți de această întâlnire neașteptată. Am pornit foarte grăbiți.
Tot drumul n a rostit decât câteva cuvinte, mi a spus bunăoară că o lăsase pe mama în grija Tatianei Pavlovna și așa mai departe. Mă trăgea după el, ținându mă de braț.
Locuia în apropiere, așa că am ajuns numaidecât. Într adevăr, nu mai fusesem niciodată la el. Avea o locuință destul de mică, de trei camere, pe care o închinase (mai bine zis o închiriase Tatiana Pavlovna) anume pentru "pruncul" acela. De întreținerea casei se ocupase de la început Tatiana Pavlovna, acolo locuiau copilul cu dădaca lui (iar acum și Nastasia Egorovna), dar una din camere și o rezervase Versilov, și anume, prima de la intrare, care era destul de spațioasă și destul de bine mobilată, într un cuvânt părea biroul unui om căruia îi place să scrie și să citească. Într adevăr, masa, dulapul și rafturile erau încărcate de cărți (în casa mamei abia dacă găseai o carte, două), de manuscrise, de teancuri de scrisori legate cu grijă, în sfârșit, se vedea că Versilov locuia de mult acolo, de altfel, știu că și înainte (deși destul de rar) se muta din când în când în această casă, uneori chiar pe câteva săptămâni. Primul lucru care mi a atras atenția a fost portretul mamei de pe peretele din fața biroului, splendid încadrat într o ramă sculptată dintr un lemn prețios; fără îndoială că această fotografie fusese făcută în străinătate și, judecând după mărimea ei, trebuie să fi costat scump. Eu nu văzusem niciodată acest portret, nici nu auzisem de el, și ceea ce m a uimit a fost în primul rând asemănarea lui extraordinară, nu atât în ceea ce privește trăsăturile fizice, cât mai degrabă cele morale — într un cuvânt, portretul părea mai degrabă opera unui pictor, decât înregistrarea mecanică a unui aparat. De cum am intrat, m am oprit fără să vreau în fața lui.
— Ei, ce zici? am auzit deodată glasul lui Versilov din spatele meu.
Voise să mă întrebe desigur: "Ce zici, nu i așa că seamănă uimitor?" Când am întors capul am rămas uluit de expresia lui. Era destul de palid dar avea o privire încordată, arzătoare, care strălucea de bucurie și mândrie; niciodată nu l văzusem astfel.
— Nu știam că o iubești atât de mult pe mama! am strigat deodată, eu însumi entuziasmat.
Mi a zâmbit fericit, deși, zâmbetul îi era parcă umbrit de o suferință, mai bine zis exprima un sentiment atât de uman, aproape sublim... nici nu sunt în stare să l redau în cuvinte; de fapt, mie mi se pare că pe fața unui om foarte evoluat, fericirea nici nu poate să imprime o expresie solemnă și triumfătoare. Fără să mi răspundă a luat cu amândouă mâinile tabloul de pe perete, s a aplecat și l a sărutat, apoi l a atârnat cu grijă la loc.
— Þine seama, îmi spuse el, că fotografiile ies foarte rar asemănătoare și e de înțeles de ce: fiindcă și originalul, adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine însuși; numai în anumite momente, foarte rare, figura omului scoate la iveală trăsăturile lui esențiale, preocuparea lui cea mai caracteristică. Pictorul, atunci când studiază figura unui om, intuiește această trăsătură principală, chiar dacă în momentul când o redă ea nu apare pe fața modelului. Aparatul fotografic însă îl înfățișează pe om exact așa cum este în clipa respectivă, de aceea se prea poate că în anumite momente Napoleon să fi apărut un prost, iar Bismarck, un sentimental. În acest portret însă, s a nimerit ca aparatul s o surprindă pe Sofia într un moment caracteristic, să scoată la lumină inima ei plină de dragoste sfioasă și blândă, toată pudoarea ei feciorelnică, puțin sălbatică și sperioasă. Și apoi, era atât de fericită, fiindcă abia atunci s a convins cât de mult țineam să am portretul ei. Deși fotografia nu i prea veche, pe atunci era totuși mai tânără și mai frumoasă, de altfel, încă de pe atunci avea obrajii supți, fruntea brăzdată și privirea, care pe măsură ce trec anii, devine tot mai timidă și mai sperioasă. Nu știu dacă ai să mă crezi, dragul meu, dar acum aproape nici nu mi o pot închipui altfel, deși cândva a fost și ea tânără și fermecătoare. La noi în Rusia, femeile se ofilesc repede, frumusețea lor nu ține decât o clipă, și asta ce i drept, nu se datorește numai unui specific etnografic, dar și faptului că dragostea și devotamentul lor nu cunosc margini. Atunci când iubește rusoaica se dăruiește cu totul, ea nu precupețește nimic, nici clipa, nici viața întreagă, nici prezentul, nici viitorul, fiindcă nu știe să drămuiască nimic, nu ascunde și nu pune nimic deoparte, și de aceea frumusețea ei trece în scurtă vreme asupra bărbatului pe care l iubește. Iată, și obrazul ei supt dovedește că mi a dăruit mie frumusețea ei, că a jertfit o pentru toanele mele de o clipă. Te bucuri când vezi cât am iubit o pe maică ta, poate că n ai crezut niciodată că am iubit o cu adevărat, nu i așa? Da, dragul meu, am iubit o foarte mult, deși nu i am făcut decât rău... Stai să ți mai arăt un portret, privește l!
Luă un portret de pe masă și mi l întinse. Era tot o fotografie, dar cu mult mai mică, într o ramă subțire și ovală de lemn, înfățișând o fată slabă, suferindă (probabil ofticoasă) și totuși foarte frumoasă, cu o față visătoare și totodată ciudat de inexpresivă. Avea trăsături regulate, un tip de frumusețe aristocratică, oarecum degenerată, care ți inspira mai degrabă milă: aveai impresia că această făptură era stăpânită de o idee fixă, care o chinuia, fiindcă i depășea puterile.
— Este... este fata aceea cu care ai vrut să te căsătorești în străinătate și care a murit de tuberculoză... fiica ei vitregă? am rostit eu destul de sfios.
— Da, am vrut să mă însor cu ea, a murit de tuberculoza și e fiica ei vitregă. Eram sigur că ți au ajuns la ureche toate aceste bârfeli. De altfel, în afară de bârfeli nici nu puteai să afli nimic. Lasă portertul dragul meu, n a fost decât o biată nebună și atât.
— Era într adevăr nebună?
— Sau cretină, de fapt, eu cred că era și una și alta. A avut un copil de la prințul Serghei Petrovici (într o clipă de nebunie, nu de dragoste; de altfel, asta este una dintre cele mai mari ticăloșii săvârșite de prințul Serghei Petrovici). Acum copilul se află aici, în camera de alături; de mult voiam să ți l arăt. Prințul Serghei Petrovici nici n a îndrăznit să vină încoace să vadă copilul, de altminteri așa ne am și înțeles încă din străinătate. L am luat la mine cu încuviințarea mamei tale și tot cu încuviințarea ei voiam pe atunci să mă însor cu această... nenorocită.
— Oare e de închipuit o asemenea încuviințare? am izbucnit eu.
— Se vede că da, de vreme ce maică ta mi a dat o: nu putea fi geloasă decât pe o femeie, dar asta nu era femeie.
— Ea nu era femeie pentru toată lumea, afară de mama .N am să cred niciodată că mama n a fost geloasă pe ea .
— Ai dreptate. Am început să înțeleg acest lucru abia după ce totul fusese hotărât, adică după ce mi a dat încuviințarea. Dar să nu mai vorbim de asta... Căsătoria nu s a încheiat fiindcă între timp Lidia a murit, dar poate ca nu s ar fi încheiat chiar dacă ar fi rămas în viață, pe maică ta însă n o las nici acum să vină la copil. Totul n a fost decât un episod în viața noastră. Dragul meu, de mult aștept să vii aici, de mult visez întâlnirea noastră de astăzi. Știi de când? Încă de acum doi ani visam că ai să vii încoace.
Mă privea drept în ochi, cu sinceritate și cu nespusă căldură. L am prins de mână:
— De ce ai zăbovit atâta? De ce nu m ai chemat mai demult? O, de ai ști câte s au întâmplat... și câte puteau să nu se întâmple, dacă m ai fi chemat la timp!...
În clipa aceea s a adus samovarul, apoi pe neașteptate a intrat și Nastasia Egorovna cu copilul adormit în brațe.
— Privește l! m a îndemnat Versilov. Eu îl iubesc și de aceea am și cerut să l aducă acum, ca să l vezi și tu. Poți să l duci înapoi Nastasia Egorovna. Așază te aici, lângă samovar. Am să mi închipui că noi doi am trăit întotdeauna împreună, fără să ne despărțim vreodată, și că ne am petrecut toate serile împreună. Lasă mă să te privesc, vino mai aproape ca să te văd mai bine. Nici nu știi cât mi e de drag chipul tău! Cum mă străduiam să mi l închipui, când te așteptam să vii de la Moscova. Mă întrebai de ce n am trimis mai demult după tine? Ai răbdare, poate că abia acum ai să înțelegi de ce.
— Cum se face că numai moartea bătrânului ți a dezlegat limba? Ciudat...
Deși cuvintele mele fuseseră cam aspre, îl priveam totuși cu dragoste. Vorbeam ca doi prieteni, în înțelesul cel mai înalt și mai deplin al acestui cuvânt. Mă adusese la el ca să mi explice, să mi povestească ceva, să se dezvinovățească. Dar între timp totul se lămurise, fără să mai fie nevoie de nici o explicație, de nici o dezvinovățire. Orice s ar mai fi spus acum, ar fi fost de prisos, căci scopul fusese atins. Și privirile noastre spuneau că amândoi știm acest lucru și că suntem fericiți.
— Nu moartea bătrânului e cauza, mi a răspuns el, în orice caz nu este singura cauză, a mai intervenit ceva care a contribuit la asta... Domnul să binecuvânteze această clipă și viața noastră acum și de a pururi. Dar hai să stăm e vorbă, dragul meu. Gândurile mi se tot împrăștie, mă abat mereu din drum, încep să vorbesc de una și mă pierd în o mie de amănunte secundare. Așa se întâmplă întotdeauna când ți e inima plină... Totuși, hai să stăm de vorbă, a venit momentul! Află băiețașul meu, că de mult te am îndrăgit. Se rezemă de speteaza fotoliului și mă privi încă o dată lung.
— Mi se pare atât de ciudat să te aud vorbind așa! Nespus de ciudat! am îngânat cu răsuflarea tăiată de atita fericire.
Și atunci, îmi amintesc că fața lui și a reluat pentru o clipă expresia obișnuită, tristă și totodată ironică, pe care o cunoșteam atât de bine. Apoi, după o clipa de șovăială, și a luat inima în dinți și a început să vorbească.
— Judecă și tu, Arkadi: ce aș fi putut să ți spun dacă te aș fi chemat înainte? În această întrebare e cuprins și răspunsul meu.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui că acum ești soțul mamei și tatăl meu, pe când înainte... n ai fi știut ce să mi spui în privința situației mele sociale, nu i așa?
— Nu numai asta n aș fi putut să ți explic dragul meu, ar fi trebuit să trec sub tăcere încă multe altele. Situația are și unele aspecte atât de caraghioase și înjositoare, încât totul pare o farsă și încă una ordinară, de bâlci. La urma urmei, cum era să ne înțelegem până acum unul pe altul, când eu însumi m am înțeles abia astăzi, da, azi la ora cinci după masă, exact cu două ore înainte de moartea lui Makar Ivanovici. De ce ai rămas atât de neplăcut surprins? Ai răbdare să ți explic faptele, căci ceea ce ți am spus e cât se poate de motivat: rătăcirile și căutările mele de o viață întreagă și au găsit brusc răspuns într o zi oarecare la ora cinci după masă! E de a dreptul umilitor, nu i așa? Dacă numai cu câteva zile înainte mi ar fi spus cineva acest lucru, m aș fi simțit jignit.
Îl ascultam într adevăr uimit și îndurerat, fiindcă iarăși ieșea cu putere la iveală vechiul fel de a fi al lui Versilov, care după toate mărturisirile din seara aceea, mă supăra mai mult ca oricând. Deodată am exclamat:
— Doamne! Nu cumva ai primit vreun semn de la ea... la ora cinci?
M a privit stăruitor și vădit impresionat de exclamația mea, poate și de expresia "de la ea".
— Ai să afli tot, îmi spuse el, zâmbind îngândurat. Fii pe pace, n am de gând să ți ascund ceea ce trebuie să știi, doar de aceea te am și adus încoace, dar toate la timpul lor. Vezi tu, dragul meu, eu știam de mult că, desigur, copiii noștri sunt frământați încă din copilărie de situația lor familială și se simt înjosiți de imoralitatea părinților și a mediului. Încă de pe vremea când eram la școală am observat asemenea copii frământați și pe atunci credeam că se frământă numai fiindcă a încolțit prea de timpuriu invidia în sufletul lor. De altfel, eram și eu un copil destul de frământat, deși... te rog să mă ierți, dragul meu, sunt teribil de distrat. Voiam numai să ți spun că în tot acest răstimp te am urmărit cu multă îngrijorare. Întotdeauna mi te am închipuit ca pe unul dintre acei copii care de mici sunt conștienți de valoarea lor și de aceea se izolează de ceilalți.. Și eu sunt ca tine, nici mie nu mi a plăcut niciodată să am prieteni. Vai și amar de acești copii care nu se pot bizui decât pe puterile și pe visele lor și care prea de timpuriu năzuiesc pătimaș la desăvârșirea morală, mai cu seamă din dorința de a se răzbuna, da, mai ales din sete de răzbunare. Dar să lăsăm asta, dragul meu, văd că iar am luat o razna... Și înainte de a fi început să te îndrăgesc, mă gândeam la tine și mi închipuiam visele tale de copil retras și sălbatic... Dar ajunge, drept să spun am și uitat despre ce voiam să ți vorbesc! De altfel, tot trebuia să ți fac odată și odată aceste mărturisiri, dar înainte, până acum, ce aș fi putut să ți spun? Acum îți simt privirea ațintită asupra mea și știu că mă privește fiul meu, și când te gândești că nici ieri încă n aș fi crezut ca voi sta vreodată de vorbă cu băiatul meu așa cum stau astăzi!
Era într adevăr din ce în ce mai distrat și totodată înduioșat.
— Acum când te am găsit în sfârșit, nu va mai trebui să mă refugiez într o lume ireală, de vise! Sunt gata să merg cu dumneata până la capătul lumii! am strigat din suflet, gata să mi dau și viața pentru el.
— Cu mine? Þi am spus doar că astăzi peregrinările mele au luat sfârșit, așa că te ai trezit cam târziu, dragul meu. Astăzi se încheie ultimul act și se lasă cortina, dar acest ultim act s a prelungit foarte mult. A început tare de mult, încă de atunci când am fugit pentru ultima oară în străinătate. Află, dragul meu, că atunci am părăsit totul, chiar și pe maică ta, și i am spus o și ei, trebuie să știi acest lucru. I am declarat atunci că plec pentru totdeauna, că n are să mă mai vadă niciodată, și, ce i mai grav, am uitat să i las și bani. Nici la tine nu m am gândit nici o clipă. Am plecat atunci hotărât să mă stabilesc undeva în Europa și să nu mă mai întorc niciodată, dragul meu. Așadar, emigrasem.
— Voiai să l urmezi pe Herzen , să iei parte la propaganda din străinătate? Pesemne că toată viața ai făcut parte dintr o conspirație! am strigat eu, nemaiputându mă stăpâni.
— Nu, dragul meu, n am participat la nici o conspirație. Numai la gândul acesta au și început să ți scânteieze ochii; îmi plac izbucnirile tale de entuziasm, dragul meu. Nu, am plecat de plictiseală. Mă apucase deodată un neastâmpăr și un dor de schimbare. Era nostalgia aceea specifică a nobilului rus — o explicație mai bună nu ți aș putea da. Melancolie boierească și nimic mai mult.
— Regretai iobăgia... te supăra eliberarea poporului? am îngăimat eu cu răsuflarea tăiată.
— Desființarea iobăgiei? Crezi că mă întrista chiar într atât știrbirea drepturilor mele de moșier? Că n am putut suporta eliberarea poporului? O, nu dragul meu, nu uita că noi înșine l am eliberat. Nu de amărăciune am emigrat, în perioada aceea eu fusesem mijlocitor de pace și m am zbătut din răsputeri pentru înfăptuirea reformei. M am zbătut cu totul dezinteresat și n am plecat nici măcar din cauză că n am fost răsplătit cum se cuvine pentru liberalismul meu. Nici unuia dintre noi nu i s a recunoscut vreun merit. Mă refer bineînțeles, la cei cu vederile mele. Nu regretele ci mai curând mândria m a făcut să mă expatriez. Și crede mă, și azi e foarte departe de mine gândul că a venit vremea să mi închei viața ca un modest cizmar; totuși eram îndurerat. În Rusia mai trebuie să fie loc de oameni ca mine, s ar putea ca într adevăr să nu rămână mai mulți, dar și atâția sunt destui pentru ca să nu piară ideea. Căci noi dragul meu, suntem purtătorii unei idei! Vezi tu, îți spun toate astea cu nădejdea bizară ca să ai să alegi ceva din flecăreala mea dezlânată. Te am chemat la mine, fiindcă așa m a îndemnat inima: de mult îmi închipuiam cum am să ți împărtășesc ce am pe suflet... ție și numai ție! Deși, deși...
— Ba nu, vorbește! am strigat eu. Văd pe fața dumitale că iar ești sincer... Spune, când ai cutreierat Europa, ai simțit oare că renaști? Dar în ce consta acea "melancolie boierească"?
