agonia
francais

v3
 

Agonia.Net | Règles | Mission Contact | Inscris-toi
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Textes du même auteur


Traductions de ce texte
0

 Les commentaires des membres


print e-mail
Visualisations: 6128 .



Călătoria spre soare-răsare
prose [ ]
1932

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
par [Hermann_Hesse ]

2010-03-15  | [Ce texte devrait être lu en romana]    |  Inscrit à la bibliotèque par NC








I

Deoarece mi a fost hărăzit să trăiesc împreună cu alții ceva măreț, deoarece am avut norocul să aparțin „Confreriei" și să mi se îngăduie a mă număra printre participanții la acea călătorie unică, al cărei miracol a scăpărat atunci ca un meteor, pentru ca mai apoi să cadă uimitor de repede în uitare, ba chiar să dobândească o faimă rea, am luat hotărârea să mă încumet la o scurtă relatare a acestei nemaiauzite călătorii: o călătorie cum oamenii n au mai cutezat să facă din zilele lui Huön și ale mâniosului Roland până în vremurile noastre bizare, vremurile tulburi, deznădăjduite și totuși atât de roditoare de după marele război. În ce privește dificultățile acestei încercări, presupun că nu mi fac deloc iluzii. Sunt foarte mari și nu sunt doar de natură subiectivă, cu toate că și acestea ar fi fost, ele singure, demne de luat în seamă. Căci pe lângă faptul că nu mai posed astăzi nici un fel de obiecte care să mi țină treze amintirile, nici un fel de suveniruri, documente sau jurnale — nu, ci în anii grei, scurși între timp, urmărit fiind de neșansă, de boală și de cumplite încercări, am pierdut și mare parte din amintiri, iar datorită loviturilor sorții și descurajărilor mereu reînnoite, însăși memoria mea ca și încrederea în această memorie, altădată atât de fidelă, au slăbit în chip rușinos. Însă, abstracție făcând de aceste suferințe strict personale, am mâinile legate, într o anumită măsură, prin jurământul de odinioară al Confreriei; căci acest jurământ îmi îngăduie, ce i drept, să mi comunic fără opreliști experiențele personale, dar îmi interzice orice dezvăluire privitoare la taina în sine a Confreriei. Și chiar dacă, de ani și ani, Confreria nu pare să mai aibă o existență palpabilă, iar eu n am mai revăzut pe nici unul dintre membrii ei, totuși nu există pe lume ispită sau amenințare care m ar putea împinge să mi calc jurământul. Dimpotrivă: dacă astăzi sau mâine s ar întâmpla să fiu adus în fața unei curți marțiale și obligat să aleg între a mă lăsa executat sau a trăda taina Confreriei, o, cu ce bucurie fierbinte mi aș pecetlui prin moarte jurământul făcut!
În treacăt fie spus: începând cu jurnalul de călătorie al contelui Keyserling, au apărut câteva cărți ai căror autori lăsau impresia, parțial involuntar, însă parțial intenționat, că ar fi membri ai Confreriei și că ar fi luat parte la călătoria spre Soare Răsare. Chiar și aventuroasele însemnări de drum ale lui Ossendowski au trezit uneori această onorantă bănuială. Dar toți aceștia nu au câtuși de puțin de a face cu Confreria și cu călătoria noastră spre Soare Răsare, ori în cel mai bun caz nu mai mult decât au predicatorii micilor secte pietiste cu Mântuitorul, apostolii și Sfântul Duh, a căror grație deosebită și împărtășire o invocă. Poate că, într adevăr, contele Keyserling a făcut înconjurul lumii la bordul unei nave cu tot confortul, poate că, într adevăr, Ossendowski a străbătut țările pe care le descrie, totuși perindările lor dintr un loc în altul n au fost miraculoase și n au descoperit ținuturi noi, pe când unele etape ale călătoriei noastre, renunțând la toate accesoriile comune ale voiajelor moderne de duzină, precum trenurile, vapoarele, telegraful, automobilul, avionul și așa mai departe, au pătruns cu adevărat pe tărâmul eroicului și al magicului. Ne aflam atunci la puțină vreme după sfârșitul războiului mondial și exista, mai ales în conștiința popoarelor învinse, o stare extraordinară de irealitate, de disponibilitate pentru suprareal, chiar dacă, în fapt, s au petrecut doar puține străpungeri ale granițelor și înaintări în imperiul unei psihocrații viitoare. Drumul nostru pe Marea Lunii până la Famagusta, unde am fost conduși de Albert cel Mare, sau descoperirea Insulei Fluturilor, la doi pași de Zipangu, ori nobila ceremonie de la mormântul lui Rüdiger, acestea sunt fapte și trăiri dăruite o singură dată, atunci, oamenilor din vremea și din partea noastră de lume.
Încă de aici, după cum văd, întâmpin unul din cele mai mari obstacole ridicate în calea relatării mele. Planul pe care și au găsit împlinirea acțiunile noastre, zona trăirilor sufletești căreia ele îi aparțin, s ar putea explica destul de ușor cititorului, dacă mi ar fi permis să l introduc în ceea ce reprezintă esența tainică a Confreriei. Așa însă, multe lucruri sau poate chiar toate îi vor părea cu neputință de crezut, rămânându i neînțelese. Însă trebuie să riscăm mereu paradoxul, să pornim iarăși și iarăși la realizarea imposibilului. Împărtășesc părerea lui Siddhartha, înțeleptul nostru prieten din orient, care spusese cândva: „Cuvintele nu sunt de ajutor înțelesului tainic, de fiecare dată totul devine puțin altfel, puțin fals, puțin nebunesc, da, și asta e bine, eu încuviințez și asta, faptul că pentru un om este un lucru de preț și un dar al înțelepciunii ceea ce altuia i se înfățișează ca o nebunie." De altfel, încă în urmă cu secole, membrii și istoricii Confreriei noastre și au dat seama de această dificultate, înfruntând o cu bravură, iar unul din ei, unul dintre cei mai mari, a amintit o astfel într un vers nemuritor:

„Cine călătorește n depărtare
Adesea vede lucruri ce l uimesc.
Acasă apoi le spune cu glas tare
Și ai lui ca mincinos îl dojenesc.
Căci omul mărginit nu dă crezare
La tot ce ochii nu i adeveresc.
Deci cei neștiutori eu nu m aștept
Să creadă în cuvântul meu cel drept."

Întocmai acești „neștiutori" sunt cei ce au izbutit să facă în așa fel, încât nu numai că astăzi lumea a uitat călătoria noastră, care odinioară înflăcărase până la extaz mii de oamenii, dar memoria ei a fost stigmatizată cu un adevărat tabu. La urma urmei, istoria abundă de exemple asemănătoare. Adesea mă gândesc că întreaga istorie a lumii nu e altceva decât o carte cu poze, în care se poate vedea oglindită cea mai nestinsă și mai oarbă sete a omului: setea de uitare. Oare nu șterge fiecare nouă generație, folosindu se de interdicții, de conjurația tăcerii, de ironie, exact ceea ce generația precedentă socotise a fi mai important? Și n am văzut noi înșine, cu proprii noștri ochi, cum un război monstruos, îngrozitor, care a durat ani, a fost apoi, timp de alți ani, uitat, tăgăduit, împins în abisurile subconștientului, alungat din minte ca prin farmec de popoare întregi, pentru ca astăzi aceste popoare, după ce s au odihnit puțin, să citească romane pasionante de război, căutând să și aducă aminte din nou de ceea ce chiar ele au săvârșit și au suferit cu câțiva ani mai devreme? La fel și pentru faptele și pătimirile Confreriei noastre, care acum sunt uitate ori au devenit obiect de batjocură, va veni ziua când vor fi redescoperite, iar consemnările mele reprezintă obolul pe care încerc să l aduc, după slabele mele puteri.
Printre particularitățile călătoriei spre Soare Răsare a existat și aceea că, deși Confreria urmărea cu această expediție scopuri extrem de precise, de natură superioară (ele fac parte din sfera secretă, așadar nu pot fi dezvăluite), totuși fiecare participant putea avea, mai bine zis, trebuia să aibă o țintă particulară la capătul drumului său, pentru că nimeni nu era acceptat, dacă nu se dovedea însuflețit de un asemenea țel personal, așa încât fiecare dintre noi părea că se supune idealurilor și scopurilor comune, că luptă sub un stindard comun, însă totodată purta neîncetat în inimă, ca pe o forță ascunsă și mângâiere supremă, propriul său vis nesăbuit, de copil. În ce privește ținta călătoriei mele, asupra căreia am fost chestionat în fața Înaltului Scaun înainte de admiterea în Confrerie, ea era simplă, în vreme ce unii confrați mărturiseau țeluri pe care eu mă declaram, firește, gata să le stimez, dar nu izbuteam să le pătrund pe de a ntregul. Unul din ei, de pildă, era căutător de comori și nu l preocupa nimic altceva decât să ajungă la un tezaur prețios, numit de el „Tao", în timp ce altul își pusese în minte să prindă un șarpe anume, pe care îl credea înzestrat cu puteri fermecate și îl numea Kundalini. În schimb, scopul călătoriei și al vieții mele, ce mi se înfiripase ademenitor în visuri încă din adolescență, era acesta: să dau ochii cu frumoasa prințesă Fatme și, de va fi cu putință, să i câștig dragostea.
În momentul acela, când am avut norocul să fiu primit în Confrerie, adică îndată după sfârșitul marelui război, țara noastră era plină de mântuitori, profeți și apostoli, de presimțiri ale apocalipsei ori nădejdi legate de nașterea unui al treilea Reich. Zguduit de război, adus la disperare de lipsuri și foamete, profund dezamăgit de evidenta inutilitate a tuturor sacrificiilor materiale și a jertfelor de sânge, poporul nostru era pe atunci la fel de receptiv față de unele năluciri ale minții, ca și de veritabilele înălțări ale sufletului. Existau cercuri de dans bacantic și grupuri militante anabaptiste, existau câte și mai câte, ce păreau să deschidă căi spre cealaltă lume și spre miracol, era larg răspândită atunci și o înclinație către misterele și doctrinele religioase ale Indiei și ale antichității persane, în general, ale orientului și toate acestea au avut drept urmare faptul că și Confreria noastră, care ființase dintotdeauna, a apărut în ochii celor mai mulți ca una dintre nenumăratele improvizații produse de această modă grăbită, iar împreună cu ele, după câțiva ani, a fost in parte înghițită de uitare, în parte acoperită de dispreț și pătată de o reputație dubioasă. Pe aceia dintre adepții săi care i au păstrat credință neclintită, aceasta nu poate să i tulbure.
Cât de limpede îmi amintesc clipa când, după împlinirea anului de probă, m am înfățișat înaintea Înaltului Scaun, unde împuternicitul m a inițiat în proiectul călătoriei spre Soare Răsare și, eu afirmând că mă pun cu trup și suflet la dispoziția proiectului, m a întrebat ce anume așteptam de la această drumeție în regatul basmelor! Îmbujorându mă, trebuie să recunosc, însă fără a vădi vreo reținere ori șovăială, am dat glas în fața adunării Aleșilor dorinței arzătoare de a putea s o văd cu ochii mei pe prințesa Fatme. Iar Împuternicitul, tălmăcind gesturile bărbaților cu fața acoperită, mi a pus blând mâna pe creștet, m a binecuvântat și a rostit formula ce însemna confirmarea mea ca membru al Confreriei. „Anima pia", mi s a adresat el și m a îndemnat la statornicie în credință, la vitejie în primejdii, la iubire frățească. Temeinic instruit în cursul anului de probă, am pronunțat jurământul, am făgăduit solemn să mă despart de lume și de credința ei deșartă și am primit pe deget inelul Confreriei, cu acele versuri ce l însoțesc, desprinse dintr unul din cele mai frumoase capitole ale Confreriei noastre:

„În aer, pe pământ, în foc și n apă,
De orice duh e mai presus;
Grozavii monștri de puterea lui nu scapă,
Chiar Anticristul, tremurând, i s a supus..."

și așa mai departe.
Spre marea mea fericire, am avut chiar atunci, îndată după admiterea în Confrerie, una din revelațiile ce ne fuseseră promise nouă, novicilor. Și anume: urmând instrucțiunile Aleșilor, abia mă alăturasem uneia din grupele de câte zece persoane, aflate în mers pretutindeni în țară, pentru a se uni cu convoiul cel mare al Confreriei, când, deodată am înțeles cu pătrunzătoare claritate una din tainele expediției noastre. Mi am dat seama că mă alăturasem unui pelerinaj spre orient, în aparență unui pelerinaj anumit și irepetabil, însă în realitate, într un sens mai înalt și esențial, această procesiune spre orient nu era doar a mea și doar aceasta prezentă, ci era o procesiune a celor consacrați credinței și jertfei, care se scurgea neîncetat și etern către răsărit, către patria luminii, avansând neîntrerupt de a lungul secolelor, mergând în întâmpinarea luminii și a miracolului, și fiecare dintre noi, confrații, fiecare din grupele noastre, întreaga noastră armată și marșul ei gigantic nu însemnau decât un val în torentul veșnic al sufletelor, în veșnicul dor de întoarcere acasă al spiritelor spre locul unde răsărea soarele, spre patrie. Cunoașterea m a străfulgerat ca o rază și în aceeași secundă s a redeșteptat în inima mea un vers pe care îl învățasem în anul de noviciat și întotdeauna îl iubisem, părându mi se extraordinar, fără ca totuși să i pot cuprinde întreg adevărul, un vers al poetului Novalis: „Spre ce ne îndreptăm? Mereu spre casă."


