Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce isi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i campie senina,
Cu rauri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rand vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te nalta, un cantec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surasu-ti rămas inca viu –

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rauri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfanta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori inflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urit. –

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gandirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus să se sparga,
Să cada nimicul cu noaptea lui larga,
Să vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...

S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o să invie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest inger n-a fost decât lut.

Si totusi, tarana frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n'o plang, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi..., dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan' dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi în ce să o stâng:
Să rad ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plang?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, inger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel să mori?
De e sens intr-astea, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.