"In ceea ce priveste ritualul poeziei, esential este cuvantul vazut, scris de mana sau tiparit; scoaterea cuvantului din zona sonora si fixarea lui in cea vizuala. (...) Ca vehicul poetic cuvantul scris tinde sa-si piarda proprietatile sintactice, integrandu-se unei morfologii pure, in care o propozitie, sau chiar o fraza intreaga are valoarea functionala a unui singur cuvant, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, in structura unei poezii, grupurile de cuvinte transporta un ce aparte, un supra-cuvant sau mai bine zis un necuvant. Ca o ipoteza de lucru vom folosi termenul de necuvant, necuvinte pentru a indica elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele, nenotionale si ambigue.(...) Fluxul comunicarii se ingusteaza ca o palnie spre cuvantul scris si se largeste ca o palnie din cuvantul scris. (De la emitator spre receptor)(...)
Caracterul profund particular al operei literare realizeaza contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte.(...) Ne izbeste asemanarea dintre substantive si nuclee. Dintre verbe si electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume si quante. Ne uluieste faptul ca aidoma atomilor diferiti, care au un numar anumit de valente, fiecare luat in parte, au un numar anumit de posibilitati sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fara sa aproximam prea mult, ca limbajul, cuvintele sunt umbra marita a materiei in constiinta."
(din "Fiziologia poeziei sau Despre durere")