— Iartă mă, dragul meu, dar încă n am izbutit să te înțeleg. Mă întrebi dacă Europa m a ajutat să renasc? Dimpotrivă, m am dus acolo ca s o înmormântez.
— S o înmormântezi? am întrebat eu mirat.
El îmi zâmbi.
— Dragă Arkadi, acum sufletul mi e cuprins de duioșie și de aceea gândurile mi s au tulburat. N am să uit niciodată primele impresii pe care le am cules în această călătorie prin Europa. Mai trăisem și înainte în străinătate, dar de astă dată erau vremuri excepționale și apoi, niciodată nu plecasem într acolo cu sufletul copleșit de atâta tristețe... și de atâta dragoste. Să ți povestesc una din primele mele impresii de atunci, un vis pe care l am trăit atunci, un vis adevărat. S a întâmplat încă în Germania. Plecasem tocmai de la Dresda și de distrat ce eram am trecut de stația unde trebuia să schimb trenul și m am pomenit că pornisem în cu totul altă direcție decât aveam intenția. Am fost dat jos din tren în prima gară, era pe la ora două după amiază și afară era o vreme minunată. Nimerisem într un mic orășel nemțesc. Am fost îndrumat la un hotel, fiindcă aveam mult de așteptat: trenul următor sosea abia la unsprezece noaptea. Această încurcătură mi a facut chiar plăcere, fiindcă nu mă grăbeam să ajung undeva anume. Călătoream doar de dragul călătoriei. Hotelul la care am tras era mic și sărăcăcios, dar înecat în verdeață și înconjurat cu nenumărate ronduri de flori, după obiceiul din părțile acelea. Mi s a dat o cămăruță strâmtă și, cum fusesem toată noaptea pe drum, am adormit îndată după masă, adică pe la ora patru.
Atunci am avut un vis foarte ciudat, cum nu mai avusesem niciodată. În Galeria din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain, care figurează în catalog sub titlul Acis și Galateea și pe care l am numit întotdeauna Veacul de aur, fără să știu nici eu de ce. Mai văzusem tabloul și înainte, dar cu trei zile în urmă, trecând prin Dresda, îl revăzusem. Și iată, tocmai acest tablou l am și visat, dar nu ca pe un tablou, ci ca pe o scenă care s ar fi petrecut aievea. N aș putea să ți redau tot visul, știu numai că mă găseam în același decor ca în tablou, parcă și în aceeași epocă, undeva în arhipelagul grecesc, cu trei mii de ani în urmă, talazuri albastre și domoale, insule și stânci, un țărm plin de flori și de verdeață, toate scăldate în lumina de vrajă a soarelui care asfințește maiestuos și fascinant în zare — o priveliște ca din basme, de o frumusețe care nu încape în cuvinte. Peisajul acesta mi a amintit de leagănul civilizației europene și mi a trezit în suflet o dragoste ca pentru locul meu natal. Era raiul pe pământ, unde zeii coborau printre oameni și se înrudeau cu ei... O, ce oameni minunați trăiau acolo! Ei se deșteptau și adormeau fericiți și nevinovați, pajiștile și crângurile răsunau de cântecele și de strigătele lor vesele, marele prisos al forțelor lor proaspete, neîncercate, se prefăcea în dragoste și în bucurie simplă, curată. Soarele îi scălda în lumina lui caldă, bucurându se și el de fiii săi minunați... Splendid vis, măreață amăgire a omenirii! Epoca de aur e visul cel mai fantastic dintre toate câte le a visat omenirea, și totuși, pentru el oamenii și au dat viața, lui și au închinat toate puterile, pentru el au murit, au fost uciși profeții, fără el popoarele nu vor să trăiască și nu pot nici măcar să moară! Același lucru l am simțit și eu cât a durat acest vis; mai vedeam parcă în fața ochilor stâncile și marea și razele piezișe ale soarelui ce asfințea, când m am trezit și am deschis ochii împăienjeniți de lacrimi. Și mi amintesc că erau lacrimi de bucurie. O senzație de fericire pe care n o încercasem niciodată, aproape dureroasă, îmi cuprindea inima: era dragostea pentru toată omenirea. Afară se înserase, pe fereastra cămăruței mele străbătea printre ghivecele de flori de pe pervaz un mănunchi de raze piezișe care mă învăluiau într o lumină dulce. Și iată, dragul meu că asfințitul de soare din prima zi a civilizației europene pe care l văzusem în vis, s a transformat aievea, în clipa când m am trezit, în asfințitul de soare al ultimei zile a civilizației europene. Pe atunci, în Europa răsunau parcă mai deslușit ca oricând clopotele de înmormântare. NU vorbesc numai de război și nici despre Tuileries, știam dinainte că totul se va preface, că mai devreme sau mai târziu trebuie să se schimbe fața bătrânei Europe, dar eu, ca rus și ca european, nu puteam admite acest lucru. Da, pe atunci ei s au mărginit să ardă palatul Tuileries... O, fii pe pace, știu că era "logic" să se întâmple așa și înțeleg prea bine că valul crescând al unei idei nu poate fi zăgăzuit, și totuși eu, ca purtător al înaltului ideal rus de civilizație, nu puteam să admit aceasta, fiindcă principiul suprem al gândirii ruse este să împace toate ideile. Și tocmai pentru că nimeni în lume n ar fi fost pe atunci în stare să priceapă un asemenea gând, de aceea și cutreieram lumea singur. Nu vorbesc de mine ca persoană, ci de mine ca reprezentant al gândirii ruse. Acolo războiul și logica mergeau mână în mână, fiindcă franțuzul se socotea numai franțuz, iar neamțul numai neamț și fiecare era mai înverșunat decât în tot cursul istoriei sale; prin urmare, niciodată franțuzul n a făcut atâta rău Franței, iar neamțul Germaniei, ca în vremea aceea. Pe atunci în toată Europa nu exista nici un european! Afară de mine. Numai eu puteam să le spun în față incendiatorilor că ceea ce au făcut la Tuileries a fost o greșeală, și tot numai eu puteam să le spun conservatorilor însetați de răzbunare că ceea ce s a făcut la Tuileries a fost o crimă, chiar dacă fapta lor își găsea o explicație logică. Și asta numai fiindcă eu ca rus, eram singurul european din Europa, și nu era meritul meu ci al gândirii ruse. Și așa cutreieram oraș după oraș dragul meu, rătăceam dintr o țară într alta, știind bine că trebuie să tac și să mi văd de drum. Totuși eram foarte trist, fiindcă eu, băiete, fac parte din nobilime și nu pot să n o respect. Mi se pare că râzi de mine?
— Nu, nu râd, i am răspuns eu cu convingere, nu mi vine de loc să râd: m a zguduit viziunea dumitale despre epoca de aur și te rog să crezi că încep să înțeleg. Dar cel mai mult mă bucură că te respecți atât de mult. Þin să ți declar acest lucru. Niciodată nu m aș fi așteptat la asta din partea dumitale!
— Þi am mai spus cât de mult îmi plac exploziile tale de entuziasm, dragul meu, îmi spuse el, zâmbind din nou de exclamația mea naivă și, ridicându se din fotoliu, începu să se plimbe fără să și dea seama prin cameră. M am ridicat și eu. Apoi continuă să mi vorbească în felul său ciudat, care vădea totuși o gândire adâncă și pătrunzătoare.
— Da, băiete, îți repet că nu pot să nu respect calitatea mea de nobil. La noi s a creat în decursul veacurilor un tip de om care reprezintă civilizația superioară cum nu găsești în lumea întreagă — tipul omulului care suferă pentru toată omenirea. Aceasta este o trăsătură tipic rusească și se întâlnește doar în păturile superioare cele mai culte ale poporului rus, din care fac și eu parte, prin urmare posed și eu și sunt mândru de acest lucru, fiindcă tipul acesta de om reprezintă viitorul Rusiei. Poate că nu suntem decât o mie de oameni, dar n are a face dacă suntem mai mulți sau mai puțini, important e că toată Rusia a trăit până acum numai ca să producă această mână de oameni. Se vor găsi unii să spună că e prea puțin, ba chiar să se revolte că forțele unui popor de atatea milioane s au cheltuit timp de veacuri numai ca să creeze această mie de oameni. După părerea mea, însă, nu i chiar atât de puțin.
Îl ascultam încordat. Acum ieșeau la iveală convingerile lui, firul conducător al întregii lui vieți. Această "mie de oameni" îi trăda mentalitatea, scoțând o mai puternic în relief decât orice discurs! Simțeam ca se arată atât de expansiv față de mine, fiindcă intervenise ceva care l tulbura nespus. Îmi vorbea cu atâta căldură și fiindcă mă iubea, totuși adevărata pricină care l a făcut să și deschidă deodată sufletul și tocmai față de mine mi era încă necunoscută.
— M am expatriat, urmă el, și nu mi părea rău de nimic din ceea ce lăsasem în urma mea. Înainte de a pleca, făcusem pentru Rusia tot ce fusese în puterea mea, și după aceea am continuat s o slujesc, dar într un sens mai larg de astfel, i am adus servicii cu mult mai mari decât dacă m aș fi mulțumit să fiu numai un rus, așa după cum atunci franțuzul era numai franțuz, iar neamțul — numai neamț. În Europa nu se poate înțelege una ca asta. Europa a creat până acum un tip nobil de francez, de englez, de german, fără să se preocupe de tipul nobilului care i va crea viitorul. S ar părea că deocamdată acest lucru nici n o interesează. E și de înțeles: noi suntem oameni liberi, iar ei nu. Pe atunci în toată Europa, cu melancolia mea rusească, eram singurul om liber.
Vreau să ți atrag atenția asupra unei ciudățenii, dragul meu: fiecare franțuz e în stare să se pună nu numai în slujba Franței, dar și a omenirii întregi, însă numai cu condiția să rămână cât mai franțuz, asta se referă în aceeași măsură la englez și la neamț. Singur rusul a ajuns încă de pe acum, adică cu mult înainte de a face bilanțul general, să se simtă cu atât mai rus, cu cât este mai european. Aceasta este cea mai caracteristică trăsătură națională care ne deosebește de toate celelalte popoare, pe care n o găsești la nici un alt popor. Când mă găsesc în Franța mă simt francez, între nemți mă simt neamț, când iau contact cu vechea civilizație greacă mă simt grec, și tocmai atunci sunt mai rus ca oricând. Prin aceasta sunt un adevărat rus și slujesc Rusia mai mult ca oricând, fiindcă devin exponentul principiului fundamental al gândirii ruse. Eu sunt un pionier al acestei gândiri. Chiar dacă am emigrat atunci, înseamnă oare că am părăsit Rusia? Nu, deoarece am continuat s o slujesc. Chiar dacă n aș fi făcut nimic în Europa, chiar dacă am plecat numai s o colind (și știam că numai de aceea plec), totuși e destul că pretutindeni mă însoțea concepția mea, conștiința mea. Am dus cu mine acolo nostalgia mea de rus. O, nu m a înspăimântat sângele care se vărsa pe atunci, nici ceea ce s a petrecut la Tuileries, ci tot ceea ce trebuia să urmeze.
Au să se mai bată încă multă vreme între ei, fiindcă nemții sunt încă prea nemți, francezii prea francezi și încă nu și au dus rolul până la capăt. Până atunci pe mine mă doare inima de tot ce se distruge. Un rus ține tot atât de mult la Europa ca și la Rusia, fiecare piatră de acolo îi este dragă și o prețuiește. Europa a fost dintotdeauna patria noastră, la fel ca și Rusia, ba chiar mai mult! Nimeni nu poate iubi Rusia mai mult decât o iubesc eu, totuși niciodată nu m a mustrat conștiința pentru că Veneția, Roma, Parisul, comorile științei și artei lor și toată istoria lor îmi sunt mai dragi decât Rusia. O, rușilor le sunt nespus de scumpe aceste vechi monumente străine, aceste minuni ale unor vremi apuse, aceste rămășițe ale unor miracole divine, da, nouă ele ne sunt chiar mai scumpe decât lor! Pe ei îi frământa acum alte gânduri și alte sentimente, așa că au încetat să mai pună preț pe aceste pietre vechi... Acolo, conservatorii nu se luptă decât pentru existența lor iar răzvrătiții nu se zbat decât pentru o bucată de pâine. Singură Rusia nu trăiește pentru sine, ci pentru o idee, și trebuie să recunoști, dragul meu, cât de semnificativ e faptul că de aproape o sută de ani Rusia pune interesele Europei mai presus de ale ei! În Europa oamenii vor mai trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte de a realiza împărăția Domnului pe pământ.
Recunosc că l ascultam foarte tulburat; chiar tonul cu care îmi vorbea mă înspăimânta, nu mai spun că gândurile lui mă uimeau de a dreptul. Aveam o spaimă bolnăvicioasă de minciună. Deodată l am întrerupt, spunându i destul de tăios:
— Ai pomenit acum de împărăția Domnului. Am auzit că în străinătate făceai propagandă religioasă și purtai lanțuri, e adevărat?
— Lanțurile mele n au nici o legătură cu toate astea, îmi răspunse el, zâmbind. Pe atunci nu propovăduiam încă nimic, deși, ce i drept, mă atrăgea credința lor. Pe atunci ei se declarau atei... n are a face că numai o mână de oameni o luaseră razna, principalul e că se făcuse pasul hotărâtor. Și aici m am lovit iar de logica lor, iar logica îți lasă întotdeauna un gust amar. Eu crescusem într o altă civilizație și inima mea nu putea să admită ingratitudinea cu care s au lepădat de credința lor și bulgării de noroi cu care o împroșcau, mă înspăimânta trivialitatea procedeelor, brutalitatea lor. De altfel, realitatea e întotdeauna brutală și mirositoare, chiar când e vorba de o năzuință curată spre un ideal înalt, ceea ce ar fi trebuit să fiu desigur, totuși eu eram un alt tip de om: eu eram liber să aleg pe când ei nu. De aceea și sufeream, îi deplângeam pe ei și vechea lor credință, și poate ai să crezi că exagerez, însă plângeam cu lacrimi adevărate.
— Chiar atât de puternică ți era credința în Dumnezeu? l am întrebat eu cu îndoială.
— Dragul meu, întrebarea ta mi se pare de prisos. Admițând chiar că nu eram prea credincios, totuși nu se putea ca ideea aceasta să nu mă frământe, nu puteam să nu mă întreb adesea cum va trăi omul fără Dumnezeu și dacă aceasta va fi vreodată cu putință. Inima mea îmi răspundea că omul se poate lipsi de credință pentru o perioadă oarecare, însă nu pentru totdeauna. Nici nu mă îndoiam că va veni o asemenea perioadă și de câte ori mă gândeam la ea îmi apărea în minte alt tablou...
— Care?
E drept că mi mărturisise înainte că e fericit, desigur vorbea foarte exaltat, de aceea nu iau ca atare multe din câte mi a spus el atunci. Se înțelege că din respect pentru omul acesta nu mă încumet să aștern pe hârtie tot ce am flecărit noi atunci, totuși voi încerca să redau măcar câteva trăsături ale ciudatului său portret sufletesc pe care cu greu i l am prins. Ceea ce mă frământa mai ales și încă de multă vreme erau "lanțurile", și cum voiam să lămuresc cu orice preț această istorie, am stăruit asupra ei. În orice caz, câteva din imaginile fantastice sau din ideile nespus de ciudate pe care mi le a expus atunci mi s au întipărit pentru totdeauna în minte.
— Dragul meu uneori îmi închipui, începu el zâmbind îngândurat, că lupta a încetat și spiritele s au potolit. După ce blestemele, huiduielile și fluierăturile au luat sfârșit, s a așternut o perioadă de acalmie și oamenii au rămas singuri, după cum au dorit, fiindcă ideea măreață de pe vremuri i a părăsit, marele izvor de forță, care până atunci îi hrănea și îi încălzea s a retras ca soarele acela maiestuos și fascinant din tabloul lui Claude Lorrain, dar acest asfințit prevestea sfârșitul omenirii. Și atunci oamenii încă o dată au rămas complet singuri și se simt părăsiți ca niște copii orfani. Știi, dragul meu băiat, n am crezut niciodată că oamenii sunt ingrați și proști. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s ar strânge laolaltă, s ar lipi cât mai strâns și mai drăgăstos unii de alții, s ar prinde de mâini, fiindcă și ar da seama că nu se mai pot bizui decât unii pe alții. Dacă ar disparea măreața idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de dragoste care înainte se concentra asupra aceluia care a întruchipat nemurirea s ar revărsa atunci asupra naturii, asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste fără margini pământul și viața și pe măsură ce și ar da seama cât de trecătoare și limitată e viața lor, ar iubi o cu totul altfel decât înainte. Ei ar începe să observe natura și ar descoperi fenomene și taine pe care înainte nici nu le bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alți ochi, așa cum își privește un îndrăgostit iubita. Dimineața, de cum s ar trezi, s ar grăbi să se îmbrățișeze unii pe alții, ar căuta să și arate cât mai multă dragoste, fiindcă și ar da seama că zilele sunt scurte și că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii pentru alții și fiecare ar împărți tuturor ceea ce a agonisit, fiindcă numai pe această cale și ar găsi fericirea. Fiecare copil ar ști și ar simți că fiecare om de pe pământ îi este un părinte. "Chiar dacă mâine îmi va veni sfârșitul, s ar gândi orice om privind asfințitul, nu mi pasă că mor, fiindcă după mine rămân ei toți, iar după ei vor urma copiii lor," și gândul acesta, că după tine rămân ceilalți și că vor continua să se iubească și să se ajute unii pe alții ar înlocui speranța unei regăsiri într o viață viitoare. Oamenii s ar grăbi să se iubească pentru a înăbuși marea tristețe din sufletele lor. Fiecare ar fi mândru și curajos când ar fi vorba de el, dar grijuliu și precaut când ar fi vorba de ceilalți, fiecare ar tremura pentru viața și fericirea tuturor. Oamenii ar deveni duioși unul față de altul, fără să se rușineze de duioșia lor, ca acum, s ar alinta unii pe alții ca niște copii. Când s ar întâlni, s ar uita cu adâncă simpatie și înțelegere unii în ochii altora și privirile lor ar fi pătrunse de dragoste și tristețe.
