Pentru a-l descifra pe Beckett, acest om "separat", ar trebui să medităm la expresia "a se ține deoparte", deviza tacită a fiecăreia din clipele sale, la singurătatea și îndârjirea subterană presupuse de ea, la esența unei ființe răzlețite, ce stăruie într-o muncă tenace și fără sfârșit. Se spune în budism că cel ce năzuiește spre iluminare trebuie să fie la fel de înverșunat ca "viermele ce roade un sicriu". Orice scriitor autentic depune un efort asemănător. E un distrugător care "sporește" existența, care-o îmbogățește subminând-o.

"Timpul lăsat trecerii noastre prin lume e prea scurt ca să-l irosim cu altceva decât cu noi înșine". Aceste vorbe ale unui poet se potrivesc tuturor celor ce refuză extrinsecul, accidentalul, oricărui om ce-l refuză pe "celălalt". Beckett sau arta inegalabilă de-a fi el însuși. Iar asta fără nici un orgoliu vizibil, fără nici unul din stigmatele inerente conștiinței de a fi unic: dacă nu ar fi existat cuvântul "amenitate", trebuia inventat pentru el. Lucru abia credibil, aproape monstruos: Beckett nu denigrează pe nimeni, ignoră funcția igienică a voinței de a face rău, virtuțile ei benefice, calitatea ei de supapă. Niciodată nu l-am auzit ponegrindu-și prietenii, nici dușmanii. Este, aceasta, o formă de superioritate pentru care îl plâng și din cauza căreia, fără să știe, probabil că suferă. Eu unul, să fiu împiedicat să bârfesc- ce tulburări și ce neliniști, ce complicații la orizont!

El nu trăiește în timp, ci paralel cu timpul. Motiv pentru care nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l întreb ce crede despre cutare sau cutare eveniment. E una din acele ființe ce te fac să pricepi că istoria este o dimensiune de care omul s-ar putea lipsi.

Dacă le-ar semăna eroilor săi și deci ar fi fost total ocolit de succes, ar fi exact același om. Lasă impresia că nu vrea să se afirme defel, că-i sânt la fel de stranie ideea de reușită ca și ideea de eșec.
"Ce greu e să-l descifrezi! Și ce clasă poate să aibă!"- Iată ce-mi spun de fiecare dată când mă gândesc la Beckett.
Dacă prin absurd n-ar ascunde nici un secret, el tot mi s-ar părea Impenetrabilul însuși.
Vin dintr-un colț de Europă unde efuziunile, lipsa de reținere, confesiunea, mărturisirea imediată, nepoftită, impudică sânt de rigoare, unde toți știu totul despre toată lumea, unde viața în comun se reduce la o spovedanie publică, unde secretul este de neimaginat...

Ar fi destul pentru a explica de ce n-am putut rezista fascinației unui om de o discreție supranaturală.
Amenitatea nu exclude exasperarea. Invitat la cină de niște prieteni, cum era hărțuit cu întrebări inutil savante despre el și despre opera lui, s-a retras într-un mutism complet și chiar a sfârșit prin a ne întoarce spatele- sau aproape. Cina nu se terminase când s-a ridicat și a plecat, îngândurat și sumbru, așa cum poți fi înaintea unei operții sau a unei ciomăgeli.

Acum vreo cinci ani, întâlnindu-l din întâmplare pe strada Guznemer, m-a întrebat dacă lucrez; i-am spus că mi-am pierdut gustul de lucru, că nu văd de ce-ar trebui să mă manifest, să "produc", că scrisul îmi este un chin... A părut uimit de spusele mele, iar eu am fost și mai uimit să-l aud vorbind- în legătură cu scrisul- de bucurie. A folosit într-adevăr cuvântul acesta? Da, sunt absolut sigur. În același moment, mi-am amintit că la prima noastră întâlnire, cu zece ani în urmă, la Closerie des Lilas, îmi mărturisise marea lui oboseală, sentimentul de-a nu mai putea scoate nimic din cuvinte.
...Cuvintele- cine le-a iubit mai mult decât el?
Cuvintele îi sunt prieteni și singurul reazem.
El, care nu se prevalează de nici o certitudine, în mijlocul lor îl simți de neclintit. Crizele lui de descurajare coincid desigur cu momentele când încetează să creadă în ele, când se crede trădat, părăsit de cuvinte. În lipsa lor rămâne golit, nu-și mai găsește locul. Regret că nu am însemnat și numărat toate pasajele în care le pomenește, în care se apleacă asupra lor- "picături de tăcere străbătând tăcerea", cum se spune despre cuvinte în
"Inomabilul". Simboluri ale fragilității preschimbate în temelii indestructibile.
Textul francez "Sans" se numește în engleză "Lessnes", cuvânt inventat de Beckett, ca și echivalentul german "Losigkeit".
Cuvântul acesta, "lessnes"(la fel de insondabil ca și "Ungrund" al lui Bohme), mă vrăjise într-atât, că într-o seară i-am spus lui Beckett că nu mă culc până nu găsesc în franceză un echivalent acceptabil... Ne-am gândit împreună la toate formele posibile sugerate de "sans" și "moindre". Nici una nu ni s-a părut că se apropie de inepuizabilul "lessness", amestec de privațiune și infinit, vacuitate sinonimă cu apoteoza. Ne-am despărțit destul de dezumflați. Ajuns acasă, am continuat să-ntorc pe-o față și pe alta, în minte, acest amărât de "sans". Când eram gata să capitulez, mi-a venit ideea să caut în jurul latinescului "sine". I-am scris a doua zi lui Beckett că "sineite" mi se pare cuvântul visat. Mi-a răspuns că se gândise și el la acest cuvânt, poate că în aceeași clipă. Totuși, soluția noastră, s-o recunoaștem, nu era o soluție. Am căzut de acord că trebuie să renunțăm la căutare, că nu există un substantiv francez capabil să exprime absența în sine, absența în stare pură, și că trebuie să ne resemnăm cu mizeria metafizică a unei prepoziții.

