agonia francais v3 |
Agonia.Net | Règles | Mission | Contact | Inscris-toi | ||||
Article Communautés Concours Essai Multimédia Personnelles Poèmes Presse Prose _QUOTE Scénario Spécial | ||||||
|
||||||
agonia Textes Recommandés
■ L'hiver
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-09 | [Ce texte devrait être lu en romana] | Inscrit à la bibliotèque par Camelian Propinatiu De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu fața ta răsari, În bolțile sub frunte lumină ochii mari Și părul blond în caier și umeri de zăpadă – În negru, gură – dulce, frumos o să-ți mai șadă! De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie, Atuncea tu îmbracă mătasă viorie. Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor, Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând, Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând. Când îmbli a ta haină de tine se lipește, Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește. De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat... Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi, Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi. Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd Atâta de frumoasă, atât de răpitoare, Atât – cum nu mai este o alta pe sub soare; Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci... Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger? O bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei, Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi Mai mult e pentru lume decât un trai deșert... Și încheierea vieți-mi: pe tine să te iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă De care nime-n lume, ah! nimeni nu întreabă. Și am visat odată să fiu poet... Un vis Deșert și fără noimă ce merit-un surâs De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un râu D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i. Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui. Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot, Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot. Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri. Frumseța ta divină, nemaigândită, sfântă Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă; Cu flori stereotipe, cu raze, diamante, Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante. O bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, marmură curată, o, înger, o, femeie, Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scântee, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i... Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi. Plângând cu-amărăciune , eu ochii să-mi închiz, Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie... Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui Și niciodată, Ana nu m'a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare... Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Și ea să-mi spuie rece: « Monsieur, ce ai mai scris?». La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma. Da, da!, să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt, Căci zâmbetul mai mult e ca viața-mi pe pământ. Să simți cum că natura își bate joc de noi: Ici-colo câte-un geniu – și preste tot gunoi. Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir Cum admiră cu ochii cei mari odat' Shakspeare. Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte; Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc Și eu, fire hibridă – copil făr' de noroc! Făr' de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător, O vorbă aruncată ironic – de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt, Ce viața-mi însoți-va de-acum pân-în mormânt? Sunt vrednic eu a cere – sunt demn să am mai mult? A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alții–un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag... Aceasta e menirea unui poet în lume? Pe valurile vremei, ca boabele de spume Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate? Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune... Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers. Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters Din lirica modernă – e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus Decât povești pe care Homer și alți autori Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma : Pe gândurile noastre, pe suflet s-a prins bruma Și tineri numa-n inimi vedem frumsețea vie, Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie... Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii. Astfel cu meșteșuguri din minte-ne – un pir – Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir. În capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip. Nu-i acea altă lume, a geniului rod, Căreia lumea noastră e numai un izvod... Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer? O, salahori ai penei, cu rime și descrieri Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri... Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul... În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul Cel rău al minții mele... și vremea este vama Unde a mea viață și-a arăta arama. «Să reproduci frumosul în forme» ne înveți: De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț... Dator e-omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el merit-un azil Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni Păreții de chilie și spună la minciuni... Da! ticălos e omul născut în alte vremi... Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi: Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși, Al veacului de mijloc blâstâmul e tovarăș. Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadență rară să sune trist din coadă Și-ntre-ofițerul țanțoș cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i ușoară. Pocnind în a lui haine, el place la neveste, Fecioara-nfiorată își zice: acesta este... Acesta da... Simțire tu ai și este dreaptă. Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă – Un corp frumos și neted te face să iubești, În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești. Doar nu ești tu, nebună S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună, Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncime În strofe o disface și o așază-n rime... Soldatul spune glume ușoare – tu petreci... Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine și-i ridică. El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică Privindu-te cu jale, oftează – un năuc... Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă duc Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez Și-n inima copilei de fel nu-naintez. Copil, copilul nu e ? voiește să petreacă. Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă? Ce-i zic Dumnezeire, și înger, stea și zeie, Când ea este femeie, și vrea a fi femeie? Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: – Aș vrea pe braț, aicea, tu capul tău să-l culci, Să mângâi a ta frunte, nefericit copil! Acest cuvânt, Divino, mai zi-l odată, zi-l. Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș. Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș: S-ajung o zi, în care, în strâmta mea chilie, Tu să domnești ca fiică, stăpână și soție Și-n ore de durere, când gândul mi-a fi veșted Să simt cum dulcea-ți mână se lasă pe-al meu creștet Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate, Să văd ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate... Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac, În care poezie și visuri sunt un fleac: Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale, Să fiu nemernic martor nefericirii tale. Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba: Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba. Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sânge: Nevoia este ghiața ce-amoru-n grabă-l stinge. ................................................... Visând astfel ia sama cu mine că petreci, Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci. Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc... De-un ceas tu caști în fața-mi – acuma-nsă dorești Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești, Idee! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț. Întorc spre tine capul, privesc fără de saț, Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc: – Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc! [1876] |
index
|
||||||||
La maison de la litérature | |||||||||
La reproduction de tout text appartenant au portal sans notre permission est strictement interdite.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politique de publication et confidetialité