Tacere, unde iti duci
cristalul tau aburit
de rasete si cuvinte,
si suspinele pomului?
Cum cureti, tacere,
roua cantecului
si sonorele pete
pe care mari indepartate
le lasa pe imacularea
senina a mantiei tale?
Ranile cine-ti inchide
cand peste campuri
vreo batrana fantana
darda inceata-si implanta
in cristalul tau urias?
Unde te duci daca-n amurg
te ranesc clopotele
si-ti sfarma incremenirea
stolurile de strigaturi
si marea larma-aurita
pravalita pe-albastri
munti hohotind?

Vantul iernii
iti sparge in tandari azurul,
si-ti taie dumbravile
tanguirea tacuta
a vreunui rece izvor.
Unde-ti asezi mainile
intalnesti ghimpele rasului
sau fierbintea izbitura
de barda a patimii.
Daca te duci catre astre
tiuitul solemn
al pasarilor albastre
rupe marele echilibru
din ascunsul tau craniu.

Fugind de sunet,
tu insusi sunetul esti,
spectru al armoniei,
fum de tipat si cantec.
In noptile intunecate
tu vii sa ne spui
cuvantul nemarginit,
fara suflare si buze.
Sfredelita de stele
si coapta de muzica,
unde iti duci, tacere,
durerea extraumana,
durerea de-a fi prizoniera
in capcana de sunete,
acum, cand pe vecie iti este
izvorul tau sfant infundat?

Tulburi de ganduri
azi undele tale tarasc
cenusa sonora,
durerea de-odinioara.
Ecourile tipetelor
ce s-au dus pe vecie.
Zgomotul indepartat al
marii, mumificat.

Daca Iehova a adormit,
urca la tronu-i stralucitor
sparge-i in cap
un luceafar stins
si sfarseste definitiv
cu muzica eterna,
armonia sonora
a luminii si, intre timp,
intoarce-te la obarsia ta,
unde in noaptea eterna,
inainte de Dumnezeu si de timp,
izvorai linistita.