Dragul meu, se întrerupse el deodată zâmbind, asta nu i decât o fantasmagorie, și încă una cât se poate de neverosimilă, totuși i am reprezentat o de nenumărate ori, fiindcă astea s gânduri care m au urmărit toată viața. Nu i vorba credința mea, că nu s prea credincios, sunt doar deist, adept al filozofiei deiste după cum presupun ca sunt o mie de oameni dintre care fac parte, și totuși... totuși e semnificativ că de fiecare dată meditațiile mele încheiau printr o viziune ca aceea înfățișată de Heine în Hristos pe Marea Baltică. Viziunea aceasta mă obseda. Eu puteam să nu mi l închipui până la urmă coborând printre oamenii rămași fără ocrotire.Venea la ei cu mâinile întinse și le spunea: "Cum ați putut uita de părintele vostru?" și în clipa aceea de pe ochii tuturor se ridica parcă un văl și dintr o dată răsuna imnul măreț al unei noi învieri, al celei din urmă.
Dar să nu mai vorbim despre asta, dragul meu, cât despre "lanțuri", asta nu i decât o prostie, așa că n ai de ce să te mai frămânți. Þin să ți mai spun ceva: știi că eu sunt un om destul de închis și cumpătat la vorbă; dacă mi am deschis sufletul acum, am făcut o fiindcă m au năpădit fel de fel de sentimente și mai ales fiindcă sunt cu tine, altcuiva nu m aș fi destăinuit niciodată. Am vrut să precizez ca să te liniștesc.
Eram de a dreptul mișcat, îmi fusese teamă că este un mincinos, un farsor, dar teama mea se dovedise neîntemeiată, mă bucura mai cu seamă faptul că omul acesta, fără îndoială, se zbuciumase și suferise mult și mai ales că era în stare să iubească cu adevărat, și asta m a legat cel mai mult de el. I am împărtășit și eu bucuria mea.
— Știi, i am spus deodată, mie mi se pare că trebuie să fi fost grozav de fericit pe atunci, în ciuda melancoliei și a zbuciumului, nu i așa?
El începu să râdă înveselit.
— Azi te dovedești mai perspicace ca oricând, constată el. Da, eram întradevăr fericit. Și apoi, cum aș fi putut să nu fiu nefericit, când trăiam într o lume a viselor. Nu există om mai liber și mai frumos decat omul european din Rusia care colindă lumea, și asta e valabil pentru întreaga noastră categorie de o mie de aleși, și zău că nu glumesc, ți o spun foarte serios. Crede mă că n aș fi schimbat zbuciumul, melancolia, visele mele pe nici o altă fericire. În felul cesta am fost fericit toată viața, dragul meu. Și fericirea asta m a făcut atunci să o îndrăgesc pentru prima oară cu adevărat pe maică ta.
— Pentru prima oară? Cum așa?
— Uite așa. În timp ce rătăceam, mânat de vise și năzuinți, trist și singur prin lume, am simțit deodată că o iubesc mai mult ca oricând și am trimis numaidecât după ea.
— Hai, povestește cum s a întâmplat, vorbește mi despre mama!
— Păi de aceea te am și chemat, spuse el zâmbind vesel. Știi, la un moment dat m am și temut ca nu cumva de dragul lui Herzen sau al aureolei de conspirator pe care mi ai atribuit o, să mi ierți toată suferința pe care i am pricinuit o mamei...


CAPITOLUL AL OPTULEA

Deoarece în seara aceea am stat de vorbă până târziu, nu voi reproduce în întregime discuția, ci numai acel fragment care m a ajutat să dezleg în sfârșit o enigmă din viața lui.
Trebuie să spun de la început că nu mă îndoiesc câtuși de puțin de dragostea lui pentru mama, și dacă atunci când a plecat în străinătate s a despărțit de ea, a "părăsit o", a făcut o numai fiindcă îl apucase dorul de ducă sau altă toană, ceea ce se poate întâmpla oricui în lume, deși e totdeauna greu să explici de ce. Dar în străinătate, ce i drept, după o despărțire destul de lungă, a simțit brusc că o iubește din nou pe mama, ca să zic așa, s a îndrăgostit iar de ea de la distanță, în imaginație, și a trimis după ea. Poate că unii vor spune: "a fost iar o toană", eu sunt însă de altă părere; cred că, în ciuda toanelor și a apucăturilor lui ușuratice, pe care i le iert în parte, de astă dată era vorba de cel mai serios sentiment de care e în stare un om. Mai mult, aș jura că și melancolia lui de european nu numai că poate fi pusă pe același plan, ci este cu mult mai presus decât orice activitate practică din ziua de azi, cum ar fi bunăoară construirea unei căi ferate. Sunt convins că dragostea lui fața de omenire era un sentiment cât se poate de sincer și adânc, fără urmă de prefăcătorie, sunt convins ca și pe mama o iubea cu adevărat, oricât de capricioasă ar fi fost această dragoste. Dovadă că, pe când rătăcea singur prin străinătate, buciumat și fericit (unde, de altfel, a dus o viață de călugar după cum am aflat mai târziu de la Tatiana Pavlovna), și a adus deodată aminte de mama, în primul rând de "obrajii ei supți", și a trimis numaidecât după ea.
— Dragul meu, îmi mărturisi el în treacăt, am înțeles deodată că idealul pe care îl slujeam nu mă scutea, în calitatea de ființă dotată cu rațiune și o anumită morală, de îndatorirea de a realiza concret măcar fericirea unui singur om în viața mea.
— E cu putință oare ca dragostea dumitale să se fi întemeiat pe o idee atât de livrescă? am întrebat nedumerit.
— Nu, nu e livrescă, deși s ar putea să ai oarecare dreptate. În cazul de față ideea s a împlinit cu sentimentul. Fapt e că pe maică ta am iubit o sincer, cu adevărat, că n a fost un sentiment livresc. Dacă n aș fi iubit o astfel, n aș fi trimis după ea; aș fi "fericit" pe prima nemțoaică sau pe primul neamț care mi ar fi ieșit în cale, dacă aș fi ținut numai să mi aplic principiile. De altfel, socotesc că este o îndatorire morală a fiecărui om evoluat să realizeze în viața lui măcar fericirea unei singure ființe, dar negreșit în mod practic, după cum aș face și o lege care să oblige pe fiecare țăran din Rusia jefuită de păduri să sădească în viața lui măcar un copac, deși ar fi prea puțin, fiecare ar trebui să sădească un copac pe an. Drept să ți spun, chiar un om moral și evoluat, care nu și urmărește decât idealul său, oricât ar fi de înalt, se înstrăinează uneori de viața de toate zilele și atunci devine ridicol, mofturos și egoist, iar până la urmă se și prostește și nu numai în ce privește viața , dar cu timpul și teoriile lui devin absurde. Așadar, datoria de a aplica teoria în practică și de a face măcar o singură făptură cu adevărat fericită i ar prii și binefăcătorului, ajutându l să și aerisească mintea și sufletul. Când o enunți, pare o teorie de a dreptul ridicolă; dacă s ar aplica însă în practică și ar intra în uz, s ar vedea că nu este o prostie. Am putut să constat acest lucru din propria mea experiență: îndată ce m am apucat să formulez această nouă concepție etică — întâi în glumă, firește — am început să înțeleg câtă dragoste mocnea în sufletul meu pentru maică ta. Până atunci nu mi dădeam seama că o iubesc. Pe când trăiam împreună, cât a fost frumoasă, am văzut în ea o jucărie, iar pe urmă am chinuit o cu toanele mele. Abia în Germania am priceput cât de dragă îmi este. La început mi a apărut înaintea ochilor obrazul ei supt, de care n am putut niciodată să mi mai aduc aminte, pe care nici azi nu pot să l privesc fără să mi se strângă inima de durere — și nu este un fel de a vorbi, simțeam în adevăr o durere sinceră și adâncă. Există amintiri atât de dureroase, dragul meu, încât îți pricinuiesc o suferință fizică. Cei mai mulți oameni au astfel de amintiri, numai că le dau uitării, dar când se întâmplă să și aducă totuși aminte de ele, fie și de un amănunt neînsemnat, nu mai pot scăpa de obsesia lor. Atunci, în străinătate, am început să mi amintesc mii de amănunte răzlețe de pe vremea când trăiam cu Sofia, până la urmă m au năpădit amintirile, m au obsedat și m au chinuit îngrozitor tot timpul cât am așteptat o. Cel mai tare sufeream când îmi aduceam aminte cât de umilă era totdeauna față de mine, socotindu se mai prejos decât mine în toate privințile — închipuiește ți, chiar în privința frumuseții. Se rușina și roșea de câte ori mă uitam la mâinile ei care, ce i drept, n au nimic aristocratic, dar nu numai de mâinile ei se rușina, ci de toată înfățișarea, deși știa că o iubesc pentru frumusețea ei. De altfel, a fost întotdeauna de o pudoare și de o sfiiciune sălbatică față de mine, dar ce i mai rău e că sfiala ei trăda un fel de spaimă. Într un cuvânt, se socotea atât de neînsemnată față de mine, încât până și prezența ei alături de mine i se părea aproape o necuviință. Drept să ți spun, la început mă gândeam uneori că tot mai vede în mine pe fostul ei stăpân și de aceea se teme, dar mă înșelam. Unde mai pui ca ea, mai mult decât oricine, știa să mi descopere cusururile, ți o jur. Și apoi, în viața mea n am întâlnit o femeie atât de sensibilă și cu atâta intuiție. Vai, cât era de nefericită la început când i am pretins să se gătească, deși pe atunci era încă foarte frumoasă. Pretenția mea îi jignea nu numai demnitatea, dar și un alt sentiment: ea își dădea seama că nu va fi niciodată o doamnă și că, îmbrăcându se ca atare, va deveni doar o caraghioasă. Instinctul ei de femeie îi spunea că devine ridicolă dacă îmbracă haine care nu i se potrivesc, că fiecare femeie trebuie să se îmbrace în felul ei — lucru pe care mii și mii de femei n au să l priceapă niciodată, fiindcă țin seama decât de modă. Îi era teamă să nu pară caraghioasă în ochii mei. Dar și mai mult mă întristam când mi aduceam aminte de mirarea adâncă din privirea ei pe care o simțeam adesea ațintită asupra mea tot timpul cât am stat împreună; era atât de limpede că și înțelege situația și soarta care o așteaptă, încât mă simțeam stânjenit, deși, mărturisesc, n am adus niciodată vorba despre asta, fiindcă pe atunci socoteam că ar fi fost sub demnitatea mea. Trebuie să ți spun însă că n a fost totdeauna atât de sfioasă și sălbatică; și azi se mai întâmplă să se înveselească deodată și să redevină frumoasă ca la douăzeci de ani; în tinerețe însă tare i mai plăcea uneori să stea la taifas și să râdă, firește, cu cei de seama ei: cu fetele de la curte, cu neamurile scăpătate care se aciuiseră pe la moșie; dar vai cum mai tresărea când intram pe neașteptate în cameră și o surprindeam râzând: se făcea roșie ca focul la față și mă privea înspăimântată! O dată, cu puțin înainte de a pleca în străinătate, adică aproape în ajunul despărțirii noastre, am intrat în camera ei și am găsit o singură, șezând la măsuța de lucru, dar fără să lucreze, cu capul în palme și dusă pe gânduri. Aproape niciodată nu i se întâmplase să stea degeaba. Deși de mult nu mai eram drăgăstos cu ea, atunci m am apropiat tiptil, în vârful picioarelor, am îmbrățișat o prin surprindere și am sărutat o... Ea a sărit ca arsă — niciodată n am să uit bucuria, fericirea care i a strălucit o clipă pe față — a roșit brusc și m a fulgerat cu privirea. Știi ce am citit în privirea ei scânteietoare? "Nu vreau să ți faci pomană cu mine!" Apoi a izbucnit într un plâns isteric, sub pretext că aș fi speriat o. Chiar și atunci ieșirea ei m a pus pe gânduri. Asemenea amintiri, dragul meu, te apasă pe suflet, te urmăresc ca anumite scene zguduitoare din opera unor mari poeți, care te înfioară de câte ori îți aduci aminte de ele, cum e de pildă ultimul monolog din Othello, scena în care Evgheni Oneghin cade la picioarele Tatianei sau întâlnirea ocnașului evadat cu fetița aceea la fântână într o noapte friguroasă, din Mizerabilii lui Victor Hugo; rana din suflet nu se vindecă niciodată. Vai, cu câtă înfrigurare am așteptat o atunci pe Sofia și cât eram de nerăbdător s o îmbrățișez! Făceam tot felul de planuri, doream cu frenezie să încep o viață nouă; visam că treptat, cu perseverență, voi izbuti să i alung din suflet veșnica teamă față de mine, să o conving de propria ei valoare și să i arăt că în multe privințe îmi este chiar superioară. O știam prea bine de pe atunci că de câte ori mă despărțeam de maică ta, începeam s o iubesc din nou, iar când ne regăseam mă răceam din nou față de ea; de astă dată însă era cu totul altceva.
Destăinuirea lui m a mirat atât de mult, încât era cât pe aci să l întreb: "Dar ea?"
— Ei, și cum a fost întâlnirea de atunci cu mama? l am întrebat însă, izbutind să mă stăpânesc.
— Întâlnirea? Nu ne am întâlnit atunci. Ea a ajuns cu greu până la Konigsberg, unde a și rămas, iar eu mă aflam într o localitate pe malul Rinului. N am plecat la ea, nici nu i am cerut să vină, i am scris doar să mă aștepte acolo. Ne am văzut abia mai târziu, o, cu mult mai târziu, când m am dus la ea și am rugat o să mi îngăduie să mă însor...
De aici încolo am să redau numai în linii mari ceea ce mi a povestit, mai bine zis ceea ce am reușit să aleg din divagațiile lui. Căci la un moment dat a început să vorbească și mai dezlânat și mai haotic.
Întâmplarea i a scos o în cale pe Katerina Nikolaevna tocmai când o aștepta pe mama cu mai multă înfrigurare. S au întâlnit într o stațiune balneară de pe Rin, unde ea venise la cură cu o întreagă societate. Soțul Katerinei Nikolaevna era aproape pe moarte, în orice caz medicii îl socoteau condamnat. De la prima întâlnire, ea îi făcu o impresie atât de puternică, de parcă l ar fi vrăjit. A fost ceea ce se numește o întâlnire fatală. Ciudat e că acum, în timp ce mi depăn în minte tot ce mi a spus, nu mi amintesc să fi pomenit măcar o singură dată cuvântul "dragoste" sau să mi fi dat măcar a înțelege că s a îndrăgostit. Nu mi amintesc decât de expresia lui: "întâlnire fatală".
Și fără îndoială, fusese o fatalitate. El s a luptat cu sine însuși, fiindcă... se ferea de o nouă dragoste. Nu știu dacă voi izbuti să redau limpede starea lui de spirit de atunci, pot să spun însă că era revoltat până în adâncul sufletului că fusese cu putință să i se întâmple una ca asta.
— O asemenea întâlnire poate răpi dintr o dată libertatea unui bărbat, spunea el, legându l pe veci de o femeie care nici nu se sinchisește de el.
Versilov însă nu voia să ajungă un rob al pasiunii. Trebuie să recunosc însă deschis: Katerina Nikolaevna este o apariție foarte rară în lumea mondenă, un tip cum poate nici nu găsești în cercurile aristocratice. Este un tip de femeie simplă și sinceră în cel mai înalt înțeles al cuvântului. După câte am auzit și după cum m am convins și eu, tocmai de aceea făcea furori de câte ori apărea în lume (de obicei însă trăia foarte retrasă). Versilov, după cum era de așteptat, n a crezut la prima întâlnire că aceasta este adevărata ei fire, dimpotrivă, a socotit o o prefăcută, o mironosiță. Am să arăt tot acum ceea ce susținea ea, anticipându i părerea despre el: spunea că nici n ar fi putut s o judece altfel " fiindcă un idealist ,atunci când se izbește de realitate ,e întotdeauna mai înclinat decât oricine să creadă că orice ticăloșie e posibilă". Nu știu dacă această constatare e valabilă pentru toți idealiștii, știu însă că în ceea ce l privește era justă. Poate că n ar strica să arăt acum și ceea ce mi a trecut mie prin minte în timp ce l ascultam: mă gândeam că pe mama o iubea mai mult din omenie, ca să zic așa, din dragoste pentru omenire în general, nu simplu și firesc ca pe o femeie. Iar când a întâlnit o altă femeie care i a inspirat o astfel de dragoste simplă, s a luptat împotriva acestui sentiment probabil din teamă de necunoscut. S ar putea de altfel, să mă înșel. Lui firește, nici nu i am mărturisit acest gând, fiindcă ar fi fost o lipsă de delicatețe din partea mea. Și apoi, era într o asemenea stare, încât mi s a făcut de a dreptul milă de el, nu puteam să nu l cruț văzându l atât de tulburat; în anumite momente își întrerupea brusc povestirea și începea să se plimbe îndelung prin cameră nervos și tăcut.
