Un mîndru cer de toamnă roșu și clar tu ești,
Însă tristețea-n mine se-nalță ca o mare,
Cînd scade în reflux pe buza mea-ntîlnești,
Tăioasa amintire a fructelor amare.

Zadarnic mă mai mîngîi pe pieptul leșinat,
Prietenă, ce cauți este un loc prădat,
De ghearele feroce și dinții de femei,
Nu-mi căuta inima, mîncată e de lei.

Mi-e sufletu-n castel de lume năpădit.
Aicea se ucide, se-mbuibă de alcool!
O boare învelește grumazu-ți dezgolit …

O, Frumusețe,-ai vrut-o, tu bici necruțător,
Al sufletelor noastre, cu ochii de văpăi,
Arzînd aceste resturi uitate de călăi!