Sunt scriitori ce n-au nimic de spus, ce nu au o lume a lor:nu poți vorbi, cu ei, decât despre literatură. Cu Beckett- foarte rar, de fapt aproape niciodată. Orice subiect cotidian(greutăți materiale, necazuri de toate soiurile) îl interesează mai mult- în conversație, bineînțeles. În nici un caz nu poate suporta întrebările de genul: credeți că e sortită să reziste cutare sau cutare operă? Își merită X sau Y locul pe care-l ocupă? Dintre X și Y, care va supraviețui, care e cel mai mare? Orice prețăluire de genul acesta îl calcă pe nervi și-l deprimă.
"Ce sens au toate astea?", mi-a spus după o seară deosebit de penibilă, când, la masă, discuția semănase cu o versiune grotescă a Judecății de Apoi. El însuși evită să se pronunțe asupra cărților și pieselor sale: pentru el, importante sânt nu piedicile depășite, ci acelea ce rămân de depășit: se identifică pe de-a-ntregul cu ceea ce e pe cale să facă. Dacă-i pui întrebări în legătură cu o piesă, nu se va opri asupra fondului, asupra semnificației, ci asupra interpretării, pe care și-o imaginează în cele mai mici amănunte, minut cu minut, era să zic secundă cu secundă. N-am să uit prea curând cu cât patos mi-a explicat la ce exigențe trebuie să răspundă actrița ce vrea să joace "Not I", în care o voce sugrumată domină singură spațiul și i se substituie. Cum îi străluceau ochii când "vedea" acea gură infimă și totuși cotropitoare, omniprezentă! Ai fi spus
că asista la ultima metamorfoză, la suprema degringoladă a Pitiei!

Fiind, toată viața, un amator de cimitire și știind că și lui Beckett îi plăceau("Prima iubire", ne amintim, începe cu descrierea unui cimitir care, în paranteză, e cel din Hamburg), i-am vorbit iarna trecută, pe Avenue de l`Observatoire, despre o vizită recentă la Pere-Lachaise și despre indignarea mea de a nu-l fi găsit pe Proust printre "personalitățile" înmormântate acolo. (Numele lui Beckett, în treacăt fie spus, l-am descoperit pentru prima dată acum vreo treizeci de ani la Bibilioteca americană, într-o zi când am nimerit peste cărticica lui despre Proust). Nu mai știu cum a venit vorba despre Swift, deși, dacă mă gândesc bine, nu-i deloc anormal că am ajuns la el, dat fiind caracterul funebru al ironiei sale. Beckett mi-a spus că tocmai recitește "Călătoriile" și că are o predilecție pentru "Þara Houyhnhnm-ilor", în special pentru scena în care Gulliver este înnebunit de spaimă și de repulsie la apropierea unei femele Yahoo. Mi-a mai spus- și asta a fost pentru mine o mare surpriză, dar mai ales o mare dezamăgire- că Joyce nu-l gusta pe Swift. De altfel, a adăugat el, Joyce, contrar a ceea ce se crede, n-avea nici o predispoziție pentru satiră. "Nu se revolta niciodată, era indiferent, era de acord cu orice. Pentru el, nu era nici o diferență între căderea unei bombe și căderea unei frunze..."
Judecată admirabilă, care prin acuitatea și densitatea ei stranie mi-o evocă pe a lui Armand Robin; l-am întrebat într-o zi: "De ce, după ce ai tradus atâția poeți, nu te-ai lăsat ispitit de Zhuang zi, cel mai pătruns de poezie dintre toți înțelepții?"- "M-am gândit adesea la asta, mi-a răspuns el, dar cum să traduci o operă ce nu se poate asemăna decât cu "peisajul golaș" din nordul Scoției?"


