Un vis profund și straniu am și-n el mi-apare
Străina care mă iubește, și-o iubesc și eu.
Și nu-i mereu aceeași, dar nici alta-n visul meu.
O simt apropiată, știu că e-nțelegătoare,

Căci mă-nțelege și-n inima-mi primitoare
E loc doar pentru ea și, vai! deloc nu-mi este greu.
Ea singură, când plânge, fruntea-mi palidă, mereu
O răcorește și o șterge de sudoare.

Puțin contează de-i roșcată, blondă, brună,
Iar numele ei, dulce, cristalin, răsună
Ca numele iubiților, în Viață exilați.

Privirea ei ca a statuilor mi-apare
Și vocea-i e ca vocea celor dintre noi plecați
Profundă, calmă și venind din depărtare.