În scurtă vreme ea i a ghicit taina; cine știe, poate că a mai cochetat cu el ca să l întărâte, căci până și cele mai pure femei devin perfide în astfel de împrejurări, fiindcă se lasă târâte de un instinct mai puternic decât ele. În cele din urmă au rupt relațiile după o ceartă cumplită; el pare se că a vrut s o și ucidă, în orice caz a amenințat o și poate că ar fi ucis o într adevăr, dacă toate sentimentele lui nu s ar fi transformat brusc într o "ură înverșunată". După aceea a urmat o perioadă ciudată, fiindcă lui îi venise ideea năstrușnică de a se pedepsi printr o disciplină chinuitoare, de a dreptul "monahală", cum spunea el. "Prin exerciții sistematice izbutești treptat să ți înfrângi voința, începând cu lucrurile cele mai mici și mai neînsemnate, iar până la urmă ajungi să ți învingi orice dorință și atunci devii un om liber. A mai adăugat că, la călugări, practica aceasta, datorită unei experiențe milenare, a devenit o adevărată știință. Mai ciudat e că s a supus atunci acestei discipline nu ca să scape de obsesia Katerinei Nikolaevna, ci pe deplin convins că n o mai iubește de fel, ba chiar că o și urăște cumplit. Era atât de convins că o urăște încât într o bună zi i s a năzărit că e îndrăgostit de fiica ei vitregă, sedusă și părăsită de prinț, și i a cerut mâna. Juca atât de sincer pe îndrăgostitul, încât biata cretină a ajuns să l iubească la nebunie și prin această dragoste a făcut o pe deplin fericită în cele câteva luni cât a mai trăit. De ce, în loc să se lege de ea, nu și o fi adus măcar atunci aminte de mama, care îl aștepta de mult la Konigsberg, a rămas un mister pentru mine. Fapt e că de mama a uitat cu totul, nici măcar bani nu i a trimis, ca să aibă din ce trăi; Tatiana Pavlovna a trebuit s o salveze. Totuși, într o bună zi, a plecat pe neașteptate la ea să i ceară "încuviințarea" de a se căsători cu fata aceea, sub pretext că "mireasa nici nu putea fi socotită femeie". La urma urmei, poate că toate aceste trăsături la un loc alcătuiesc portretul unui om "care nu cunoaște viața decât din cărți", după cum l a caracterizat mai târziu Katerina Nikolaevna; dar atunci cum se face că astfel de "oameni de hârtie" (dacă într adevăr sunt de hârtie) sunt totuși în stare să se chinuiască atât de sincer și să ajungă la asemenea tragedii? În seara aceea însă, nu gândeam așa; de aceea am și tras o concluzie cam ciudată:
— Toată evoluția dumitale, toată structura dumitale sufletească se datorește unei vieți de suferință și luptă, pe când ea a atins desăvârșirea fără nici o strădanie. E o nedreptate. Această inegalitate în favoarea femeii e revoltătoare.
Vorbisem cu însuflețire, nu ca să l măgulesc, ci fiindcă eram într adevăr indignat.
— Desăvârșire? O crezi desăvârșită? E foarte departe desăvârșirea, îmi răspunse el destul de mirat de cuvintele mele. Este o femeie cât se poate de obișnuită, chiar ordinară... deși s ar fi cuvenit să fie desăvârșirea întruchipată!
— De ce s ar fi cuvenit?
— S ar fi cuvenit să fie perfectă, tocmai fiindcă are o asemenea putere asupra altora! strigă el cu ciudă.
— Lucrul cel mai trist e că și acum te mai zbuciumi atât din pricina ei! mi a scăpat fără să vreau.
— Crezi că mă mai zbucium acum? repetă el cuvintele mele oprindu se nedumerit înaintea mea și deodată un zâmbet blând, prelung și meditativ îi lumină fața, apoi își aduse preocupat un deget la frunte.
După un moment de gândire, păru să se fi hotărât, luă brusc o scrisoare și mi o azvârli:
— Na, citește! Trebuie să afli negreșit totul... De ce m ai lăsat să răscolesc atâta aceste vechi amintiri absurde!... Nu mi au trezit decât scârbă și mânie în inimă!...
Nici nu găsesc cuvinte să exprim mirarea care m a cuprins! Scrisoarea îi fusese trimisă de către ea, chiar în ziua aceea și trebuie s o fi primit pe la ora cinci după amiază. Am citit o aproape tremurând de emoție. Era scurtă, dar scrisă atât de sincer și fără înconjur, încât citind o, aveam impresia că o văd înaintea mea și îi aud glasul. Ea îi mărturisea cât se poate de deschis (și de aceea era aproape înduioșătoare) spaima ei și îl implora "s o lase în pace". În concluzie, îi aducea la cunoștință că acum e hotărâtă să se mărite cu Bioring. Era prima scrisoare pe care i o trimisese vreodată.
Iată ce am înțeles în seara aceea din explicațiile lui:
Când citise cu câteva ore înainte această scrisoare, reacționase într un mod cu totul neașteptat: pentru prima oară în acești ani furtunoși, nu simțise față de ea nici un pic de ură, nici cea mai mică zguduire sufletească, deși de curând își ieșise din minți numai la zvonul căsătoriei ei cu Bioring ."Dimpotrivă, i am răspuns că o binecuvântez din toată inima", rosti el cu atâta sinceritate și căldură, încât m a entuziasmat. Așadar, toată pasiunea și chinurile lui de peste ani dispăruseră dintr o dată, de la sine, de parcă ar fi fost un coșmar, o lungă halucinație. Cum lui însuși nu i venea a crede, a alergat numaidecât la mama — dar ce să vezi: a intrat pe ușă chiar în clipa când ea devenise liberă, fiindcă bătrânul, care în ajun i o lăsase în grijă cu limbă de moarte, își dăduse tocmai sufletul. Această coincidență îl zguduise până în adâncul sufletului. Peste puțin a fugit să mă caute — și n am să uit niciodată că se gândise din primul moment la mine.
De altfel, n am să uit nici sfârșitul acestei seri. Deodată omul acesta s a schimbat iar cu desăvârșire. Am stat împreună până noaptea târziu. Despre impresia pe care mi a făcut o mie această "veste" am să vorbesc altă dată, când voi socoti nimerit, acum însă vreau să mai spun în încheiere câteva cuvinte despre el. Azi, când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că ceea ce m a încântat atunci a fost îndeosebi aerul lui aproape umil, sinceritatea lui neîndoielnică față de mine, un băiețandru! "A fost un soi de beție, fie însă binecuvântată! exclamă el. Dacă această beție nu mi ar fi luat vederea, poate că n aș fi regăsit o niciodată în inima mea pe aceea care o va stăpâni în întregime și pe veci, pe regina mea, pe martira mea, pe maică ta." Þin să subliniez aceste cuvinte pline de avânt, țâșnite din inimă, mai ales în vederea întâmplărilor ulterioare. În momentul acela însă m a cucerit cu totul, spulberându mi orice îndoială.
Mi amintesc că spre sfârșit ne am înveselit grozav. El a poruncit să se aducă șampanie și am băut în sănătatea mamei și "pentru viitor". O, cât de plin de viață era și cât de dornic să înceapă o viață nouă! Trebuie să spun însă că nu din pricina șampaniei ne înveselisem deodată atât de tare, căci nu băusem decât doua cupe fiecare. Nu știu de ce, dar spre sfârșit ne apucase pe amândoi un râs nestăpânit. Am început să vorbim despre tot felul de fleacuri, să ne povestim anecdote. Și râsul, și glumele noastre erau blajine, fără pic de răutate sau ironie. Făceam haz numai pentru că eram veseli. Nu voia să mă lase să plec cu nici un preț. "Nu pleca, mai stai puțin", îmi tot repeta el și eu rămâneam. La urmă m a și întovărășit o bucată de drum. Era o noapte minunată, gerul aproape nici nu se simțea.
— Spune: ai și expediat răspunsul la scrisoarea ei? m am pomenit eu întrebându l, în timp ce i strângeam mâna pentru ultima dată, la o răscruce.
— Nu, încă nu, dar asta n are nici o importanță. Treci mâine pe la mine, dar să vii mai devreme. Și uite ce mai voiam să ți spun: rupe orice relații cu Lambert, iar "documentul" acela distruge l cât mai repede. Noapte bună!
După aceste cuvinte plecă repede, eu însă am rămas țintuit pe loc de descumpănit, încât n am îndrăznit să l chem înapoi. Mă izbise mai cu seamă faptul că folosise termenul de "document", căci cine altul decât Lambert ar fi putut să i vorbească de scrisoare numind o astfel? M am întors acasă foarte tulburat. Și apoi, cum e cu putință — mi s a înfiripat deodată în minte întrebarea — ca o asemenea "halucinație" de doi ani să dispară brusc, ca un coșmar, ca o beție, ca o vedenie?


CAPITOLUL AL NOUÃLEA

Totuși, a doua zi de dimineață m am trezit mai vioi și cu inima mai ușoară. La un moment dat m am și mustrat sincer că în ajun, după câte îmi aduceam aminte, ascultasem cu destulă indiferență, ba chiar cu aroganță anumite părți ale "spovedaniei" lui. Ce are a face că fusese cam încâlcită, că uneori o lua razna, de nu mai înțelegeam nimic? Doar nu se pregătise să mi țină un discurs când mă chemase în ajun la el! Îmi făcuse doar o mare cinste, adresându mi se în asemenea clipă ca singurului său prieten, și asta n am s o uit niciodată. Dimpotrivă, spovedania lui fusese "înduioșătoare", oricât de ridicolă ar putea să pară această expresie și chiar dacă pe alocuri răzbătuseră unele note cinice sau de a dreptul caraghioase, eram un om cu vederi largi ca să nu înțeleg și să nu admit acest fel realist de a vorbi, firește, atâta timp cât nu era pângărit idealul. Principalul e că izbutisem în sfârșit să l înțeleg pe omul acesta și parcă îmi părea și rău, parcă mi era și ciudă că totul se dovedea atât de simplu; pe acest om îl așezasem întotdeauna pe un piedestal foarte înalt în inima mea, îl ridicasem în slava cerului și, fără doar și poate, învăluisem soarta lui într un mister, de aceea era și normal să doresc ca dezlegarea enigmei să fie mai complicată. Ce i drept, relațiile lui cu ea și suferințele lui din ultimii doi ani fuseseră destul de complicate: "el căutase să se sustragă fatalității fiindcă voia să fie un om liber, nu un rob al fatalității; numai fatalitatea e de vină că a umilit o pe mama, lăsând o atunci în părăsire la Konigsberg", îmi ziceam eu; în orice caz îl socoteam pe omul acesta un profet: purta doar în inimă viziunea epocii de aur și prevedea evoluția ateismului; numai întâlnirea cu ea îl abătuse din drum și l pervertise! Dar faptul că trecusem de partea lui nu însemna câtuși de puțin că o condamnam pe ea. Mama, bunăoară, îmi ziceam, nu l ar fi împiedicat să și urmeze calea, nici măcar dacă ar fi fost căsătorit cu ea. Înțelegeam prea bine că întâlnirea cu cealaltă fusese cu totul altceva. E drept că nici alături de mama nu și ar fi găsit liniștea, dar cu atât mai bine, căci asemnea oameni trebuie judecați altfel decât ceilalți și lăsați să și urmeze destinul; ei nu trebuie condamnați pentru că sunt așa; dimpotrivă, ar fi de condamnat numai dacă s ar liniști sau dacă în general ar începe să semene cu oamenii mediocri. Laudele lui la adresa nobilimii și cuvintele lui: Je mourrai gentilhomme nu mă supărau câtuși de puțin, fiindcă îmi dădeam seama ce înțelege el prin gentilhomme: gentilomul omului care renunță la tot ca să propovăduiască credința viitorului, aceea de cetățean al lumii, devenind în același timp exponentul principiului fundamental al gândirii ruse și anume al "armonizării ideilor." Chiar dacă acest principiu al "armonizării ideilor" ar fi absurd (în orice caz e cu totul de neconceput), e totuși un mare merit al său că toată viața s a închinat unui ideal și nu vițelului de aur, ca atâția proști. Doamne, parcă eu, atunci când mi am conceput "ideea" m am închinat vițelului de aur, oare banii erau scopul meu principal? Jur că urmăream un scop cu mult mai înalt, jur că, și dacă aș fi avut o sută de milioane, nu mi aș fi tapisat nici un divan, nici măcar un scaun cu catifea și că tot o farfurie de supă și o bucată de came de vacă aș fi mâncat, ca și astăzi!
M am îmbrăcat în grabă, fiindcă ardeam de nerăbdare să l văd. Adaug că și sfatul lui cu privire la "document" mă neliniștea cu mult mai puțin decât în ajun. Mai întâi speram să l lămuresc cum stau lucrurile; și apoi, ce importanță avea că Lambert se vârâse și n sufletul lui și i îndrugase vrute și nevrute? Doar bucuria mea cea mai mare, care îmi dădea aripi, era gândul că "n o mai iubea pe ea"; de când ajunsesem la această convingere nestrămutată, mă simțeam de parca îmi luase cineva o piatră grea de pe inimă; îmi amintesc că la un moment dat mi a trecut prin minte următoarea presupunere: poate că tocmai ultima lui izbucnire de furie, atât de urâtă și absurdă, când a aflat despre Bioring, și expedierea acelei scrisori jignitoare — tocmai aceste excese prevesteau o schimbare radicală a sentimentelor lui și apropiata lui revenire la o judecată sănătoasă. Fusese parcă bolnav, îmi ziceam, și după criză trebuia să urmeze neapărat însănătoșirea, așadar, totul se reducea la o stare patologică și nimic mai mult! Eram de a dreptul fericit la gândul acesta.
"Cât despre ea, n are decât să și croiască viitorul cum poftește, n are decât să se mărite cu Bioring, dacă îi face plăcere, bine că măcar el, tatăl și prietenul meu, n o mai iubește!" am exclamat eu. De fapt nu mi mărturiseam chiar tot ce simțeam, dar nu vreau să mai stărui asupra sentimentelor mele în aceste însemnări. Ajunge!
De aci înainte voi reda fără nici un fel de comentarii înlănțuirea diabolică a faptelor și cumplitul lor deznodământ.
La ora zece, când dădeam tocmai să plec — la el firește, — s a înființat Nastasia Egorovna. Am întâmpinat o bucuros, crezând că vine din partea lui, dar m a cuprins ciuda când am aflat că nu el, ci Anna Andreevna o trimisese la mine și că ieșise din casă, "de cum se luminase de ziuă".
— Din care casă?
— Păi casa unde ai fost aseară. Doar locuința a fost închiriată pe numele meu, pentru copil, iar chiria o plătește Tatiana Pavlovna...
— Lasă, asta nu mă privește! am întrerupt o înciudat, spune mi mai bine dacă el este acasă. Crezi că l găsesc acum?
Spre mirarea mea, am aflat că el plecase de acasă încă înaintea ei, dar, dacă ea plecase "de cum se luminase de ziuă", înseamnă că el plecase încă de cu noapte.
— Poate că s o fi întors până acum.
— Nu, mă rog, sunt sigură că nu s a întors și nici nu cred să se mai întoarcă vreodată, zise ea, privindu mă tot atât de șiret și iscoditor ca atunci când venise să mă vadă pe când eram bolnav, vizită pe care am descris o. Ceea ce mă înfuria era mai ales faptul că iarăși mă ciocneam de secretele și tertipurile lor, fiindcă acești oameni nu puteau pesemne trăi fără taine și vicleșuguri.
— De ce ai spus că poate nu se mai întoance? Ce insinuezi? S a dus desigur la mama și atâta tot!
— Mai știu și eu?
— Dar pe dumneata ce vânt te a adus?
Mi a răspuns că venea direct de la Anna Andreevna, care o trimisese să mă cheme, rugându mă să nu zăbovesc, că de nu, "va fi prea târziu". Această expresie enigmatică m a scos de a binelea din sărite:
— Auzi vorbă ,prea târziu. Iacă nu vreau să mă duc și nu mă duc. Nu mai primesc ordine de la nimeni! Nu mă mai sinchisesc eu de Lambert. Așa să i spui. Și dacă îl trimite pe capul meu, îl dau afară în brânci pe Lambert al ei, așa să i transmiți.
Nastasia Egorovna se sperie îngrozitor.
— Vai, nu, te rog, se apropie ea de mine cu mâinile împreunate, implorându mă. Stai puțin, nu te pripi. Este o chestiune foarte importantă și pentru dumneata, și pentru dumneaei, și pentru Andrei Petrovici, chiar și pentru mămica dumitale, pentru toată lumea... Mai bine te ai duce la Anna Andreevna chiar acum, că are mare nevoie de dumneata, abia te așteaptă... să mă bată Dumnezeu dacă te mint... Și apoi ai să vezi ce ai de făcut.
M am uitat la ea mirat și scârbit.
— Astea s prostii n o să se întâmple nimic. Nu mă duc, am strigat eu cu încăpățânare și cu o bucurie răutăcioasă. Acum totul s a schimbat. Cum de nu înțelegi atâta lucru? La revedere, Nastasia Egorovna. Dinadins nu mă duc și dinadins nu te mai întreb nimic. Destul m ați zăpăcit. Nu sunt curios să aflu secretele voastre.
Văzând că nu se mai urnește din loc, mi am luat paltonul și pălăria și am plecat, lăsând o singură în cameră. Casa tot n o încuiam mai niciodată, fiindcă nu păstram acolo nici un fel de scrisori sau hârtii mai importante. Înainte de a ajunge însă în stradă, m am pomenit cu proprietarul meu Piotr Ippolitovici care fugise după mine pe scări, în capul gol și în haină.
— Arkadd Makarovici! Arkadi Makarovici!
— Ce mai vrei și dumneata?
— Nu mi dai nici un fel de dispoziții înainte de a pleca?
— Nu.
Mă sfredelea cu privirea și părea foarte neliniștit:
— Da' cu camera, mă rog, cum rămâne?
— Cum adică, nu ți am trimis chiria la timp?!