Între timp, grupa noastră își începuse drumeția, curând ne am întâlnit cu alte grupe, iar sentimentul solidarității și al țelului comun ne umplea sufletul și ne dăruia tot mai multă bucurie. Devotați regulilor Confreriei noastre, duceam o viață de pelerini, refăcând uz de nici unul din acele obiecte ce provin de la o lume hipnotizată de bani, cifre și timp și golesc de conținut viața oamenilor; printre ele se numără în primul rând invențiile mecanice, cum sunt trenurile, ceasurile și altele asemenea. Un alt principiu al nostru, unanim respectat, ne impunea să cercetăm și să cinstim toate lăcașurile și vestigiile legate de istoria străveche a Confreriei și de credința sa. Am vizitat și am adus prinos de respect tuturor locurilor și zidirilor cucernice, bisericilor, nobilelor monumente funerare aflate în drumul nostru, am împodobit cu flori capelele și altarele, am venerat ruinele cu imnuri sau cu reculegere tăcută, am înălțat cântece și rugăciuni în memoria celor ce și dormeau acolo somnul veșniciei. Nu rareori am fost luați în derâdere și tulburați de necredincioși, după cum, de asemenea, s a întâmplat destul de des ca preoții să ne dea binecuvântarea, invitându ne să le fim oaspeți, copiii să ne însoțească, plini de entuziasm, să învețe cântecele noastre și să și ia rămas bun de la noi cu lacrimi în ochi, un bătrân să ne arate monumente uitate ale trecutului sau să ne povestească vreo legendă din ținutul său, tinerii să meargă o bucată de drum alături de noi, dorind să devină și ei membri ai Confreriei. Acestora li se dădeau sfaturile de trebuință, făcându li se cunoscute primele deprinderi și exerciții ale noviciatului. S au petrecut cele dintâi minuni, unele văzute cu ochii noștri, altele evocate neașteptat, prin relatări și legende. Într o zi, eu eram încă începător pe atunci, s a răspândit brusc vestea că în cortul Conducătorilor noștri sosise ca oaspete uriașul Agramant, care se străduia să i convingă pe conducători să ne abatem prin Africa, unde ar fi trebuit să eliberăm câțiva confrați, ce se aflau în prizonierat la mauri. Altădată a fost zărit un pitic, cel Smolit, Mângâietorul, și s a născut presupunerea că drumeția noastră avea să se îndrepte spre Căldare. Însă cea dintâi arătare miraculoasă, pe care am putut o vedea cu proprii mei ochi, a fost aceasta: ne oprisem la o capelă pe jumătate căzută în ruină, în prefectura Spaichendorf, pentru o scurtă odihnă și meditație; pe singurul perete neatins al capelei stătea zugrăvit un uriaș sfânt Cristofor, purtându l pe umăr pe pruncul Iisus, mic și aproape șters de vreme. Conducătorii, așa cum procedau uneori, n au pornit pur și simplu la drum mai departe, ci ne au chemat pe toți să ne spunem părerea, deoarece capela se găsea la o răspântie de trei drumuri, ceea ce ne dădea posibilitatea să alegem. Prea puțini dintre noi au rostit vreo dorință sau vreun îndemn, unul însă arătă spre stânga și ne ceru stăruitor să mergem în direcția aceea. Noi tăceam, așteptând hotărârea Conducătorilor, și iată că sfântul Cristofor, cel pictat pe perete, ridică brațul cu toiagul lung, de lemn nelustruit, arătând într acolo, spre stânga, unde năzuia să ajungă fratele nostru. Am văzut aceasta cu toții, în tăcere, și în tăcere Conducătorii s au întors și au pornit pe acel drum, iar noi am pășit în urma lor, cu sufletul inundat de o bucurie profundă.
Nu călătoream de mult pe pământul Suabiei, când se făcu simțită o putere la care nu ne așteptasem și a cărei influență am perceput o distinct câtăva vreme, fără a ști însă dacă ea ne era favorabilă sau ni se opunea. Era puterea paznicilor coroanei, care ocrotesc din vremuri străvechi, pe meleagurile suabe, memoria și moștenirea dinastiei Hohenstaufen. Nu știu în ce măsură Conducătorii noștri au cunoscut mai multe și au avut anumite instrucțiuni. Știu numai că de la ei, de la paznici, ne au venit în câteva rânduri încurajări sau avertismente, ca de pildă pe acea colină, pe drumul spre Bopfingen, unde un oștean în armură, cu tâmplele albite, ne a ieșit în întâmpinare și, închizând ochii, și a clătinat capul cărunt, pentru ca apoi să dispară într o clipită. Conducătorii noștri au ținut seama de avertisment, am făcut cale întoarsă și n am pus piciorul în Bopfingen. În schimb, în apropiere de Urach s a întâmplat ca un sol trimis de paznicii coroanei să se ivească, parcă ieșit din pământ, în cortul Conducătorilor, încercând să i determine, cu promisiuni și amenințări, să pună convoiul nostru în slujba familiei Hohenstaufen și anume să pregătească o cucerire a Siciliei. Și, întrucât Conducătorii au refuzat cu toată hotărârea să i dea ascultare, el ar fi aruncat un blestem cumplit asupra Confreriei și a călătoriei noastre. Însă eu nu fac decât să relatez zvonurile care au circulat în șoaptă printre noi; Conducătorii înșiși n au rostit nici un cuvânt despre această întâmplare. În orice caz, pare posibil ca relațiile noastre oscilante cu paznicii coroanei să fi fost cauza pentru care Confreria a dobândit atunci, pentru o vreme, reputația nemeritată de a fi o organizație secretă ce ar intenționa să reinstaureze monarhia.
Iar odată, din păcate, am fost de față când unul dintre camarazi s a lăsat cuprins de regrete, și a călcat în picioare jurământul și s a înapoiat la necredință. Era un bărbat tânăr pe care întotdeauna îl privisem cu simpatie. Motivul personal pentru care pornise împreună cu noi spre Soare Răsare fusese dorința de a vedea sicriul profetului Mahomed, despre care auzise că, printr o vrajă, ar pluti în aer, nesusținut de nimic. Într unul din acele orășele suabe sau alemane unde am făcut popas pentru câteva zile, fiindcă opoziția dintre Saturn și Lună era neprielnică mersului nostru înainte, acest nefericit, care de un timp părea abătut și nu mai arăta ca un om liber, și a reîntâlnit unul dintre foștii profesori, căruia îi purta din anii de școală, o afecțiune deosebită, iar acest profesor a izbutit a l face pe tânăr să privească din nou cauza noastră în acea lumină în care o văd necredincioșii. După ce și a vizitat profesorul, bietul om a venit înapoi în tabăra noastră cuprins de o agitație îngrozitoare, cu chipul schimonosit, a ridicat glasul în fața cortului Conducătorilor, iar când Împuternicitul a ieșit din cort, a strigat la el cu mânie: s a săturat, spunea, să mărșăluiască în acest cortegiu al măscăricilor, care nu ne va duce niciodată în orient, s a săturat să întrerupă zile întregi călătoria din pricina unor dubii prostești, născocite de astrologi, alaiurile copilărești, serbările cu flori, aerele pe care ni le dădeam cu magia, felul cum amestecam viața cu literatura, de toate se săturase până peste cap, acum își va arunca inelul la picioarele Conducătorilor, despărțindu se de noi pentru a se întoarce cu binecuvântata cale ferată la el acasă și la munca lui folositoare. Era o priveliște urâtă și jalnică, nouă ni se strânsese inima de rușine și în același timp de milă pentru cel astfel amăgit. Împuternicitul îl ascultă cu bunăvoință, se aplecă surâzând să culeagă inelul aruncat și vorbi cu un glas, a cărui netulburare senină ar fi trebuit să l facă pe zurbagiu să se rușineze:
„Așadar, te desparți de noi și te vei întoarce la calea ferată, la rațiune și la munca ta folositoare. Te desparți de Confrerie, de pelerinajul spre Orient, de magie, de serbările cu flori, de poezie. Ești liber, ești dezlegat de jurământul tău."
„Și de ce legea tăcerii?" strigă îndârjit renegatul.
„Și de ce legea tăcerii, dădu răspuns Împuternicitul. Adu ți aminte, ai jurat să păstrezi tăcere față de necredincioși în legătură cu tot ce privește taina Confreriei. Însă pentru că tu, după cum se vede, ai uitat taina, n ai cum s o împărtășești altcuiva."
„Am uitat, eu? N am uitat nimic!" strigă tânărul, dar începuse să șovăie, iar când Împuternicitul îi întoarse spatele, intrând din nou în cort, el o rupse dintr o dată la fugă.
Omul ne inspira compasiune, totuși acele zile au fost atât de încărcate, pline de tot felul de evenimente, încât l am uitat surprinzător de repede. Însă puțin mai târziu, când cu siguranță nici unul dintre noi nu se mai gândea la el, se întâmplă ca prin mai multe sate și orașe prin care treceam să i auzim pe locuitori povestind chiar despre acest confrate. Fusese acolo un bărbat tânăr (iar ei îl descriau întocmai și îi pomeneau numele), care colindă peste tot în căutarea noastră. Mai întâi le povestise că era unul dintre noi, că în timpul marșului rămăsese în urmă și se rătăcise, dar apoi izbucnise în plâns și recunoscuse că își călcase legământul de credință și dezertase, pentru ca acum să și dea seama că nu mai putea trăi în afara Confreriei, de aceea dorea și trebuia să ne găsească, pentru a cădea la picioarele Conducătorilor și a i implora să i acorde iertarea. Din loc în loc, mereu și mereu, ni se repeta aceeași istorie; oriunde ajungeam, aflam că nefericitul fusese acolo puțin înaintea noastră. L am întrebat pe Împuternicit ce părere are despre toate acestea și cum se vor sfârși.
„Nu cred că are să ne găsească", spuse laconic Împuternicitul. Și nu ne a găsit, într adevăr, nu l am mai văzut niciodată.
La un moment dat, când unul dintre Conducători a avut cu mine o convorbire personală, mi am luat inima în dinți și l am întrebat ce avea să se întâmple cu acest frate renegat. Doar el se căia acum și rătăcea în căutarea noastră, am spus eu, ar trebui să l ajutăm să și îndrepte greșeala, fără îndoială că, pe viitor, avea să fie cel mai credincios dintre confrați. Conducătorul zise:
„Va fi o bucurie pentru noi toți dacă va reuși să găsească drumul înapoi. Noi nu putem să i înlesnim aceasta. El însuși și a ridicat piedici în calea reîntoarcerii la credință, nu ne va vedea și nu ne va recunoaște, mă tem, nici dacă vom trece pe lângă dânsul. A orbit. Căința singură nu i va fi de ajutor, grația nu poate fi cumpărată cu moneda căinței, ea nu poate fi cumpărată cu nimic. Mulți au trăit experiențe asemănătoare, bărbați cunoscuți și de seamă au avut o soartă geamănă cu a acestui băiat. Cândva, în anii tinereții lor, li s a arătat lumina, cândva au știut să vadă și au mers după o stea, dar au întâlnit rațiunea și sarcasmul lumii, au întâlnit lașitatea, au întâlnit aparentele eșecuri, au întâlnit oboseala și dezamăgirea și astfel s au pierdut iarăși, au orbit iarăși. Unii dintre ei ne au căutat apoi necontenit, tot restul vieții, fără a ne putea găsi, și de la un timp au început să răspândească în lume învățătura că noi, Confreria, n am fi decât o poveste frumoasă de care oamenii n ar trebui să se lase înșelați. Alții ne au devenit dușmani aprigi și au adus Confreriei orice ofensă și orice stricăciune care le a stat în puteri."
Zile minunate și sărbătorești trăiam de fiecare dată când, în marșul nostru, dădeam de alte cete de confrați; atunci așezam uneori o tabără ce cuprindea sute sau chiar mii de oameni. Căci călătoria nu decurgea într o ordine bine stabilită, astfel încât toți participanții să înainteze în aceeași direcție, în coloane de armată, mai mult sau mai puțin compacte. Dimpotrivă, nenumărate grupe se aflau în mișcare simultan, fiecare urmând Conducătorii și stelele ei, fiecare gata oricând să se lase înghițită de un pâlc mai numeros și să facă parte din el pentru o vreme, dar în aceeași măsură gata oricând să se retragă dintr însul și să și continue, ca mai înainte, marșul separat. Ba câte unii se răzlețeau și porneau într o drumeție singuratică; și eu am umblat câteodată de unul singur, când vreun semn sau vreo chemare mă ispiteau pe drumuri ce erau numai ale mele.
Îmi amintesc de o mică grupă de elită, alături de care am mers câteva zile, înnoptând în taberele ei; membrii acestei grupe își asumaseră misiunea de a i elibera pe confrații aflați în prizonierat în Africa și pe prințesa Isabella din mâinile maurilor. Despre ei se spunea că ar fi avut cornul lui Huön și printre dânșii se găseau literatul Lauscher, cu care mă împrietenisem, pictorul Klingsor și pictorul Paul Klee; ei nu vorbeau de nimic altceva decât de Africa și de prințesa captivă, iar cartea lor de căpătai era aceea care istorisea faptele lui Don Quijote, în cinstea căruia aveau de gând să străbată în drumul lor Spania. Era o bucurie, de fiecare dată, să ne întâlnim cu o asemenea grupă de prieteni, să luăm parte la serbările și la rugăciunile lor, să i invităm la ale noastre, să i ascultăm vorbind despre înfăptuirile și planurile lor, să le dăm binecuvântarea la despărțire și să știm că ei mergeau pe drumul lor, ca și noi pe al nostru, că fiecare purta în inimă visul său, dorința sa, jocul său tainic și totuși pluteau laolaltă în marele torent, aparținându și unul altuia, adăpostind în inimi aceeași evlavie, aceeași credință, și rostiseră cu toții același jurământ!
L am cunoscut pe Jup, magicianul, care trăgea nădejde să descopere fericirea lui în Kashmir, l am cunoscut pe Collofino, vrăjitorul nevăzut, citind pasajul său preferat din Aventurile lui Simplzissimus, l am cunoscut pe Ludovic cel Crud, al cărui vis era să aibă o plantație de măslini în Þara Sfântă și s o lucreze cu sclavi; el mergea braț la braț cu Anselm, care își dorea să regăsească floarea albastră de iris a copilăriei lui. Am cunoscut o și am iubit o pe Ninon, numită „străina", ochii ei străluceau întunecați sub bogăția părului negru, era geloasă pe Fatme, prințesa visurilor mele, deși probabil că era ea însăși Fatme, fără s o știe. Precum călătoream noi, la fel călătoriseră în vremuri de demult pelerini, capete încoronate și cruciați, ca să elibereze mormântul Mântuitorului ori să studieze magia arabă; cavaleri spanioli și învățați germani, monahi irlandezi și poeți din Franța parcurseseră acest drum ca pelerini.
Mie, care de meserie eram de fapt numai violonist și cititor de basme, îmi revenea în grupa noastră misiunea de a mă ocupa de muzică și atunci am avut prilejul să constat cum un moment glorios înalță pe individul mărunt și îi sporește forțele. Nu numai că dirijam corurile noastre și cântam la vioară, dar pe deasupra adunam cântece și corale vechi, compuneam motete si madrigaluri pe șase și opt voci și conduceam repetițiile. Insă nu aceste lucruri doresc să le relatez. Mulți dintre camarazii mei și dintre superiori mi au devenit foarte dragi. Totuși nici unul nu mi a ocupat mai târziu atât de stăruitor gândurile ca Leo, deși la data aceea părea că nu i se acordă prea mare atenție. Leo era unul din servitorii noștri (desigur, voluntari ca și noi), el ajuta la căratul bagajelor și deseori era repartizat în serviciul personal al împuternicitului. Omul acesta, care nu ieșea în evidență prin nimic, avea în ființa lui ceva atât de plăcut, un farmec atât de neostentativ, încât se făcuse iubit de toată lumea. Muncea cu voioșie, cel mai adesea îl auzeai cântând sau fluierând ca pentru sine, știa să nu se arate decât atunci când aveai nevoie de dânsul, un servitor ideal. În afară de asta, toate animalele se țineau după el, aproape întotdeauna se găsea la noi câte un câine care ne însoțea de dragul lui Leo; se pricepea să dreseze păsări și să cheme la sine fluturii. Pornise în călătoria spre Soare Răsare mânat de dorința de a învăța să înțeleagă limba păsărilor, după codul lui Solomon. Spre deosebire de unele personaje din Confreria noastră, care, fără a și diminua meritele și fidelitatea față de Confrerie, aveau totuși în felul lor de fi ceva excesiv, ceva straniu, solemn sau fantastic, acest servitor Leo apărea simplu și firesc, cu modestia lui prietenoasă și culorile sănătoase din obraji.
Ceea ce îmi complică în mod deosebit istorisirea este marea diversitate a imaginilor ce îmi reînvie în amintire. După cum am mai spus, noi drumețeam uneori cu mica noastră grupă, alteori formam o ceată sau o armată întreagă, însă din când în când, într un loc sau în altul, eu rămâneam în urma celorlalți, în tovărășia unui camarad ori cu totul singur, fără cort, fără Conducători, fără Împuternicit. De asemenea este greu de povestit, deoarece noi nu ne deplasam doar prin spațiu, ci, în egală măsură, și prin timp. Mergeam spre orient, dar totodată spre evul mediu sau epoca de aur, cutreieram Italia sau Elveția, dar totodată zăboveam uneori pentru o noapte în secolul al zecelea și eram găzduiți de patriarhi sau de zâne. În perioadele mele de drumeție pe cont propriu am reîntâlnit adesea ținuturi și oameni din trecutul meu, am colindat cu fosta logodnică pe malurile împădurite ale Rinului superior, am benchetuit cu prietenii din tinerețe la Tübingen, Basel sau Florența, sau am redevenit băiețandru și, împreună cu colegii din anii de școală, m am dus să prind fluturi ori să pândesc o vidră, sau m am aflat în compania personajelor din cărțile mele preferate, au călărit pe lângă mine Parsifal, Witiko ori Gură de Aur, ori Sancho Panza sau am fost oaspeți la BarmeKide. Apoi, când mă regăseam în adăpostul vreunei văi, întors la grupa mea, când ascultam cântecele Confreriei și îmi instalam cortul în preajma aceluia al Conducătorilor, îmi devenea de îndată limpede faptul că hoinăreala prin copilăria mea sau plimbarea călare împreună cu Sancho, făceau parte, obligatoriu, din această călătorie; căci ținta noastră nu era numai Orientul sau, mai bine zis: Orientul nostru, țara Soarelui Răsare, nu era numai o țară și o noțiune geografică, era patria și tinerețea sufletului, era pretutindeni și nicăieri, era o contopire a tuturor epocilor. Dar toate acestea îmi licăreau în conștiință când și când, pentru o clipă doar, și tocmai în aceasta consta imensa fericire cu care mă desfătam atunci. Fiindcă mai târziu, după ce mi am pierdut fericirea, puteam înțelege cu claritate aceste lucruri și înlănțuirile lor, fără ca totuși înțelegerea să mi aducă fie și cel mai mic folos, ori măcar umbra unei mângâieri. Când ceva încântător și irepetabil s a dus, avem sentimentul că ne am trezit dintr un vis. În cazul meu, acest sentiment este cum nu se poate mai îndreptățit. Fiindcă, într adevăr, fericirea mea era făcută din aceeași taină ca fericirea încercată în vise, ea era făcută din libertatea de a trăi concomitent tot ce mintea putea să îmbrățișeze, de a schimba ca într un joc lumea exterioară cu cea lăuntrică, de a împinge încolo și încoace timpul și spațiul ca pe niște decoruri de teatru. Așa cum noi, membrii Confreriei, străbăteam pământul întreg, fără a ne folosi de automobile sau vapoare, așa cum fermecam lumea zguduită de război, transformând o într un paradis, tot astfel aduceam în chip creator trecutul, viitorul și imaginarul în clipa prezentă.
Și mereu, în Suabia, la lacul Constanța, în Elveția și pretutindeni, ne veneau în întâmpinare oameni care ne înțelegeau sau cel puțin ne erau recunoscători într un anume fel pentru faptul că existam; noi, Confreria, călătoria noastră spre Soare Răsare. Printre tramvaiele și clădirile băncilor din Zürich, noi am întâlnit arca lui Noe, păzită de un atelaj de câini bătrâni ce răspundeau toți la același nume și veniseră cu ea prin hăurile unor vremuri prozaice, mânați de Hans C, descendent din seminția lui Noe, mare iubitor al artelor, iar la Winterthur, coborând o scară, am vizitat, sub cabinetul magic al lui Stoecklin, templul chinezesc unde, la picioarele unui Maja de bronz, fumegau bețișoarele din lemn de santal și, în sunetul tremurător al gongului, regele negru cânta o delicată melodie din flaut. Apoi, la poalele muntelui numit Sonnenberg, „al Soarelui", am dat de Suon Mali, o colonie de a regelui din Siam, unde, musafiri înfiorați de recunoștință printre statuile de piatră și bronz ale lui Buddha, am adus jertfele noastre de licori și fum înmiresmat.
Unul din episoadele cele mai frumoase a fost serbarea de la Bremgarten, acolo cercul magic s a închis în jurul nostru și ne a strâns în puterea lui. Salutați de Max și de Tilli, stăpânii castelului, l am ascultat pe Othmar cântând Mozart la un pian de concert, în vastitatea sălii cu tavanul înalt, am fost uimiți de parcul populat cu papagali și de alte animale vorbitoare, ne am oprit lângă fântâna arteziană ca s o auzim cântând pe zâna Armida, iar capul astrologului Longus se înclina aprobator, fluturându și buclele negre alături de chipul fermecător al lui Heinrich von Ofterdingen. În grădină țipau ascuțit păunii și Ludovic stătea de vorbă, în spaniolă, cu motanul încălțat, în vreme ce Hans Resom, zguduit de câte îi fusese dat să vadă în carnavalul vieții, jura să plece în pelerinaj la mormântul lui Carol cel Mare. A fost unul din momentele glorioase ale călătoriei noastre: adusesem cu noi talazul magiei și el mătura totul în cale, localnicii căzură în genunchi, castelanul recită un poem inspirat din faptele noastre de amurg, viețuitoarele pădurii, adunate în jurul castelului, se apropiaseră de ziduri și trăgeau cu urechea, iar în apa râului peștii sclipitori pluteau în cortegii solemne și erau ospătați cu prăjituri și cu vin.
Tocmai aceste cuvinte, cele mai alese, nu pot fi povestite de fapt decât acelora ce au venit ei înșiși în atingerea cu spiritul lor; în descrierea mea, ele apar sărăcite și probabil lipsite de noimă, însă oricine a petrecut și a sărbătorit împreună cu noi acele zile de la Bremgarten va confirma fiecare amănunt, adăugând alte o sută, si mai frumoase încă. Întotdeauna îmi voi aminti cum, în zarea răsăritului de lună, cozile păunilor scânteiau de pe crengile arborilor înalți și cum la malul umbros, printre stânci, naiadele ieșite din apă străluceau dulce argintiu, cum uscățivul Don Quijote, rămas singur la fântâna de sub castan, veghea în prima strajă a nopții, pe când ultimele globuri luminoase ale artificiilor alunecau peste turnul castelului, stingându se molcom în noaptea înseninată de lună, iar colegul meu Pablo, cu o cunună de trandafiri pe frunte, sufla în fluierul lui persan de trestie, cântând pentru tinerele fete. O, care dintre noi ar fi crezut că în curând cercul magic se va rupe iar noi, aproape toți — și eu de asemenea, și eu! — ne vom rătăci iar pașii în pustiul mort al unei realități funcționărești, așa cum slujbașii din birouri și vânzătorii din prăvălii, dezmeticiți după un chef sau după o excursie de duminică, se întorc resemnați ca să și ia de la capăt treburile mărunte de zi cu zi!
În clipele acelea nimeni dintre noi n ar fi putut să aibă asemenea gânduri. În turnul castelului din Bremgarten parfumul florilor de liliac adia în camera mea de culcare, printre copaci auzeam râul murmurând, am ieșit pe fereastră, am coborât în noaptea adâncă beat de fericire și de dor, m am furișat pe lângă cavalerul străjer și pe lângă chefliii adormiți până la mal, la apa fremătătoare, la naiadele ce licăreau albe, iar ele mi au îngăduit să le însoțesc acolo jos, în lumea de cristal stăpânită de o răceală selenară, unde își au lăcașul și unde se joacă, prizoniere visătoare, cu diademele și colanele de aur din sipetele lor cu comori. Mi se părea că petrecusem luni întregi în adâncimile sticloase, iar când m am ridicat din nou la suprafață și, pătruns de răcoare în tot trupul, am înotat spre mal, fluierul de trestie al lui Pablo încă mai răsuna îndepărtat din grădini și luna încă mai adăsta în înaltul cerului. L am zărit pe Leo jucându se cu doi pudeli albi, fața lui de băiețandru inteligent strălucea de plăcere. În parc l am descoperit pe Longus cu o carte pe genunchi, scriind pe filele de pergament semne grecești și ebraice: cuvinte, din ale căror litere își luau zborul dragoni și se desfășurau șerpi colorați. Nu m a văzut, a continuat să picteze absorbit acel multicolor scris șerpesc și eu am privit mult timp peste umerii lui strânși deasupra cărții, am văzut șerpii și dragonii cum izvorau din șirurile de cuvinte, se rostogoleau și se pierdeau fără sunet în desișul plin de întunericul nopții. „Longus", l am chemat încet, „dragă prietene!" El nu mă auzea, îi vorbeam ca dintr o lume depărtată, era cu totul absorbit. Și, retras sub arborii poleiți de lună, pășea Anselm, ținând în mână un iris; surâzând pierdut își ațintise privirea în cupa viorie a florii. În acele zile trăite la Bremgarten mi a revenit în minte, straniu și puțin dureros, un lucru pe care îl remarcasem de mai multe ori în cursul călătoriei noastre, fără totuși să reflectez la el pe îndelete. Se aflau printre noi mulți artiști, mulți pictori, muzicieni, poeți, se aflau acolo înflăcăratul Klingsor și nestatornicul Hugo Wolf, laconicul Lauscher și eminentul Brentano, însă chiar dacă acești artiști, sau unii dintre dânșii, erau făpturi pline de viață și de farmec, totuși personajele imaginate de ei izbuteau să fie, fără excepție, mai vii, mai frumoase și oarecum mai autentice și mai reale decât înșiși poeții și creatorii lor. Pablo, cu fluierul său, te cucerea prin nevinovăția și prin bucuria de a trăi, dar autorul lui se strecura spre râu ca o umbră aproape străvezie în bătaia lunii și căuta singurătatea. Șovăitor și pe jumătate amețit de băutură, Hoffman umbla de colo până colo printre oaspeți, vorbăreț, mărunt, ca un spiriduș, fiind și el, ca ei toți, o prezență numai în parte reală, numai în parte veritabilă, nu îndeajuns de concret, nu îndeajuns de adevărat, în timp ce arhivarul Lindhorst, care se amuza să imite un balaur, sufla foc cu fiece respirație și duduia de forță ca un automobil. L am întrebat pe servitorul Leo de ce se întâmplă astfel, ca artiștii să ne apară uneori doar ca niște frânturi de oameni, pe când imaginile create de ei arată atât de neîndoielnic vii. Leo se uită la mine, mirându se de întrebarea mea. Apoi lăsă jos pudelul pe care l ținuse în brațe și spuse:
„Și cu mamele se întâmplă la fel. După ce și au adus pe lume copiii și le au dat laptele lor și frumusețea lor și puterea lor, ele devin neînsemnate și nu mai interesează pe nimeni."
„Dar e trist", am zis eu, fără de fapt să mă gândesc prea mult la ce auzisem.
„Cred că nu e mai trist decât toate celelalte lucruri, spuse Leo, poate că e trist și frumos totodată. Legea vrea să fie astfel."
„Legea? am întrebat, curios. Ce fel de lege, Leo?"
„E legea slujirii. Cine vrea să aibă viață lungă, trebuie să slujească. Însă cine vrea să fie stăpân, își scurtează zilele."
„Atunci, de ce năzuiesc atâția să devină stăpâni?"
„Fiindcă nu știu ce i așteaptă. Puțini sunt ce i născuți ca să stăpânească, aceia pot s o facă și să și păstreze voioșia și sănătatea. Dar ceilalți, cei care au ajuns stăpâni numai prin ambiție, sfârșesc cu toții în neființă."
„În ce neființă, Leo?"
„De exemplu, în sanatorii."
N am înțeles decât prea puțin, cu toate acestea i am păstrat cuvintele în memorie, iar în inimă am păstrat sentimentul că acest Leo știe o sumedenie de lucruri, că știe probabil mai mult decât noi, ceilalți, care în aparență îi eram stăpâni.



