Pe Niprul furtunos, pe-o neagră stîncă,
Un tînăr arbore trăiește;
Nici zi, nici noapte vîntul n-are-astîmpăr
Și fără milă-l chinuiește,
Îi smulge frunza, spre pămînt l-abate,
Dar apelor să-l dea, nicicum nu poate.

Așa-i și omul trist lovit de soartă;
Deși dorințele-i sînt mute,
Sub lună singur mohorît își poartă
Ruinele vieții lui trecute;
Nădejdile-i silit să le gonească,
Iubind, să-i fie teamă să iubească!