— Ba da, dar nu i vorba de bani, spuse el, zâmbindu mi galeș, dar continuând să mă sfredelească cu privirea.
— Ce v a găsit azi pe toți? am strigat eu în cele din urmă, înfuriindu mă de a binelea. Ce tot vrei de la mine?
Rămase locului și mă privi câteva clipe ca și cum ar fi așteptat ceva de la mine.
— Bine, atunci ai să mi spui mai târziu... dacă acum n ai chef, mormăi el zâmbindu mi și mai galeș. Du te sănătos, că și eu trebuie să plec la slujbă.
Apoi o luă la fugă pe scară în sus și intră în casă. Toate acestea, firește, nu puteau să nu mă pună pe gânduri. Dinadins nu las la o parte nici un amănunt din micile întâmplări absurde din ziua aceea, fiindcă fiecare își are însemnătatea lui și vor contribui la înțelegerea deznodământului, cum se va vedea mai târziu. Mărturisesc însă că atunci m am zăpăcit cu totul. Dacă mă enervasem și mă înfuriasem în așa măsură, era numai fiindcă din cuvintele lor în doi peri am înțeles că iar umblau cu intrigi și mistere, ca și în trecut, iar eu eram sătul de asta! Dar să continui. Pe Versilov nu l am găsit acasă, plecase într adevăr cu noaptea în cap. "S a dus desigur la mama", îmi repetam eu cu încăpățânare. În toată casa nu era decât dădaca, o muiere destul de proastă, așa că n avea rost s o trag de limbă. Am alergat într un suflet la mama și mărturisesc că eram atât de neliniștit, încât la jumătatea drumului am luat o birjă. Dar la mama nu mai fusese din seara precedentă. Acolo n am dat decât peste Tatiana Pavlovna și peste Liza, care, de cum am intrat, s a ridicat să plece.
Ședeau cu toatele sus, în "coșciugul" unde locuisem eu pe vremuri. Jos, pe masa din salon, era întins Makar Ivanovici și la căpătâiul lui un bătrân citea psaltirea cu glas monoton. De acum înainte n am să mai fac nici un fel de digresiuni. Totuși vreau să arăt în treacăt că sicriul, care fusese adus și așezat într un colț al camerei, deși negru, era căptușit cu catifea, și destul de scump, ca și giulgiul, de altfel, care nu se potrivea nici cu firea, nici cu principiile răposatului; dar aceasta fusese dorința stăruitoare a mamei și a Tatianei Pavlovna.
Se înțelege că nu mă așteptam să le găsesc vesele, totuși tristețea aceea nespus de apăsătoare, amestecată cu îngrijorare și neliniște, pe care am citit o în ochii lor, m a izbit din primul moment și numaidecât am ajuns la concluzia că "desigur, nu numai din pricina morții bătrânului sunt în halul ăsta". Repet că îmi aduc foarte bine aminte de toate.
Am îmbrățișat o însă cu duioșie pe mama și am întrebat o numaidecât de el. În ochii mamei s a aprins o scânteie de curiozitate înspăimântată. I am spus în treacăt că în ajun îmi petrecusem toată seara cu el, până noaptea târziu și că în ziua aceea plecase în zori de acasă, deși în ajun, la despărțire, mă poftise să vin cât mai de dimineață la el. Mama nu mi a răspuns nimic, dar Tatiana Pavlovna a pândit momentul potrivit și m a amenințat cu degetul.
— La revedere, Arkadi, spuse pe neașteptate și Liza și ieși repede din cameră. Se înțelege că am alergat după ea și am găsit o așteptându mă tocmai la ușa care dădea în antreu.
— Eram sigură că ai să ai atâta minte să vii după mine, îmi șopti ea repede.
— Ce s a întâmplat aici, Liza?
— Nu știu, dar simt și eu că se petrece ceva. Se pregătește pesemne deznodământul "veșnicei povești". El n a venit azi pe aici însă ele par să fi aflat ceva. N au să ți spună nici ție, fii pe pace, așa că n are rost să mai întrebi. Vezi bine cât e de abătută mama. Nici eu n am întrebat absolut nimic. Ei, și acum la revedere.
A deschis ușa și a ieșit.
— Dar ție Liza, nu ți s a întâmplat nimic? am strigat, alergând după ea în antreu. Era atâta durere și deznădejde pe fața ei, de mi se rupea inima. Ea mi a aruncat o privire mai mult decât întunecată, de a dreptul sinistră, a zâmbit cu amărăciune și a făcut un gest de deznădejde.
— Dacă ar muri, i aș mulțumi lui Dumnezeu! izbucni ea în timp ce cobora treptele, apoi plecă. Vorbea despre prințul Serghei Petrovici, care zăcea în nesimțire, după criza ce o avusese. M am întors sus, trist și totodată întărâtat. "Veșnica poveste? Care poveste?" mi am zis eu cu ciudă și deodată m a cuprins dorința de a le povesti negreșit măcar o parte din impresiile mele din noaptea precedentă, dacă nu chiar toată spovedania lui. "Ele desigur, sunt pornite acum împotriva lui, iar dacă e așa, atunci să le spun tot adevărul!" mi a trecut prin cap.
Îmi amintesc că mi am început povestirea foarte dibaci. Din primul moment mi am dat seama că erau nespus de curioase. De astă dată chiar și Tatiana Pavlovna mă sorbea din ochi, mama însă era mai stăpânită; mă asculta foarte serioasă, iar pe fața ei a rămas tot timpul întipărit un zâmbet ușor, nespus de frumos, deși exprima o deznădejde fără margini. Vorbeam, firește, cu însuflețire, deși știam că ele nu pot înțelege mare lucru. Spre surprinderea mea, nici Tatiana Pavlovna nu s a legat de mine, nu m a sâcâit cu întrebările, nu m a luat peste picior, cum avea obiceiul să facă întotdeauna de cum deschideam gura. Numai din când în când își strângea buzele și închidea ochii pe jumătate, ca și cum s ar fi străduit să mă înțeleagă. Câteodată aveam chiar impresia că pricepeau tot, deși era aproape cu neputință. Le am vorbit de pildă despre convingerile lui, mai cu seamă despre exaltarea lui din ajun, despre admirația și dragostea lui față de mama, le am povestit cum sărutase portretul ei. Când am pomenit de portret, au schimbat repede o privire, iar mama a roșit toată, dar nici una dintre ele n a spus un cuvânt. Bineînțeles, despre... despre întâlnirea lui cu ea și despre scrisoarea ei din ajun, care a provocat "învierea" lui morală, n am putut să vorbesc față de mama. Dar tocmai acesta era punctul principal, așa că, după cum era de așteptat, mama n a înțeles bunele lui sentimente care fără îndoială ar fi bucurat o foarte mult, și desigur nu din vina mea, fiindcă eu m am străduit să povestesc cât mai frumos tot ceea ce se putea povesti. Când m am oprit, fiindcă nu mai știam cum s o scot la capăt, ele au tăcut mai departe, așa că m am simțit foarte stingherit.
— Poate că până acum s o fi întors acasă, dacă nu cumva s a dus la mine și mă așteaptă acolo, am spus eu și m am ridicat să plec.
— Da, du te și caută l! încuviință pe loc Tatiana Pavlovna.
— Jos ai fost? mă întrebă mama aproape în șoaptă, la despărțire.
— Da, m am dus să mă închin înaintea răposatului și să mă rog pentru odihna sufletului său. Câtă noblețe și câtă liniște e pe fața lui, mamă. Îți sunt recunoscător, mamă, că n ai cruțat nimic ca să i faci o înmormântare așa cum merită. La început mi s a părut ciudat coșciugul acela scump, dar numaidecât m am gândit că și eu aș fi făcut la fel.
— Vii mâine la biserică? mă întrebă ea, și buzele îi tremurau.
— Mai întrebi, mamă? m am mirat eu. Vin și azi la slujbă, după cum am să vin și altă dată și apoi... mâine e ziua dumitale de naștere, mamă, scumpa mea! De ar mai fi trăit măcar trei zile!
Am plecat trist și dezamăgit: cum de putuse să mă întrebe dacă am să vin sau nu la înmormântare? Dacă asta e părerea lor despre mine, atunci ce or fi gândind despre el?
Eram sigur că Tatiana Pavlovna are să se ia după mine, de aceea m am și oprit la ușa de la intrare; dar când m a ajuns din urmă m a îmbrâncit pe scară, a ieșit și ea și a închis ușa după noi.
— Așadar, nu l așteptați pe Andrei Petrovici nici azi, nici mâine, nu i așa, Tatiana Pavlovna? Sunt de a dreptul îngrozit...
— Taci din gură! Nu mai pot eu de groaza ta! Spune mai bine ce ai tăinuit adineauri când ai povestit de pălăvrăgeala voastră de ieri?
Am socotit că ar trebui să i ascund ceva și cum eram destul de su-părat pe Versilov, i am povestit totul, și despre scrisoarea primită de la Katerina Nikolaevna, și despre efectul pe care l a avut asupra lui, cu alte cuvinte, de renașterea lui la o viață nouă. Spre surprinderea mea, Tatiana Pavlovna n a rămas de loc mirată când a aflat de scrisoare, de aceea am bănuit că trebuie să fi știut despre ea.
— Nu cumva minți?
— Nu, nu mint.
— Ia te uită, zise ea, zâmbind veninos, ca și cum ar fi cântărit ceva în minte. A înviat! De la el te poți aștepta și la una ca asta. Dar e adevă-rat că a sărutat portretul?
— E adevărat, Tatiana Pavlovna.
— L a sărutat din toată inima, sau a fost o prefăcătorie?
— O prefăcătorie? El nu se preface niciodată! Să ți fie rușine, Tatiana Pavlovna! Ești mică la suflet, ca orice femeie.
Vorbisem cu năduf, dar ea parcă nici nu mă auzise, se cufundase iar în gândurile ei și stătea nemișcată, cu toate că pe scară era un frig grozav. Mie nu mi păsa, fiindcă aveam un palton îmblănit, ea însă era numai în rochie.
— Þi aș da o însărcinare, dar din păcate ești prea prost, spuse ea cu dispreț și parcă și cu ciudă. Ascultă, du te până la Anna Andreevna și vezi ce se petrece acolo... Ba nu, mai bine nu te duce, să nu faci vreo boroboață, tont cum ești! Hai pleacă odată, ce stai ca o stană de piatră?
— Iacă nu mă duc la Anna Andreevna, cu toate că a trimis și ea după mine.
— A trimis după tine? Pe Nastasia Egorovma? se întoarse ea repede către mine, deși dăduse să intre în casă și deschisese chiar ușa; acum însă o trânti la loc.
— Nici în ruptul capului nu mă duc la Anna Andreevna! am repetat cu satisfacție răutăcioasă. Nu mă duc, fiindcă mi ai spus adineauri că sunt tont, deși niciodată n am fost mai ager la minte ca azi. Sforăriile voastre sunt limpezi ca lumina zilei pentru mine; dar la Anna Andreevna nu mă duc.
— Eram sigură! exclamă ea și era vădit că nu mie îmi răspundea, ci unul gând d al ei. Acum au s o prindă în capcană și n o să mai scape!
— Pe cine, pe Anna Andreeva?
— Neghiobule!
— Atunci de cine vorbești, nu cumva de Katerina Nikolaevna? De ce capcană e vorba? Eram speriat la culme. O bănuială vagă, dar îngrozitoare îmi încolțise în suflet. Tatiana Pavlovna mă străpunse cu privirea:
— Tu ce hram porți? mă întrebă ea brusc. Ce amestec ai tu în toate astea? Am auzit eu ceva și despre tine. Vezi să ți bagi mințile în cap!
— Ascultă Tatiana Pavlovna, am să ți dezvălui o taină îngrozitoare, dar nu acum, acum nu i timp de asta, ci mâine, între patru ochi, dar în schimb îți cer să mi spui pe loc tot adevărul, despre ce cursă e vorba... fiindcă m ai băgat în sperieți.
— Mult îmi pasă de spaima ta! exclamă ea. Ce taină vrei să mi dezvălui mâine? Te pomenești că știi într adevăr ceva? și mă fulgeră cu o privire iscoditoare. Nu i ai jurat chiar tu atunci că ai ars scrisoarea lui Kraft?
— Tatiana Pavlovna, te rog încă o dată să nu mă mai chinuiești, am stăruit fără să i răspund nici eu la întrebare, fiindcă îmi pierdusem cumpătul. Bagă de seamă Tatiana Pavlovna că dacă îmi ascunzi ceva, s ar putea să iasă și mai rău... doar aseară renăscuse cu desăvârșire.
— Hai, șterge o, paiață ce ești! Parcă nu văd că și tu ești îndrăgostit ca un zănatic... bravo, tatăl și fiul se bat pentru aceeași femeie! Rușine să vă fie, neobrăzaților!
Tatiana Pavlovna fugi indignată în casă și trânti ușa. Ultimele ei cuvinte, de un cinism fățiș și nerușinat, cinism de care numai o femeie e în stare, m au înfuriat cumplit și m au jignit, așa că am plecat cât am putut mai repede. N am să descriu sentimentele mele confuze, doar am jurat că nu voi relata decât faptele, mai ales că în curând ele vor lămuri totul. Se înțelege că mai întâi am trecut în fugă pe la el, dar dădaca mi a spus din nou că nu fusese pe acasă.
— Se mai întoarce oare?
— Numai Dumnezeu știe ce are de gând.
E drept că m am legat să nu redau decât faptele, da, faptele... Dar se va descurca oare cititorul în ele? Mi aduc foarte bine aminte că și pe mine faptele acestea m au uimit așa încât până seara nici nu mai știam pe ce lume sunt; de aceea mă văd silit să spun câteva cuvinte, anticipând asupra faptelor.
Iată întrebarea care mă chinuia neîncetat: dacă într adevăr simțise în ajun că a renăscut și că nu o mai iubește, atunci unde ar fi trebuit să fie în ziua aceea? Răspunsul nu putea fi decât unul singur: în primul rând ar fi trebuit să vină la mine, de care se despărțise atât de drăgăstos în ajun, și pe urmă să se ducă la mama, al cărei portret îl sărutase tot în ajun. Dar în loc să procedeze cum ar fi fost firesc, plecase cu noaptea în cap de acasă și parcă îl înghițise pământul; cine știe ce temei avea Nastasia Egorovna să tot îndruge că "poate nici nu se mai întoarce". Mai mult, Liza vorbise cu atâta convingere de deznodământul unei așa zise "veșnice povești" și afirmase că mama aflase anumite lucruri foarte recente despre el; și pe deasupra ele știau desigur și de scrisoarea Katerinei Nikolaevna (de asta m am convins eu însumi), dar nu credeau în "renașterea lui la o viață nouă" deși mă ascultaseră cu multă atenție. Mama era mai mult moartă decât vie, iar Tatiana Pavlovna își bătea joc cu atâta venin de "învierea" lui. Dar dacă așa stăteau lucrurile, înseamnă că iar se schimbase peste noapte, că iar făcuse o criză — și asta după tot entuziasmul și înduioșarea lui din ajun, după toate declarațiile lui patetice! Așadar, renașterea lui nu fusese decât un balon de săpun care plesnise și acum poate că o luase iar razna turbat de furie, ca atunci când aflase despre căsătoria ei cu Bioring! Mă întrebam: ce se va alege de mama, de mine, de noi toți și... în sfârșit, ce se va întâmpla cu ea? Despre ce "capcană" vorbise Tatiana Pavlovna când o luase gura pe dinainte atunci când voia să mă trimită la Anna Andreevna? Vă să zică, acolo i se pregătise "capcana", la Anna Andreevna! Dar de ce tocmai la ea? Bineînțeles că trebuia să dau o fugă la Anna Andreevna; numai de ciudă spusesem că n am să mă duc; eram hotărât să trec imediat pe la ea; dar de ce anume pomenisem Tatianei Pavlovna despre "document"? Și nu mi spusese chiar el în ajun să ard "documentul"?
Iată gândurile care mă chinuiau, de parcă și inima mea ar fi fost prinsă într o capcană; dar înainte de orice trebuie să l găsesc pe el. Simțeam că dacă aș fi dat de el, totul s ar fi rezolvat ca prin minune; ne am fi înțeles din două cuvinte! Mă urmărea un vis, parcă mă vedeam luându i mâinile, strângându i le și vorbindu i din inimă, o, eram convins că voi găsi cuvinte destul de puternice ca să i înving nebunia... Dar unde se afla? Cum să dau de el? Și tocmai în momentul când eram atât de înfierbântat, mi l a scos dracu în cale pe Lambert. La câțiva pași de casa mea m am întâlnit deodată cu Lambert; când mă zări, scoase un strigăt de bucurie și mă înșfăca de mână:
— De trei ori am fost azi la tine!... Enfin! Hai să luăm o gustare!
— Stai puțin! Vii de la mine acum? Andrei Petrovici nu era acolo?
— Nu era nimeni. Dă i încolo pe toți! Degeaba te ai supărat aseară, prostule; te îmbătaseși și eu aveam să ți spun ceva foarte important; am aflat azi niște vești grozave în legătură cu ceea ce am discutat ieri...
