De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile?
Dacă tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am incepe să-ncercăm în lupta dreaptă
A turna in formă nouă limba veche si-nteleaptă?
Acea tainică simtire, care doarme-n a ta harfă
În cuplete de teatru s-o desfaci cape o marfă,
Când cu sete cauti forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? --
Însă tu îmi vei răspunde că e bine că în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbatilor din tară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Si dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. --
Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântati în cafenele si fac zgomot în saloane;
Iar cărările viertii fiind grele si înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protectie de fuste,
Dedicând brosuri la dame a căror bărbati ei speră
C-ajungând cândva ministri le-a deschide carieră. --
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toti sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o besică e de spumă, într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lant
Ce se-mparte cu frătie între doi sau trei amanti.
Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca si lumea, e o scoală,
Unde-nveti numai durere înjosire si spoială;
La aceste academii de stiinti a zânei Vineri
Tot mai des se perindează si din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din scoala toată o ruină a rămas.

Vai! Tot mai gândesti la anii, când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Si-n a lucrurilor peteci căutând întelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de HORUM-HARUM
Câstigând cu clipoceală NERVUM RERUM GENERANDUM;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al mintii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum usor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Si cum neagra vecinicie ne-o întinde si ne-nvată
Că epocile se-nsiră ca mărgelele pe ată.
Atunci lumea-n căpătână se-nvârtea ca o moriscă
De simteau, ca Galilei, că comedia se miscă. --
Ametiti de limbe moarte, de planeti, de colbul scolii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Si privind păienjenisul din tavan, de pe pilastri,
Ascultam pe craiul Ramses si visam la ochi albastri
Si pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie si sălbatecă Clotildă.
ÃŽmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârtâirea de condeie dădea farmec astei linisti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inisti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, stiam că Ramses trebuia sa fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinta,
Si din contră, cea aievea ne părea cu neputiintă.
Azi abia vedem ce stearpă si ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.

Si de-aceea de-azi nainte poti să nu mă întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăretele dactile...
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurintă si cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.