în fiecare zi alte amprente

pe aleile mici dintre oameni unde alunec
sunt melcul născut în ploaie carnea mea nu miroase
carnea mea se întinde în prelungirea ei antenele
doar duc gesturile până la capăt și se retrag

în dimineața asta vântul făcea rotocoale din somn
am ieșit prea devreme la aer
am ieșit să întâmpin lucrurile ce urmau
să se întâmple fără să le aud mișcarea

aici am încurcat secundele am mers înaintea cochiliei
fără să mă mai șterg de pământ

oamenii-zid au mâinile tot mai ridate
unse cu atâtea fluide nu mai primesc ploaia
e un fel de tristețe la încheieturi o apăsare
îi chem să zdrobească toate cochiliile

să trăiască mai mult decât carnea mea adormită