— Ascultă Lambert, l am întrerupt eu gâfâind de tare ce mă grăbisem, și fără voia mea, pe un ton destul de declamator, dacă m am oprit din drum, am făcut o numai ca să închei o dată pentru totdeauna cu tine. Þi am spus o și ieri, dar văd că nu ești în stare să mă înțelegi. Tu, Lambert, ești naiv ca un copil și prost ca un franțuz. Tot mai crezi că poți să mi poruncești, ca pe vremuri, la Touchard, că am rămas la fel de prost ca pe atunci... Înțelege că nu mai sunt chiar atât de prost... Aseară am fost amețit dar nu de băutură, ci de gândurile mele; iar dacă ți am bătut în strună când îndrugai vrute și nevrute, a fost numai un vicleșug ca să aflu ce pui la cale. Tu nici n ai bănuit că te trăgeam pe sfoară, ai crezut tot ce ți am spus, ba încă te ai și bucurat și ți ai dat cărțile pe față. Află că și un elev din clasa a patra primară și ar da seama ce mare gogomănie e planul tău de a mă însura cu ea. Numai tu ți ai putut închipui că sunt în stare să cred toate astea. Tu ți ai făcut iluzii, fiindcă nu ești primit în lumea bună și n ai de unde s o cunoști; în lumea bună lucrurile nu se petrec chiar atât de simplu, femeile din aristocrație nu se mărită dintr o toană... Și acum să ți spun pe șleau ce urmărești: vrei să mă poftești la masă ca sa mă îmbeți și apoi să mi smulgi documentul și să mă faci complice la tâlhăria pe care o pui la cale împotriva Katerinei Nikolaevna! Te înșeli însă! N ai să mă mai prinzi niciodată la tine; mai mult, să știi că până mâine, cel mai târziu până poimâine, hârtia va ajunge negreșit în mâinile ei fiindcă documentul îi aparține, doar e scris de mâna ei și eu personal am să i l restitui; dacă ții să știi pe ce cale, află că am s o fac cu ajutorul Tatianei Pavlovna, prietena ei, chiar în casa Tatianei Pavlovna și față cu ea, am să i înmânez scrisoarea, fără să i cer nimic în schimb... Și acum șterge o Lambert, să nu te mai văd niciodată în fața ochilor, că de nu, fii pe pace am eu ac de cojocul tău...
Când am încheiat tremuram tot ca varga. Cel mai urât obicei și cel mai dezgustător nărav care nu ți aduce decât ponoase în viață este fudulia, dorința de a face pe grozavul. Parcă îmi luase dracu mințile în ziua aceea; m am înfierbântat într așa hal, încât spre sfârșitul discursului am ajuns să ridic din ce în ce mai tare glasul și să rostesc fiecare cuvânt cu o deosebită satisfacție, trădându i fără nici un rost până și amănuntul că voi preda scrisoarea cu ajutorul Tatianei Pavlovna și în casa ei. N am putut rezista însă ispitei de a l da gata pe Lambert! Văzând spaima prostească întipărită pe fața lui, când i am pomenit pe șleau de document, mi s a năzărit deodată să l dau gata, să l năucesc cu amănunte cât mai precise... Dar tocmai această flecăreală de muiere lăudăroasă a declanșat mai târziu un șir de nenorociri cumplite, fiindcă amănuntul acela cu privire la Tatiana Pavlovna și la casa ei s a înfipt ca un cui în mintea lui Lambert, care ca orice escroc avea destul simț practic și se dovedea destul de isteț când era vorba de pungășii, căci pe cât era de mărginit și de nepriceput în problemele esențiale, superioare, ale vieții, pe atât era de șmecher în lucrurile mărunte. Dacă n aș fi pomenit de Tatiana Pavlovna, nu s ar fi întâmplat o seamă de nenorociri îngrozitoare. Totuși, după ce am terminat ce aveam de spus, în primul moment Lambert a rămas năuc.
— Ascultă, dacă vii, îngăimă el, Alphonsine... are să ți spună... Alphonsine a fost la ea; știi, am o scrisoare, sau cam așa ceva în care Ahmakova vorbește de tine, ciupitul mi a făcut rost de ea — îl ții minte pe ciupit — și ai să vezi, hai cu mine și ți o arăt.
— Minți. Arată mi o acuma.
— E acasă, la Alphonsine, hai cu mine.
Se înțelege că povestea cu scrisoarea era o minciună ee care o scornise de teamă să nu mă scape din mână, de aceea l am părăsit în mijlocul drumului și când am văzut că vrea să se țină după mine, m am oprit și l am amenințat cu pumnul; dar cum el însuși părea să șovăie, s a dat bătut: cine știe, poate că îi încolțise în minte un nou plan. Dar în ziua aceea mă mai așteptau multe surprize și întâlniri ciudate... De câte ori îmi aduc aminte de ziua aceea blestemată, am impresia că toate surprizele și coincidențele fuseseră parcă puse la cale de un destin nefast, căci toate se abăteau dintr o dată pe capul meu, de parcă s ar fi revărsat peste mine nu știu ce fatidic corn al abundenței. Când am ajuns acasă, de cum am deschis ușa și am intrat în antreu, m am izbit de un tânăr destul de înalt, cu fața prelungă și palidă, cu o înfățișare gravă și "distinsă", îmbrăcat într o blană somptuoasă. Purta un pincenez, dar când m a văzut și l a scos, drept omagiu, pesemne, și ridicându și politicos jobenul, fără să se oprească însă, îmi spuse zâmbind afectat: "Oh, bonsoir", trecu pe lângă mine și începu să coboare scara. Ne am recunoscut imediat, deși nu l văzusem decât o singură dată în viața mea, la Moscova, și atunci în treacăt. Era fratele Annei Andreevna, tânărul kammerjunker Versilov, fiul lui Versilov, prin urmare și fratele meu într o oarecare măsură. Proprietareasa îl petrecuse până la ușă (fiindcă proprietarul încă nu se întorsese de la slujbă). După ce tânărul ieși, m am repezit numaidecât la ea:
— Ce a căutat aici? A fost și în camera mea?
— Nici n a pus piciorul în camera dumitale, doar a venit la mine... răspunse ea scurt și tăios, îmi întoarse spatele și dădu să plece.
— Nu, așa nu merge! am strigat eu. Fă bine și răspunde mi de ce a venit.
— Ah, Doamne, doar n oi fi vrând să ți dau socoteala de fiecare vizită pe care o primesc! Cred ca nimeni n are dreptul să se amestece în treburile noastre. Poate că tânărul a venit să mi ceară niște bani împrumut sau să ma întrebe de o adresă, poate i am făgăduit data trecută...
— Data trecută! Cum adică?
— Of, Doamne, doar nu vine pentru prima oară!
Apoi a intrat în camera ei. Ceea ce m a uimit mai mult era schimbarea de ton; până atunci proprietarii mei nu îmi vorbiseră atât de mojic. Era limpede că și aici se ascundea ceva; de altfel, la fiecare pas, în fiecare moment ma izbeam de altă enigmă. Prima oară tânărul Versilov venise cu soră sa, cu Anna Andreevna, în timp ce eu eram bolnav; îmi aduceam foarte bine aminte de lucrul acesta, și de cuvintele ciudate ale Annei Andreevna, care mi aruncase în treacăt că s ar putea ca bătrânul prinț să se refugieze la mine... dar situația era atât de încurcată și infamă, încât nici nu știam ce să fac. Deodată m am dumirit, m am bătut cu palma peste frunte și fără sa mai zăbovesc o clipă, deși eram obosit, am alergat glonț la Anna Andreevna, dar n am găsit o acasă, am aflat numai de la portar că "dumneaei a plecat la Þaraskoie Selo și poate are să se întoarcă mâine pe vremea asta".
"Dacă a plecat la Þarskpie Selo, înseamnă că s a dus la bătrânul prinț, și în timpul acesta fratele ei inspectează locuința mea. Dar dumnealor se înșală amarnic, n am să admit una ca asta! am mormăit eu, scrâșnind din dinți. Dacă într adevăr e vorba de o capcană, am să iau apărarea «bietei femei»!"
Plecând de la Anna Andreevna, nu m am întors acasă, fiindcă în capul meu înfierbântat a răsărit deodată amintirea cârciumii de pe chei, unde Andrei Petrovici avea obiceiul să se ducă de câte ori îl apăsa ceva pe suflet. Am alergat într un suflet până acolo, fericit că mi venise această idee. Când am ajuns, era aproape ora patru și începuse să se întunece. La cârciumă mi s a spus că fusese pe acolo: "Dumnealui n a stat decât puțin și a plecat, dar poate se mai întoarce". Fără să șovăi o clipă, m am hotărât să l aștept și mi am comandat masa de prânz. Aici aveam măcar speranța să l întâlnesc.
Am mâncat pe îndelete și mult, chiar prea mult, numai ca să pot rămâne vreme cât mai îndelungată acolo, și așa au trecut vreo patru ore. N am să descriu tristețea și nerăbdarea mea febrilă; de înfrigurare parcă mi tremurau și măruntaiele. Pianul mecanic, vizitatorii — întreaga atmosfera jalnică mi s a întipărit în suflet poate pentru toată viata! N am să descriu nici gândurile care mi se învălmășeau în cap ca un nor de frunze uscate, vânzolite de viscol, toamna; aceasta era într adevăr senzația pe care o aveam și mărturisesc că uneori simțeam cum începe să mi se întunece mintea.
Dar ceea ce mă sâcâia, pricinuindu mi aproape o durere fizică (bineînțeles, pe lângă durerea mea esențială, mai bine zis pe deasupra ei) era o senzație obsedantă, care mă umplea de venin, îmi dădea târcoale ca o muscă veninoasă pe care nici nu o bagi în seamă, dar de care nu i chip să scapi și când te aștepți mai puțin te înțeapă foarte dureros. De fapt, nu era decât amintirea unei întâmplări pe care n am mărturisit o nimănui în lume. Și fiindcă odată și odată tot trebuia s o povestesc, iată despre ce este vorba.
La Moscova, după ce fusese hotărâtă plecarea mea la Petersburg, am fost înștiințat prin Nikolai Semionovici să aștept banii care mi fuseseră trimiși pentru cheltuielile de drum. N am întrebat cine anume îmi trimisese acești bani; știam că erau de la Versilov și cum pe atunci visam zi și noapte, cu inima strânsă de emoție și mi făceam fel de fel de planuri semețe cu privire la întâlnirea mea cu Versilov, încetasem cu totul să mai vorbesc despre el, până și cu Maria Ivanovna. Trebuie să amintesc că de fapt aveam economisiți niște bani, care mi ar fi ajuns pentru drum, totuși m am hotărât să aștept banii trimiși pe care bănuiam că i voi primi prin poștă.
Dar, într o bună zi Nikolai Semionovici, întorcându se acasă, mi a comunicat (scurt și concis, după obiceiul său) să mă duc a doua zi la ora unsprezece pe strada Miasnițkaia la prințul V. unde kammerjunkerul Versilov, fiul lui Andrei Petrovici, care sosise de curând la Moscova și trăsese la fostul său camarad de la colegiul din Þaraskoie Selo, prințul V., avea să mi înmâneze banii trimiși pentru drum. În aparență era o chestiune foarte simplă: Andrei Petrovici putea foarte bine să dea fiului său această însărcinare. În loc să expedieze banii prin poștă, totuși, oricât s ar părea de ciudat, vestea m a tulburat și m a îngrozit. Nu încape îndoială că Versilov voia să fac cunoștință cu fiul lui și fratele meu; în orice caz așa am tălmăcit eu intențiile omului pe care îl visam. Totuși, se isca o întrebare de o importanță covârșitoare pentru mine: cum să mă înfățișez și cum să mă port la această întâlnire cu totul neașteptată, și oare nu mă înjosesc ducându mă acolo?
A doua zi însă, la ora unsprezece fix, m am prezentat; locuința prințului V., care, deși era burlac, avea o casă somptuos mobilată și lachei îmbrăcați în livrele, după câte am putut să văd din anticameră, unde am și rămas. După crâmpeiele de conversație și râsetele care răzbăteau din casă, mi am dat seama că prințul mai avea și alți musafiri, în afară de kammerjunker, care locuia la el. Am cerut unui lacheu să mă anunțe, după câte mi amintesc cu un ton destul de demn, chiar arogant, dar înainte de a pleca, el mi a aruncat o privire ciudată și, după părerea mea, mai puțin respectuoasă decât s ar fi cuvenit. Spre surprinderea mea, am fost lăsat să aștept cam mult, vreo cinci minute, și în tot acest răstimp râsetele și discuțiile n au contenit. Așteptam firește în picioare, fiindcă știam prea bine că eu, un "boier ca și ceilalți", nu mi puteam îngădui să mă așez în anticameră, la rând cu lacheii. Din proprie inițiativă însă, fără a fi poftit, n aș fi intrat în salon nici în ruptul capului, căci eram prea mândru — o mândrie excesivă poate, dar îndreptățită. Spre mirarea mea, cei doi lachei care rămăseseră în anticameră au îndrăznit să se așeze în prezența mea. M am întors, prefăcându mă că n am băgat de seamă, dar începusem să tremur tot; deodată m am apropiat de unul dintre lachei și i am poruncit să se ducă "imediat" să mă anunțe din nou. În ciuda privirii mele arogante și a tonului meu extrem de iritat, lacheul s a uitat lung și nepăsător la mine, fără să se ridice măcar, iar în locul lui mi a răspuns celălalt:
— Aveți răbdare, doar ați fost anunțat!
M am hotărât să mai aștept cel mult un minut și apoi să plec negreșit. Unde mai pui că eram foarte decent îmbrăcat: în orice caz aveam un palton și haine noi și purtam o cămașă imaculată, pe care însăși Maria Ivanovna mi o pregătise pentru această ocazie. Abia mai târziu, după ce am sosit la Petersburg, am aflat din sursă sigură că servitorul care l însoțea pe tânărul Versilov le spusese din timp lacheilor că "va veni un fel de frate din flori al stăpânului, un student oarecare". Acum știu sigur acest lucru.
Minutul a trecut. Este o senzație îngrozitoare să știi că trebuie să iei o hotărâre și să n o poți lua: "Să plec, sau nu? Să plec sau nu?" îmi repetam eu în fiecare clipă cu înfrigurare. Deodată a apărut din nou lacheul care se dusese să mă anunțe. Þinea cu vârful degetelor și flutura patru bancnote roșii, patruzeci de ruble.
— Poftim! Primiți vă rog aceste patruzeci de ruble!
Fierbeam de mânie. Eram jignit la culme! Toată noaptea nu închisesem ochii cu gândul la această întâlnire între doi frați, pregătită de Versilov; toată noaptea am chibzuit cu înfrigurare cum să mă port ca să nu mă compromit, mai bine zis să nu compromit regulile de comportare pe care mi le elaborasem în singurătatea mea și cu care socoteam că mă pot mândri în orice societate, cât de aleasă. Parcă mă și vedeam demn, mândru și trist, în societatea prințului V. și a prietenilor săi, și visam ca astfel voi avea prilejul să pătrund dintr o dată în lumea bună; o spun fără să mă cruț câtuși de puțin, fiindcă acesta e adevărul, și l voi reda în întregime fără să ascund nici un amănunt. Și din toate visurile mele iată ce s a ales: am primit patruzeci de ruble în anticameră, și încă după o așteptare de zece minute, și direct din mâna unui lacheu, nici măcar pe o tavă sau într un plic!
Am strigat atât de tare la lacheu, încât a tresărit și s a tras înapoi; i am poruncit să ducă imediat banii îndărăt și să i spună "stăpânului său să i aducă singur" — într un cuvânt, pretenția mea era de neînțeles și după cum era de așteptat, lacheul n a priceput ce voiam. Mă răstisem însă atât de tare la el, încât s a dus totuși. Unde mai pui că strigătele mele răzbătuseră pesemne până în casă, deoarece discuțiile și râsetele au încetat brusc.
Aproape numaidecât am auzit niște pași rari, grațioși și ușori, apoi un tânăr înalt, chipeș și arogant (atunci mi s a părut și mai palid și mai uscățiv decât cu câteva ore în urmă, la mine acasă) a apărut în pragul anticamerei, mai bine zis s a oprit la un pas de prag. Era într un splendid halat de mătase roșie, în papuci, și purta pince nez. Fără să scoată un cuvânt, a început să mă măsoare. Eu, furios ca o fiară, am făcut un pas spre el și l am înfruntat cu privirea.
El însă nu m a privit decât vreo zece secunde, apoi ivi deodată pe buze un zâmbet aproape imperceptibil, în același timp îngrozitor de perfid, tocmai fiindcă era atât de imperceptibil; fără o vorbă, mi a întors spatele și s a retras călcând tot atât de rar, ușor și grațios cum venise. O, cunosc prea bine ifosele acestor oameni care încă de mici, aproape din leagăn, învață de la mamele lor arta de a jigni! Se înțelege că am rămas năuc... O, de ce m am fâstâcit atunci!
Aproape în aceeași clipă s a întors din nou același lacheu, ținând în mână aceleași bacnote:
— Vă rog să luați acești bani care vi s au trimis de la Petersburg, căci domnia sa nu vă poate primi astăzi și vă transmite că poate o să vă "primească altă dată, când s o nimeri să fie mai liber". Am simțit că ultimele cuvinte le adăugase lacheul de la el. Totuși, cum mai eram buimac, am luat banii și m am îndreptat spre ușă; dacă n aș fi fost atât de zăpăcit, nu i aș fi primit și aș fi reacționat cum s ar fi cerut; lacheul însă, fără îndoială din dorința de a mă umili, a făcut un gest care nu putea să i vină în gând decât unui lacheu: a deschis ostentativ ușa înaintea mea și, ținând o larg deschisă, mi a spus grav și apăsat în clipa când treceam pe lângă el:
— Poftiți, vă rog!
— Ticălosule! i am strigat și deodată am ridicat mâna la el, dar m am răzgândit și nu l am mai pălmuit. Și stăpânul tău e un ticălos. Du te imediat și spune i ce cred despre el! am adăugat și am pornit repede pe scară în jos.
— Cum îndrăznești să vorbești așa? Dacă te aș spune boierului, mi ar da pe loc câteva rânduri și m ar trimite să te duc la poliție. Ai mai avut și îndrăzneala să ridici mâna la mine!...
