Balcescu si urmasii lui


Peste doua zile va iesi de sub tipar Istoria lui Mihai-Voda-Viteazul de Nicolae Balcescu.
Se stie neobositul zel, cu care acest barbat plin de inima si inzestrat de natura c’o minte patrunzatoare si c’o fantezie energica, a lucrat la istoria lui Mihai – Voda.. Din sute de carti si documente el a cules c’o adevarata avaritie pentru gloria natiei romanesti, toate colorile din relatii si notite, cu care apoi a zugravit acea icoana mareata, din care figura Voevodului romanesc iese din prosceniu, vitejeasca si mandra si vrednica de a se cobori din stralucita vita a Basarabilor.
Limba lui Balcescu este totodata culmea, la care a ajuns romanimea in deobste de la 1560 incepind si pana astazi, o limba precum au scris-o Alexandri, Const. Negruzzi, Donici, si care astazi e aproape uitata si inlocuita prin „pasareasca” gazetarilor.
Desi Balcescu se intemeiaza pretutindenea pe isvoare si scrierea lui e rezultatul unei indelungate si amanuntite munci, totusi munca nu se baga nicaieri in seama, precum in icoanele maestrilor mari nu se vede amestecul amanuntit de vapsele si desemnul ingrijit linie cu linie. O neobisnuita caldura sufleteasca, raspandita asupra scrierii intregi, topeste nenumaratele nuante intr’un singur intreg si asemenea scriitorilor din vechime, el ii vede pe eroii sai aievea si-i aude vorbind dupa cum le dicteaza caracterul si-i ajunge mintea, incit toata descrierea persoanelor si intamplarilor e dramatica, fara ca autorul sa-si fi ingaduit a intrebuinta undeva isvodiri proprii ca poetii.
Nicolae Balcescu e dealtminterea o dovada , ca limba romaneasca pe vremea lui si’nainte de dansul era pe deplin formata si in stare sa reproduca gandiri cit de inalte si simtiri cat de adanci, incat tot ce s’a facut de atunci incoace in directia latinizarii, frantuzirii si a civilizatiei „pomadate” a fost curat in dauna limbei noastre.
Desi nu mai impartasim entuziasmul cartii lui Balcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848, desi ne-am incredintat cu durere ca chiar aceia ce azi le reprezinta, nu mai sunt patrunsi si se slujesc numai de dansele ca de o parghie pentru ajungerea unor interese mici, desi stim ca daca inima lui era vie in vremea noastra, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care inganau a impartasi simtirile unei inimi, pe care n’au stiut-o pretui niciodata, totusi entuziasmul lui ca atare ne incalzeste, caci este sincer, adevarat, energic, s’arata cu acea nesovaire de care ne minunam in caracterele antichitatii.
Dumnezeu a fost indurator si l-a luat la sine inainte de a-si vedea visul cu ochii, inainte de a vedea cum contimporanii care au copilarit impreuna cu dinsul si’n cercul lui de idei, le-au exploatat pe aceastea, ca pe o marfa, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, imbracand cu dansele pe niste oameni de nimic.
El s’ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina. El ar vedea parlamente de papusi neroade, universitati la care unii profesori nu stiu nici a scrie o fraza corect, gazetari cu patru clase primare, c’un cuvant oameni care vazand ca n’au incotro de lipsa lor de idei, fabrica vorbe noua, risipind vechea zidire a limbii romanesti, pentru a parea ca tot zic ceva, pentru a simula o cultura care n’o au si o pricepere pe care natura n’a voit sa le’o deie.
Murind in Italia, sarac si parasit, ramasitele lui dorm in pamintul din care a pornit incepatura neamului nostru, cenusa sa n’a sfintit pamantul patriei, ci e pe veci amestecata cu acea a saracimii din Palermo. Cu limba de moarte insa si-a lasat manuscrisele sale d-lui Ioan Ghica si astazi, dupa un patrar de veac din ziua mortii lui, societatea academica a insarcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea si editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astazi cand vitejia si virtutea taranului nostru ne face sa uitam fatarnicia si micimea de suflet a oamenilor dela 1848 si nemernicia unora dintre comandantii improvizati de fratii rosii, care pentru a-si dura gloria pe actii, duc ca d. Colonel Anghelescu la o moarte sigura si fara de niciun folos pe acest popor viteaz si vrednic de a fi altfel guvernat.
Faca-se aceasta scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevarata idealul nostru, libertatea ce se castiga prin munca. Cand panglicarii politici care joaca pe funii impreuna cu confratii lor din Vavilonul de la Seina, se vor stinge, pe ruda pe samanta, de pe fata pamantului nostru, cand patura de cenuseri, lenesa, fara stiinta si fara avere va fi impinsa de acest popor in intunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul romanesc isi va veni in fire si va rasufla de greutatea ce apasa asupra lui, atunci va suna ceasul adevaratei libertati.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astazi isi uita limba si datinele prin cafenelele Parisului si care se va intoarce de acolo republicana si imbuibata cu idei straine, rasarite din ale stari de lucruri, va fi mai in stare sa inteleaga pe acest popor, a carui limba si istorie n’o mai stie, ale carui trebuinte nu le intelege, ale carui simtiri o lasa rece ?
Fi-vor in stare acei tineri sa inteleaga, ca nimic pe acest pamant, pentru a fi priincios, nu se castiga fara munca indelungata, ca toate cocotarile lor de-a gata prin intrigi de partida si prin lingusirea desertilor si fatarnicilor rosii, nu sunt de nici un folos pentru tara ? Fi-vor destul de intelepti ca sa nu linguseasca patimile multimei cu fraze sunatoare , ci s-o faca a vedea lamurit, ca munca si numai munca este izvorul libertatii si a fericirii si cum ca cei ce pretexteaza ca bunurile morale si materiale se castiga prin adunari electorale, prin dicursuri de cafeanea si prin articole de gazeta, sunt niste sarlatani, cari amagesc poporul in interesul lor si pentru risipa bunei stari ? La intrebarile acestea raspunsul e greu ; ne temem chiar de a face o concluzie finala.
Oare un stejar care-l rupi dela radacina si-l sadesti in mod mestesugit intr’o gradina de lux, are viitor ? Oare neamul romanesc cu toata trainicia radacinilor, are viitor, cand trunchiul e rupt de intreg trecutul nostru si rasadit in mod mestesugit in stratul unei desvoltari cu totul straine, precum este pentru noi cea frantuzeasca ?
Iata intrebari la care nu indraznim a raspunde. Dumnezeul parintilor nostri sa aiba indurare de noi.



Timpul, 24 Noiembrie 1877