II

Desigur că fiecare dintre participanții la această călătorie de neuitat se va fi străduit în sinea lui să priceapă ce anume îl putuse îndemna pe credinciosul nostru Leo să ne părăsească pe neașteptate, chiar în mijlocul defileului primejdios de la Morbio Inferiore și abia mult mai târziu am început să presimt și să deslușesc, cel puțin în parte, adevăratul curs și implicațiile mai profunde ale acestui eveniment și s a dovedit că aventura aceasta, care aparent avea o însemnătate secundară, însă în realitate a lăsat urme adânci, dispariția lui Leo, nu era nicidecum o întâmplare, ci o verigă în lanțul de prigoniri prin care dușmanul nostru de moarte căuta să împingă la eșec acțiunile noastre. În dimineața aceea rece de toamnă când s a descoperit lipsa servitorului nostru Leo și toate cercetările întreprinse pentru a i da de urmă au rămas fără rezultat, cu siguranță că n am fost singurul care a simțit pentru prima oară în adâncul inimii un fel de bănuială a nefericirii ce avea să vină, o amenințare a fatalității.
Dar, ca să nu anticipez, situația era următoarea: după ce străbătusem într un marș temerar jumătate din Europa și o parte din Evul mediu, ne stabilisem tabăra într o vale stâncoasă, tăiată adânc în munte, un defileu sălbatic din vecinătatea graniței cu Italia, căutându l pe servitorul Leo care se pierduse în mod inexplicabil, și cu cât căutarea se prelungea, cu cât se împuțina încetul cu încetul, odată cu scurgerea zilei, speranța noastră de a l regăsi, cu atât se simțea fiecare din noi mai pătruns de sentimentul apăsător că nu era vorba numai de dispariția unui om îndrăgit de toată lumea și foarte plăcut, un servitor al nostru, care fie suferise un accident sau fugise pe ascuns, fie ne fusese răpit de dușmani, ci că acesta era începutul unui război, cea dintâi prevestire a unei ofensive ce urma să se năpustească asupra noastră. Ziua întreagă, până după asfințitul soarelui, am petrecut o căutându l metodic pe Leo, cercetând defileul de la un capăt la altul și, în vreme ce aceste strădanii ne consumau forțele și în noi toți creștea o senzație de insucces și zădărnicie, de la o oră la alta, în chip ciudat și neliniștitor, servitorul pierdut părea să câștige în importanță, pierderea noastră — în gravitate. Nu numai că fiecare dintre noi, pelerinii, împreună cu toți servitorii, bineînțeles, îl regretam pe tânărul chipeș, plăcut și săritor, dar se părea că pe măsură ce pierderea lui se transforma într o certitudine, el ne devenea tot mai mult de neînlocuit: fără Leo, fără chipul lui drăguț, fără buna dispoziție și cântecul lui, fără entuziasmul lui pentru marele nostru proiect, până și acest proiect părea să și piardă într un fel misterios o parte din valoare.
Cu mine, cel puțin, așa stăteau lucrurile. Până atunci, în cursul lunilor de călătorie, nu trăisem vreodată, în pofida tuturor eforturilor și a câtorva mici dezamăgiri, nici măcar un moment de slăbiciune lăuntrică, de îndoială demnă de luat în serios; un general deprins să biruie pe câmpul de luptă, un lăstun dintr un stol migrând spre Egipt nu putea fi mai sigur de ținta, de menirea sa, de justificarea perfectă a acțiunilor și năzuințelor sale, decât eram eu în această călătorie. Acum însă, în acest loc ales de fatalitate, de a lungul zilei albastre și aurii de octombrie, auzind mereu chemările și semnalele străjilor noastre, așteptând mereu cu încordare crescândă întoarcerea unui mesager, sosirea unei vești, pentru a fi mereu dezamăgit și a vedea în jur fețele nedumerite ale celorlalți, acum am simțit întâia oară în inimă un fel de tristețe și îndoială și cu cât aceste simțăminte puneau mai mult stăpânire pe mine, cu atât îmi dădeam mai limpede seama nu numai că îmi pierdeam încrederea în regăsirea lui Leo, dar și că acum totul părea a deveni alunecos și îndoielnic, totul amenința a și pierde valoarea și sensul: solidaritatea noastră, credința noastră, jurământul nostru, călătoria noastră spre Soare Răsare, întreaga noastră viață.
Și chiar de ar fi să mă înșel când presupun că noi toți nutream aceste sentimente, chiar de ar fi să mă înșel astăzi în legătură cu propriile mele sentimente și trăiri lăuntrice de atunci, atribuind în mod greșit acelei zile ceea ce în realitate am trăit cu mult mai târziu, oricum rămâne în picioare ciudățenia cu bagajul lui Leo! Aceasta a fost într adevăr, dincolo de orice stări și dispoziții personale, ceva straniu, fantastic și din ce în ce mai îngrijorător: încă din timpul acestei zile din defileul de la Morbio, încă în timpul căutării noastre înfrigurate, a alergării după cel dispărut, când unul, când altul dintre noi am anunțat lipsa din bagaj a câte unui lucru important, indispensabil, iar în cazul fiecărui obiect care lipsea s a ajuns la concluzia că el trebuie să se fi aflat în bagajul lui Leo, și în ciuda faptului că Leo nu purtase în spinare altceva decât sacul obișnuit de pânză al cărăușilor, la fel cu toți oamenii noștri, un singur sac printre alți treizeci pe care îi aveam noi atunci, totuși în acesta unul, în sacul acum pierdut, păreau să se fi adunat toate lucrurile cu adevărat importante pe care le duceam cu noi în călătoria noastră! Și chiar dacă, în virtutea unei slăbiciuni omenești unanim cunoscute, obișnuim să exagerăm însemnătatea unui obiect în clipa când îi observăm lipsa, socotindu l mai necesar decât cele pe care le avem la îndemână, și cu toate că, de fapt, unele din acele obiecte a căror pierdere ne a neliniștit atât de mult atunci în defileul de la Morbio fie că au ieșit la iveală după aceea, fie că până la urmă, s au dovedit a fi mai puțin indispensabile decât crezusem, rămâne totuși adevărat, din păcate, că a trebuit să constatăm atunci, cu îndreptățită îngrijorare, pierderea unui șir întreg de lucruri de o extremă importanță.
Apoi, încă ceva ieșit din comun și neliniștitor: obiectele declarate pierdute, indiferent dacă aveau să se regăsească ulterior sau nu, s au ordonat într o clasificare după însemnătatea lor și, treptat, dintre cele pe care le crezusem definitiv pierdute, s au găsit din nou în bagajele noastre tocmai acelea de a căror absență ne simțisem grav păgubiți, în fond fără temei, înșelându ne profund asupra valorii lor. Da, e momentul să spun cât se poate de clar pe nume unui fapt esențial și absolut inexplicabil: în continuarea călătoriei s a dovedit, spre rușinea noastră, că toate uneltele, obiectele de preț, hărțile și documentele rătăcite nu ne erau câtuși de puțin indispensabile, se părea chiar că fiecare dintre noi ar fi făcut uz de întreaga sa fantezie pentru a se convinge că suferisem pierderi cumplite și de neînlocuit, că fiecare își dăduse osteneala să prezinte ca pierdut și să deplângă acel lucru care lui i se părea a fi cel mai important: unul — pașapoartele, unul — hărțile, unul — acreditivul către calif, ba unul, ba altul câte ceva. Iar la sfârșit, după ce, rând pe rând, ne am dat seama că lucrurile socotite pierdute sau nu se pierduseră niciodată, sau fuseseră neimportante și de prisos, n a mai rămas în discuție decât un singur obiect de preț, un document de importanță inestimabilă, pur și simplu fundamental și de care, într adevăr, nu ne puteam lipsi. Fusese realmente și definitiv pierdut — însă acum se punea întrebarea dacă documentul respectiv, dispărut odată cu servitorul Leo, chiar se aflase în bagajul nostru, iar asupra acestui punct părerile noastre se băteau cap în cap. Dacă în legătură cu înalta valoare a documentului și răul ireparabil produs de pierderea sa exista unanimitate de opinii, în schimb numai câțiva dintre noi (printre care și eu) îndrăzneau să afirme fără ezitare că luasem documentul cu noi la plecarea în călătorie. Unii voiau să ne încredințeze că existase, ce i drept, ceva de acest fel în sacul de pânză al lui Leo, dar nu fusese nicidecum documentul original ci, firește, o copie; alții erau convinși și puteau să jure că nimeni nu se gândise măcar o clipă să ia la drum documentul propriu zis ori vreo copie și că, fără îndoială, aceasta ar fi însemnat să facem de ocară însuși rostul călătoriei noastre. De aici s au născut dispute înfierbântate și în continuare s a constatat că și în ce privește locul unde se putea găsi originalul (făcând acum abstracție de copia pe care noi am fi posedat o și am fi pierdut o sau nu) se rosteau cu insistență opinii diverse ce se contraziceau reciproc. Documentul, susțineau unii, ar fi fost predat spre păstrare autorităților din Kyffhäuser. Nu, spuneau alții, fusese depus într o urnă funerară, și anume în aceea care adăpostea cenușa maestrului nostru defunct. Absurd, se ridicau alte voci, epistola Confreriei fusese compusă de maestru în scrierea simbolică originară, numai de el știută, și din porunca lui fusese arsă odată cu cadavrul maestrului, iar interesul pentru această epistolă străveche n are nici un temei, întrucât ea n ar fi putut fi descifrată de nici un ochi omenesc, după moartea maestrului; în schimb era neapărat necesar să se dea de urma celor patru (alții ziceau: șase) traduceri ale epistolei, ce fuseseră întocmite încă în timpul vieții maestrului și sub supravegherea lui. Ar fi existat, așa umbla vorba, o traducere chineză, una greacă, una ebraică și una latină, care fuseseră puse la loc sigur, în cele patru capitale din vechime. S au făcut auzite încă multe alte afirmații și păreri, unii își susțineau cu îndărătnicie punctele de vedere, alții se lăsau convinși de câte un argument contrar, apoi îndată de câte unul, schimbându și iar, în scurtă vreme, opinia pe care abia o îmbrățișaseră. Într un cuvânt, începând de atunci, din grupa noastră au dispărut sentimentul de siguranță și armonia, deși marea idee a Confreriei continua să ne țină laolaltă.
Ah, ce bine îmi amintesc de primele controverse! Ele reprezentau ceva atât de nou și nemaiauzit în Confreria noastră, a cărei unitate fusese până atunci indestructibilă. Purtau, la început cel puțin, pecetea respectului și a politeței, inițial n au dus nici la violențe fizice, nici la imputări sau ofense personale; deocamdată mai apăream în fața lumii întregi ca o familie strâns unită și de nedespărțit. Și acum îmi răsună în urechi glasurile și văd tabăra noastră, unde s a iscat cea dintâi dintre aceste dezbateri și văd cum printre chipurile neobișnuit de grave pluteau în cădere lină, ici și colo, frunzele tomnatic aurii, văd una oprită din zbor pe genunchiul cuiva, alta pe o pălărie. Ah, iar eu ascultam, mă simțeam tot mai trist și înspăimântat și, în mijlocul atâtor păreri contradictorii, continuam, în adâncul inimii mele, să fiu pe deplin sigur, deznădăjduit de sigur, că am dreptate când cred că în sacul lui Leo se aflase originalul, documentul autentic, epistola străveche a Confreriei, care dispăruse și se pierduse o dată cu el. Oricât m ar fi mâhnit această convingere, ea era totuși o convingere, avea stabilitate și îți oferea o siguranță. Ce i drept, pe atunci mă gândeam că mi ar place să mi schimb această convingere cu o alta mai optimistă. Abia mai târziu, după ce îmi pierdusem convingerea mea cea tristă, devenind accesibil oricăror opinii posibile, mi am dat seama cât de prețioasă fusese convingerea mea. Însă văd că întâmplările de atunci nu se pot istorisi în felul acesta. Dar, la urma urmei, în ce fel ar putea fi istorisite aceste întâmplări, această poveste a unei înfrățiri sufletești unice, a unei existențe atât de minunat înălțate și pline de ardoare? Fiind unul dintre ultimii supraviețuitori ai camaraderiei noastre, aș dori nespus să pot salva măcar o frântură din amintirea cauzei noastre mărețe; îmi închipui că aș fi slujitorul bătrân ce a supraviețuit unuia dintre paladinii lui Carol cel Mare, păstrând în memorie un șir de fapte strălucite și de minunății ale căror imagini și aducere aminte se vor stinge împreună cu el, dacă nu va izbuti să transmită ceva din ele posterității, prin cuvânt ori prin chip zugrăvit, prin povestire sau cântec. Dar cum oare, prin ce meșteșug ar fi realizabil acest lucru, cum ar deveni cu putință de relatat istoria călătoriei noastre spre Soare Răsare? Nu știu. Chiar numai acest modest început, această încercare la care am pornit cu cele mai bune intenții, mă conduce într o nemărginire de nepătruns. Am dorit pur și simplu să încerc a așterne pe hârtie ceea ce îmi rămăsese în minte din desfășurarea călătoriei noastre spre Soare Răsare și diferitele ei amănunte, nimic nu mi se părea mai lesne. Și iată că abia dacă am reușit să relatez câte ceva, căci m am împotmolit la episodul dispariției lui Leo și, în loc de o țesătură, țin în mâini un caier cu o mie de fire înnodate, astfel încât o sută de mâini ar avea de muncit ani de zile ca să descâlcească și să l pună în ordine, chiar dacă firele n ar fi atât de teribil de fragile cum sunt și nu ți s ar rupe între degete, îndată ce prinzi un capăt și încerci să tragi de el cu băgare de seamă.
Pot să mi imaginez că orice istoriograf întâmpină o situație asemănătoare când începe să consemneze evenimentele unui interval de timp și nu vrea să denatureze adevărul. Unde se află centrul evenimentelor, acel ceva la care ele se raportează și care le adună într un mănunchi? Ca să rezulte ceva ce se poate numi conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pământ să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un erou, un popor, o idee, și să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care în realitate s au produs în anonimat.
Dar dacă e deja atât de dificil să povestești un număr de evenimente real petrecute și certificate, este cu atât mai dificil în cazul meu, deoarece aici totul devine îndoielnic; de îndată ce vrei să l cercetezi mai îndeaproape, totul îți scapă printre degete și se destramă cum s a destrămat solidaritatea noastră, cea mai puternică din lume. Nicăieri nu există o monadă, un centru, punctul în jurul căruia se învârte roata.
Călătoria noastră spre Soare Răsare și colectivitatea pe care ea se întemeia, Confreria, au reprezentat esențialul, singurul lucru important în viața mea, ceva în comparație cu care propria mea persoană îmi apărea total neglijabilă. Iar acum când doresc să exprim în cuvinte și să păstrez esențialul acesta, ori cel puțin o parte din el, văd că totul nu e decât o învălmășeală de imagini transformate în cioburi și risipite, care s au oglindit în ceva, iar acest ceva este eul meu și acest eu, această oglindă, se dovedește a fi, ori de câte ori încerc să l examinez, un nimic, marginea transparentă a unei suprafețe de sticlă. Pun condeiul jos, de fapt cu intenția și speranța de a continua mâine sau altădată, mai degrabă de a o lua iarăși de la început, însă dincolo de intenție și de speranță, dincolo de pornirea mea nestăvilită de a spune povestea noastră, se ascunde o îndoială de moarte. Este îndoiala care a mijit pentru prima dată în ziua când îl căutam pe Leo, în defileul de la Morbio. Această îndoială pune nu numai întrebarea: „Este oare povestea ta cu putință de istorisit?" Ea mai pune și întrebarea: „A fost ea oare cu putință de trăit?" Ne amintim de atâtea exemple, chiar și de combatanți din războiul mondial, care, având la dispoziție rapoarte oficiale, relatări pe deplin confirmate, totuși, uneori au căzut pradă acestor îndoieli.