Striga după mine în timp ce coboram scara largă și dreaptă, de casă boierească, acoperită cu un covor roșu. Trei lacheii mă urmăreau de sus, aplecați peste balusradă. Se înțelege că am tăcut chitic: doar nu era să mă pun cu niște lachei! Am coborât scara foarte demn, fără să grăbesc pasul, ba chiar mi se pare că l am încetinit. Știu că o să se găsească destui filozofi care să spună că astea sunt fleacuri, nazuri de mucos irascibil — n au decât! Eu însă am fost adânc rănit și rana asta nu s a vindecat până astăzi, mă mai doare și acum când scriu aceste rânduri, după ce totul s a sfârșit de mult și mă simt răzbunat. O, jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire și abia așteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna, încă înainte de a mă îmbolnăvi doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine, și mi era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s o înțeleagă ca să mă socotesc răzbunat! Trebuie să precizez însă că într adevăr nu sunt o fire răzbunătoare, dar în ciuda generozității mele, nu uit ușor răul care mi s a făcut; oare și alții or fi reacționând la fel? Atunci însă mă dusesem acolo însuflețit de sentimente nobile, și chiar dacă puteam să par caraghios, nu mi pasă: e mai bine să fii ridicol, dar generos, decât să fii impunător dar josnic, meschin și mediocru! Nu vorbisem nimănui despre această întâlnire cu "fratele" meu, nici cu Maria Ivanovna, nici măcar mai târziu, la Petersburg, cu Liza. Mi era rușine de această întâlnire, de parcă aș fi primit o palmă. Dar iată că deodată domnul acesta îmi iese in cale când mă așteptam mai puțin, îmi zâmbește, mă salută și mi spune foarte prietenește "bonsoir". Se înțelege că schimbarea lui mi a dat de gândit... și totodată mi a redeschis vechea rană.
După ce am stat patru ore și mai bine la cârciumă, am fugit deodată de acolo ca un apucat. Bineînțeles, tot la Versilov, și bineînțeles iar nu l am găsit acasă. Am aflat doar că toată ziua nu dăduse pe acolo; dădaca se plictisea pesemne, fiindcă de cum m a văzut m a rugat s o trimit pe Nastasia Egorovna acasă, de parcă nici n aș fi avut altă grijă! Am alergat apoi la mama, dar n am intrat în casă, am chemat o numai pe Lukeria în antreu și am aflat de la ea că el nu dăduse toată ziua pe acolo și că nici Liza nu se întorsese acasă. Am văzut că Lukeria ar vrea și ea să mă întrebe ceva, poate să mă și roage ceva, dar nu de asta îmi ardea mie! Îmi mai rămânea o singură nădejde și anume, să l găsesc pe la mine acasă, dar nu mai puneam prea mult temei.
După cum am mai spus, în ziua aceea nu o dată am fost punctul de a înnebuni. De astă dată, când am intrat în camera mea, am dat cu ochii de Alphonsine și de proprietarul meu. E drept că se pregăteau tocmai să iasă și Piotr Ippolitovici îi lumina drumul cu o lumânare.
— Ce înseamnă asta?! am strigat eu la proprietar aproape scos din minți. Cum ai îndrăznit s o aduci pe escroaca asta în odaia mea?
— Tiens! exclamă Alphonsine. Et Ies amis?
— Afară! am urlat eu.
— Mais c'est un ours! țipă ea, prefăcându se speriată și trecând ca o arătare pe coridor, dispăru în camera proprietăresei.
Fără să lase lumânarea din mână, Piotr Ippolitovici se apropie încruntat de mine.
— Dă mi voie să ți atrag atenția, Arkadi Makarovici, că te ai cam întrecut cu măsura; oricât te am stimat trebuie să te contrazicem; mamzel Alphonsine nu este o escroacă, ba chiar dimpotrivă, e oaspetele nostru, a venit în vizită nu la dumneata, ci la soția mea, cu care întreține relații de prietenie reciprocă.
— Bine, dar cum ai îndrăznit s o aduci în camera mea? am repetat eu, luându mă cu mâinile de cap, fiindcă mă apucase brusc o migrenă groaznică.
— Din întâmplare, mă rog. Ieșisem tocmai să închid ferăstruica pe care tot eu o deschisesem, ca să se aerisească odaia, și cum eram în toiul unei discuții cu Alponsina Karlovna, m a însoțit ca să nu ne întrerupem vorba.
— Nu i adevărat! Alphonsine e o iscoadă, ca și Lambert, poate că și dumneata ești un spion! Desigur că Alphonsine a venit la mine ca să fure ceva.
— Ești liber să crezi ce vrei. Azi binevoiești să spui una și mâine alta. Trebuie să ți spun însă că mi am închiriat locuința pentru câtva timp, nevastă mea și cu mine ne mutăm într o cămăruță; așa că Alphonsina Karlovna este acum un fel de chiriașă de a noastră, aproape ca și dumneata.
— Lui Lambert i ai închiriat locuința? am strigat eu, înspăimântat.
— Nu, mă rog, nu lui Lambert, mă liniști el, zâmbind la fel de galeș ca de dimineață, însă acum nu mai părea descumpănit, ci sigur de sine. Cred că știi și dumneata cui. Degeaba te prefaci că habar n ai; tot de formă te și superi, mă rog. Noapte bună!
— Da, da, du te, lasă mă în pace! l am repezit eu aproape plângând, făcându i semn să plece mai repede; el m a privit mirat, dar apoi a ieșit. Am tras zăvorul la ușă și m am trântit pe pat, îngropându mi fața în pernă. Așa s a desfășurat acea zi îngrozitoare, prima din cele trei zile fatale cu care se încheie însemnările mele.


CAPITOLUL AL ZECELEA

Voi fi din nou nevoit să anticipez asupra evenimentelor, ca să lămuresc cât de cât cele ce vor urma, fiindcă în desfășurarea logică a acestei întâmplări au intervenit atâtea incidente și coincidențe, încât cititorul ar pierde firul dacă nu le ar cunoaște dinainte. Toate porneau desigur, de la acea "capcană" de care pomenise Tatiana Pavlovna fără să vrea. Iată în ce consta această capcană: Anna Andreevna se hotărâse până la urmă să facă pasul cel mai îndrăzneț și mai riscant care se poate închipui în situația ei. Era într adevăr o femeie și jumătate. Deși bătrânul prinț, sub pretextul sănătății lui șubrede, fusese sechestrat din timp la Þarskoe Selo, așa încât zvonul despre căsătoria lui cu Anna Andreevna nu apucase să se răspândească în înalta societate, fiind înăbușit din fașă ca să zic așa, bătrânelul acesta slab de înger și de obicei atât de maleabil n ar fi renunțat de astă dată la planul lui și nici în ruptul capului nu și ar fi călcat cuvântul dat Annei Andreevna, cu atât mai mult cu cât inițiativa căsătoriei pornise de la ea; în privința asta era un adevărat cavaler, așa că mai devreme sau mai târziu el se putea revolta pe neașteptate trecând la înfăptuirea intenției lui cu o dârzenie de neînfrânt, cum se întâmplă foarte des cu caracterele slabe, fiindcă și slăbiciunea lor are o limită de care e primejdios să te apropii. Primejdia era cu atât mai mare cu cât bătrânul își dădea bine seama de situația extrem de delicată a Annei Andreevna, pe care o respecta mai mult decât pe oricine și știa că pe socoteala ei s ar putea răspândi fel de fel de zvonuri răutăcioase și bârfeli care să i pericliteze bunul renume în societate. Ceea ce l mai liniștise și l oprise până atunci să întreprindă ceva, era numai faptul că niciodată Katerina Nikolaevna nu și îngăduise să spună în prezența lui vreun cuvânt rău, sau să facă vreo aluzie răutăcioasă la adresa Annei Andreevna, nici nu se arătase vreodată împotriva intenției lui de a se căsători cu ea. Dimpotrivă, manifesta o deosebită prietenie și atenție față de logodnica tatălui ei. De aceea, Anna Andreevna se găsea într o situație extrem de penibilă, fiindcă instinctul ei subtil de femeie îi spunea că cea mai vagă insinuare la adresa Katerinei Nikolaevna, pe care prințul de asemenea o venera — și acum mai mult ca oricând, tocmai fiindcă privea căsătoria lui cu atâta îngăduință și respect — cea mai mică răutate la adresa fiicei lui s ar fi întors împotriva ei însăși, jignind sentimentele afectuoase ale bătrânului și stârnindu i neîncredere, poate chiar indignare față de ea. Iată așadar pe ce plan se dădea bătălia: cele două rivale se străduiau care mai de care să se arate mai delicată și mai înțelegătoare față de cealaltă, așa că până la urmă prințul nici nu mai știa pe care s o admire mai mult și, după obiceiul oamenilor slabi de înger, dar sensibili, a isprăvit prin a suferi, socotind că numai el e vinovat de toate. După câte am auzit, de atâta zbucium se îmbolnăvise de a binelea; în loc să se întremeze la Þaraskoie Selo, avea acum nervii atât de zdruncinați încât, pare se, căzuse aproape la pat.
Trebuie să menționez în treacăt un amănunt pe care l am aflat abia mai târziu: pare se că Bioring i a propus deschis Katerinei Nikolaevna să l ducă în străinătate, ademenindu l într un fel sau altul, și în același timp să răspândească în cercul lor zvonul că prințul și ar fi pierdut cu totul mințile, urmând să și procure în străinătate un certificat medical în acest sens. Dar Katerina Nikolaevna n a consimțit nici în ruptul capului, cel puțin așa susțineau unii mai târziu. Se zice chiar că a respins cu indignare un asemenea sfat. Deși nu este decât un zvon necontrolat, mie mi se pare verosimil.
Dar întâmplarea a făcut ca, atunci când situația era încordată la culme și nu mai vedea nici o ieșire, Anna Andreevna să afle de la Lambert că există o scrisoare care dovedește că fiica prințului se și sfătuise cu un jurist asupra modului de a l pune pe tatăl ei sub interdicție. Vestea a îndârjit o nespus pe Anna Andreevna, mândră și răzbunătoare din fire, și a făcut să încolțească în mintea ei fel de fel de planuri. Amintindu și toate discuțiile noastre din trecut și cântărind până și cele mai mici amănunte, a ajuns, după cum era și firesc, la concluzia că vestea trebuie să fie adevărată. Și atunci în inima acestei femei hotărâte și dârze s a închegat un plan de bătălie irevocabil: avea de gând să i dezvăluie dintr o dată prințului adevărul, fără menajamente și fără insinuări, să l sperie, să l zdruncine, arătându i că își va sfârși fără doar și poate zilele într un ospiciu de nebuni, iar dacă se va îndoi sau se va indigna și nu se va lăsa convins, să i pună în față scrisoarea fiicei lui și să i spună: "De vreme ce a mai avut o dată intenția să te pună sub interdicție, acum, ca să împiedice căsătoria, o va face cu atât mai mult". Apoi, când bătrânul va fi copleșit de spaimă și durere, voia să l ducă la Petersburg — direct la mine acasă.
Riscul era foarte mare, dar Anna Andreevna avea o încredere neclintită în forțele ei. Aici trebuie să fac o digresiune și, anticipând cu mult asupra evenimentelor, să spun că ea nu s a înșelat în ceea ce privește rezultatul loviturii, mai mult, succesul a întrecut toate așteptările ei. Scrisoarea a făcut asupra bătrânului prinț o impresie cu mult mai puternică decât ne am fi așteptat cu toții, chiar și ea. Pe atunci eu nici nu bănuiam că prințul aflase încă de mult ceva despre scrisoare dar, după obiceiul tuturor oamenilor slabi și fricoși, prințul nu dăduse crezare zvonului și se străduise să l alunge cât mai repede din minte, ca să nu i tulbure liniștea, mai mult, se și mustrase, fiindcă socotea o josnicie chiar și faptul de a și fi plecat urechea la un astfel de zvon. Mai adaug că atunci când a aflat de existența scrisorii, Katerina Nikolaevna a fost mult mai puternic impresionată decât m aș fi așteptat; într un cuvant, această hârtie s a dovedit incomparabil mai importantă decât mi aș fi închipuit eu însumi, care o purtam în buzunar. Văd însă că prea m am grăbit s o iau înaintea evenimentelor.
Bine, dar cineva poate să se întrebe de ce Anna Andreevna voia să l aducă pe prinț tocmai la mine? Ce rost avea să l adăpostească într o cameră mobilată atât de sărăcăcioasă ca a mea, care putea să l înspăimânte prin aspectul ei jalnic? Dacă într adevăr nu se putea întoarce în casa lui (unde totul se putea nărui dintr o dată), de ce nu i s ar fi luat cu chirie o locuință elegantă, cum propusese Lambert? Tocmai de aici se vede cât de riscant era pasul pe care voia să l facă Anna Andreevna.
Ea nu putea ajunge la rezultatul dorit decât arătându i prințului documentul imediat după sosirea lui, dar eu nu voiam cu nici un preț să i dau documentul. Cum n avea timp de pierdut, Anna Andreevna, bizuindu se numai pe autoritatea ei, se hotărâse să pornească la acțiune și fără document, urmând să l aducă însă pe prinț direct la mine — de ce? tocmai fiindcă procedând astfel mă punea în fața faptului împlinit, cu alte cuvinte, urmărea să împuște doi iepuri dintr o dată. Ea își făcea socoteala că, luându mă prin surprindere, printr o lovitură neașteptată, zguduitoare, va izbuti să mi înfrângă rezistența. Era convinsă că atunci când îl voi vedea în fața mea pe bătrân speriat și neajutorat, mă voi lăsa înduplecat de rugămințile lor și i voi arăta documentul! Recunosc că era un calcul abil, care dovedea inteligență și intuiție psihologică. Și într adevăr, puțin a lipsit să nu și atingă scopul... În ceea ce l privește pe bătrân, Anna Andreevna a și reușit atunci să l momească, silindu l s o creadă pe cuvânt, numai fiindcă îi declarase de la început că îl duce la mine. Toate astea le am aflat abia mai târziu. Numai simpla afirmație că documentul se găsește la mine a spulberat și ultimele îndoieli din inima șovăielnică a bătrânului cu privire la existența documentului — atât de mult mă iubea și mă prețuia!
Trebuie să mai spun că Anna Andreevna însăși nu s a îndoit o clipă că scrisoarea se mai află în posesia mea și că n o dădusem din mână. De fapt, ea își făcuse o părere fermă despre mine și se bizuise cu cinism pe firea mea naivă, sinceră, chiar sentimentală; pe de altă parte însă, presupunea că și dacă aș fi fost hotărât să dau scrisoarea cuiva, bunăoară Katerinei Nikolaevna, n aș fi făcut o decât în împrejurări cu totul speciale, și ca nu cumva să intervină asemenea împrejurări, se și grăbea să le o ia înainte printr un atac neașteptat, printr o lovitură bruscă. Unde mai pui că și Lambert îi confirmase toate presupunerile. Am mai spus însă că în momentul acela Lambert se găsea într o situație critică și, ca trădător ce era, dorea cu insistență să mă îndepărteze de Anna Adreevna, ca apoi să vindem împreună documentul Ahmakovei, de la care, din cine știe ce motive, spera să tragă foloase mai mari. Dar, deoarece eu m am opus tot timpul cu îndârjire să dau documentul, el s a hotărât, de voie, de nevoie, s o ajute și pe Anna Andreevna, ca să se aleagă cât de cât cu ceva, de aceea căuta să i se vâre în suflet, tot oferindu i serviciile sale până în ultimul moment și după câte știu, i a propus să i facă rost chiar și de un preot la nevoie... Anna Andreevna însă, l a rugat cu un zâmbet ironic și disprețuitor să nici nu mai pomenească de asta. Lambert i se părea îngrozitor de mojic și o dezgusta la culme: totuși, din prudență, primea serviciile lui folosindu l bunăoară ca spion. Și fiindcă veni vorba de asta, nici până azi nu știu sigur dacă îl cumpăraseră sau nu pe Piotr Ippolitovici, dacă proprietarul meu primea ceva pentru serviciile sale, sau se făcuse complicele lor numai din plăcerea de a țese intrigi; știu însă sigur că și el și nevasta lui fuseseră puși să mă spioneze. Acum cititorul poate să înțeleagă că deși eram prevenit măcar în parte, totuși nu puteam să prevăd că peste o zi sau două îl voi găsi pe bătrânul prinț în camera mea, și încă într o asemenea situație. Și apoi, nici nu mi aș fi închipuit că Anna Andreevna va avea atâta îndrăzneală! Una e să faci planuri și aluzii îndrăznețe și alta e să te hotărăști să le pui în aplicare și să le duci până la capăt — pentru asta se cere curaj, nu glumă!
Și acum îmi voi relua povestirea de unde am întrerupt o.
A doua zi de dimineață m am trezit târziu, după un somn neobișnuit de adânc și fără vise, lucru de care mă mir și astăzi, așa că mă simțeam foarte vioi și cu inima usoara de parcă nu s ar fi întâmplat nimic în ajun. Mi am pus în gând să nu mai trec pe la mama, ci să mă duc direct la biserica din cimitir, iar după înmormântare s o însoțesc pe mama acasă și să stau toată ziua cu ea. Eram ferm convins că în orice caz, mai devreme sau mai târziu, trebuia să vină și el în ziua aceea la mama.
Atât Alphonsine cât și proprietarul plecaseră de mult de acasă, iar pe proprietăreasă nu voiam s o întreb nimic. În general eram decis să rup orice relații cu ei, ba chiar să mă mut cât mai curând de acolo; de aceea, cum mi s a adus cafeaua, am tras din nou zăvorul. Dar deodată cineva a bătut la ușă și, spre mirarea mea, am recunoscut glasul lui Trișatov.