De când îl cunosc pe Beckett, de multe ori m-am întrebat(întrebare obsedantă și destul de prostească, recunosc) ce raport poate el întreține cu personajele sale. Ce au în comun? Se poate imagina o deosebire mai radicală?
Trebuie oare acceptat că nu numai existența lor, dar și a lui e învăluită de acea "lumină de plumb" despre care se face mențiune în "Malone moare"? Nu puține din paginile lui mi se par un monolog de "după" sfârșitul unui ciclu cosmic.
Senzația de a pătrunde într-un univers postum, într-o geografie visată de un demon eliberat de toate, până și de blestemul său!
Ființe ce nu știu dacă mai sunt vii, cuprinse de-o oboseală imensă, oboseală "ce nu-i de pe lumea aceasta" (ca să folosim un limbaj opus gusturilor lui Beckett), concepute de un om pe care-l ghicim vulnerabil și care, din pudoare, poartă masca invulnerabilității- am avut nu demult, într-o străfulgerare, revelația legăturilor dintre aceste ființe și autorul, complicele lor... N-aș putea traduce într-o formulă inteligibilă ceea ce am văzut, sau mai curând am simțit, în clipa aceea. Oricum, de-atunci cel mai neînsemnat cuvânt al eroilor săi îmi amintește inflexiunile unei anume voci... Dar mă grăbesc să adaug că o revelație poate fi la fel de fragilă, de mincinoasă ca și o teorie.

De la prima noastră întâlnire, am înțeles că el ajunsese până în fața "extremului", că începuse, poate, de acolo, cu imposibilul, cu extraordinarul, cu impasul. Iar admirabil este că nu s-a "clintit", că, ajuns de la bun început în fața unui zid, perseverează cu eroismul său dintotdeauna: situația-limită ca "punct de plecare", sfârșitul ca instaurare! De aici sentimentul că lumea lui, acea lume crispată, agonizantă, ar putea continua la nesfârșit, chiar și atunci când a noastră s-ar întâmpla să dispară.
Filozofia lui Wittgenstein, ca om, mă pasionează. Tot ce citesc în legătură cu el are darul să mă răscolească. Adesea am găsit trăsături comune la el și la Beckett. Două apariții misterioase, două fenomene care te bucură că sânt atât de derutante, de insondabile. Și la unul, și la celălalt, aceeași distanță de ființe și lucruri, aceeași inflexibilitate, aceeași ispită a tăcerii, a repudierii finale a verbului, aceeași voință de-a forța frontiere nicicând bănuite. În alte vremuri, ar fi simțit probabil chemarea Deșertului. Se știe acum că Wittgenstein își pusese în gând, la un moment dat, să se călugărească. Cât despre Beckett, ni-l putem lesne imagina, cu câteva secole în urmă, într-o chilie absolut goală, netulburată de nici un fel de decor, fără un crucifix măcar. Bat oare câmpii? Să ne-amintim atunci privirea pierdută în zare, enigmatică, "inumană", pe care-o are în anumite fotografii.

Începuturile noastre contează, desigur; dar pasul decisiv spre noi înșine nu-l facem decât atunci când nu mai avem "origini", când biografia noastră e la fel de puțină ca a lui Dumnezeu...
Că Beckett e irlandez este și nu este important.
Ar fi însă cu siguranță eronat să susții că e "însuși tipul anglosaxon". Oricum, nimic n-ar putea să-i displacă mai mult. Să fie de vină amintirea neplăcută ce-o poartă șederii sale la Londra, de dinainte de război? Bănuiesc că-i taxează pe englezi de "vulgari". Acest verdict pe care nu l-a formulat, dar pe care-l formulez în locul lui ca pe un rezumat al rezervelor, poate chiar al resentimentelor sale, nu l-aș putea pronunța în numele meu, cu-atât mai mult cu cât- iluzie balcanică, poate- englezii îmi par poporul cel mai devitalizat și mai vulnerabil, deci cel mai rafinat, mai civilizat.
Beckett, care, lucru ciudat, se simte în Franța "acasă", n-are de fapt nici o afinitate cu o anume uscăciune, virtute eminamente franceză, sau cel puțin pariziană. Nu-i oare semnificativ că l-a transpus în versuri pe Chamfort?
Nu în întregime, e drept; doar câteva maxime. Lucrarea, remarcabilă în sine și de altfel aproape de neconceput(dacă ne gândim la absența de suflu liric ce caracterizează proza scheletică a moraliștilor), echivalează cu o spovedanie, ca să nu spun o proclamație. Întotdeauna spiritele secrete își trădează fără voie fondul naturii proprii. A lui Beckett e atât de impregnată de poezie, încât se confundă cu ea.
Îl cred la fel de voluntar ca un fanatic. Chiar dacă lumea s-ar prăbuși, nu s-ar opri din lucrul început și nici nu ar schimba subiectul. În chestiunile esențiale, este cu siguranță neinfluențabil. În ce privește restul, adică neesențialul, e fără apărare, probabil mai slab decât oricare dintre noi, mai slab chiar decât personajele sale...
Înainte de a redacta aceste note, îmi pusesem în gând să recitesc ceea ce, din perspective diferite, Meister Eckhart și Nietzsche au scris despre "omul nobil". - Nu mi-am realizat proiectul, dar n-am uitat nici un moment ce-mi pusesem în gând.