III

De când am scris cele de mai înainte, am dat ocol încă și încă o dată în gând proiectului meu, încercând să descopăr o cale de a l aborda. Nu am găsit nici o soluție, rătăcesc mai departe în haos. Dar mi am promis mie însumi să nu renunț, iar în clipa când am făcut acest legământ, o amintire fericită m a mângâiat ca o rază de soare. Căci un simțământ asemănător, mi am adus eu aminte, foarte asemănător cu cel de acum, am nutrit în inima mea pe când porneam în marea noastră expediție: și atunci doream să întreprindem ceva aparent imposibil, și atunci s ar fi zis că mărșăluim în beznă și fără direcție precisă, n aveam nici un fel de perspectivă și, cu toate acestea, mai puternică decât orice realitate sau probabilitate, ne strălucea în inimi credința în sensul și necesitatea acțiunilor noastre. Ca un fior îmi străbătu inima ecoul acelei emoții și pe durata de o clipă a acestui fior, totul fu inundat de lumină, totul mi se păru iar posibil.
Orice ar fi să se întâmple, am hotărât să nu mă dau bătut. Chiar dacă va trebui să reiau de zece, de o sută de ori povestea mea, aceasta care nu poate fi istorisită, și dacă de fiecare dată voi ajunge în fața aceluiași abis, ei bine, o voi lua de o sută de ori de la început; iar dacă nu voi putea recompune imaginile într un întreg plin de sensuri profunde, atunci voi face să dăinuie, cât mai fidel cu putință, fiecare din frânturile disparate. Și în strădaniile mele voi avea mereu în minte, atât cât mai este posibil în ziua de astăzi, cel dintâi principiu al vremurilor noastre glorioase: niciodată nu mi voi face calcule, niciodată nu mă voi lăsa orbit de motivele invocate de rațiune, voi ști și nu voi uita nici o secundă că între credință și așa numita realitate, mai puternică este cea dintâi. Intre timp, sunt obligat să recunosc, am recurs și la o tentativă de a mă apropia de țelul meu pe o cale practică și rațională. Am vizitat un prieten din adolescență care locuiește aici în oraș și conduce un ziar. Se numește Lukas, a luptat în războiul mondial și a scris despre el o carte ce trezește mult interes cititorilor. Lukas m a primit cu prietenie, era evident că se bucură să și reîntâlnească un fost camarad de școală. Am avut cu el două convorbiri destul de lungi.
M am străduit să l fac a înțelege ce anume mă preocupă. De la bun început am renunțat la orice ocolișuri. I am spus deschis că fusesem unul dintre participanții la acea mare acțiune de care presupuneam că și el va fi auzit, așa numita „călătorie spre Soare Răsare" sau expediția Confreriei sau cum va fi fost intitulată pe atunci în comentariile publice marea noastră acțiune. O, da, zâmbi el cu ironie amabilă, cu siguranță că își amintea de povestea cu pricina, în cercul lui de prieteni episodul acela bizar fusese botezat, poate cu oarecare lipsă de respect, „cruciada copiilor". În cercurile lui această mișcare n a prea fost luată în serios, fiind întrucâtva asimilată cu un curent teosofic, ori cu o organizație ce milita pentru înfrățirea între popoare, în tot cazul, unele succese ale acțiunii noastre au produs perplexitate, știrile despre traversarea îndrăzneață a Suabiei superioare, despre triumful de la Bremgarten, despre predarea satului lunii de la Tessin au fost citite cu emoție, iar unii au reflectat un timp la posibilitatea de a devia mișcarea, pentru a o pune în serviciul politicii republicane. Ce i drept, se pare că după aceea toată povestea a murit de la sine, mai mulți dintre foștii conducători au părăsit organizația, oarecum jenându se și nemaivoind să și amintească de ea, veștile au apărut tot mai sporadic și s au contrazis într un mod din ce în ce mai ciudat, astfel încât în cele din urmă totul a fost clasat și dat uitării, cum se întâmplase cu atâtea mișcări excentrice, de nuanță politică, religioasă ori artistică, ale acelor ani de după război. Doar atunci s au ivit atâția profeți, au răsărit din pământ atâtea societăți secrete ce proclamau speranțe și pretenții mesianice, pentru ca apoi să dispară fără urmă.
Mă rog, punctul lui de vedere era clar, era punctul de vedere al unui sceptic binevoitor. În același fel ca Lukas vor fi gândit despre Confrerie și călătoria ei spre Soare Răsare toți cei ce au auzit povestindu se despre ea, însă n au trăit personal experiența. Nu țineam deloc să l convertesc pe Lukas, totuși i am dat câteva informații, rectificând cele știute de el. I am spus că, de pildă, Confreria noastră n a fost în nici un caz un fenomen al perioadei postbelice și că ea parcursese întreaga istorie a lumii, pe un traseu din când în când subteran, într adevăr, dar nici un moment întrerupt, că și anumite faze ale războiului mondial nu fuseseră altceva decât etape ale îndelungatei istorii a Confreriei noastre, apoi că Zoroastru, Lao Zi, Platon, Xenophon, Pitagora, Albertus Magnus, Don Quijote, Tristram Shandy, Novalis, Baudelaire se număraseră printre fondatorii și membrii Confreriei noastre. La toate acestea el zâmbi cu zâmbetul la care mă așteptasem.
„Perfect, am spus, eu n am venit aici ca să ți dau dumitale lecții, ci ca să învăț de la dumneata. Dorința mea cea mai fierbinte este să scriu nu istoria Confreriei (nici o întreagă armată de erudiți redutabili n ar fi în stare de așa ceva), ci pur și simplu să istorisesc povestea călătoriei noastre. Numai că nu izbutesc nici măcar să abordez subiectul. Motivul nu stă în aptitudinile literare, pe acestea socot că le posed, fiind, de altfel, total lipsit de ambiții în această privință. Nu, de altceva e vorba, și anume: realitatea pe care eu și camarazii mei am trăit o împreună cândva nu mai există și, cu toate că amintirile legate de ea reprezintă lucrul cel mai de preț și mai viu pe care îl dețin, totuși ele par atât de îndepărtate, într atât sunt făcute din altă substanță, încât parcă s ar fi petrecut pe alte planete, în alte milenii, sau ar fi fost niște vise plăsmuite de febră."
„Cunosc asta! exclamă înviorat Lukas și abia acum discuția noastră începu să l intereseze. O, ce bine cunosc asta! Vezi, exact așa mi s a întâmplat și mie cu experiența războiului. Credeam că l am trăit temeinic, cu claritate extremă, eram atât de plin de imagini, încât mi se părea că sunt gata să explodez, pe bobina de film din creierul meu aș fi zis că s au înfășurat o mie de kilometri de peliculă, dar când m am așezat la masa de scris, pe un scaun, lângă o masă, sub un acoperiș, cu un condei în mână, atunci satele rase de pe fața pământului și pădurile nimicite, focul concentrat de artilerie ce făcea pământul să se zguduie ca la cutremur, amestecul de mizerie și grandoare, de frică și bravură, de capete și pântece spintecate, de panică în fața morții și umor negru, toate acestea se retrăseseră la o distanță incomensurabilă, erau trăite numai în vis, nu aveau legătură cu nimic și nu puteau fi nicidecum atinse. Totuși, după cum știi, eu mi am scris până la urmă cartea despre război, care acum e mult citită și comentată. Însă, vezi dumneata, eu cred că nici zece asemenea cărți, fiecare de zece ori mai bună și mai convingătoare decât a mea, nu pot da celui mai bine intenționat dintre cititori nici cea mai palidă idee despre război dacă acest cititor n a trăit el însuși războiul. Și nu sunt atât de mulți cei care l au trăit. Chiar dintre cei ce au „trecut" prin el, nici pe departe nu l au trăit cu toții. Și admițând că l ar fi trăit într adevăr mulți, iată că, după aceea, l au uitat. Poate că după foamea de evenimente omul nu are o alta mai puternică decât foamea de uitare."
El tăcu. Arăta parcă însingurat și cufundat în sine, cuvintele lui erau o confirmare a propriilor mele experiențe și gânduri.
După un timp l am întrebat încetișor:
„Și totuși cum ai avut puterea să scrii cartea?"
Întors din gândurile sale, a stat o clipă să reflecteze.
„Am avut puterea, spuse el, fiindcă era necesar. Trebuia sau să scriu cartea sau să mă înec în deznădejde, era unica posibilitate să mă salvez de neant, de haos, de sinucidere. Sub această presiune am scris cartea și ea mi a adus salvarea așteptată, pur și simplu pentru că a fost scrisă, indiferent cât de bună sau de proastă ar fi. Acesta a fost cel dintâi lucru, de fapt principalul. Și apoi: scriind, nu m am putut gândi nici o secundă la alți cititori în afară de mine însumi sau cel mult, când și când, la câte un camarad de pe front, unul apropiat, și anume, în asemenea cazuri, nu la supraviețuitori m am gândit, ci de fiecare dată la cei ce pieriseră în război. În timp ce scriam eram un bolnav torturat de febră sau un nebun, înconjurat de trei, patru morți cu trupurile ciopârțite — astfel s a născut cartea mea."
Și brusc zise — și aceasta a fost încheierea primei noastre convorbiri:
„Scuză mă, nu mai pot vorbi despre lucrurile astea. Nu, nici un singur cuvânt. Nu pot, nu vreau. La revedere."
Mă împinse spre ușă.
La cea de a doua întâlnire devenise din nou calm și detașat, avea din nou acel zâmbet ușor ironic, însă părea să mi ia în serios dificultățile și să le înțeleagă destul de bine. Mi a dat câteva sfaturi care, într o oarecare măsură, mi au și fost de folos. Iar la sfârșitul acestei convorbiri, a doua și ultima, mi a spus, parcă în treacăt:
„Ascultă, dumneata revii într una la episodul cu acel servitor Leo, asta nu mi place, mi se pare că acolo te lovești de un obstacol. Eliberează te, aruncă l peste bord pe Leo, el pare că amenință să devină o idee fixă pentru dumneata."
Am încercat să i răspund că fără idei fixe nu se pot scrie cărți, dar nu m a ascultat. În schimb mă intimidă cu o întrebare absolut neașteptată:
„Și îl chema sigur Leo?"
Fruntea mi se îmbrobonă de sudoare.
„Da, desigur, am răspuns, bineînțeles că îl chema Leo."
„Era prenumele lui?"
Am rămas mut.
„Nu, prenumele era...îl chema...nu mai știu, am uitat. Leo era numele lui de familie, noi toți nu i spuneam vreodată altfel."
În timp ce eu mai vorbeam încă, Lukas luase de pe masa lui de scris o carte groasă și întorcea paginile. Cu o repeziciune uluitoare găsi ceea ce căuta și își ținu degetul apăsat într un anume loc din cartea deschisă. Era o carte de adrese, iar acolo unde se oprise degetul lui stătea scris numele Leo.
„Ia uită te, râse el, aici avem deja un Leo. Leo, Andreas, Seilergraben 69 A. E un nume rar, poate că omul știe ceva despre Leo al dumitale. Du te acolo, posibil ca persoana asta să ți poată spune ce ai nevoie. Eu nu pot să ți spun. Timpul meu e drămuit, scuză mă, te rog, mi a făcut mare plăcere."
Am închis ușa în urma mea, zăpăcit de uimire și emoție. Lukas avea dreptate, nu mai aveam ce să caut la el.
Chiar în aceeași zi m am dus la adresa respectivă, în Seilergraben, am căutat casa și m am interesat de domnul Andreas Leo. Locuia într o cameră la etajul al treilea, seara și duminica era uneori acasă, în cursul zilei mergea la lucru. Am întrebat ce meserie avea. Mi se răspunse că se ocupa de una și de alta, se pricepea la tăiatul unghiilor, pedichiură și masaj, prepara alifii vindecătoare și recomanda tratamente cu ierburi; în perioadele proaste, când nu se înghesuiau clienții, se mulțumea câteodată să dreseze sau să tundă câini. Plecând, am luat hotărârea ca mai bine să renunț a l vizita pe bărbatul acesta, sau măcar să nu i dezvălui intențiile mele. Totuși, o mare curiozitate mă îmboldea să dau ochii cu el. De aceea, în zilele următoare am ținut casa sub observație, făcând dese plimbări prin apropiere, iar astăzi mă voi duce din nou, căci până acum n am reușit să văd cum arată Andreas Leo. Ah, toată povestea mă împinge la disperare și în același timp mă face fericit, sau cel puțin mă incită, mă ține în tensiune, mă îndeamnă să acord iarăși importanță persoanei și vieții mele, ceea ce în ultima vreme nu se mai întâmplase.
Nu e exclus să aibă dreptate terapeuții și psihologii care susțin că toate acțiunile umane derivă din impulsuri egoiste. Mărturisesc că nu înțeleg foarte bine de ce între faptele unui om care slujește o viață întreagă unei cauze, care își neglijează plăcerile și prosperitatea, sacrificându se pentru ceva anume, și cele ale unuia care face comerț cu sclavi sau cu muniție și obține venituri frumoase, ducând un trai confortabil, ar trebui așezat semnul egalității; însă fără îndoială că în disputa cu un asemenea psiholog aș fi imediat pus la colț și mi s ar demonstra că greșesc, fiindcă psihologii sunt niște ființe care au mereu ultimul cuvânt. Din partea mea pot să aibă dreptate. Atunci înseamnă că toate lucrurile pe care eu le am socotit bune și frumoase și cărora eu le am adus sacrificii au fost numai un scop al dorințelor mele egoiste. De altfel, în ce privește planul meu de a scrie un fel de istorie a călătoriei spre Soare Răsare, eu chiar deslușesc egoismul tot mai limpede, pe zi ce trece: mai întâi mi s a părut că m aș lansa într o muncă anevoioasă, în serviciul unicei cauze nobile, însă treptat îmi dau seama că nici eu, cu notele mele de călătorie, nu urmăresc altceva decât domnul Lukas cu cartea lui de război, și anume să mi salvez viața, dându i iarăși un sens.
Numai dacă aș întrezări o cale! Numai dacă aș avansa, fie și cu un singur pas!
„Aruncă l peste bord pe Leo, eliberează te de Leo", îmi spusese Lukas. La fel de bine aș putea să mi arunc peste bord capul sau stomacul și să mă eliberez de ele!
Bunule Dumnezeu, dă mi o mână de ajutor!