I am deschis numaidecât și l am poftit bucuros înăuntru, dar el n a vrut să intre:
— Vreau să ți spun doar două cuvinte... sau poate că ar fi mai bine să intru fiindcă mi se pare că aici se poate vorbi numai în șoaptă; dar nu stau decât o clipă, nici nu mă așez. Te uiți la paltonul meu jerpelit? Află că Lambert și a luat îndărăt blana.
Într adevăr, purta un palton vechi, ros și mult prea lung pentru el. Stătea în fața mea, trist și îmbufnat, cu mâinile în buzunar și cu pălăria pe cap.
— Nu stărui, că nu mă așez. Ascultă, Dolgoruki, am aflat că Lambert uneltește ceva împotriva dumitale, pesemne vreo trădare; nu cunosc amănunte, dar știu sigur ca e lucru hotărât și că se va întâmpla foarte curând. Þi o spun ca să te ferești. M am dumerit dintr o vorbă care i a scăpat ciupitului — îl mai ții minte? Mai mult n am reușit să scot de la el, așa că asta e tot ce ți pot spune. Am venit numai ca să te previn. Și acum te las.
— Șezi o clipă, dragă Trișatov! Și eu mă grăbesc, dar sunt atât de bucuros că te văd!... am exclamat eu.
— Nu, nu mă așez; dar n am să uit că te ai bucurat cand m ai văzut. Eh, Dolgoruki, nu vreau să și facă nimeni iluzii despre mine. Eu am acceptat în mod conștient, de bunăvoie, să săvârșesc orice ticăloșie, până și o infamie atat de mare, încât mi e și rușine să ți o mărturisesc. Acum lucram pentru ciupit... Nu merit să mă primești ca pe un oaspete.
— Cum poți vorbi așa, Trișatov, dragul meu...
— Vezi dumneata Dolgoruki, eu sunt nerușinat față de toată lumea, mai ales acum când m am pus pe chefuri, în curând voi primi o blană și mai scumpă și voi avea trăsură la scară, cu cai de rasă, dar în sinea mea voi ști întotdeauna că în casa dumitale n am îndrăznit să mă așez fiindcă nu m am socotit demn, fiindcă față de dumneata sunt un ticălos. Gândul acesta va fi pentru mine o mângâiere când voi chefui pe bani furați. Și acum adio, rămâi cu bine; nu ți dau mâna, nici măcar Alphonsine nu se înjosește să dea mâna cu mine. Te rog să nu mă chemi înapoi și nici să nu vii la mine. Sper că ne am înțeles.
Și băiețandrul acesta ciudat se întoarse și plecă; îmi părea rău că eram atât de grăbit, am luat însă hotărârea să l caut cât mai curând, de cum voi rezolva problemele mele familiale.
N am să mai înșir tot ce s a întâmplat în dimineața aceea, deși ar fi multe de povestit. Versilov n a venit la înmormântare, de altfel, chiar înainte ca mortul să fie scos din biserică, ai mei aveau aerul că nici nu l așteaptă să vină. Mama se ruga cu evlavie și se vedea că e cu totul cufundată în rugăciune. Lângă catafalc nu se aflau decât Tatiana Pavlovna și Liza. Dar n am să mai intru în amănunte. După înmormântare ne am întors cu toții acasă și ne am așezat la masă și iar mi s a părut, cercetându le fețele, că nici acum nu l așteaptă. Când ne am ridicat de la masă, m am apropiat de mama, am îmbrățișat o drăgăstos și am felicitat o de ziua ei. Liza a făcut la fel.
— Ascultă, dragul meu frate, îmi șopti Liza pe furiș, să știi că l așteaptă.
— Îmi dau seama, Liza.
— Are să vină cu siguranță.
Așadar, aveau informații precise despre el, m am gândit, dar n am întrebat nimic. Deși n am să mi descriu sentimentele, trebuie să spun că, în ciuda însuflețirii mele, toată această enigmă mă apăsa iar ca o piatră pe suflet. Ne am așezat cu toții în salon, la masa rotundă, în jurul mamei. Ah, cât de mult mi a plăcut atunci să stau cu ea și s o privesc! Deodată mama m a rugat să citesc ceva din Biblie. Am citit un capitol din Evanghelia lui Luca. Ea nu plângea; nici măcar nu părea foarte tristă, dar fața ei trăda o viață spirituală mai bogată ca niciodată. Din privirea ei calmă și pioasă se vedea că e stăpânită de un gând, dar nu părea nici neliniștită, nici speriată. Convorbirea n a lâncezit nici un moment. Am început să depănăm amintiri despre răposat și Tatiana Pavlovna a povestit despre el multe lucruri pe care nu le știam. N am să le înșir pe toate, dacă le aș așterne aici, cred că ar stârni mult interes. Până și Tatiana Pavlovna era cu totul altfel decât de obicei. Era blândă, prietenoasă și, lucru ciudat, părea și ea foarte liniștită, cu toate că vorbea mult, ca s o distreze pe mama. Mi s a întipărit în minte mai cu seamă un amănunt: în stânga canapelei pe care ședea mama, pe o măsuță rotundă, se afla o icoană pregătită parcă pentru un anumit scop; era o icoană foarte veche de lemn, fără altă podoabă decât coronițele de argint de pe capetele celor doi sfinți. Știam că icoana îi aparținuse lui Makar Ivanovici și mai știam că răposatul o socotea făcătoare de minuni și nu se despărțea niciodată de ea. Tatiana Pavlovna arunca din când în când o privire spre ea.
— Ascultă Sofia, spuse ea deodată, schimbând vorba, n ar fi rnai bine să punem icoana în picioare pe masă, rezemată de perete, și să aprindem o candelă în fața ei?
— Nu, mai bine să rămână așa, spuse mama.
— Poate că ai dreptate. Altfel ar părea totul prea solemn...
N am înțeles atunci despre ce era vorba, pe urmă însă m am dumerit că încă de mult Makar Ivanovici hotărâse ca, după moartea lui, icoana să i rămână lui Andrei Petrovici, iar mama se pregătea tocmai să i o înmâneze.
Se făcuse ora cinci după amiază; în toiul discuției, am observat deodată o anumită crispare pe fața mamei; s a îndreptat brusc din spate și a început să tragă cu urechea, dar Tatiana Pavlovna, care în timpul acesta vorbea, nu și a dat seama de nimic și și a urmat vorba. M am întors numaidecât spre ușă și, peste o clipă, s a ivit în prag Andrei Petrovici. Nu intrase pe ușa din față, ci venise pe scara din dos trecând prin bucătărie și prin sală; dintre noi toți numai mama îi auzise pașii. Am să povestesc din fir în păr scena absurdă care a urmat, fără să omit nici un gest, nici un cuvânt; de altfel, a fost foarte scurtă.
Mai întâi trebuie să spun că, cel puțin în primul moment, n am observat nici cea mai mică schimbare pe fața lui. Era îmbrăcat ca întotdeauna, adică foarte îngrijit, aproape sclivisit; în mână ținea un buchet de flori proaspete, nu prea mare, dar costisitor, pe care i l a întins mamei, zâmbind. Ea i a aruncat o privire sfioasă și nedumerită, totuși, în clipa când a primit florile, obrazul ei palid s a rumenit ușor și ochii i s au luminat de bucurie.
— Eram sigur că ai să mă primești așa, Sonia, spuse el. Și cum la intrarea lui ne ridicasem cu toții, el s a apropiat de masă și s a așezat pe fotoliul din stânga mamei, pe care șezuse Liza, fără să și dea seama că ia locul altcuiva, și astfel, s a pomenit lângă masa pe care se afla icoana.
— Bună seara, ne salută el pe toți. Þineam să ți aduc neapărat flori astăzi, de ziua ta, Sonia, de aceea nici n am venit la înmormântare, ca să nu trec cu buchetul prin fața mortului; de altfel, știu că nici tu nu te ai așteptat să vin la înmormântare. Fără îndoială că nici bătrânul nu m ar fi osândit pentru aceste flori, doar el însuși ne a cerut cu limbă de moarte să ne bucurăm de viață. Nu i așa? Am impresia că și el este aici, printre noi.
Mama îi aruncă o privire ciudată; Tatiana Pavlovna se înfioră.
— Cine să fie printre noi? întrebă ea.
— Răposatul. Dar să vorbim despre altceva. Știți, tocmai un om care nu prea crede în asemenea minuni e în fond mai superstițios decât altul... Dar să mă întorc la flori: zău că nu știu cum am ajuns cu ele până aici. Pe drum încoace, de trei ori am vrut să le arunc și să le calc în picioare.
Mama tresări.
— Abia m am stăpânit să nu le arunc. Iartă mă, Sonia, sunt un zănatic. Voiam s o fac numai fiindcă prea erau frumoase. Ce poate fi mai frumos pe lume decât o floare? Dar a trebuit să vin cu ele prin ger și zăpadă. Gerul de la noi și florile! Oare își poate cineva închipui o nepotrivire mai mare?! Dar nu acesta era motivul: voiam să le calc în picioare fiindcă sunt frumoase. Să știi Sonia, că iar am să dispar, dar am să mă întorc foarte curând, fiindcă voi trece probabil printr o mare spaimă. Și dacă așa va fi, cine ar putea să mă vindece de spaimă, unde mai găsesc un înger ca tine, Sonia? Dar de unde s a mai ivit și icoana asta? A, era a răposatului, mi aduc aminte de ea. O moștenise din bătrâni, i o lăsase bunicu său; știu că nu s a despărțit toată viața de ea. După câte mi aduc aminte, voia să mi o lase mie moștenire; îmi amintesc foarte bine de ea. Dacă nu mă înșel, e zugrăvită după canoanele vechi, ale răscolnicilor... Stați să mă uit mai bine la ea.
Luă icoana în mână, o apropie de lumânare și o cercetă cu atenție, dar după câteva clipe o puse jos, de astă dată pe masa din fața lui. Eram mirat; de altfel, tot ce spunea în seara aceea era atât de ciudat, încât nu înțelegeam nimic, îmi aduc aminte numai că o spaimă nelămurită îmi strângea inima. Mama însă nu mai era speriată, îl privea doar cu milă și nedumerire; pentru ea, el era în primul rând un om nefericit. Și apoi, mai vorbise și altă dată aproape la fel de straniu ca acum. Nu știu de ce însă, Liza a pălit deodată și, arătând cu capul spre el, mi a aruncat o privire stranie. Dar mai speriată decât noi toți era Tatiana Pavlovna.
— Ce i cu dumneata, dragă Andrei Petrovici? îngăimă ea cu sfială.
— Zău nu știu ce i cu mine, dragă Tatiana Pavlovna. Dar n ai motive să fii neliniștită, de vreme ce n am uitat că dumneata ești Tatiana Pavlovna și că mi ești dragă. De fapt, n am venit decât pentru o clipă. Aș fi vrut să i spun Soniei un cuvânt bun, dar nu l găsesc, deși inima mi e plină de sentimente, pe care nu știu să le exprim. Și, vă spun drept, tot sentimente foarte ciudate. Știți, mă simt de parcă în mine ar fi doi oameni, mărturisi el sincer, prietenește, îmbrățișându ne pe toți cu o privire foarte gravă. Da, într adevăr, mă dedublez, sunt sfâșiat de gânduri atât de contradictorii, încât mă înspăimânt. Știți, e ca și cum ai avea în față un alter ego al tău. Tu ești un om cuminte și așezat, celălalt însă ține să facă negreșit o trăsnaie, uneori destul de hazlie, și deodată îți dai seama că ție îți vine chef să faci trăsnaia, fără să știi de ce, mai bine zis dorești s o faci împotriva voinței tale, dar oricât te ai strădui, nu ți poți stăpâni pornirea. Am cunoscut pe vremuri un doctor care, la înmormântarea tatăului său, a început deodată să fluiere în biserică. Mărturisesc că m am temut să vin azi la înmormântare, fiindcă eram obsedat de gândul straniu că odată am să încep să fluier sau să râd în hohote, ca medicul acela nefericit care de altfel, a sfârșit destul de rău... Nu știu de ce oare mă tot urmărește azi doctorul acela, nu mai pot scăpa de amintirea lui. Știi, Sonia, în clipa asta îmi vine să pun mâna pe icoană (o luă de pe masă și începu s o învârtească în mână) și s o izbesc de sobă, abia mă stăpânesc să n o trântesc de colțul de colo. Sunt sigur că ar crăpa în două, că nu s ar face țăndări, ci ar crăpa exact în două.
Cuvintele lui erau cu atât mai îngrozitoare, cu cât le rostise pe un ton foarte firesc, fără prefăcătorie și fără afectare, părea într adevăr să se teamă grozav de ceva; deodată am observat că și mâinile îi tremură ușor.
— Andrei Petrovici! strigă mama, împreunându și mâinile.
— Lasă icoana, Andrei Petrovici, pune o jos numaidecât! izbucni Tatiana Paviovna, sărind ca arsă. Dezbracă te și întinde te în pat. Arkadi, fugi după doctor!
— Nu văd... nu înțeleg de ce v ați alarmat așa? rosti el încet, privindu ne pe rând cu stăruință, apoi își luă deodată capul în mâini, rezemându și coatele de masă. V am înspăimântat, dragii mei. Totuși, vă rog să vă așezați la loc și să vă liniștiți măcar o clipă; îngăduiți mi plăcerea asta. Am luat o razna, Sonia, de fapt, venisem să ți spun cu totul altceva.Voiam să mi iau rămas bun Sonia, fiindcă iar plec în lume și te las, cum te am mai lăsat de câteva ori... Dar firește că într o zi am să mă întorc din nou la tine — fiindcă într un anumit sens sunt prea legat de tine. Și apoi, la cine aș putea să mă duc, când totul se va sfârși? Crede mă Sonia, am venit la tine ca la îngerul meu păzitor și nu ca la un dușman: cum aș putea să văd în tine un dușman?! Să nu ți închipui că am venit anume ca să sparg icoana, deși drept să ți spun Sonia, tare aș mai vrea s o sparg...
Când Tatiana Pavlovna îi strigase mai înainte: "Lasă icoana!" i o și luase, și apoi rămăsese cu ea în mână. În timp ce rostea ultimele cuvinte, el se repezi pe neașteptate, îi smulse icoana din mână și cu o furie nemaipomenită izbi cu toată puterea de un colț al sobei de teracotă. Icoana crăpă exact în două bucăți... El se întoarse brusc spre noi și deodată fața lui palidă se făcu roșie, aproape stacojie, se schimonosi și se vedea cum îi tremură fiecare mușchi, când spuse:
— Să nu socotești simbolic gestul meu, Sonia, n am vrut să mă lepăd de moștenirea lui Makar, dar am simțit nevoia să sparg ceva... Să știi că mă întorc la tine, fiindcă ești un înger și ultima mea nădejde! Deși poți s o iei și ca un simbol, ceea ce fără îndoială a și fost!...
Apoi ieși repede din cameră, tot prin bucătărie (unde își lăsase șuba și căciula). N am să descriu starea mamei: înspăimântată de moarte, încremenise cu mâinile împreunate deasupra capului, dar deodată a început să strige după el:
— Andrei Petrovici, întoarce te măcar să ne luăm rămas bun, dragul meu!
— Lasă că se întoarce el, Sofia! Se întoarce el, fii pe pace! izbucni Tatiana Pavlovna, tremurând toată, scoasă din minți de furie. Ai auzit doar că ți a făgăduit să se întoarcă! Lasă l pe zănatic să și mai facă de cap pentru ultima oară; într adevăr, când o ajunge un moșneag neputincios, cine să l oblojească dacă nu tu, dădaca lui de o viață? A fost doar destul de nerușinat să ți o spună în față...
De noi nici nu mai vorbesc. Liza leșinase. Am dat să fug după el, dar m am răzgândit și am alergat la mama, am îmbrățișat o și am strâns o în brațe. Lukeria a adus fuga un pahar de apă pentru Liza. Mama însă și a revenit curând, s a așezat pe canapea, și a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă.
— Totuși... totuși fugi după el răcni deodată Tatiana Pavlovna, dezmeticindu se parcă. Hai... ce stai?... fugi după el și nu l slăbi o clipă din ochi. Hai, șterge o! îmi tot dădea ea ghies, trăgându mă din răsputeri de lângă mama. Dar lasă, fug eu singură după el!
— Of Arkașa, du te mai repede după el! îmi strigă deodată și mama.
M am repezit într un suflet după el, tot prin bucătărie și pe ușa din dos, dar nu l am mai găsit. Pe trotuar, în depărtare, se zăreau prin întuneric umbrele negre ale unor trecători. Am alergat într acolo, i am ajuns din urmă, m am uitat atent la fiecare și am fugit mai departe, până la răspântie.
Pe un nebun nu te poți supăra, mi a trecut pe neașteptate prin minte, dar de vreme ce Tatiana Pavlovna era atât de furioasă pe el, înseamnă că nu i nebun de loc..." O, eram sigur că fusese un gest simbolic, că voise neapărat să sfărâme ceva, așa cum sfărâmase icoana, și că ținuse să ne arate acest lucru, mamei și nouă tuturor. Totuși, nu încăpea îndoială că îl întărâtase acel "alter ego" al lui...
Nu l am găsit nicăieri, iar la el acasă n avea rost să mă duc, fiindcă nu mi venea a crede să se fi întors pur și simplu acasă, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic. Deodată m a străfulgerat un gând și am alergat într un suflet la Anna Andreevna.
Se întorsese și m a primit numaidecât. Când am intrat, m am stăpânit cât am putut. Fără să mă așez măcar, am început să i povestesc din fir în păr scena petrecută adineauri, stăruind mai ales asupra acelui "alter ego" al lui. Niciodată n am să uit și n am să i iert că m a ascultat în picioare, ce i drept, cu o curiozitate nesățioasă, și totuși nepăsătoare și rece până la cruzime.
— Unde este? N