Trâmbița primăverii a sunat peste orășel.
Aerul limpede cum e apa de fântână.
Fereștile s-au deschis, băncile s-au înnoit.
În sulfet: amintirea ca urma unei brățări pe mână.

Vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri.
Aici, atât de trist, cântecul cheiului și-al apei.
Să ne urcăm în docar. Cerul tot mai aproape-i,
Þipătul orașului s-a șters cu deznădejdi și zidiri.

Vino, vom merge la Soveja în munți.
Acolo trecutul meu, ca-ntr-un cufăr vechi o haină albă.
Zarea e cu brazi și pe sânul munților oile-salbă.
Peste priveliște, sufletele au să ni se apropie ca peste aceeași carte două frunți.

Vom asculta cântecul buruienilor. O să întâlnim ciobani.
Sprinteni și cu soare în trup, vom alerga prin pădure.
Aerul, ne va deschide pieptul, ca o secure,
și viața o să treacă simplu ca un râu peste bolovani.

Așa, ai să înțelegi ce trist e să fii poet.
Lasă-ți cărțile și odaia îngropate în noapte.
Vom iubi țărănci cu trupurile coapte,
și-o să ne tăvălim în ierburi și-o să ne furișăm în brădet.

Apoi amurg și prin ogrăzi lumini târzii,
și oameni care spun: să ne pregătim pentru cină.
Pe cerdac cu funcționarii făbricii, o să jucăm concină
și o bucurie are să ne cuprindă liniștită fără să știi.

Singur gândul meu, cu tine împletit,
arc boltit pe vadul cerului în seară.
Și tot sufletul ni se va pleca peste trup în afară,
ca peste un zăplaz vechi, un salcâm înflorit.

Departe uliți triste, departe orășeni mărunți.
Uite: primăvara și-a scuturat clopotele peste cetate.
Trenul mic ne așteaptă cu strigăte tremurate,
Vino! Să mergem la Soveja în munți.