IV

Acum situația s a schimbat din nou, iar eu nu știu încă dacă această schimbare este de fapt favorabilă planului meu sau nu, însă am trăit ceva, mi s a întâmplat ceva la care nu m aș fi așteptat niciodată... sau nu, oare nu așteptasem totuși întâlnirea aceea, n o presimțisem, nu sperasem într însa și, în aceeași măsură, nu mă temusem de ea? Da, așa fusese. Cu toate acestea, ea a rămas miraculoasă și parcă de necrezut.
M am dus în câteva rânduri, de douăzeci de ori sau și mai des, în Seilergraben, la ceasurile ce mi se păreau potrivite, purtându mi agale pașii prin fața casei cu numărul 69, ultimele dăți spunându mi stăruitor în gând: „Acum încerc pentru ultima oară și, dacă nu reușesc, nu mă mai întorc aici". Ei bine, totuși mă întorceam mereu, iar alaltăieri seara dorința mi s a împlinit. O, și cum mi s a împlinit!
Pe când mă apropiam de casa a cărei tencuială de un verde cenușiu am privit o adesea, astfel încât îi cunoșteam deja fiecare crăpătură și crestătură, am auzit de la una din ferestrele de sus un fluierat ce relua melodia unui cântecel sau a unui dans, a unui refren la modă. Încă nu știam despre ce era vorba, dar mi am încordat auzul, acele sunete m au făcut atent și în mine o amintire părea că începe să se trezească din somn. Era o muzică banală însă cel ce fluiera se pricepea să moduleze cu buzele lui tonalități minunat de dulci, ușoare și grațioase ca o respirație, răsunând la fel de pure, de prietenoase și firești ca niște triluri de pasăre. Stăteam să ascult, fermecat și totodată țintuit de o ciudată strângere de inimă, însă fără vreun gând anume sau, dacă totuși aveam vreunul, era acela că omul care știa să fluiere astfel trebuia să fi fost o ființă foarte fericită și foarte atrăgătoare. Minute în șir am rămas locului, în mijlocul străzii, fascinat, ascultând cu lăcomie. Un bătrânel cu fața suptă, de om bolnav, trecu pe lângă mine și, când mă văzu încremenit acolo întinse și el urechea, o clipă numai, pe urmă porni iar la drum, dăruindu mi din mers un surâs plin de înțelegere, privirea lui bătrânească, înfrumusețată de înțelepciune, spunea cam așa: „Da, stai și ascultă, omule, asemenea fluierat nu auzi în fiecare zi." Privirea bătrânului îmi înseninase cugetul și îmi părea rău că se duce în drumul lui. Dar în aceeași secundă mi am dat seama că acest fluierat însemna împlinirea tuturor dorințelor mele, că omul care fluiera nu putea fi altul decât Leo.
Deși se înserase, la nici o fereastră nu ardea încă lumina. Melodia cu variațiunile ei naive ajunsese la capăt, se făcuse liniște. „Acum are să aprindă lumina în cameră", am gândit eu, însă casa rămase învăluită în întuneric. Și atunci am auzit sus zgomotul unei uși, după aceea am auzit și pași pe scară, poarta s a deschis încetișor, lăsând pe cineva să iasă, iar omul pășea la fel cum fluierase mai înainte: avea un mers ușor, jucăuș, însă ferm, sănătos și tineresc. Cel ce mergea astfel era un bărbat nu prea înalt, dar foarte zvelt, cu capul descoperit și acum presimțirea mea se transformă în certitudine: era Leo, nu numai Leo cel din cartea de adrese, era Leo însuși, dragul nostru tovarăș de călătorie și servitor Leo, care odinioară, cu zece ani sau mai mult în urmă, ne provocase atâta mâhnire și confuzie prin dispariția sa. În clipa celei dintâi bucurii și uimiri am fost gata să l strig. Apoi mi a venit în minte, abia acum, că și pe vremuri, în călătoria noastră spre Soare Răsare, îl auzisem de nenumărate ori fluierând. Erau sunetele de altădată, dar cât de straniu schimbate îmi vibrau în auz! O senzație de durere îmi pătrunse de a curmezișul inima, ca o tăietură: o, cum deveniseră toate altfel de atunci, cerul, văzduhul, anotimpurile, visele, somnul, ziua și noaptea! Ce profund și ce înspăimântător se schimbase totul pentru mine, dacă o melodie fluierată de cineva, cadența unui pas familiar, ce nu făceau decât să mi amintească de trecutul pierdut, mă puteau lovi astfel în străfundurile ființei mele, îmi adu-ceau atâta alinare și atâta durere!
Bărbatul trecu pe lângă mine, foarte aproape, cu capul descoperit, pe care și l purta mlădios și plin de voioșie, cu gâtul gol, ieșind din cămașa albastră, descheiată la guler, silueta lui plăcută și înviorătoare pluti parcă, abia auzit, pe tălpi subțiri de sandale ori pantofi de sport, în lungul străduței peste care coborâse de acum seara. L am urmărit fără nici un fel de intenție, cum aș fi putut să nu l urmăresc! Umbla în lungul străduței și, oricât de ușor, de sprinten și de tineresc i ar fi fost mersul, el era totuși noptatic, avea rezonanța crepusculului, se împrietenise și se contopea cu acel ceas, cu zgomotele înăbușite ce răzbăteau din inima orașului, cu lumina palidă a primelor felinare care tocmai se aprinseseră.
În părculețul de lângă intrarea bisericii Sf. Paul, se abătu din drum, dispărând printre tufișurile înalte, rotunde, iar eu m am grăbit, ca nu cumva să i pierd urma. Iată l din nou, hoinărind agale pe sub tufele de liliac și salcâm. Aleea șerpuia în două curbe prin petecul acela de pădurice; la marginea covorului de iarbă se aflau câteva bănci. Aici, sub copaci, se întunecase de a binelea. Leo trecu pe lângă prima bancă, unde stătea o pereche de îndrăgostiți, banca următoare era liberă, aici se așeză, se sprijini de rezemătoare, își lăsă capul pe spate și o vreme privi frunzișul și norii de deasupra. Apoi dădu la iveală dintr un buzunar al hainei o cutie mică, rotundă, o cutie de metal alb, o așeză lângă el pe bancă, îi deșurubă capacul și începu să scoată ceva dintr însa, fără grabă, să bage în gură și să mănânce cu vădită plăcere. În tot acest timp, eu mă plimbasem încolo și încoace la intrarea în alee; acum m am apropiat de banca lui și m am așezat la celălalt capăt. El ridică fruntea, mă privi drept în față cu ochii săi cenușii luminoși și continuă să mănânce. Erau fructe uscate, câteva prune și jumătăți de caisă. Le culegea una după alta cu două degete, le apăsa și le pipăia puțin pe fiecare, le băga în gură și mesteca îndelung, delectându se. Trecu o bună bucată de vreme până când o luă și o înghiți pe ultima. Acum închise cutia la loc și o strecură în buzunar, își rezemă spinarea de bancă și întinse picioarele, cât erau de lungi; acum puteam vedea că pantofii lui de pânză aveau tălpile din sfoară împletită.
„În noaptea asta are să plouă", vorbi el deodată și nu mi am dat seama, oare către mine sau către el însuși.
„Tot ce se poate", am spus eu puțin tulburat, căci, chiar dacă până acum nu mă recunoscuse după înfățișare și mers, se putea întâmpla, mai bine zis mă așteptam, fiind aproape sigur, ca de astă dată să mi recunoască vocea.
Dimpotrivă însă, el nu mă recunoscu, nici măcar după voce, și cu toate că aceasta corespundea dorinței mele dintru început, nu mă puteam împiedica să simt o profundă dezamăgire. Leo nu mă recunoștea. În vreme ce, în cei zece ani care trecuseră, el însuși rămăsese același și, pare se, nu îmbătrânise deloc, în cazul meu alta era situația, alta și tristă.
„Știți să fluierați atât de frumos, i am zis, v am auzit mai înainte acolo, în Seilergraben. Mi a plăcut foarte mult. Trebuie să vă spun că eu am fost muzician, cu ani în urmă."
„Muzician? făcu el prietenos. E o meserie frumoasă. Ați renunțat la ea?"
„Da, pentru moment. Mi am vândut și vioara."
„Așa? Mare păcat. Sunteți în impas? Vreau să spun, la urma urmei, vă e foame? Eu mai am câte ceva de mâncare pe acasă, mai am și câteva mărci în buzunar."
„Ah, nu, m am grăbit să i răspund, nu asta voiam să spun. Trăiesc în condiții foarte bune, am mai mult decât îmi trebuie. Însă vă mulțumesc frumos, e cât se poate de drăguț din partea dumneavoastră că vreți să mă invitați. Nu întâlnești așa de des oameni drăguți."
„Credeți? În sfârșit, e posibil. Oamenii sunt diferiți și adesea destul de ciudați. Și dumneavoastră sunteți ciudat."
„Eu? De ce?"
„Uite, fiindcă aveți bani destui și totuși vă vindeți vioara! Oare nu mai găsiți nici o bucurie în muzică?"
„Ba da. Însă uneori se întâmplă ca un om să piardă bucuria pe care i o producea un anume lucru, care mai înainte i a fost drag. Se întâmplă ca un muzician să și vândă vioara ori s o spargă de perete sau ca un pictor să și ardă într o bună zi toate tablourile. N ați mai auzit de așa ceva?"
„Da, bineînțeles. Atunci e din disperare. Asta se întâmplă. Am cunoscut chiar două persoane care s au sinucis. Există și oameni săraci cu duhul. Pe unii pur și simplu nu poți să i ajuți. Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați acum, dacă nu mai aveți vioara?"
„Ah, cu una, cu alta. De fapt, nu cu prea multe, nu mai sunt tânăr, mă și îmbolnăvesc destul de des. Însă de ce vorbiți mereu de vioara asta? Doar nu e chiar așa de importantă."
„De vioară? Pentru că m am gândit la regele David."
„Cum? La regele David? Ce are acela de a face cu vioara mea?"
„Și el a fost muzician. Pe când era foarte tânăr îi cânta regelui Saul și uneori îl făcea să și uite supărarea. Iar după aceea a devenit rege el însuși; un rege din aceia mari și plini de griji, cu tot soiul de toane și necazuri. A purtat coroană și a dus războaie și alte lucruri din astea, a făcut și câteva josnicii sadea și a câștigat mare faimă. Dar, când mă gândesc la povestea lui, cel mai frumos dintre toate mi se pare tânărul David cu harfa și cum cânta el pentru bietul Saul și cred că ar trebui să regretăm faptul că mai târziu a devenit rege. Era mult mai fericit și mai frumos, pe când nu era decât un cântăreț."
„Sigur că da, am exclamat, aprinzându mă puțin. Sigur că atunci era mai tânăr și mai frumos și mai fericit, dar omul nu rămâne veșnic tânăr, iar David al dumneavoastră ar fi îmbătrânit oricum cu timpul și s ar fi urâțit și ar fi avut mai multe griji pe cap, chiar dacă ar fi rămas cântăreț. În schimb a devenit marele David, a înfăptuit ce se știe și și a compus psalmii. Viața nu e doar un joc!"
Acum, Leo se ridică și își luă rămas bun.
„Se face noapte, zise el, și în curând are să plouă. Eu nu mi amintesc prea mult despre faptele regelui David și dacă au fost într adevăr mari. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu mi amintesc prea mult. Dar că viața nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să mi dovedească. Tocmai asta e ea, viața, când e frumoasă și fericită: un joc! Firește că poți să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n ai s o înfrumusețezi astfel. Noapte bună, mi a făcut plăcere."
Cu mersul lui ușor, precaut și afabil, omul cel bizar și fermecător o porni la drum și fu gata să dispară. În clipa aceea, înlăuntrul meu s a prăbușit orice demnitate și stăpânire de sine, am alergat deznădăjduit după el și am strigat, implorându l din străfundurile inimii:
„Leo! Leo! Ești Leo, nu i așa? Oare chiar nu mă mai cunoști? Am fost doar camarazi în Confrerie și ar fi trebuit să mai fim și acum. Amândoi am pornit doar în călătoria spre Soare Răsare. Oare într adevăr m ai uitat, Leo? Într adevăr nu ți mai aduci aminte de paznicii coroanei, de Klingsor și Gură de Aur, de serbarea de la Bremgarten, de defileul de la Morbio Inferiore? Leo, îndură te!"
El n o luă la fugă, așa cum mă temusem, însă nici nu se întoarse; păși domol mai departe, ca și cum nu m ar fi auzit, dar îmi lăsă timp să l ajung din urmă și păru să n aibă nimic împotriva faptului că îl însoțeam.
„Sunteți așa deprimat și așa pripit, zise el împăciuitor, asta nu i frumos. Desfigurează chipul și te face să te îmbolnăvești. Acum vom merge foarte încet, asta liniștește atât de bine. Iar cei câțiva stropi de ploaie — minunat, nu? Picură din aer ca apa de colonie."
„Leo, l am implorat eu, ai milă! Spune mi un singur cuvânt: mă mai cunoști?"
„Așa, zise el împăciuitor și continua a mi vorbi ca unui bolnav sau ca unui amețit de băutură, acum v ați revenit, a fost numai o enervare. Întrebați dacă vă cunosc? Da, care om cunoaște vreodată pe altul, sau chiar numai pe sine? Iar eu, vedeți, eu nu sunt deloc un cunoscător de oameni. Nu mă interesează. Câinii, da, pe aceia îi cunosc foarte bine, la fel păsările și la fel pisicile. Dar pe dumneavoastră într adevăr nu vă cunosc, domnule."
„Ești totuși membru al alianței noastre? Ai fost totuși atunci cu noi în călătorie?"
„Eu sunt mereu în călătorie, domnule, și mă aliez mereu cu toată lumea. Oamenii vin și pleacă, ne cunoaștem și totuși nu ne cunoaștem. Cu câinii e mult mai simplu. Fiți atent, rămâneți o clipă pe loc!"
Ridică un deget, avertizându mă. În întunericul nopții, ne am oprit pe strada mărginită de grădini și cufundată în noapte, ce se acoperea tot mai mult cu pojghița subțire a umezelii venite de sus. Leo țuguie buzele și scoase un fluierat în surdină, prelung și vibrant, așteptă câteva clipe, fluieră încă o dată, iar eu m am retras puțin speriat, când în spatele grilajului lângă care stăteam sări din tufișuri un uriaș câine lup și se lipi de gard, scheunând bucuros, ca să se lase mângâiat de degetele lui Leo, strecurate printre barele de fier și dantelăria de sârmă. Ochii puternicului animal sticleau într un verde luminos și, ori de câte câte ori privirea lui mă întâlnea, un mârâit îi suna adânc în gâtlej, ca un tunet îndepărtat, abia perceptibil.
„Acesta este câinele Necker, spuse Leo, făcând prezentările, suntem foarte buni prieteni. Necker, acesta de aici este un fost violonist, n ai voie să i faci nimic, nici să l latri."
Stăteam acolo, iar Leo scărpina drăgăstos prin grilaj blana umedă a câinelui. În fond era o scenă drăguță, în fond îmi plăcea foarte mult că el era prieten cu acel câine și îi făcea bucurie să îl salute astfel în toiul nopții; dar în același timp mi se părea de plâns și socoteam de a dreptul de nesuportat faptul că pe Leo îl lega de acest câine lup și probabil de mulți alții, poate de toți câinii din împrejurimi, o prietenie atât de tandră, în timp ce de mine îl separa un ocean de înstrăinare. Prietenia și încrederea, pe care eu le cerșeam, implorând și umilindu mă, păreau acordate nu numai acestui câine Necker, ci oricărui animal, oricărei picături de ploaie, oricărui petec de pământ pe care Leo punea piciorul, el părea să se dăruiască fără încetare, aflându se ca într un perpetuu flux și balans, în legătură și în înțelegere cu toate cele din jurul său, pe toate cunoscându le, de toate fiind cunoscut și iubit — numai către mine, cel ce îl iubeam atât și aveam atâta nevoie de el, nu l ducea nici un drum, numai pe mine mă ținea la distanță, mă privea străin și rece, nu mă primea în inima lui, mă ștersese din memorie.
Am pornit încet mai departe; de dincolo de gard, câinele lui își însoțea prietenul cu mici sunete plăcute, vădindu și simpatia și bucuria, fără ca totuși să uite de prezența mea stânjenitoare, căci, de mai multe ori, de dragul lui Leo, își înăbuși în gâtlej hârâitul mânios de apărare și dușmănie.
„Iartă mă, am început eu din nou, mă agăț de dumneata și abuzez de timpul dumitale, când cu siguranță că nu dorești altceva decât să ajungi acasă și în pat."
„O, dar de ce? zâmbi el. N am nimic împotrivă să hoinărim toată noaptea, nu mi lipsește timpul pentru așa ceva și nici cheful, dacă pentru dumneavoastră nu e cumva prea mult."
Vorbise pe un ton lejer, foarte prietenos și cu siguranță fără nici o intenție ascunsă. Dar, o clipă după ce rostise cuvintele, eu am simțit deodată în cap și adânc în toate încheieturile ce îngrozitor de obosit eram, cu ce efort făceam fiecare pas în această drumeție nocturnă fără rost și atât de umilitoare pentru mine.
„E adevărat, am spus înfrânt, sunt foarte obosit, abia acum bag de seamă. Și, de altfel, nici n are sens să colind astfel noaptea prin ploaie, devenind o povară pentru alții."
„Cum credeți", răspunse el politicos.
„Ah, domnule Leo, atunci, în călătoria spre Soare Răsare, nu mi vorbeai așa. Oare într adevăr ai uitat toate astea?... În sfârșit, n are nici un rost, nu te mai rețin. Noapte bună."
S a topit repede în bezna nopții, eu am rămas pe loc, singur, stupid, ca lovit în creștet, pierdusem partida. El nu mă cunoștea, nu vroia să mă cunoască, se distra pe seama mea.
Am luat o înapoi pe același drum; de dincolo de gard, câinele Necker lătra furibund. Împresurat de căldura umedă a nopții de vară, eu înghețam de oboseală, de mâhnire și singurătate.
Încă din anii tinereții mele degustasem clipe asemănătoare. Pe atunci, orice deznădejde de acest fel îmi apăruse ca și cum eu, pelerin rătăcit, aș fi ajuns la marginea cea mai îndepărtată a lumii, iar acum n ar mai fi fost nimic de făcut decât să mi urmez ultimul dor: să mă desprind de marginea lumii, lăsându mă să cad în gol, în moarte. De a lungul timpului, deznădejdea revenise deseori într adevăr, însă impulsul vehement spre sinucidere suferise o transformare și aproape se stinsese. Pentru mine „moartea" nu mai însemna un neant, un gol, o negație. Și multe altele se schimbaseră. Clipele deznădejdii le primeam acum așa cum primești durerile fizice violente: le suporți, cu văicăreli sau cu dârzenie, le simți cum dau în clocot și cresc, și le spionezi cu o curiozitate când furioasă când batjocoritoare, ca să afli cât de departe poate merge, cât de sus se mai poate înălța durerea.
Tot amarul vieții mele pline de dezamăgiri, care de la întoarcerea mea singuratică după eșecul călătoriei spre Soare Răsare, devenise mereu mai insignifiantă și mai descurajantă, toată neîncrederea în mine însumi și în aptitudinile mele, toată nostalgia, amestecată cu invidie și căință, după vremurile fericite și glorioase, pe care le trăisem cândva, creșteau ca o durere în mine, creșteau uriașe ca un copac, ca un munte, mă trăgeau în direcții opuse și toate se raportau la misiunea mea prezentă, la istoria călătoriei spre Soare Răsare și a Confreriei, pe care începusem s o scriu. Acum realizarea în sine a proiectului meu nu mi se mai părea valoroasă sau demnă de a fi dorită. Valoroasă îmi mai părea doar această unică speranță: ca prin munca mea, prin serviciul adus memoriei acelui timp măreț, să pot întrucâtva să mă purific și să mă mântui, să restabilesc legătura mea cu Confreria și cu tot ce trăisem.
Ajuns acasă, am aprins lumina, m am așezat la masa de scris cu hainele ude, cu pălăria pe cap și am scris o scrisoare, am scris zece, douăsprezece, douăzeci de pagini de plângere, de căință, de rugăciune fierbinte către Leo. I am descris suferința mea, i am evocat imaginile celor trăite în comun, a prietenilor comuni, i am deplâns nemărginitele, diabolicele dificultăți din pricina cărora avea să eșueze proiectul meu. Dispăruse ca prin farmec oboseala orei târzii, ședeam și scriam cu pasiune. În pofida tuturor dificultăților, scriam eu, aș prefera să îndur tot ce poate fi mai cumplit decât să trădez fie și una singură din tainele Confreriei. Și cu orice preț nu voi renunța să mi duc până la capăt lucrarea, în memoria călătoriei spre Soare Răsare, ca o glorificare a Confreriei. Parcă încins de febră, așterneam o pagină după alta cu litere grăbite, fără să mă reculeg, fără să cred, jeluirile, învinuirile și autoînvinuirile gâlgâiau curgând în mine ca apa dintr un ulcior spart, fără nădejdea vreunui răspuns, numai din nevoia de a mă descărca. Încă mai era noapte când am ieșit să pun scrisoarea confuză, voluminoasă, la cea mai apropiată cutie poștală. Apoi, în sfârșit, aproape că se făcuse dimineață, am stins lumina, m am dus în micul dormitor mansardat de lângă camera de zi și m am întins pe pat. Am adormit îndată și am dormit un somn foarte greu și lung.



V

În ziua următoare, când, după ce mă trezisem de câteva ori și ațipisem la loc, m am deșteptat cu dureri de cap, odihnit însă, l am găsit alături, în camera de zi, spre nemărginita mea surprindere, bucurie și în același timp jenă, pe Leo. Stătea pe un capăt de scaun și arăta ca și cum ar fi așteptat până atunci destul de mult.
„Leo, am exclamat eu, ai venit?"
„Am fost trimis după dumneavoastră, zise el. Din partea Confreriei. Mi ați scris o scrisoare în legătură cu asta, am predat o Aleșilor. Sunteți așteptat la Înaltul Scaun. Putem merge?"
Stupefiat, m am grăbit să mi încalț pantofii. Masa de scris, pe care nu făcusem ordine, păstra încă din noaptea trecută un aer de agitație și de haos; în momentul acela nu mi mai aminteam bine ce scrisesem acolo, temător și impetuos, cu câteva ceasuri înainte. Oricum, părea să nu fi fost în zadar. Se întâmplase ceva, Leo venise.
Și, subit, am pătruns abia atunci conținutul cuvintelor lui. Așadar, exista în continuare o „Confrerie", de care eu nu mai știam nimic, care dăinuia fără mine și nu mă mai considerase ca făcând parte dintr însa! Existau în continuare Confreria, Înaltul Scaun, existau Aleșii, ei trimiseseră după mine! În fața acestei vești m am simțit luat cu valuri de căldură și de frig. Iată că luni și săptămâni viețuisem în acest oraș, ocupat cu însemnările mele despre Confrerie și despre călătoria noastră, nu știusem dacă și unde anume ar mai putea eventual supraviețui resturi ale Confreriei, dacă eu nu sunt, poate, ultima ei rămășiță; da, cinstit vorbind, în unele momente nu fusesem sigur nici măcar de faptul că această Confrerie și apartenența mea la ea existaseră vreodată în realitate. Iar acum Leo se afla lângă mine, trimis de Confrerie, ca să mă ducă acolo. Își aminteau de mine, mă chemau, voiau să mi pună întrebări, poate să mă tragă la răspundere. Perfect, eram gata. Eram gata să demonstrez că nu fusesem necredincios Confreriei, eram gata să mă supun. Să binevoiască acum Aleșii să mă pedepsească ori să mă ierte, eu eram gata, încă de la început, să accept totul, să încuviințez orice hotărâre a lor și să le arăt supunere.
Am pornit, Leo o luă înainte și, pe când îi priveam statura și mersul, m am gândit iarăși cu admirație, ca în urmă cu ani, ce bun, ce desăvârșit servitor era într adevăr. Străbătea străzile, una după alta, mlădios și îngăduitor, mergând în fața mea, arătându mi drumul, din cap până în picioare călăuză, din cap până în picioare servitorul care își face datoria, omul funcției sale. Dar cu toate acestea mi a pus răbdarea la o încercare nu tocmai ușoară. Confreria mă chemase, Înaltul Scaun mă aștepta, întreaga mea viață viitoare avea să se decidă, întreaga mea viață trecută avea să capete acum un sens ori să l piardă cu desăvârșire, tremuram de speranță, de bucurie, de teamă, de o îngrijorare care mă sufoca. Astfel încât drumul pe care mă conducea Leo părea nerăbdării mele aproape insuportabil de lung, căci a trebuit să mi urmez călăuza vreme de peste două ceasuri pe cele mai ciudate și, mi s a părut mie, cele mai capricioase căi ocolite. De câte ori Leo m a lăsat să aștept îndelung în fața unei biserici în care el intrase să se roage, s a oprit adâncit în contemplare, un timp care mie mi s a părut nesfârșit, în fața vechii primării, povestindu mi cum fusese ea întemeiată în secolul al cincisprezecelea de către un membru ilustru al Confreriei, și oricât de neobosit, zelos și ferm i ar fi fost mersul, eu m am zăpăcit cu totul din pricina ocolișurilor, învăluirilor și zigzagurilor, pe care el găsea de cuviință să le descrie în vreme ce se apropia de ținta lui. Drumul care ne costase o dimineață întreagă s ar fi putut parcurge, la fel de bine, într un sfert de oră.
În cele din urmă, m a condus într o străduță somnoroasă de la marginea orașului și într o clădire foarte mare și tăcută, arătând pe dinafară ca un imobil masiv cu birouri sau un muzeu. La început n am zărit pe nicăieri picior de om, coridoarele și casele scărilor se căscau pustii și sunau cu ecou sub pașii noștri. Leo începu să caute pe culoare, scări și în holuri. Odată deschise cu băgare de seamă o ușă înaltă, prin care se putea privi interiorul încărcat al unui atelier de pictură, în fața unui șevalet stătea, numai în cămașă, pictorul Klingsor — o, câți ani nu mai văzusem acest chip iubit! Însă n am cutezat să l salut, încă nu era momentul, eram așteptat, mi se ceruse să mă prezint. Klingsor nu ne arătă prea multă atenție; dădu din cap spre Leo, pe mine nu mă observă sau nu mă recunoscu și, fără un cuvânt, cu un gest prietenos dar hotărât ne invită să ieșim, nepermițând să fie deranjat în timp ce lucra.
În sfârșit, sus de tot, în imensa clădire, am pătruns într o mansardă unde mirosea a hârtie și carton și unde în lungul pereților, pe multe sute de metri, se înșirau încremenite uși de dulapuri, cotoare de cărți și pachete de dosare: o arhivă gigantică, o cancelarie uriașă. Nimeni nu se ocupa de noi, toți își vedeau de treburi fără zgomot, eu am avut sentimentul că din acest loc e guvernat, sau cel puțin înregistrat și supravegheat întreg pământul, împreună cu bolta cerească. Mult timp am rămas în așteptare, pe lângă noi treceau grăbiți în toate părțile, fără zgomot, având în mână fișe și cote de catalogare, numeroși funcționari ai arhivei și bibliotecari, se așezau și se urcau scări, se mișcau precaut și silențios lifturi și mici cărucioare pe rotile. În cele din urmă, Leo începu să cânte. Ascultam cu emoție melodia, cândva îmi fusese atât de familiară, era unul din imnurile Confreriei noastre.
Cântecul a făcut ca totul să se pună în mișcare. Funcționarii se retraseră, sala se alungi până în depărtări vagi, în vastul peisaj al arhivei din fundal lucrau, minusculi și ireali, oamenii cei harnici, dar spațiul din apropierea noastră deveni larg și liber, sala crescu solemn, în mijlocul ei se găseau o mulțime de scaune ordonate sever și, parte venind din fundal, parte prin numeroasele uși ale încăperii, își făcură apariția mulții Aleși, îndreptându se fără grabă spre scaune și așezându se pe ele, unul după altul. Șirurile de scaune se umplură încet, unul câte unul, întreaga alcătuire urca în trepte, încheindu se sus cu un tron înalt pe care nu stătea încă nimeni. Sanhedrinul solemn se umplu până la acel tron, Leo mă privi, ochii lui mă îndemnau la răbdare, tăcere și respect, și se pierdu printre cei mulți, acolo de față, dispăru pe neașteptate, și nu l mai puteam zări. În schimb am văzut ivindu se ici și colo, printre Aleșii adunați la Înaltul Scaun, chipuri cunoscute, grave sau zâmbitoare, am văzut chipul lui Albertus Magnus, al luntrașului Vasudeva, al pictorului Klingsor și ale altora.
În sfârșit se făcuse liniște și Împuternicitul păși înainte. Eu stăteam singur și mărunt la picioarele Înaltului Scaun, pregătit pentru orice, plin de o teamă profundă, însă totodată de o profundă acceptare a ceea ce urma să se întâmple și să se hotărască aici.
Vocea Împuternicitului răsună limpede și calmă în cuprinsul sălii. „Autoînvinuirea unui confrate dezertor", l am auzit anunțând. Îmi tremurau genunchii. Viața mea era în joc. Dar era bine astfel, acum totul avea să fie pus în ordine. Împuternicitul vorbi mai departe:
„Vă numiți H.H.? Ați luat parte la marșul prin Suabia superioară, la serbarea de la Bremgarten? Ați dezertat îndată după Morbio Inferiore? Mărturisiți intenția de a scrie o istorie a călătoriei spre Soare Răsare? Considerați că sunteți împiedicat în proiectul dumneavoastră de jurământul de a păstra tăcere asupra tainelor Confreriei?"
Am răspuns cu „da" la toate întrebările, una după alta, chiar și la cele de neînțeles și înspăimântătoare.
N a durat mult, până când Aleșii s au pus de acord prin șoapte și gesturi, apoi Împuternicitul ieși din nou în față și vesti:
„Autoînvinuitul este autorizat de către noi să dezvăluie public orice lege și orice taină a Confreriei, pe care le cunoaște. În afară de aceasta, i se pune la dispoziție pentru activitatea sa întreaga arhivă a Confreriei."
Împuternicitul se retrase. Aleșii se răspândiră și dispărură iarăși, parte în adâncimea încăperii, parte prin ieșirile ei; în spațiul imens se făcu o liniște desăvârșită. Am privit cu teamă împrejur, pe unul din birouri, chiar în fața mea, am văzut niște foi de hârtie, mi s a părut că le știam și, luându le în mână, am recunoscut în ele lucrarea mea, progenitura care mi dădea atâta bătaie de cap, manuscrisul început de mine. „Istoria călătoriei spre Soare Răsare, consemnată de H.H.", stătea scris pe coperta albastră. M am repezit s o deschid, am parcurs paginile sărace, acoperite cu un text înghesuit, cu multe ștersături și corecturi, le am citit dintr o răsuflare, plin de poftă de lucru și de sentimentul că acum, în sfârșit, având înalta încuviințare, chiar susținere, îmi voi putea duce până la capăt însărcinarea. Gândindu mă că nici un jurământ nu mi mai închidea gura, gândindu mă că puteam dispune de arhivă, de acest tezaur incomensurabil, însărcinarea mea îmi părea mai importantă și mai înălțătoare decât o socotisem vreodată.
Totuși, pe măsură ce avansam cu lectura paginilor redactate de mine, manuscrisul îmi plăcea din ce în ce mai puțin, ba nici chiar în cele mai deznădăjduite momente trăite până acum nu mi apăruse atât de nefolositor și de fals ca în clipa de față. Totul părea atât de confuz și de neghiob, înlănțuirile cele mai clare fuseseră deformate, lucrurile realmente indispensabile — omise, o sumedenie de amănunte secundare și fără însemnătate — împinse cu sila în față! Trebuie neapărat s o iau de la început. Citind astfel manuscrisul, m am văzut obligat să tai o frază după alta și fiecare frază pe care o tăiam se fărâmița pe hârtie, literele clar desenate, ascuțite, se răsfirau, devenind fragmente de forme jucăușe, linii și puncte, cercuri, floricele, steluțe, iar paginile s au acoperit ca niște tapete cu împletituri ornamentale grațioase și absurde. Curând, din textul meu nu mai rămase nimic, în schimb aveam la îndemână multă hârtie nescrisă pentru lucrarea mea. Mi am adunat gândurile. Mi am lămurit situația: firește că, mai înainte, o expunere dezinvoltă și limpede nu mi fusese posibilă, deoarece totul stătea în legătură cu tainele, a căror dezvăluire îmi era interzisă prin jurământul Confreriei. Atunci recursesem la soluția de a renunța la o relatare istorică obiectivă și, făcând abstracție de conexiunile, scopurile și intențiile majore, mă limitasem pur și simplu la evenimentele trăite de mine personal. Dar s a putut constata la ce duce aceasta. Acum, dimpotrivă, nu mi se mai impunea legea tăcerii și nici un fel de îngrădiri și, pe deasupra, inepuizabila arhivă îmi era deschisă.
Era limpede: chiar dacă munca mea de până acum nu s ar fi dizolvat în acea ornamentație, eu trebuia să iau totul din nou de la capăt, să argumentez din nou, să structurez din nou. Am luat hotărârea să deschid cu o istorie sumară a Confreriei, a întemeierii și fundamentelor ei. Cartotecile necuprinse, uriașe, care măsurau kilometri și se aflau pe toate mesele, estompându se în fundul sălii, în depărtare și crepuscul, aveau să mi dea fără îndoială răspuns la orice întrebare.
Deocamdată m am decis să pun arhivei câteva întrebări de sondaj, trebuia doar să mă deprind a lucra cu acest aparat gigantic. Firește că, înainte de orice altceva, am căutat epistola Confreriei.
„Epistola Confreriei — spunea cartoteca — vezi compartimentul Hrisostom, ciclul V, strofa 39, 8." Perfect, am găsit parcă de la sine compartimentul, ciclul, strofa, arhiva era minunat ordonată. Iar acum țineam în mână epistola Confreriei! Că n o voi putea citi, bineînțeles, la asta trebuia să mă aștept. Și într adevăr, n am putut s o citesc! Era scrisă, mi s a părut, cu litere grecești, iar grecește înțelegeam într o oarecare măsură, însă, pe de o parte, era un scris extrem de arhaic, neobișnuit, ale cărui semne, cele mai multe, în ciuda aparentei lor clarități, îmi rămâneau ilizibile, iar pe de altă parte textul părea să fi fost compus într un dialect sau un limbaj ocult al adepților, din care eu înțelegeam numai rareori un cuvânt, pe departe, prin asocieri și analogii. Dar încă nu mă lăsam descurajat. Chiar dacă scrisoarea rămânea de necitit, totuși semnele ei răscoleau în mine imagini vii, amintiri de odinioară, mai cu seamă îl aveam iarăși în fața ochilor, atât de deslușit, încât aș fi putut să l ating cu mâna, pe prietenul meu Longus, așa cum ședea în grădină, în întunericul nopții, și scria litere grecești și ebraice, iar literele se preschimbau în păsări, dragoni și șerpi, pierzându se în noapte.
Răsfoind cartoteca, mi am dat seama cu un fior de abundența materialului care mă aștepta. Am întâlnit câte un cuvânt familiar, câte un nume binecunoscut. Am întâlnit, tresărind, și propriul meu nume, dar nu m am încumetat să consult arhiva în legătură cu el — cine ar suporta să afle sentința pronunțată asupra sa de un tribunal atoateștiutor? În schimb am găsit, de pildă, numele pictorului Paul Klee, cu care făcusem cunoștință în călătorie și care era prietenul lui Klingsor. I am căutat cota în arhivă. Acolo am descoperit o plăcuță de aur emailat, ce părea a fi străveche, având pictat sau gravat pe ea un trifoi, iar dintre foile sale, una reprezenta o corabie albastră cu pânze, a doua — un pește cu solzii multicolori, însă a treia arăta ca un formular de telegramă, pe care stătea scris:

Albastru ca zăpada e,
La fel de Paul, cum e Klee.

Pătruns de o melancolică bucurie, am citit și despre Klingsor, despre Longus, despre Max și Tilli, de asemenea n am rezistat ispitei de a afla mai multe despre Leo. Pe fișa lui Leo scria:

Cave!
Arhiepisc. XIX. Diacon. D. VII
cornu Ammon. 6
Cave!

Avertismentul „cave", de două ori prezent, a avut efect asupra mea, astfel încât nu m am simțit în stare să explorez mai departe acest secret. Cu fiecare nouă încercare însă, am început să mi dau tot mai bine seama ce bogăție nemaivăzută de material, de cunoaștere, de formule magice cuprindea această arhivă. Ea cuprindea, mi se părea mie, pur și simplu întreaga lume.
După ocoluri în multe domenii ale cunoașterii, din care m am întors plin de fericire sau tulburat, am revenit de câteva ori la fișa „Leo", cu o curiozitate ce sporea tot mai aprig. Îndoitul „cave" m a intimidat de fiecare dată. Dar, scotocind într o altă casetă cu fișe, mi a căzut sub ochi cuvântul „Fatme" cu următoarele adnotări:

princ. orient. 2
noct.mill. 983
hort. delic. 07

Am căutat și am găsit locul din arhivă. Se afla acolo un medalion micuț, ce se putea deschide, iar în interior avea o miniatură, portretul unei prințese de o frumusețe răpitoare, care mi a amintit într o clipă de toate nopțile, o mie și una, de toate basmele anilor mei de tinerețe, de toate visele și dorințele acelui timp glorios, când, pentru a călători până la Fatme, în Orient, îmi absolvisem noviciatul și cerusem să fiu primit în Confrerie. Medalionul era înfășurat într o mică năframă violetă, subțire ca pânza de păianjen, am mirosit o, ea păstra mireasma nespus de îndepărtată și delicat ireală a prințesei și a acelui tărâm al Soarelui Răsare. Și, inspirând acest parfum fermecat, îndepărtat și diafan, m a copleșit dintr o dată, înțelegerea: în ce vrajă dătătoare de fericire fusesem învăluit în vremea aceea, când pornisem în pelerinaj către răsărit, cum pelerinajul a fost zădărnicit de obstacole perfide și, în fond, necunoscute, cum vraja s a risipit apoi tot mai mult și ce pustiu, câtă luciditate și disperare deșartă m au însoțit de atunci, au fost aerul pe care l am respirat, hrana și băutura mea! Nu mai puteam să văd nici năframa, nici portretul, atât de des era vălul lacrimilor care îmi împăienjeniseră ochii. Ah, astăzi, simțeam eu, portretul prințesei arabe n ar mai fi fost de ajuns ca să mă facă invulnerabil în fața lumii și a infernului, transformându mă în cavaler și cruciat, astăzi ar fi nevoie de alte farmece, mai puternice. Dar ce dulce, cât de nevinovat, cât de sacru fusese acel vis care îmi călăuzise tinerețea, care făcuse din mine un cititor de basm, un muzicant, un novice și mă adusese până la Morbio! Un freamăt m a trezit din cugetare, spațiul cu profunzimi nesfârșite ale arhivei mă privea neliniștitor din toate părțile. Un nou gând, o nouă durere mă săgetă, ca o scăpărare de fulger: istoria acestei Confrerii voisem s o scriu eu, nerodul, eu, care dintre milioane de documente, volume, imagini, simboluri ale arhivei, nu eram în stare să descifrez sau să înțeleg nici măcar a mia parte! Nimicit, nespus de stupid, nespus de ridicol, neînțelegându mă eu însumi pe mine, uscat și adus la micimea unui fir de praf, m am văzut stând în mijlocul acestor lucruri cu care mi se îngăduise să mă joc puțin, ca să pot simți ce însemna Confreria și ce însemnam eu.
Prin multele uși intrară Aleșii, în număr nesfârșit, pe unii i am putut recunoaște încă prin perdeaua de lacrimi. L am recunoscut pe Jup, magicianul, l am recunoscut pe arhivarul Lindhorst, pe Mozart, deghizat în Pablo. Strălucita adunare era instalată pe multele rânduri de scaune ce se înălțau spre adâncul sălii și se îngustau mereu, urcând; deasupra tronului înalt, așezat chiar în vârf, am văzut scânteind un baldachin de aur.
Împuternicitul păși înainte și anunță:
„Confreria este pregătită să pronunțe prin Aleșii săi sentința asupra autoînvinuitului H., care s a simțit chemat să păstreze tăcerea asupra unor taine ale Confreriei și care acum și a dat seama cât de aberantă și de ofensatoare fusese intenția sa de a scrie istoria unei călătorii ce i a întrecut puterile și istoria unei Confrerii, în existența căreia nu mai credea și față de care își călcase credința."
Se întoarse către mine și strigă cu vocea lui clară, de herald:
„Autoînvinuit H., ești de acord să recunoști autoritatea acestui tribunal și să te supui judecății sale?"
„Da", am răspuns eu.
„Autoînvinuit H., continuă el, ești de acord să fii judecat de tribunalul Aleșilor neprezidat de Alesul Aleșilor, sau ceri să fii judecat de însuși Alesul Aleșilor?"
„Sunt de acord, am spus, cu judecata Aleșilor, fie că sunt prezidați de Alesul Aleșilor, fie că nu."
Împuternicitul a vrut să dea un răspuns. Dar atunci s a făcut auzit din cea mai îndepărtată profunzime a sălii un glas blând:
„Alesul Aleșilor e dispus să rostească sentința el însuși."
Sunetul acestui glas blând a deșteptat în mine fiori stranii. Din adâncul și depărtarea acelui spațiu, dinspre orizonturile de pustietate ale arhivei, venea un bărbat, pășind fără grabă, avea mersul ușor și liniștit, veșmântul lui scânteia de aur, el se apropia în tăcerea întregii adunări, iar eu i am recunoscut mersul, i am recunoscut mișcările, i am recunoscut în cele din urmă și fața. Era Leo. Îmbrăcat în odăjdii solemne și somptuoase, ca un papă, el urcă printre rândurile Aleșilor, îndreptându se către Înaltul Scaun. Ca o minunată floare exotică își purta splendoarea podoabelor în sus pe trepte, iar fiecare șir de Aleși pe lângă care trecea se ridica să l salute. Cu grijă, cu umilință, slujind, astfel purta el strălucitoarea sa demnitate, cu umilință, așa cum un papă sau un patriarh cucernic își poartă însemnele.
Stăteam profund subjugat și pătruns în așteptarea sentinței sale, pe care eram gata s o primesc cu umilință, indiferent dacă avea să mi aducă osânda sau grațierea; la fel de profund mă emoționa și mă impresiona faptul că Leo, cărăușul și servitorul de odinioară, era cel ce se afla acum în fruntea întregii Confrerii și se declarase dispus să pronunțe sentința asupra mea. Dar cu mult mai impresionat încă, mai uimit, mai consternat și mai fericit eram din pricina marii descoperiri a acestei zile: Confreria dăinuia, cu desăvârșire neclintită și ca întotdeauna puternică, nu Leo și nu Confreria mă abandonaseră pe mine, ci doar eu fusesem atât de slab și de necugetat, încât, trăgând concluzii greșite din propriile mele trăiri, să mă îndoiesc de Confrerie, să consider eșuată călătoria spre Soare Răsare și să mă socot pe mine însumi supraviețuitorul și cronicarul unor evenimente încheiate și epuizate, în vreme ce eu nu eram altceva decât un fugar, un om care își călcase datoria de credință, un dezertor. Găseam cutremurare și fericire în această revelație. Stăteam mărunt și umilit la picioarele Înaltului Scaun, unde fusesem cândva acceptat ca membru în Confrerie, unde mi se confirmase cândva încheierea noviciatului, încredințându mi se inelul Confreriei și, întocmai ca servitorul Leo, fusesem trimis în călătoria spre Soare Răsare. Iar în vârtejul acestor gânduri inima Îmi fu împovărată de un nou păcat, de o nouă neglijență, o nouă rușine: nu mai aveam inelul Confreriei, îl pierdusem și nici măcar nu știam când și unde, până astăzi nici măcar nu mi dădusem seama de lipsa lui!
În acest timp, Alesul Aleșilor, Leo cel înveșmântat în aur, începu a vorbi cu glasul lui frumos și blând; blânde și aducătoare de fericire coborau cuvintele lui spre mine, blânde și aducătoare de fericire ca lumina soarelui.
„Autoînvinuitul, mi se vorbi de pe înaltul tron, a avut prilejul să se elibereze de unele din erorile sale. Multe lucruri pledează contra lui. Poate fi de înțeles și lesne de iertat faptul că a fost necredincios Confreriei, că i a atribuit propria sa vină și rătăcire, că s a îndoit de perpetuarea ei în timp, că a avut ciudata ambiție de a dori să devină istoricul Confreriei. Toate acestea nu cântăresc greu. Ele sunt, autoînvinuitul să mă ierte pentru acest cuvânt, doar prostiile unui novice. Pentru a le șterge va fi de ajuns să zâmbim pe seama lor."
Mie mi se luase o piatră de pe inimă și printre șirurile sublimei adunări trecu adierea unui surâs. Faptul că păcatele mele cele mai grele, chiar și convingerea mea smintită că această Confrerie n ar mai exista și că eu aș fi fost cel din urmă ce i a rămas fidel, erau privite de Alesul Aleșilor numai ca niște „prostii", niște copilării, însemna o imensă ușurare și totodată îmi arăta, în modul cel mai sever cu putință, care mi era locul.
„Însă, vorbi mai departe Leo, și acum glasul lui blând căpătă o nuanță mâhnită și gravă, acuzatului i se pot imputa cu drept temei alte păcate, mult mai grele, iar cel mai rău lucru este acela că pentru aceste păcate el nu ni se înfățișează aici ca autoînvinuit, ci despre aceste păcate pare să nu știe absolut nimic. El regretă profund că a ofensat Confreria în gândurile sale, nu și poate ierta că a fost incapabil să vadă în servitorul Leo pe judecătorul suprem Leo și e pregătit să înțeleagă amploarea infidelității sale față de Confrerie. Dar în timp ce a luat prea mult în serios aceste păcate comise cu gândul și rătăcirile sale și înțelege abia în clipa aceasta, cu ușurare, că ele pot fi anulate printr un zâmbet, el uită cu toată încăpățânarea adevăratele sale greșeli, al căror număr este legiune, fiecare din ele fiind destul de însemnată ca să merite o pedeapsă grea."
Inima mi se zbătu cu spaimă în piept. Leo se întoarse către mine:
„Învinuit H., mai târziu vei izbuti să ți vezi în totalitate greșelile și ți se va arăta și pe ce cale poți să le eviți pe viitor. Numai pentru a ți arăta cât de puțină înțelegere ai în acest moment pentru starea dumitale, te întreb: îți amintești de drumul prin oraș în tovărășia servitorului Leo, care venise în chip de curier, ca să te aducă în fața Înaltului Scaun? — Da, îți amintești. Și îți amintești cum am trecut pe lângă primărie, pe lângă biserica Sf. Paul, pe lângă catedrală și cum servitorul Leo a intrat în catedrală, ca să îngenuncheze puțin și să se roage, și cum dumneata nu numai că ai renunțat să intri cu el și să spui o rugăciune, contravenind astfel punctului patru din jurământul Confreriei, dar ai rămas afară nerăbdător și plictisit, așteptând să se termine acea incomodă ceremonie, care dumitale ți se părea într atât de prisos, care pentru dumneata nu era decât o neplăcută punere la încercare a nerăbdării dumitale egoiste? Da, îți amintești. Chiar numai prin felul cum te ai purtat la intrarea în catedrală ai încălcat în picioare toate cerințele fundamentale și tradițiile Confreriei. Ai desconsiderat religia, ai disprețuit un confrate, te ai împotrivit și te ai sustras unui prilej și unei invitații la meditație și concentrare. Păcatul ar fi de neiertat, dacă n ar exista în sprijinul dumitale unele circumstanțe atenuante." Acum mă atinsese în plin. Acum se punea în discuție totul, nu numai lucrurile fără însemnătate, nu numai prostiile. Avea mai mult decât dreptate. Mă lovise de a dreptul în inimă.
„Nu vom enumera toate greșelile învinuitului, continuă Alesul Aleșilor, el nu trebuie judecat după litera legii și noi știm bine că nu este nevoie decât de un avertisment din partea noastră pentru a trezi conștiința învinuitului și a face dintr însul un autoînvinuit plin de căință.
Oricum, autoînvinuit H., îți voi recomanda să supui tribunalului conștiinței dumitale și alte fapte pe care le ai comis. Trebuie să ți amintesc seara când l ai căutat pe servitorul Leo și i ai cerut să te recunoască drept membru al Confreriei, deși era imposibil, câtă vreme dumneata însuți te ai făcut în asemenea măsură de nerecunoscut, ca membru al Confreriei? Trebuie să ți amintesc de unele lucruri pe care dumneata însuți le ai povestit servitorului Leo? De viața deznădăjduită, stupidă, mărginită, sinucigașă, pe care ai dus o de ani de zile?
Și încă ceva, confrate H., nu am voie să trec sub tăcere. Tot ce se poate, ca în seara aceea servitorul Leo să te fi nedreptățit cu felul lui de a gândi despre dumneata. Să presupunem că așa este. Servitorul Leo a fost poate puțin prea sever, puțin prea cerebral, poate că n a avut suficientă indulgență, suficient umor față de dumneata și starea dumitale. Însă există instanțe mai înalte și judecători mai puțin supuși greșelii decât servitorul Leo. Cum ai fost judecat de acea vietate, învinuit? Îți amintești de câinele Necker? Îți amintești de refuzul și condamnarea pe care le a pronunțat asupra dumitale? El e incoruptibil, nu e parte implicată, nu e membru al Confreriei."
Făcu o pauză. Da, câinele Necker! Sigur el mă refuzase și mă condamnase. Am spus „da". Sentința îmi fusese dată încă de câinele lup, încă de mine însumi.
„Autoînvinuit H.", vorbi Leo din nou, iar acum, venind din splendoarea aurită a odăjdiilor și din baldachinul său, vocea îi suna la fel de rece, de clară și de pătrunzătoare ca vocea comandorului, apărut în ultimul act la ușa lui Don Juan. „Autoînvinuit H., m ai ascultat, ai spus «da». Ai pronunțat deja, presupunem noi, sentința asupra dumitale."
„Da, am rostit eu cu glas scăzut, da."
„Sentința pe care ai pronunțat o asupra dumitale este, presupunem noi, una de condamnare?"
„Da", am șoptit eu.
Și iată că Leo se ridică de pe tron, întinzând brațele într un gest plin de blândețe.
„Mă adresez acum vouă, Aleșilor. Ați auzit. Cunoașteți prin ce a trecut confratele H. E o cale a destinului ce nu vă este străină, unii dintre voi au trebuit s o străbată. Învinuitul n a știut încă până în acest ceas, ori n a putut să creadă cu adevărat, că această cădere și rătăcire a sa a fost o încercare. El n a cedat multă vreme. A îndurat multă vreme să nu mai știe nimic de existența Confreriei, să rămână singur și să vadă nimicite toate lucrurile în care crezuse. Dar în cele din urmă nu s a putut ascunde și eschiva mai departe, suferința lui a devenit prea mare și voi cunoașteți asta, îndată ce suferința e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui până la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înțelege și justifica existența omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieții cu virtutea, cu dreptatea, cu rațiunea și de a răspunde exigențelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea — cei ce s au trezit. Învinuitul H. nu mai e copil și încă nu s a trezit pe deplin. Se află în viitoarea deznădejdii. Va merge prin ea până la capăt și astfel își va absolvi al doilea noviciat. Îi urăm din nou bun venit în Confreria al cărei sens el nu mai cutează acum să creadă că l ar înțelege. Îi înapoiem inelul pierdut, pe care servitorul Leo l a păstrat pentru el."
Împuternicitul se și apropiase, aducându mi l, m a sărutat pe obraz și mi a pus inelul pe deget. Și, îndată ce l am zărit, îndată ce i am simțit pe deget răceala metalului, mi am și adus aminte o mie de lucruri, o mie de scăpări cu totul de neînțeles. Înainte de toate mi am adus aminte că inelul poartă patru pietre, așezate la distanțe egale una de alta și că e o lege a Confreriei și face parte din legământ ca, măcar o dată pe zi, să răsucești încet inelul pe deget și, la fiecare din cele patru pietre, să rostești în gând unul din cele patru precepte fundamentale, cuprinse în jurământ. Eu nu numai că pierdusem inelul, fără să i observ cel puțin lipsa, dar în toți acești ani înspăimântători nici nu mai pronunțasem cele patru precepte de bază și nu mi amintisem de ele. Am încercat pe loc să le recit în gând. Le presimțeam, ele se aflau încă undeva în mine, îmi aparțineau, așa cum unui om îi aparține un nume care îi va veni pe buze în următorul moment, însă în clipa prezentă nu vrea să se lase găsit. Nu, în mine domnea tăcerea, nu eram în stare să spun regulile, uitasem textul. Le uitasem, vreme de mulți ani nu mă mai condusesem după ele și nu le mai respectasem cu sfințenie — și, cu toate acestea, mă putusem considera un membru fidel al Confreriei!
Văzându mă consternat și copleșit de rușine, Împuternicitul mă bătu încetișor pe braț ca să mă liniștească. Iar în acest timp l am auzit pe Alesul Aleșilor vorbind din nou:
„Învinuit și autoînvinuit H., ești achitat. Trebuie totodată să ți aduc la cunoștință că fratele achitat într un asemenea proces are datoria de a intra în ceata Aleșilor, ocupând unul dintre aceste scaune, după ce va fi trecut o probă de credință și supunere. Proba este liber să și o aleagă. Răspunde acum, frate H., la întrebările mele. Ești gata să ți pui la încercare credința, îmblânzind un câine rău?"
M am tras înapoi, cuprins de spaimă.
„Nu, n aș putea", am exclamat, apărându mă.
„Ești gata și de acord ca, la porunca noastră, să arzi neîntârziat arhiva Confreriei, așa cum Împuternicitul arde acum o parte din ea în fața ochilor tăi?"
Împuternicitul păși înainte, vârî amândouă mâinile în cartotecile desăvârșit ordonate, le scoase pline de fișe, multe sute de fișe, pe care apoi, spre groaza mea, le arse deasupra unei tăvi cu cărbuni aprinși.
„Nu, m am apărat eu, n aș putea nici asta."
„Cave, frater, strigă înspre mine Alesul Aleșilor, ia seama, frate nechibzuit! Am început cu sarcinile cele mai ușoare, pentru care ai nevoie de cea mai puțină credință. Fiecare din sarcinile ce vor urma după ele va fi tot mai grea și mai grea. Răspunde: ești gata și de acord să întrebi arhiva noastră ce știe despre propria ta persoană?"
Am înghețat și mi s a părut că mi pierd răsuflarea. Dar înțelesesem: întrebările vor deveni, una după alta, din ce în ce mai grele, nu exista cale de scăpare, decât într un rău mai mare decât cel prezent. Stând în fața lor în picioare și respirând greu, am spus „da".
Împuternicitul mă conduse până la mesele la care se aflau sutele de cartoteci, am căutat și am găsit litera H, am găsit numele meu și anume mai întâi pe al strămoșului meu, Eoban, care fusese de asemenea membru al Confreriei, cu patru sute de ani în urmă, după numele lui venea al meu cu trimiterea:

Chattorum r. gest. XC. civ. Calv. infid. 49

Fișa îmi tremura în mână. În acest timp, Aleșii s au ridicat unul câte unul de pe scaunele lor, mi au întins mâna, m au privit drept în ochi, apoi fiecare din ei s a îndepărtat, sala Înaltului Scaun s a golit, cel din urmă a coborât de pe tronul său Alesul Aleșilor, mi a întins mâna, m a privit drept în ochi, zâmbind cu zâmbetul său episcopal, de slujitor cucernic, și a ieșit din sală cel din urmă.
După plecarea lor am rămas singur, cu fișa în mâna stângă, trimis să cer răspunsul arhivei.
N am găsit în mine destulă putere ca să fac fără zăbavă pasul, întrebând arhiva despre mine. Stăteam în sala pustie, amânam clipa și priveam casetele cu fișe, dulapurile, nișele și cabinetele înșiruindu se până departe, o însumare a tuturor lucrurilor demne de a fi știute, ce vor exista pentru mine vreodată. Atât din teama de a mi vedea propria fișă cât și din dorința înflăcărată de cunoaștere, mi am acordat un mic răgaz în privința problemei mele personale, permițându mi înainte de asta să mai aflu câte ceva din lucrurile importante pentru mine și pentru istoria călătoriei spre Soare Răsare. Deși, de fapt, știam de mult că această istorie a mea era deja condamnată și înmormântată și că n o voi scrie nicicând până la sfârșit. Totuși eram nespus de curios.
Într una dintre cartoteci am zărit o fișă prost așezată, ieșind în afară, oblic, dintre celelalte. M am apropiat, am scos fișa, pe ea scria:

Morbio Inferiore.

Nici un alt titlu n ar fi putut numi mai lapidar și mai exact sâmburele intim al curiozității mele. Cu o ușoară bătaie de inimă am căutat locul în arhivă. Era un compartiment umplut cu destul de multe hârtii. Deasupra se afla copia unei descrieri a defileului de la Morbio, extrasă dintr o carte italienească veche. Apoi o filă, format in cvarto, cu scurte informații despre rolul jucat de Morbio în istoria Confreriei. Toate informațiile se refereau la călătoria spre Soare Răsare și anume la etapa și la grupa din care făcusem parte și eu. Grupa noastră, era notat aici, își urmase drumul până la Morbio, unde fusese supusă unui examen pe care nu reușise să l treacă: dispariția lui Leo. Deși ar fi trebuit să urmăm regulile Confreriei, deși existau instrucțiuni chiar și pentru cazul când vreuna din grupele Confreriei ar fi rămas fără Conducători, iar acest lucru ne fusese bine băgat în cap înainte de plecarea în călătorie, totuși, din momentul când s a descoperit lipsa lui Leo, întreaga noastră grupă își pierduse cumpătul și credința, căzuse pradă îndoielilor și controverselor inutile, iar la sfârșit, ca o negare totală a spiritului Confreriei, se fracționase în grupulețe și se dezmembrase. Acest comentariu despre catastrofa de la Morbio nu mă mai putea surprinde foarte mult. În schimb am fost uimit la culme de ceea ce am putut citi în continuare despre dezmembrarea grupei noastre. Căci nu mai puțin de trei dintre noi, confrații, încercaseră să redacteze o istorie a călătoriei noastre și o relatare a evenimentului de la Morbio. Unul din aceștia trei eram eu, iar în compartimentul respectiv al arhivei se afla și o copie curată a manuscrisului meu. Pe ceilalți doi i am parcurs cu cele mai ciudate simțăminte. În fond, ambii autori nu consemnau întâmplările acelor zile foarte diferit de modul cum o făcusem și eu și, totuși, cât de diferit suna textul lor pentru mine! La unul din ei am citit:
„Absența servitorului Leo a fost cea care ne a dezvăluit, brusc și nemilos, abisurile de discordie și de confuzie ce sfâșiau coeziunea noastră, până atunci în aparență atât de solidă. Este adevărat că unii dintre noi au știut ori au bănuit imediat că Leo nici nu suferise vreun accident, nici nu fugise, ci fusese rechemat în secret de conducerea Confreriei. Dar desigur că nici unul din noi nu și poate aminti altfel decât cu cea mai profundă căință și rușine ce slab ne am prezentat noi toți la acest examen. Îndată ce Leo ne a părăsit, credința și armonia noastră s au curmat; era ca și cum un spirit protector al casei ar fi plecat de lângă noi, ca și cum printr o rană nevăzută sângele roșu al vieții s ar fi scurs din grupa noastră. Au apărut mai întâi deosebiri de păreri, apoi controverse deschise pe marginea subiectelor celor mai insignifiante și mai penibile. Îmi aduc aminte, de pildă, cum atât de simpatizatul și merituosul nostru capelmaistru, violonistul H.H., a făcut pe neașteptate afirmația că dezertorul Leo ar fi luat cu sine, în sacul său de cărăuș, printre alte obiecte de valoare, străvechea și sacra epistolă a Confreriei, manuscrisul original al maestrului! Pe această temă s au purtat dezbateri zile întregi, cu toată seriozitatea. Interpretată simbolic, afirmația absurdă a lui H. era, ce i drept, în chip straniu plină de tâlc: lucrurile s au petrecut realmente astfel, ca și cum, o dată cu retragerea lui Leo, mica noastră grupă ar fi pierdut cu totul binecuvântarea Confreriei, legătura cu întregul. Un trist exemplu l a constituit tocmai acel muzician H.H. Fiind până la momentul Morbio Inferiore unul din confrații cei mai fideli și plini de credință, pe lângă aceasta simpatizat și ca artist, și, în pofida unor slăbiciuni de caracter, socotit drept unul din cei mai activi membri ai Confreriei, el a început acum să cadă îndelung pe gânduri, să aibă stări de deprimare și suspiciune, să devină intolerant, nervos, irascibil. Când în sfârșit, într o zi, a rămas în urmă în timpul marșului și n a mai fost de găsit, nimeni dintre noi n a propus să ne oprim, pentru a ne interesa de soarta lui, dezertarea era evidentă. Din păcate el n a fost singurul, astfel încât, până la urmă, din mica noastră grupă plecată în călătorie n a mai rămas nimic..."
La celălalt istoric am găsit acest pasaj:
„Ca vechea Romă o dată cu moartea lui Cezar sau ca ideea democrației mondiale o dată cu dezertarea lui Wilson, astfel s a prăbușit Confreria noastră o dată cu nefericita zi de la Morbio. În măsura în care se poate vorbi aici de vină și de răspundere, s au făcut vinovați de această prăbușire doi confrați, în aparență inofensivi: muzicianul H.H. și Leo, unul din servitori. Aceștia doi, până atunci adepți ai Confreriei, îndrăgiți și fideli, chiar dacă incapabili să i înțeleagă însemnătatea în configurația istoriei mondiale, aceștia doi au dispărut într o zi fără urmă, totodată făcând să dispară împreună cu ei unele obiecte de valoare și documente importante, aflate în posesia noastră, ceea ce ne obligă să tragem concluzia că acești doi ticăloși fuseseră cumpărați de inamici puternici ai Confreriei..."
Dacă memoria acestui cronicar era până într atât întunecată și falsificată, deși el își scria relatarea, în mod vizibil, cu maximă bună credință și având sentimentul că e perfect sincer — atunci cum rămânea cu valoarea propriilor mele însemnări? Dacă s ar fi descoperit încă zece relatări, provenite de la alți autori, despre Morbio, despre Leo și despre mine, probabil că toate zece s ar fi contrazis reciproc, unul suspectându l pe celălalt. Nu, ostenelile noastre istorice n aveau nici un rost, nu trebuiau continuate, nu trebuiau citite, cu cugetul împăcat le puteam lăsa să se acopere de praf în acest compartiment al arhivei.
Am simțit cum mă cuprind fiori de groază în fața a tot ce pesemne voi mai afla în acest ceas. Cum aluneca, se modifica și se schimonosea totul, dar absolut totul, în aceste oglinzi, cum se ascundea fața adevărului, batjocoritoare și de neatins, în spatele tuturor acestor relatări paralele și contradictorii, acestor legende! Unde se mai găsea adevărul, ce mai era credibil? Și ce mi va rămâne la sfârșit, atunci când voi afla ce știe arhiva despre mine însumi, despre propria mea persoană și istorie?
Trebuia să fiu pregătit pentru orice. Și dintr o dată n am mai suportat nesiguranța și teama așteptării, m am precipitat spre secțiunea Chattorum res gestae, mi am căutat subdiviziunea și cota și m am oprit în dreptul compartimentului inscripționat cu numele meu. Era o nișă și, trăgând la o parte perdeaua ce o acoperea, am constatat că nu conținea nimic scris. Nu conținea nimic altceva decât o figurină, o statuetă din lemn sau din ceară, în culori șterse, părând veche și degradată, putea să fi fost, după cum arăta, o zeitate sau un idol barbar, mi a părut complet de neînțeles la prima privire. Era o figurină compusă de fapt din două, care aveau spinarea comună. Un timp nu mi am luat ochii de la ea, dezamăgit și mirat. Apoi mi a atras atenția o lumânare fixată pe peretele nișei, într un sfeșnic de metal. Se găsea acolo și o brichetă, am aprins lumânarea, ciudata figură dublă îmi apăru acum luminată în plin.
Doar cu încetul mi se dezvălui. Doar cu încetul și treptat am început a bănui și după aceea a recunoaște ce încerca ea să reprezinte. Reprezenta un personaj, acela eram eu, iar acest portret al meu era neplăcut de firav și numai pe jumătate real, avea trăsăturile vagi și în întreaga sa înfățișare stăruia o impresie de instabilitate, fragilitate, de moarte sau de dorință de a muri, arăta oarecum ca o sculptură ce ar fi putut purta titlul „Vremelnicie", sau „Descompunere", sau ceva de felul acesta. Cealaltă figură, în schimb, cea contopită și devenită una cu a mea, înflorea în culori și forme vii și exact când am început să bănuiesc cui seamănă ea, anume lui Leo, servitorul și Alesul Aleșilor, am descoperit pe perete o a doua luminare și am aprins o și pe aceasta. Acum am văzut cum figurina dublă, ce îmi sugerase să mă gândesc la mine și la Leo, căpăta un aspect mai distinct și mai multă asemănare, dar în afară de aceasta am văzut că suprafața celor două figuri era străvezie și că se putea privi în interiorul lor, cum privești prin transparența unei sticle sau a unei vaze. Iar în interiorul figurilor am zărit mișcându se ceva, mișcându se încet, nesfârșit de încet, așa cum se mișcă un șarpe adormit. Se întâmpla ceva acolo, ceva ca o curgere sau o topire înceată, lină dar neîntreruptă, și anume ceva se topea sau se scurgea din imaginea mea în cea a lui Leo și mi am dat seama că imaginea mea se dăruia clipă de clipă tot mai mult lui Leo, se revărsa în el, hrănindu l și întărindu l. Cu timpul, așa se părea, întreaga substanță a unei imagini se va scurge în cealaltă și va rămâne una singură: Leo. El avea să crească, eu aveam să mă împuținez.
Pe când stăteam acolo privind și încercând să înțeleg ce priveam, mi a revenit în minte o scurtă convorbire, avută cândva cu Leo, în zilele sărbătorești de la Bremgarten. Vorbisem atunci despre faptul că personajele din operele poeților sunt îndeobște mai vii și mai adevărate decât făptura autorilor înșiși.
Lumânările arseră până la capăt și se stinseră, eu m am simțit cuprins de o infinită oboseală și poftă de somn, am plecat și m am dus să mi caut un loc unde să mă pot culca și să pot dormi.



.  | index








 
shim La maison de la litérature shim
shim
poezii  Recherche  Agonia.Net  

La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politique de publication et confidetialité

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites! .